Clasa a X-a.

Legea morală a Vechiului Testament- Decalogul

       
         După căderea omului în păcat, el a început să se îndepărteze din ce în ce mai mult de
Dumnezeu şi de rostul pentru care a fost creat. Dumnezeu însă, în nemărginita Sa dragoste,
voind îndreptarea omului, i-a venit în ajutor, promiţându-i omului venirea unui
Răscumpărător, a Mântuitorului Hristos. Poporului evreu, cel din care urma să Se nască
Mântuitorul promis şi care trebuia pregătit pentru venirea Lui, a primit o lege, Decalogul, prin
care Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa.
Decalogul (deca - zece, logos = cuvânt), cum mai sunt numite Cele 10 Porunci, au fost
descoperite de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, la trei luni după ieşirea poporului
Israel din robia egipteană (Ieş. 20, 1-18). El se mai numeşte şi Lege Mozaică, fiind cea dintâi
şi cea mai importantă lege scrisă a Vechiului Testament. Primele patru
porunci  reprezintă datoriile faţă de Dumnezeu, iar următoarele şaşe, datoriile faţă de
aproapele.
Legea Vechiului Testament a fost dată de Dumnezeu pentru a îndrepta
comportamentul evreilor, pentru a arăta poporului Israel înclinaţia lui de a încalcă voia lui
Dumnezeu (de a păcătui) şi pentru a trezi conştiinţa nevoii milei, harului şi răscumpărării de
la Dumnezeu.
Porunca I: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa
robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Ieş. 20, 2-3)
Această poruncă învaţă că nu există decât un singur Dumnezeu adevărat şi doar Lui I
se cuvine să-I slujim, condamnându-se astfel politeismul, adică închinarea la mai mulţi
dumnezei.
Împlinim această poruncă atunci când credem cu adevărat în Dumnezeu, ne punem
toată nădejdea în El şi-Z, iubim necondiţionat, mai presus de orice. Pentru aceasta, trebuie
să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuţi mari: credinţa, nădejdea şi dragostea, prin care
reuşim să ne menţinem într-o legătură strânsă cu Dumnezeu.
Împotriva acestei porunci păcătuiesc închinătorii la idoli, ereticii, cei ce se leapădă de
dreapta credinţă, precum şi cei ce cred în superstiţii, magie şi vrăji. De asemenea, încălcăm
porunca atunci când credem că putem face orice, că Dumnezeu ne va ierta oricum.
Cinstirea pe care noi o dăm îngerilor şi sfinţilor nu este o încălcare a acestei porunci.
Pe aceştia noi, îi cinstim ca pe unii ce mijlocesc pe lângă El pentru sufletele noastre, prin
rugăciunile lor bine-primite. Ei nu sunt dumnezei şi deci nu-i adorăm ca pe Dumnezeu, ci
numai îi venerăm, adică le arătam respect.
Porunca a II-a: Să nu-ţifaci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din
căţe sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub
pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un
Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până
la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă
iubesc şi păzesc poruncile Mele. (Ieş. 20, 4-6)
Prin această poruncă se interzice închinarea la idoli, adică la
lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care omul ar
crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeieşti şi că ar fi adevăraţi dumnezei.
În creştinism, cuvântul idol a primit însă şi un alt înţeles. Toate lucrurile care-1 pot face
pe om rob al lor, adică patimile, sunt considerate idoli. Toate realităţile acestei lumi, atunci
când sunt absolutizate, divinizate, când din realităţi penultime devin realităţi ultime, se
transformă în idoli. Principalii trei idoli ai lumii dintotdeauna, sunt: sexualitatea,
bogăţia şi puterea.
Pentru a nu încălca această poruncă, trebuie să ne străduim să ne eliberăm de iluzia
fericirii şi libertăţii ce ne-o dau patimile, păcatele ce duc la dependenţă iraţională faţă de
săvârşirea continuă a lor şi să ne putem toată încrederea în Dumnezeu, Creatorul şi
Binefăcătorul nostru.
 Închinarea la Sfintele Icoane şi la Sfânta Cruce nu este idolatrie, pentru că noi nu ne
închinăm lemnului sau metalului din care sunt făcute acestea, ci persoanelor al căror chip
este zugrăvit pe icoane.
Porunca a IlI-a: Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa
Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. (Ieş. 20, 7)
Prin această poruncă, Dumnezeu opreşte atât hulirea, cât şi folosirea abuzivă a
