Frătean Alexandru Istorie-Grupa2-An1

Comentariu asupra „ Diplomei Cavalerilor Ioaniți ”-sursă primară

Formarea statelor medievale românești a fost în istoriografia autohtonă un subiect pe cât de

dezbătut de marii savanți pe atât de învăluit în mister. Dacă în cazul voievodatului Transilvaniei ,
geneza statală este un proces integrat în politica de extindere a Regatului Maghiar în Bazinul
Carpatic, în cazul Valahiei (sau al Țării Românești cum este numită în istoriografia românească),
condițiile și împrejurările emergenței statale sunt destul de ambigue. Teritoriile de la sud de
Carpați au făcut parte începând cu ultimii regi arpadieni ( cu precădere de la Andrei al II-lea și
până la regele Ladislau al IV-lea Cumanul ), dintr-un spațiu extins de influență al Ungariei care
avea ambiția de a se afirma ca hegemon absolut în centrul și sud-estul Europei. Totuși invazia
mongolă din 1241 a arătat de fapt slăbiciunea în primul rând organizatorică a formațiunilor
regionale de pe teritoriul ungar iar Hoarda de Aur a făcut ca planurile de expansiune ale
arpadieilor să fie stopate cel puțin pentru moment. Deceniul al cincilea al secolului XIII este unul
de cumpănă pentru maghiari. Regatul era devastat iar un viitor atac al mongolilor era iminent.
Astfel la 2 iunie 1247 regele Bela al IV-lea semnează un act de donație pentru Ordinul
cavalerilor ioaniți, un ordin călugăresc militar din Țara Sfântă care prin perceptorul Rembald se
angajau să apere regatul de cotropitori în schimbul stăpânirii a „ întregii țări a Severinului și a
Munților ce țin de ea ”.
Documentul a fost publicat pentru prima dată de către Georg Pray un iezuit maghiar în anul
1764 în Annales Regnum Hungariae dar și de către Gheorghe Șincai în Hronica românilor .
Acest act de donație al regelui Ungariei este unul de o importanță extraordinară pentru
identificarea stării de fapt a formațiunilor prestatale românești de la sud de Carpați la mijlocul
secolului XIII. În contextul delimitării teritoriale a stăpânirii ioaniților sunt amintite două
„ cnezate ” și anume cel al lui Farcaș și cel al lui Ioan care așa cum sunt menționate în diplomă
intră sub influența ioaniților. Singurul indiciu de localizare topografică al acestor două
formațiuni este apropierea de Olt ( „precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș până la râul Olt” ) .
Istoricul Șerban Papacostea în lucrarea sa „ Românii în secolul XIII ” face o observație destul de
importantă legată de relația antroponim toponim în contextul unei eventuale localizări a
cnezatelor. Legătura Farcaș (maghiară = lup ) Vâlcea ( medio-bulgară = lup ) poate sugera o
plasare sau măcar o imagine deformată a realității topografice a momentului.
Tot legat de de imaginea per ansamblu a realităților politice ale vremii diploma ioaniților
pomenește în aceeași măsură și de un pământ al „ cnezatului voievodului Litovoi ,pe care îl
lăsăm românilor așa cum l-au stăpânit și până acum ” . Așadar acest teritoriu al voievodului
Litovoi (care până la un moment dat avea autoritate până în Țara Hațegului) era scutit de
dependența ioanită. Acest lucru se datorează cel mai probabil conform istoricului Șerban
Papacostea puterii militare de care dispunea voievodul Litovoi. Astfel, cel mai probabil relația
dintre ioaniți și Litovoi era una de interdependență militară ambele părți fiind obligate să se ajute
reciproc la nevoie.
 Un alt aspect observabil în document este grija regelui față de drepturile bisericilor și
clericilor din Țara Severinului, drepturi ce trebuie respectate cu strictețe de noii veniți. Șerban
Papacostea surprinde faptul că în contextul pomenit al extinderii teritoriului de dincolo de Olt, în
numita „ Cumania ” rolul episcopilor și al structurilor ecleziastice este unul esențial.
Prozelitismul catolic era astfel învelișul ideologic al intenției de contracarare a influenței
mongole la Dunăre, toată acțiunea căpătând și o însemnătate sfântă, de cruciadă creștină
împotriva necredincioșilor.
Teritoriile de la est de Olt sunt pomenite tot în acest context al extinderii influenței ungare
creștine în Cumania unde ioaniții vor culege dările pentru douăzeci și cinci de ani și unde regele
însuși va ajuta la ridicarea cetăților. Și aici elementul religios deține un loc central iar mențiunea
faptului că ordinea lucrurilor va fi identică cu cea din Țara Severinului denotă o continuare a
politicii regale de a-și apăra zonele de influență cu sabia grea și sfântă a cruciaților. În acest
context este pomenită „ Țara lui Seneslau ” care asemenea țării lui Litovoi este lăsată românilor.
Observația lui Șerban Papacostea aici este excelentă și anume că spre deosebire de Litovoi,
Seneslau este denumit simplu ca fiind „ voievodul românilor ” , funcția de subordonare cnezială
nemaifiind valabilă. Acest lucru ilustrează până la urmă imaginea concretă a teritoriului de
dincolo de Olt și anume faptul că spre deosebire de Țara Severinului, „ Cumania ” a beneficiat
de un vid de putere care a permis formațiunilor existente să se organizeze nestingherit.
Așadar, documentul diplomei cavalerilor ioaniți reprezintă în istoriografia românească o
radiografie a realităților atât politice cât și topografice de la jumătatea secolului XIII la sud de
Carpați. Faptul că Regatul Maghiar, slăbit după invazia mongolă avea nevoie de o strategie
rapidă de repopulare și fortificare a zonelor prădate anterior aduce în prim plan noi actori în lupta
de dominație la Dunăre. Cavalerii ioaniți, retrași de la Ierusalim, ajung într-o zonă care trebuia
ridicată în urma invaziilor, și apărată cu forța armelor. Deși avea la îndemână experimentul eșuat
al tatălui său cu Ordinul Cavalerilor Teutoni, Bela al IV-lea este într-o situație în care ajutorul
militar nu poate fi refuzat luându-și totuși și măsuri de precauție pentru a nu repeta greșelile din
trecut. Faptul că în acest cadru politic există voievodate și cnezate ( Litovoi și Seneslau) care
sunt ferite de stăpânirea directă a ioaniților nu poate decât să însemne că aportul militar al
românilor la sud de Carpați pentru Regatul Ungariei era indispensabil.