Universitatea din Oradea

Facultatea de Drept

Identificarea persoanelor după modelul portretului vorbit

Student: Coordonator:
Igor Antoniuc Conf. univ.doctor
anul IV, gr. 1. Cristian Miheş

Oradea 2013

1
 Există mai multe metode de identificare a persoanei după semnalmentele exterioare,
fundamentul ştiinţific constutuindu-l individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor
somatice ale fiecărui individ adult1. Pentru ca această identificare să fie realizabilă şi să nu ducă
la confuzii cu privire la persoane, este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice să se
facă după metode riguros ştiinţifice, recurgându-se la o terminologie adecvată şi la criterii
precise de apreciere a trăsăturilor.

Descrierea semnalmentelor - cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de

metoda portretului vorbit, are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe
particularităţile anatomice ale feţei, în descriere fiind vizate volumul, forma, poziţia şi culoarea
părţilor observate, fiecare element fiind apreciat nu în funcţie de un anumit sistem metric, ci în
raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.

Posibilităţile de descriere diferă în funcţie de persoana care le efectuează, precum şi de

utilajul tehnic ajutător destinat acestui scop. Uneori descrierea unui individ de către un martor
ocular este incompletă, chiar eronată, din cauza unor împrejurări obiective sau subiective, ce
împiedică o bună percepţie. În acest caz, martorul poate fi ajutat prin diverse procedee tehnice,
începând cu desenul-compoziţie şi terminând cu portretul robot computerizat2.

Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe principiile

identificării criminalistice, care la rândul lor, se sprijină pe teza materialismului didactic, potrivit
căreia toate obiectele lumii materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, iar
însuşirile acestora nu se repetă.3 Fiecare fiinţă are o individualitate certă, obiectivă, durabilă,
invariabilă în esenţa sa şi uşor de recunoscut. Metoda îşi găseşte aplicabilitatea şi datorită
împrejurării că omul are însuşirile cele mai variate şi mai complicate, la el manifestându-se cele
mai numeroase elemente de asemănare, dar în acelaşi timp şi multiple posibilităţi de diferenţiere.
“Nimic nu variază mai mult de la un individ la altul, decât culorile, formele şi mărimile aparente
ale fizionomiei.”4

Metoda portretului vorbit constituie o metodă ştiinţifică de descriere şi comparare a

semnalmentelor exterioare care fac posibilă identificarea unei persoane. Această metodă se
bazează atât pe marea diversitate a caracteristicilor individuale ale unei persoane, cât şi pe
caracterul relativ constant al acesteia.

1
C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 423
2
Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 172
3
Fr. Engels, Dialectica naturii, Editura Politică, Bucureşti 1966, p. 180
4
M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, Atelierele Grafice Socec, Bucureşti 1930, p. 1028
2
 Pentru o mai bună sistematizare, trăsăturile ce se descriu în cadrul portretului vobit sunt
grupate în statice şi dinamice.5

Trăsăturile statice se referă la particularităţile fixe, independent de stare de mişcare sau

de repaos a corpului.

La descrierea trăsăturilor statice se începe cu talia, constituţia fizică, forma generală a

capului şi a feţei, menţionându-se toate caracteristicile acestora, eventuale infrimităţi ş. a.

A. Talia poate fi scundă, mijiocie şi înaltă, unii autori propunând ca gradaţiile să fie
raportate la 1,60m pentru talia scundă, între 1,60 şi 1,75m pentru talia mijiocie şi peste 1,75m
pentru talia înaltă6. În actualele condiţii de creştere a mediei înălţimii, aceste dimensiuni sunt
depăşite.

B. Constituţia fizică sau corpolentă este apreciată ca robustă sau solidă, mijiocie, slabă
sau uscăţivă, în funcţie de mărimea sistemului osos şi de masa musculară a individului. De
asemenea, interesează şi forma umerilor, lungimea gâtului, particularităţi ale mâinilor şi
picioarelor etc.

C. Aspectul general sau ţinuta unei persoane poate fi evaluată, de pildă, ca sportivă,
elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesiuni, cum ar fi cele de ofiţer, funcţionar,
intelectual, marinar, ţăran, student, balerin etc.

Descrierea capului. Capul persoanei, atât în întregul său, cât şi în ceea ce priveşte
aspectul morfologic, văzut din faţă şi din profil deţine, în mod firesc, locul principal în realizarea
portretului vorbit. Astfel:

A. Forma capului, privit din faţă, poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară, triunghiulară,
cu baza în sus sau în jos, pătrată, colţuroasă, romboidală etc. Din profil, capul poate avea un
contur normal sau regulat, ţuguiat etc. Forma capului trebuie raportată şi la conturul feţei, care
poate fi triunghiular, rombic, rotund, asimetric s.a., precum şi conturul profilului care se descrie,
de regulă, în funcţie de particularităţile zonei fronto-nazale (profil continuu, frânt, paralel, curbat,
ondulat etc.), ale zonei nazo-bucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism s.a.).