numelui Său, folosirea lui într-o manieră magică, ca atunci când încercăm să-I captăm forţa
şi să o folosim după bunul nostru plac, când ne folosim de numele lui Dumnezeu pentru
interese care nu au nimic de a face cu interesele lui Dumnezeu.
Încălcăm această poruncă şi atunci când, folosindu-I numele în rugăciune, nu
respectăm voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, voim să subordonăm voinţa Lui voinţei
noastre, nu-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.
Dar şi jurământul fals, sperjurul, sau făgăduinţa făcută lui Dumnezeu pe care nu o
respectăm, este tot o încălcare a poruncii a treia. Jurământul nu este însă păcat atunci când
este drept şi făcut pentru lucruri serioase, înalte.
Înjurătura este, de asemenea, o încălcarea gravă a poruncii. Sfântului loan Gură de Aur
spunea: După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor
ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a aruncat-o, tot astfel, cine îl înjură pe Dumnezeu,
nu-Iface lui Dumnezeu nici un rău, ci îşi provoacă sieşi moartea veşnică. Spunea cineva că
cel ce înjură nu are nici demnitatea unui câine. Căci el nu-şi muşcă niciodată stăpânul, ci îl
apără, iar când turbează, din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-şi mai dă
seama pe cine muşcă, să muşte mâna stăpânului.
Porunca a IV-a: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi
fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să
nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta,
nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în
şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua
a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o. (Ieş. 20, 8-
11)
Prin această poruncă, Dumnezeu hotărăşte ca o zi din săptămână, ziua de odihnă, să-I fie
consacrată Lui.
La poporul evreu, această zi era sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia
Egiptului. Această zi era una a bucuriei, fericirii totale, depline, definitive, pe care Dumnezeu
a promis-o pentru timpurile mesianice.
Dar bucuria sabatului îşi găseşte plinătatea în bucuria duminicii creştine. Pentru noi,
creştinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, căci în această zi a înviat Mântuitorul
din morţi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii (In. 20, 1). Tot în zi de duminică S-a
pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli. De asemenea, tot duminica este ziua în care s-a
oficiat, încă de la început, „frângerea pâinii", adică Sfânta Liturghie.
Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci şi
celelalte sărbători rânduite de Biserică.
Dacă în sabatul iudaic accentul cădea pe odihnă, în duminica şi sărbătoarea
creştină accentul cade pe rugăciune, pe euharistie.
Din păcate însă, uneori duminica nu mai este respectată aşa cum a voit Dumnezeu.
Pentru unii creştini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua destrăbălării. Confundând bucuria cu
plăcerea, ei o profanează cu plăcerile păcătoase care nu aduc bucurie, ci tristeţe. E ziua în
care ei comit beţii, fapte de desfrâu, certuri, scandaluri, în care se rostesc înjurături, e ziua
distracţiilor păcătoase. Ziua Domnului poate astfel deveni o zi tristă, pustie, goală de
Dumnezeu.
Porunca a V-a: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani
mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. (Ieş. 20, 12)
A avea respect faţă de părinţi este o lege prezentă în toate codurile scrise sau nescrise de
conduită umană ale tuturor popoarelor din toate timpurile şi din toate locurile.
Cinstirea părinţilor se datorează faptului că Dumnezeu cedează părinţilor calitatea Sa de
Creator. Ea se arată prin ascultarea şi respectul ce trebuie să le-o arătăm, concretizat
în: iubire şi ascultare; ajutor la nevoie şi mângâiere la bătrâneţe; rugăciune pentru ei, atât în
viaţă cât şi după moarte. Cinstirea părinţilor arată cât de mult II iubim noi pe Dumnezeu,
Părintele suprem.
Pe lângă părinţi, copiii trebuie să cinstească pe toţi oamenii care le poartă de grijă: pe
preoţi, care se îngrijesc de mântuirea lor; pe învăţători, care le luminează mintea şi pe naşii
de botez, care au mărturisit în locul lor dorinţa de a fi creştini.
Dar şi părinţii au datorii faţă de copiii lor: să-i iubească şi să se îngrijească de buna lor stare
trupească şi sufletească.

