Frătean Alexandru Istoire-Grupa2-An1

„Proiectul confesional” al lui Mihai Viteazul în Transilvania

În literatura de specialitate, fie că este vorba de cea autohtonă sau de expunerile istoriografice
externe, Mihai Viteazul a căpătat în decursul veacurilor din urmă, imaginea glorioasă a ultimului
exponent luminos al cruciadelor târzii. Figura voievodului român a creat dezbateri istoriografice
aprinse deși, personalitatea marcantă a acestuia și-a câștigat un loc de frunte abia în perioada
romantismului pașoptist, perioadă în care curentul național modern cultivat în toată Europa
devenea un element pregnant și în țările române. „ Subiectul ” Mihai Viteazul a avut o dinamică
impresionantă acesta apărând în mentalul colectiv ca fiind figura principală ce venea să
legitimizeze din punct de vedere istoric crearea statului național românesc. Abordarea
istoriografică a avut direcții diferite, unii istorici încercând să-l transforme pe domnul care
„ încheie Evul Mediu la români” într-un personaj cu idealuri moderne, al cărui singur scop era
realizarea unui stat românesc întregit fiind oprit doar de voința și interesele potrivnice ale
imperiilor care nu acceptau propășirea unei „Dacii” puternice la confluența atâtor interese
perfide. Desigur că această viziune nu este dominantă în spectrul larg al istoriografiei românești
ci este mai degrabă o rezultantă a contextelor politice, culturale și sociale care trebuie privită
strict în cadrul în care a fost enunțată și dezvoltată. Totuși acțiunile voievodului muntean nu
trebuie nici trecute într-un repertoriu al banalității și nici considerate o răbufnire haiducească a
unui conducător curajos ci mai degrabă trebuie plasate într-un cadru european organizat, al
războilui împotriva Imperiului Otoman, pornit încă din 1593 și care va dura până în anul 1606
căpătând numele de „ Războiul cel Lung ”.În anul 1595, împreună cu Moldova domnului Ștevan
Răzvan și Transilvania principelui Sigismund Bathory, domnul Valahiei formează un front
comun antiotoman în care întâietate avea Sigismund. Acest cadru de alianțe regionale reprezintă
un moment definitoriu pentru evenimentele viitoare, Mihai acționând în așa fel încât acest
mecanism antiotoman format din cele trei țări să nu se dezintegreze. Viitoarele cuceriri din
octombrie 1599 și mai 1600 trebuie privite tocmai din această perspectivă a luptei susținute
antiotomane din cadrul Ligii Sfinte.
Dincolo de această viziune de ansamblu a acțiunilor voievodului muntean, există nuanțe
semnificative care pot duce la o imagine mai clară și mai lucidă a evenimentelor istorice
petrecute la cumpăna veacului al XVI-lea în această parte a Europei. Deși conducerea de facto a
lui Mihai în Transilvania a durat puțin (octombrie 1599-septembrie 1600), consecințele stăpânirii
unui domn român ortodox într-o țară a cărei elită politică era formată în principal de etnici
maghiari calvini/unitarieni și sași luterani, nu au întârziat să apară. În acest sens, demararea unui
proiect confesional în Transilvania cuprinsă de Reforma protestantă, apare foarte probabilă
domnului muntean, deși, concret, despre existența unei asemenea acțiuni asumate și transpuse în
realitate avem date puține.
 Primele urme ale unui asemenea proiect ne sunt semnalate de către istoricul Ștefan Andreescu
în lucrarea sa „ Restitutio Daciae ” unde pomenește despre un document în care împăratul
Rudolf al II-lea ține să-i răspundă domnului muntean în urma solicitărilor făcute de către acesta
imediat după bătălia de la Șelimbăr. Punctul 17 al acestui document este de o importanță
deosebită. Împăratul îi transmite lui Mihai încuviințarea sa în vederea restructurării masive a
sistemului de confesiuni recepte din principat, sistem care fusese stabilit încă din 1568 la Turda.
