Cum se dezvoltă sau cultivă o voință de fier?

FacebookEmailWhatsAppMai multe...
Nevoia de a dezolta sau cultiva o voință de fier
În momentul în care am început să scriu pe acest blog, înca mai credeam că e nevoie de o voin ță de fier imensă, ca să po ți
muta munții din loc.

Între timp, m-am maturizat și eu un pic (zic eu) și am început să văd lucrurile altfel.

Din perspectiva din care văd eu acum lucrurile, nu mai cred în conceptul voință de fier și nici în importanța lui majoră pentru
a merge mai departe.
Deși, cu toate acestea, mi-aduc aminte, acum câ țiva ani, că voin ța mea de fier a fost tot ce m-a ținut în via ță, psihologic
vorbind.

Mă gândesc la acea versiune anterioară a lui Dan și mă gândesc cum a ș fi vrut să-i alin suferin ța.

Când trăiești într-o stare permanentă de luptă cu tine însu ți, când nu î ți place de niciun fel omul în care te-ai transformat,
când pui constant presiune pe tine însu ți ca să devii cineva, să demonstrezi lumii ceva, să ară ți cine e ști și ce po ți, doar
atunci voința de fier te poate duce mai departe.

Pentru că atunci, voința de fier e combustibilul perfect pentru acest mod de a- ți trăi via ța.

Dar, inevitabil, vine momentul când trebuie să răspunzi la întrebarea:

Ce faci când voința de fier se termină și nu mai poți decât să lași totul să se
prăbușească?

Ce faci atunci?
Pentru că de asta mi-era mie cel mai mult frică, în urmă cu mu ți, mul ți ani ( de vreo 8 anișori, așa…).
Mi-a fost frică să fiu eu însumi, așa cum eram de fapt cu adevărat.

Și atunci, am avut nevoie de multă, multă voin ță de fier, ca să pot men ține o fa țadă, o imagine a unui om care nu eram, de
fapt.

Ca să mențin acea fațadă, am avut nevoie să fiu puternic, să înfrunt dificultă țile, problemele, neajunsurile și loviturile vie ții.

Am avut nevoie de o voință de fier ca să lupt, să răzbesc, să nimicesc du șmanul nevăzut care îmi punea piedici la tot pasul
— așa credeam eu că e viața.

Doar ca să realizez, umilit și înfrânt, după ani inutili de luptă și fric țiune interioară, că du șmanul … eram eu.

Dintotdeauna dușmanul am fost eu…

Și apoi, a urmat acea dimineață când te prive ști în ochi în oglindă și te recuno ști, ca fiind atât cel mai mare du șman pe care
l-ai avut de înfruntat vreodată, cât și, poten țial, unicul salvator al tău.

Acela a fost un moment de mare cumpănă în via ța ta, a mea, a oricui.

Pentru că, în acel moment, înțelegi că tot ce ți s-a întâmplat la nivel emo țional și psihologic, totul a fost din cauza ta. Și că
toată suferința pe care ai insistat cu încăpă țânare să o sim ți, ani la rând, a fost numai și numai din cauza ta…

Și te simți mic, umilit, înfrânt.

Dar, în același timp…

Ești te deschizi să asculți, în sfârșit, ce are viața să-ți spună, de fapt
Și apare prima sclipire din ochi, prima scânteiere autentică a fiin ței, prima clipă în care te sim ți  tu însuți  cu adevărat.
Și ceva din tine se trezește, o chemare atât de puternică, încât nimeni și nimic nu o poate suprima, ascunde sau asurzi.

Și tot ce este non-adevăr ajunge mistuit.

Și nu mai contează.

Pentru că, în sfârșit, poți să trăiești ca și tine însu ți, 100%

Desigur, mai rămâne întrebarea Ce e de făcut cu molozul rămas în urma construc țiilor care s-au prăbu șit?
E o temă bună pentru articolele următoare.

Până la urmă, care e treaba cu voința de fier, e bună sau nu la ceva?

Ai nevoie de o voința de fier ca să ajungi în punctul din care î ți dai seama că nu ai nevoie de o voin ță de fier.

Cum vine asta oare?

Pentru că atunci când ai realizarea, totul se schimba in acel moment, sistemul de referin ță, o mare parte din valorile
personale, perspectiva asupra vieții.

Și atunci, voința de fier poate rămâne în urmă, un companion care și-a jucat rolul și te-a adus exact acolo unde aveai
nevoie să ajungi.

Dar, din acel loc încolo, nu va mai face nici un pas în plus alături de tine.