Porunca a Vl-a: Să nu ucizi! (Ieş. 20, 13)

Prin această poruncă se opreşte crima, sub toate aspectele ei: ucidere, sinucidere, avort,
eutanasie.
Viaţa este darul exclusiv al lui Dumnezeu, căci nimeni nu-şi dă singur viaţa, prin
urmare, nimeni nu are dreptul să-şi ia singur viaţa sau pe a altuia. Crima este un act de
revoltă împotriva Creatorului suprem, a Dătătorului vieţii. Cine îşi arogă dreptul de a dispune
de viaţa altuia, se aşază în locul lui Dumnezeu, singurul Stăpân asupra vieţii şi a morţii. E un
act de uzurpare a autorităţii pe care numai Dumnezeu o are. Viaţa omului este sacră,
inviolabilă, intangibilă. Cel ce încalcă această poruncă, batjocoreşte de fapt darul lui
Dumnezeu şi pe Dumnezeu însuşi.
Sinuciderea e păcatul deznădejdii, fiind cel mai mare păcat pe care poate să-1
săvârşească cineva, pentru că cel ce şi-a luat viaţa nu se mai poate pocăi niciodată.
Cea mai odioasă crimă e uciderea copilului nenăscut, avortul, distrugerea unei fiinţe
nevinovate, care nu poate să se apere. Consecinţele avortului sunt grave, atât pentru
pruncul nenăscut, cât şi pentru cei implicaţi în săvârşirea lui. Astfel, copilului i se ia dreptul de
a fi botezat, condiţie a mântuirii, iar părinţii sau medicii vor avea parte, mai devreme sau mai
târziu, de mustrări de conştiinţă, acest păcat atrăgând asupra lor pedeapsa divină.
Eutanasia este o ucidere intenţionată a unei persoane suferinde, pe patul de moarte, cu
scopul de a-i curma suferinţa. Insă suferinţa, în creştinism, este curăţitoare de păcate. Cel ce
se învoieşte să fie eutanasiat este de fapt un sinucigaş.
De asemenea, atentate împotriva vieţii sunt şi războaiele, răpirea şi luarea de ostateci,
terorismul, tortura, amputările,mutilările.
Tot la fel de gravă este şi uciderea sufletească, adică sminteala, povaţa sau faptele
necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricină de a păcătui.

Porunca a VII-a: Să nu fii desfrânat! (Ieş. 20, 14)

Această poruncă condamnă păcatul desfrânării, atât a relaţiei trupeşti a celor
necăsătoriţi, cât şi a relaţiilor din afara căsătoriei. Porunca protejează fecioria, dar şi taina
cununiei, a familiei. Unirea trupească dintre un bărbat şi o femeie este binecuvântată şi îşi
împlineşte scopul doar în cadrul căsătoriei.
Prin păcatul desfrânării, omul îşi întinează nu numai propriul său trup, ci şi pe al celuilalt
de lângă el, necinstind astfel „templul Duhului Sfânt".
Dar această poruncă opreşte nu numai desfrânarea cu fapta, ci şi chiar cea cu
gândul: Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Mt. 5, 28).
Homosexualitatea este o formă gravă a desfrânării, un păcat împotriva firii umane şi a
buneicuviinţe. Căci omul a fost creat de Dumnezeu bărbat şi femeie şi lor le-a zis: Creşteţi şi
vă înmulţiţi... (Fac. 1, 28).
De asemenea, tot formă a desfrânării sunt vorbele, faptele şi îmbrăcămintea indecentă,
care incită de fapt la acest păcat.