„ ...rog pe dumneata să nu lași într-acel loc mulți credincioși, numai să lași trei: Greci, Frănci
și Lotreni; numai să gonești Calvin și Areianăș...”. Se întrevede chiar din perspectiva imperială o
favorizare a ortodoxiei, a catolicismului și a luteranismului în defavoarea calvinilor și a
unitarienilor din principat. Acest sistem al religiilor recepte din Transilvania este rezultatul unui
proces de transformări politice și confesionale profunde, proces început odată cu pătruderea în
principat a ideilor reformatoare din spațiul german la începutul deceniului al cincilea al secolului
XVI. Așa cum surprinde și Szegedi Edit în capitolul „ Reforma în Transilvania... ” au existat o
serie de factori care au făcut posibile aceste schimbări fundamentale în peisajul confesional
transilvănean. Căderea Regatului Ungar, presiunea crescândă a Porții dar și frământările interne
începute cu precădere după dezastrul de la Mohacs, au dus la un mediu prielnic pentru
propagarea ideilor reformatoare. Sub atenta supraveghere a reformatorului umanist Johannes
Honterus, susținut de patriciatul Brașovului, oraș care devenise centrul de propagare al Reformei,
sunt formulate argumentele și ideile dogmatice, acestea fiindu-i prezentate în 1543, lui Georg
Utjessenovicz-Martinuzzi care deși nu este un susținător al mișcării reformatoare se găsește într-
o poziție defensivă, poziție adoptată de altfel de toată conducerea centrală a Transilvaniei.
Succesul Reformei s-a bazat și pe prăbușirea întregului sistem ecleziastic catolic din Evul Mediu,
averile Bisericii fiind secularizate. Impunerea Reformei însă, duce și la scindarea acesteia,
majoritatea comunității maghiare fiind atrasă de noua viziune sacramentalistă, astfel că în 1564
se confirmă existența Bisericii Reformat Calvine în Transilvania (Aiud). O ultimă scindare în
cadrul Reformei apare odată cu mișcarea pornită la Cluj de plebanul (prim preotul) orașului de
atunci, Ferenc Dávid care după 1564 facilitează apariția confesiunii unitariene (antitrinitariene).
Această ultimă mișcare are și susținerea principelui Ioan Sigismund Zapolya care devine la
rândul său unitarian. Astfel în tot acest context se ajunge în Dieta de la Turda din anul 1568 la o
legiferare concretă și definitivă a cadrului confesional ardelean unde luteranismul, catolicismul,
unitarianismul și calvinismul devin confesiuni recepte ale principatului.
În ceea ce privește confesiunea greco-orientală (ortodoxă), apariția Reformei produce în primă
fază o apropiere față de ortodoxie a reformatorilor ( odată cu Reforma, religia ortodoxă nu mai
este privită doar ca și o schismă din trupul „Bisericii Universale”), urmată ulterior de o inițiativă
puternică de cooperare în cadrul contra-reformei promovate de Habsburgi. Încercarea de a
răspândi Reforma în rândul românilor ortodocși este susținută și de puterea centrală astfel fiind
numiți patru episcopi reformați-calvini ai românilor. Tot acest avânt este curmat în deceniul al
nouălea al secolului XVI când puterea centrală își retrage sprijinul și preferă favorizarea
structurilor ortodoxe ale românilor(I.A. Pop, Pompiliu Teodor). În definitiv, tocmai caracterul
doctrinei protestante și al pietății catolice medievale care includea atât elementele laice cât și cele
ecleziastice a făcut ca acest regim al religiilor recepte să fie strâns legat de cele trei stări care
conduceau Transilvania. Practic, apartenența la ortodoxism (confesiune tolerată) excludea din
start posibilitatea formării unei elite conducătoare românești în vârful ierarhiei politice ardelene.
Ajuns din poziția sa (cel puțin în aparență) de reprezentant al puterii imperiale, la conducerea
Transilvaniei, Mihai Viteazul se vede într-o situație atipică, el și boierii săi fiind ortodocși. În
acestă lumină a deschiderii spre cooperare a puterii catolice imperiale ce promovează un răspuns
la acțiunile Reformei, Mihai găsește teren propice unei eventuale răsturnări de situație, cadru
alimentat și de disensiunile dintre stările ardelene. Care au fost totuși motivele care au stat la
baza acestui plan de restructurare confesională a principatului? Deși s-a presupus în câteva
rânduri că Mihai avea în plan ridicarea românilor și propășirea acestora, este destul de clar faptul
că domnul muntean nu a venit să schimbe o ordine socială împământenită în mentalitatea vremii
el însuși promovând politici „ feudale ” în Valahia (legarea țăranilor de glie). Acțiunile sale de
îmbunătățire a condiției preoților români și de lărgire a drepturilor iobagilor fac parte dintr-o
serie de măsuri care vin să îmbunătățească condiția acestora din perspectiva unui principe
ortodox. Un alt aspect de luat în considerare este presiunea pusă asupra domnului de către boierii
săi de a reduce din influența nobilimii și de se impune ei înșiși în Ardeal (David Prodan). Este de
apreciat aici faptul că introducerea ortodoxiei în rândul confesiunilor recepte ar fi facilitat
crearea unei pături românești conducătoare dar care în primă instanță ar fi fost formată în
principal din supușii lui Mihai veniți de peste munți. Evocator în acest sens este faptul că domnul
muntean realizează că sprijinul stărilor este indispensabil și nu ezită să ia măsuri, la cererea
nobilimii, împotriva iobagilor români răsculați (P.P Panaitescu). În altă ordine de idei,
introducerea ortodoxiei în acest sistem confesional acceptat în Ardeal nu numai că ar fi dus la o
deschidere spre apariția și consolidarea unui element politic etnic românesc (I.A. Pop, Pompiliu
Teodor) dar i-ar fi asigurat lui Mihai și un punct de plecare viabil în vederea impunerii domniei
sale ereditare în Transilvania.