B. Faţa se împarte, de regulă, în trei zone: frontală, nazală şi bucală. Zona frontală
cuprinde regiunea dintre baza nasului şi baza acestuia; zona bucală include regiunea dintre baza

5
Ion Mircea, Criminalistica, Editura LUMINA LEX, Bucureşti, 1999, p.213
6
S. A. Golunski, Criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 231, apud Ion Mircea, op. Cit.
3
nasului şi vârful bărbiei. În funcţie de necesităţi, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv
fruntea, ochii, nasul, gura şi bărbia.

Fiecare element component al feţei se descrie separat, cu ce are el mai caracteristic. De

pildă:

- Părul se descrie după culoare, inserţie frontală, formă (cârlionţat, întins, ondulat),
lungime, mod de pieptănare. Dacă este cazul, se arată şi tipul de chelie, care poate fi parietală,
frontală, tonsorală şi totală.

- Fruntea se descrie după înălţime, lăţime, contur, înclinare, particularităţi (proeminenţa

arcadelor sau a boselor frontale), mod de ridare şi distanţa dintre riduri. Înălţimea frunţii se
socoteşte de la inserţiunea părului până la rădăcina nasului. După acest criteriu, fruntea poate fi:
înaltă, mijlocie şi scundă sau joasă. Lăţimea frunţii, cuprinsă între cele două tâmple, în raport de
mărimea generală a capului, se apreciază în lată, mijlocie şi îngustă.7

Dintre elementele faciale ale căror caracteristici sunt reţinute relativ mai frecvent,
organul judiciar care alcătuieşte portretul vorbit trebuie să insiste asupra următoarelor:

- Ochii8, se descriu după formă, poziţie, culoare, spaţiu interocular, particularităţile

pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite etc. Fiecare persoană are o pigmentaţie caracteristică a
irisului (însă aceasta nu se poate reţine sau aprecia cu uşurinţă), pigmentaţie care, contrar unor
păreri, nu variază în funcţie de lumină şi rămâne stabilă la persoanele adulte.

Strabismul, este un defect de vedere manifestat în asingeria mişcărilor globurilor ochilor,

ceea ce face ca axele lor să nu fie paralele. El poate să fie stâng convegent sau divergent, drept
divergent ori convergent.9

- Nasul, element reţinut cu ceva mai multă uşurinţă, are caracteristică rădăcina(mare,
mijlocie, mică), linia dorsală sau muchia(dreptă, convexă, concavă), înălţimea, lăţimea,
baza(orizontală, ridicată, coborâtă), conformaţia nărilor, culoarea. Însă, din cauza operaţiilor
plastice ale nasului, sau ale altor elemente faciale, pot interveni modificări în înfăţişarea
persoanei, de natură să facă dificilă identificarea, aspect ce nu trebuie omis, mai ales în cazul
femeilor. Totodată, descrierea se raportează la poziţia din care a fost văzut nasul (faţă sau profil).

- Gura şi buzele se descriu după mărime, contur(în formă de inimă, cu colţurile

orizontale, coborâte sau ridicate), poziţie(orizontală, înclinată spre stânga sau spre dreapta),
7
Ion Mircea, op. cit.
8
E. Stancu, op. cit., p. 174
9
Ion Mircea, op. cit.
4
culoare, grosime, proeminenţă. Uneori în poziţiile gurii apar diverse elemente particulare, cum ar
fi rictusul sau un tic oarecare.

- Bărbia se examinează din faţă şi din profil. Privită din profil, bărbia poate fi oblică
(retrasă), verticală, proeminentă. După înălţime, poate fi mare, mijiocie, mică, iar după lăţime
poate fi îngustă, mijlocie, lată. Ca particularităţi, se descriu bărbie bilobată, alungită, dublă, cu
gropiţă sau proeminentă.

- Urechea interesează atât în privinţa aspectului general, poziţia faţă de cap, cât şi sub
aspectul elementelor sale componente (lobul, tragusul, antetragusul, helixul etc.).Urechea este
unul dintre elementele anatomice care suferă cele mai puţine modificări pe parcursul vieţii. În
descrierea caracteristicilor elementelor urechii, o atenţie specială se acorda lobului,
antetragusului şi pliului interior.

- Ridurile sunt apreciate în funcţie de zona în care se găsesc, după forma şi numărul lor.
Ele pot fi frontale, oculare, ale tragusului, ale nasului, bucale, ale obrazului, ale gâtului.
Subliniem şi aici aceeaşi posibilitate de modificare a ridurilor prin operaţii plastice chirurgicale,
efectuate destul de des de persoane mai în vârstă, îndeosebi femei.

- Culoarea pielii sau particularităţile cromatice, care variază în funcţie de rasă, de la alb
deschis la negru, sunt şi ele importante pentru alcătuirea portretului vorbit. Trebuie, însă, avute
în vedere posibilităţile de modificare naturală a nuanţei de culoare (îndeosebi la albi) prin
expunerea la soare, de exemplu, dar şi prin utilizarea fardurilor, machiajul putând fi folosit în
scop infracţional.