 Porunca a VIII-a: Să nu furi! (Ieş. 20, 15)

Porunca opreşte luarea sau însuşirea pe nedrept a bunurilor ce nu ne aparţin.
împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin: furt; luarea cu forţa a bunurilor altor oameni;
luarea prin viclenie a unor lucruri străine; vânzarea celor necesare menţinerii vieţii cu un preţ
foarte mare; refuzul plăţii muncitorilor; mita; camătă; nerestituirea lucrului împrumutat;
neîmplinirea cu conştiinciozitate a serviciului pe care-1 ai; însuşirea anumitor lucruri
închinate lui Dumnezeu; cerşetoria, atunci când persoana în cauză îşi poate câştiga hrana
prin muncă cinstită.
Dumnezeu, stăpânul absolut, a creat bunurile acestei lumi pentru ca toţi oamenii să se
bucure şi să beneficieze de ele. Furii, lacomii şi egoiştii, care doresc mai mult decât au
nevoie, lăsându-i pe alţii să ducă lipsă, să sufere, păcătuieşte împotriva voinţei Creatorului.
Cine fură sau nedreptăţeşte pe cineva, nu păcătuieşte atât împotriva omului, care nu este
decât un simplu administrator şi beneficiar al bunurilor acestui pământ, ci împotriva lui
Dumnezeu, stăpânul absolut al pământului cu tot ce este pe el.
Datoria unui adevărat creştin este să-şi câştige cele trebuincioase numai prin muncă
cinstită.

Porunca a IX-a: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! (Ieş. 20, 16)

Porunca opreşte minciuna, adică tăinuirea cu ştiinţă şi voinţă a adevărului, cu scopul de
a înşela pe un alt om. Acest păcat se poate săvârşi fie cu vorba, fie cu scrisul, cu fapta sau
cu anumite semne, ba chiar şi cu tăcerea (atunci când cineva ştie că un anumit lucru ce se
spune despre altcineva este fals şi, cu toate acestea, nu spune adevărul, ci tace).
Minciuna e un mare păcat, căci graiul pe care Dumnezeu ni 1-a dat ca să spunem
adevărul e folosit nu pentru a exprima gânduri curate, ci necurate, întunecând prin aceasta
chipul lui Dumnezeu în om. Ea alungă liniştea, dragostea, dreptatea şi pacea dintre oameni,
născând certuri, dezbinări şi stricând prietenii, face ca oamenii să-şi piardă încrederea unul
în altul, să se urască. Prin minciună, omul devine sclav al diavolului, care este numit în
Sfânta Scriptură tatăl minciunii (In. 8, 44).
Minciuna nu e permisă şi nu se justifică niciodată.
Porunca a X-a: Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău,
nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din
dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău! (Ieş. 20, 17)
Ultima poruncă opreşte nu numai păcatul cu fapta, cât şi cel cu gândul, adică dorinţa
după bunurile altora, precum şi toate cugetele, dorinţele şi poftele necurate ale inimii, pentru
că din ele se nasc tot felul de fapte rele. Trebuie ştiut că nu este de ajuns numai să nu furăm
ceea ce aparţine aproapelui, ci că nu ne este îngăduit nici să dorim, să poftim după bunurile
lui, deoarece pofta naşte păcatul, care duce la moarte veşnică.
Luptând împotriva poftei, noi ţinem piept ispitelor, care pot veni de la semeni sau de la
diavol.
Prin această poruncă se urmăreşte de fapt stârpirea din rădăcină a cauzelor răului
care sălăşluiesc în inima omului.