În ceea ce privește conținutul cererii domnului muntean se observă o grupare destul de
interesantă a noii ordini confesionale imaginate de către acesta. Marea schimbare consta în
eliminarea calvinismului și a unitarianismului și introducerea confesiunii ortodoxe alături de cea
luterană și catolică. Această nouă configurație confesională nu pare să fie nefirească în contextul
viziunii de contra-reformă promovată și de împăratul Rudolf al II-lea. Deși luteranismul este
acceptat, abordările mult mai radicale din cadrul Reformei, calvinismul și unitarianismul sunt
considerate neconforme, antitrinitarianismul fiind privit chiar ca o reapariție a ereziei ariene „
după aceea începuta persecuțiile împotriva nobililor, acelor care s-au crezut ariani, le-a luat
vitele ”.
Toate aceste schimbări și acțiuni politico-militare ale voievodului român au loc într-un cadru
larg, al războilui de alungare a otomanior din Peninsula Balcanică. În cadrul acestei acțiuni se
formează o alianță cunoscută sub numele de „ Liga Sfântă ” condusă de împăratul Rudolf al II-
lea. În ceea ce privește cooperarea dintre ortodocși și catolici, ultimul deceniu al secolului XVI
este cel al apariției Bisericii Greco-Catolice Rutene în 1596 după Uniunea de la Brest. La nivelul
țărilor române și al Transilvaniei, după o perioadă în care procesul de calvinizare a românilor
ardeleni se intensifică, odată cu venirea la conducere a familiei Bathory (catolică) susținerea
puterii centrale a acestui proces este întreruptă fiind preferat elementul ortodox (Edit Szegedi).
Încă din 1595 Sigismund Bathory acceptă construirea unei mănăstiri ortodoxe în Alba Iulia unde
rezida mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească (I.A.Pop, Pompiliu Teodor). De
asemena sprijinul financiar acordat de Rudolf lui Mihai vine tot în acest context de colaborare
creștină în cadrul Sfintei Alianțe. Episcopul catolic al Transilvaniei, Demetrius Napragyi este
numit de către împărat cancelarul domnului muntean. Așa cum evidențiază și Ștefan Andreescu,
Mihai nu dă semne că ar avea înclinații deosebite spre catolicism chiar dacă papa Clement al
VIII -lea îi cere în repetate rânduri să se convertească.
Așadar, proiectul confesional al lui Mihai Viteazul, rămâne în contextul scurtei sale perioade
de conducere a Transilvaniei, un reper important al viziunii sale aspura sistemului de conducere
ardelean . Deși nu a avut timpul necesar să-și implementeze ideile, domnul muntean a lăsat o
urmă marcantă în conștiința colectivă a ardelenilor,acest fapt reflectându-se și în scirerile
învățaților sași și maghiari ai vremii dar și a scrierile învățaților europeni de la sfârșitul secolului
al XVI-lea și începutul secolulului al XVII-lea.
„O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă! Pe cât să mai adauge, pe atâta râvneşte.
Poftele domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Având mult, cum n-ar avea nimic le pare. Pe cât îi
dă Dumnezeu nu se satură. Având domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftesc. Având ţară,
şi ţara altuia a cuprinde cască, şi aşa lăcomind la altuia, sosesc de pierd şi al său. Multe împărăţii
în lume, vrând să ia alte ţări, s-au stins pe sine. Aşa s-au stins împărăţia lui Darie-împărat de
Alexandru Machidon, vrând să supună ţările greceşti şi toată Machidonia Darie au stins
împărăţia sa, de au căzut pe mâinile lui Alexandru Machidon. Aşa împărăţia Cartaghinii, vrând
să supună Râmul, au căzut la robia râmlenilor. Aşa Pir-împărat, vrând să ia Italia, au pierdut
ţările sale. Aşa şi Mihai-vodă, vrând sa hie crai la unguri, au pierdut şi domnia Ţării Munteneşti”,
a explicat Miron Costin.

Citeste mai mult: adev.ro/pbbcc6