- Semnele particulare fac parte dintre elementele preţioase pentru identificarea

persoanelor şi cadavrelor. Ele pot fi de o mare diversitate. Aşa sunt, de exemplu, semnele
determinate de variaţii morfologice, anomalii anatomice, leziuni, urme ale intervenţiilor
chirurgicale, tatuaj ,,artistic" sau profesional etc. Natura semnului, locul, forma, mărimea,
culoarea, se indică cu precizie şi se măsoară.

- Tatuajul ocupă un loc important în suita semnelor particulare. El poate fi gasit pe toată
suprafaţa corpului, cu excepţia palmelor, tălpilor şi a pielii de pe cap. De regulă, pentru tatuajul
ornamental, se preferă pieptul, spatele şi braţele 10. În afara descrierii, tatuajul se fotografiază la
scară. Dacă, eventual, s-a încercat înlăturarea lui chirurgicală, cu ajutorul fotografiei sub radiaţii
infraroşii, i se poate observa forma iniţială, datorita resturilor de pigment rămase în ţesut.

10
M. Minovici, op.cit. p. 1031-1034

5
 Descrierea formelor dinamice, denuminte şi funcţionale, constă în precizarea anumitor
deprinderi ale oului, stabilizate de-a lungul mai multor ani de activitate. Acest tip de descriere
este menit să completeze posibilităţile de identificare şi se referă, în special, la ţinuta corpului,
felul mersului, mimica, privire, diferitele forme de manifestare.

Mersul. În raport de vîrstă, sex, ocupaţie, o persoană aflată în mişcare (în mers) poate
fi recunoscută şi descrisă după mai multe repere. Astfel, se are în vedere atitudinea corpului
(drept, aplecat), mobilitatea, oscilaţiile corpului, ondulaţiile bazinului, mişcări ale braţului etc.
Modul de manifestare, privit în sensul său larg, prin aceasta înţelegându-se, de pildă,
gestica sau vorbirea, este în funcţie de personalitatea şi temperamentul individului. Astfel, o
persoană poate fi calmă, nervoasă, lentă, agitată, impulsivă, tacitumă, volubilă etc. Perceperea
acestor caracteristici reclamă o perioadă mai lungă de observare.

Nu trebuie neglijată situaţia în care se află persoana în momentul observării, fiind

cunoscute, de exemplu, diferenţele de manifestare sau de comportament ale unui individ în
exercitarea profesiei, în mediul familial, faţă de superiorii săi ori faţă de subordonaţi, ori în
postura - caracterizată sugestiv în literatura de specialitate - de ,,spectator" sau ,,actor"11.

Vorbirea, la rândul său, deşi teoretic nu poate fi considerată o caracteristică a

semnalmentelor exterioare, trebuie inclusă în conturarea ,,portretului vorbit" prin particularităţi
de genul vorbirii normale, precipitate, bâlbâite, organizate, prolixe, precum şi al timbrului,
accentului s.a..
Dincolo de prezentarea amănunţită a acestor elemente, remarcăm necesitatea observării
lor cu multă atenţie deoarece, în cazul infractorilor versaţi, aceştia încearcă să-ţi deghizeze
vocea, ţinuta, mersul ş.a. Deghizarea se poate practica în momentul săvârşirii infracţiunii, fiind
mult mai uşor să se modifice aspectul exterior sau unele trăsături dinamice pentru o scurtă
perioadă de timp, decât să se apeleze la un deghizaj permanent, de teama de a nu fi descoperit.

Referindu-ne, în general, la metoda ,,portretului vorbit", precizăm că, dintre

semnalmentele exterioare ale unei persoane, se reţin mai uşor vârsta, sexul, înălţimea, mărimea
capului, forma nasului, culoarea părului şi a tenului, mersul, mimica, vocea, eventualele
malformaţii etc., îndeosebi acele particularităţi care se abat de la normalitate.

11
C. Dumitrescu, E. Gagea, Elemente de antropologie juridică, Editura Ministerul de Interne, Bucureşti, 1993, p.
29

6
 Sub raport tactic criminalistic, reuşita unei identificări pe baza descrierii semnalmentelor
exterioare depinde, în bună parte, de modul în care sunt ascultaţi martorii şi de cum sunt
interpretate declaraţiile lor. Ascultarea presupune din partea organului judiciar nu numai
pricepere, ci şi circumspecţie, pentru a se obţine declaraţii precise, obiective, referitoare la
înfăţişarea infractorului12. Percepţia şi redarea de către martor a imaginii unei persoane sunt
procese ce depind de o multitudine de factori obiectivi şi subiectivi (distanţă, condiţii de
iluminare, starea timpului, fidelitatea memoriei, stările emotive), de natură să influenţeze uneori
decisiv obiectivitatea mărturiei.

În esenţă, în alcătuirea portretului vorbit, ori a portretului robot, pe baza descrierilor

făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate şi respectate regulile tacticii
criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate.

Bibliografie
1. Ion Mircea, Criminalistica, Editura LUMINA LEX, Bucureşti, 1999;
2. C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
3. E. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
4. Fr. Engels, Dialectica naturii, Editura Politică, Bucureşti 1966;
5. M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, Atelierele Grafice Socec, Bucureşti 1930.

12
E. Stancu, op. cit., p. 177