Frătean Alexandru Istorie-An1-Grupa2

Analiza asupra textelor referitoare la Epoca Modernă timpurie

în lucrările lui Răzvan Theodorescu și Bogdan Murgesccu

Secolul XVI a reprezentat în Europa un secol al schimbărilor profunde, al unor confruntări

deschise și crâncene între otomani și puterile din Europa Centrală, marile ciocniri desfășurându-
se acum chiar în inima continentului și nu în Peninsula Balcanică. Aceste schimbări substanțiale
atât în ceea ce privește harta politică a Europei cât și în chestiunile sociale, religioase și culturale
au conferit acestui secol o imagine figurativă specifică : cea a unei pietre de hotar, unde ceva se
termină și unde altceva începe. Istoricii Răzvan Theodorescu și Bogdan Murgescu surprind
aceste aspecte chiar dacă abordează această problematică de pe poziții diferite și prin mijloace
distincte.
În debutul argumentației sale, istoricul Răzvan Theodorescu oferă o explicație sau mai
degrabă o motivație a căii pe care a urmat-o în procesul său metodologic de cercetare al acestei
perioade. El consideră că abordarea în ansamblu a trecerii de la Evul Mediu spre Modernitate e
atât de complexă încât raportarea la niște elemente specifice este de de preferat în detrimentul
unei sinteze atotcuprinzătoare. Istoricul oferă ca reper și ca punct de plecare perioada din jurul
anilor 1550 argumentându-și alegerea prin exemple consistente ale unor raționamente
aparținătoare unor istorici europeni care la rândul lor au ales să se refere în istorie la modernitate
începând cu jumătatea secolului al XVI-lea ( Henri Hauser, Pierre Chaunu, Robert Mandrou). În
acest sens istoricul denumește această perioadă cuprinsă între mijlocul secolului XVI și secolul
XVIII ca fiind o perioadă de transformare profundă a mentalului și a societății românești în sine.
Exemplele expuse sunt evocatoare, Theodorescu evidențiind și faptul că substanța politică a
vremii este diferită de cea a Evului Mediu: „ alte ordini decât cea medievală, ținănd forme
monarhice moderne ”. O referință la istoricul Nicolae Iorga vine să întărească cele afirmate, in
viziunea acestuia secolul XV apărând ca un „ secol de istorie modernă față de Evul Mediu care
fusese până atunci ”.
Răzvan Theodorescu abordează chestiunea „ Renașterii românești ” care în opinia lui este
extrem de relevantă pentru această transformare pe toate planurile în spațiul românesc și
european deopotrivă. Contactele cu Renașterea au fost semnificative, prin intermediul statelor
vecine unde aveau loc ample desfășurări artistice și culturale acestea fiind concentrate în special
la de Curtea de la Buda a regelui Matia Corvin dar și la curtea Jagiellonilor. Transilvania a
beneficiat direct de aceste contacte fiind parte integrată a Regatului Maghiar, curțile episcopale
(Andrea Scolari), prezența unor nume importante ale Renașterii în lumea transilvăneană
(Domenico de Bologna, Petrus Italus de Lugano) dar și dezvoltarea culturală din perioada
cuprinsă între Ștefan Bathory și Gabriel Bethlen fiind dovezi palpabile ale influențelor
renascentiste în spațiul transilvan. Așa cum subliniază și istoricul, Moldova a fost sensibilă la
aceste influențe venite în special în secolul XVI pe calea Bistriței (Bistritz) ardelene. Totuși
Răzvan Theodorescu specifică faptul că spre deosebire de țările occidentale și de Transilvania, în
țările române, nu aceste elemente morfologice pot fi indicate pentru a întrevedea o mutație
hotărâtoare. Transformările la nivel de mentalitate colectivă, ce au loc în special în perioada
celor două domnii ale lui Alexandru Lăpușneanul se oglindesc în abordările culturale ce vor
urma mai ales în Moldova. Dispariția unei mari părți a boierimii tradițioale, venirea pe tron a
unor domni din afara dinastiei conducătoare, avântul narației în detrimentul canonului sec al
analisticii medievale, elementele arhitecturale impresionante ( Slatina, necropola familiei lui
Alexandru Lăpușneanu) vin să întregească această imagine a schimbării profunde ce avea loc
treptat în chiar spiritul de organizare și de gândire al spațiului moldovenesc. Alte exemple
notabile date de istoric sunt domnia lui Despot vodă când au loc niște transformări impresionante
în puținul răstimp în care a fost domnul de origine grecească pe tron (baterea de monedă după
zeci de ani de pauză, deschiderea unui „ collegium ” la Cotnari, pictura murală de pe o clădire
civilă din Suceava etc), dar și transforările la nivel de mental colectiv în ceea ce privește disipare
separării vizuale a sacrului de cea a profanului. ( bisericile sobre sunt împodobite pe exterior cu
numeroase picturi, apariția pridvorului care face tranziția între lumea exterioară și spațiul sacru
etc.) Deși în Țara Românească aceste elemente au pătruns mai greu, odată cu domnia lui Petru
Cercel se percep la fel niște schimbări considerabile, identice cu cele din Moldova (biserica
ridicată în curtea domnească de la Târgoviște, Casa domnească etc.)
De cealaltă parte dintr-o perspectivă mult mai „ pragmatică” istoricul Bogdan Murgescu ,
reușește în lucrarea sa să surprindă această trecere din Evul Mediu spre modernitate abordând
elemente ce țin de geopolitică, economie dar și aspecte confesionale și sociale ale societății
românești. În opinia sa toată această perioadă a evenimentelor tulburi care au loc începând cu
dezastrul de la Mohacs din august 1526 și până în zorii modernității de la sfârșitul veacului al
XVIII-lea trebuie privită ca fiind „ o epocă modernă timpurie ” a spațiului românesc
Momentul declanșator al „ schimbării ” în această parte de Europă a fost bătălia de la
Mohacs din anul 1526 care a răsturnat raportul de forțe in regiune ducând mai târziu la ocuparea
efectivă a Ungariei (1541), la nesfârșitele războaie pentru dominanță dintre Habsburgi și otomani
dar și la intensificarea controlului otoman asupra țărilor române și asupra Transilvaniei.. Acest
control se accentuează în Moldova în anul 1538 prin incursiunea lui Suleyman și prin zdrobirea
încercării domnului Petru Rareș de a avea o politică independentă față de Poartă. Din punct de
vedere politic și teritorial, istoricul observă că pe tot parcursul secolelor XVI, XVII și XVIII
teritoriile locuite de români se află sub controlul efectiv sau cel puțin sub influența directă a
uneia dintre cele două mari puteri regionale. (Imp. Otoman/ Imp. Habsburgic). Politica externă a
principatelor era subordonată direct sultanului iar în Țările Române impunerea de domni de către
Poartă a devenit un obicei împământenit, acest lucru ducând la o fiscalitate supradimensionată
dar și la schimbarea frecventă a numelor ce ocupau scaunul domnesc. Transilvania, fiind un
element instabil și greu de controlat din cauza stărilor care se doreau a fi câștigate de către sultan
în detrimentul habsburgilor, a avut parte de un control mult mai lesnicios, principii fiind aleși
independent iar fiscalitatea păstrându-se una scăzută. Pe larg, Bogdan Murgescu înfățișează
situația aspră a celor două țări dunărene unde in timp de câțiva ani s-a ajuns cu haraciul de la
10.000 de galbeni la 104.000 (Valahia) și de la 4.000 la 66.000 de galbeni (Moldova) pe când în
Transilvania cel mai ridicat tribut a fost de 15.000 de galbeni. Această fiscalitate a dus în cele din
urmă la incapacitatea de plată a celor două state și mai ales la includerea acestora în coaliția
antiotomană condusă de habsburgi (1593-1606). Demografia este de asemenea abordată de
Bogdan Murgescu semnalând o creștere semnificativă a mai ales în secolul XVIII, până atunci
densitatea populației fiind una scăzută. Totuși cultivarea suprafețelor de pământ, inovația în
tehnica agricolă rămân deficitare în Epoca Modernă mai concluzionează istoricul . Aspectul
social este la fel evidențiat, satul rămânând și în această perioadă principala formă de locuire.
Situația țăranilor era diferită de la o țară la alta, în Transilvania dominând clar iobăgia, pe când în
Țara Românească și Moldova, lipsa forței de muncă dar adeseori și fuga țăranilor peste Dunăre
unde nu exista șerbie și unde fiscalitatea nu era atât de aspră i-a obligat pe domni să fie precauți
în introducerea legării țăranilor de glie. Orașele erau un element minoritar și nu reprezentau în
afară de burgurile săsești transilvănene niște elemente notabile. Deși se observă o creștere a
procentului de locuire la oraș până in 1800 acesta este încă sub media europeană.
În concluzie, cele două abordări deși sunt diferite, reușesc să capteze puternic o imagine
realistă a fenomenului abordat. Deși Răzvan Theodorescu oferă o imagine mult mai profundă a
societății preferând să scoată în evidență schimbările ce au loc la nivelul mentalului colectiv,
totuși omite cadrul tot mai vitreg și mai potrivnic în general, pe care Bogdan Murgescu îl
ilustrează accentuat. Dacă Theodorescu surprinde o transformare evidentă la nivel de elite, acesta
nu captează așa cum o face Murgescu, starea generală a situației, a fiscalității excesive ce cădea
pe spatele țăranilor și a stagnării generale a societății. Adevăratul moment în care societatea
românească va începe să pășească hotărât pe treptele ascendente ale lumii moderne este regăsit în
secolul al XVII-lea.