Situatia initiala

Istoricul francez Claude Delmas observa într-o lucrare dedicată războiului din Coreea că ,,este
paradoxal că, pe ansamblul frontierelor zonelor americane şi sovietice, războiul a izbucnit în 1950 într-o ţară
pentru care nici Statele Unite, nici URSS nu-şi manifestaseră un interes major, mai ales după al doilea război
mondial.”Dar cu toate acestea la 25 iunie 1950 armata nord-coreeană a atacat Sudul, ,,războiul rece”
devenind cald.
Dintr-o telegramă a ambasadorului sovietic în Coreea de Nord către Andrei Vâşinski aflăm despre
,,cererea lui Kim Il-sung de a obţine permisiunea de a ataca Sudul. Secretarul acestuia, Mun Il, aflat în vizită
la Sthykov, l-a anunţat că are informaţii potrivit cărora în viitorul apropiat sud-coreenii intenţionează să
ocupe o parte a Peninsulei Ongjin care este situată la nord de paralela 38 precum şi să atace oraşul Kaisiu.”
De aceea Kim cere permisiunea de a începe operaţiunile militare împotriva Sudului, cu scopul de a ocupa
Peninsula şi o parte a teritoriului sud-coreean aflat la est de aceasta, aproximativ până la Kaesong, astfel încât
să fie scurtată linia de apărare. Potrivit spuselor lui Kim ,,situaţia existentă permite înaintarea spre Sud şi
ocuparea acestei zone în decursul a două săptămâni, maxim două luni.”
Reţinerea sovietică cu privire la un astfel de atac este dovedită de numeroasele telegrame trimise din
partea oficialilor de la Moscova şi nu în ultimul rând de discuţiile purtate de însuşi liderul nord-coreean şi
Stalin sau de Stalin şi liderul de la Beijing.
Războiul nu era recomandabil, conform afirmaţiilor liderilor de la Moscova şi aceasta pentru că „din
punct de vedere militar armata nord-coreeană nu este pregătită; din punct de vedere politic, deşi poporul
aşteaptă unificarea foarte puţine lucruri s-au făcut în direcţia dezvoltării unei mişcări a partizanilor şi a
pregătirii lor pentru o revoltă în Coreea de Sud împotriva autorităţilor; un alt motiv ar fi acela că o astfel de
intervenţie ar da posibilitatea americanilor să intervină.”
Într-un raport despre situaţia militară de pe teren aflăm că începând cu 12 iunie concentrarea armatei
nord-coreene în apropierea paralelei 38 a început, procesul încheindu-se până la 23 iunie. Planificarea
operaţiunilor la nivel de divizii şi recunoaşterea zonei s-au făcut cu ajutorul consultanţilor sovietici. Din
ordinul politic al Ministerului Apărării citit către trupe rezultă că ,,armata sudcoreeană a provocat un atac
militar, violând paralela 38 şi de aceea Guvernul Republicii Populare Democrate Coreene (DPRK) ordonă
contraatacul.”
Ordinul a fost primit cu entuziasm de către soldaţi. Trupele şi-au ocupat poziţiile iar operaţiunile
militare au început în zorii zilei de 25 iunie, sudcoreenii fiind luaţi prin surprindere. Acest lucru o dovedeşte
înaintarea foarte rapidă a nord-coreenilor care după prima zi de luptă au ocupat o serie de oraşe şi au realizat
două debarcări pe coasta Mării Japoniei. A doua zi trupele nordcoreene au înaintat adânc în peninsulă
cucerind alte oraşe de pe linia Seulului. Confuzia era aşa de mare încât ,,autorităţile sud-coreene precum şi
ambasadorul SUA de aici, în discursurile lor la radio îndemnau populaţia la calm iar staful armatei sud-
coreene difuza rapoarte false despre succesele armatei lor.” Deşi cele două tabere erau comparabile din punct
de vedere numeric, armata nordcoreeană beneficia de echipamentul greu lăsat de URSS şi de o experienţă
mult mai mare pe câmpul de bătaie (mii de soldaţi se întorseseră din China unde luptaseră de partea
comuniştilor). În faţa unei armate sud-coreene care nu a opus aproape deloc rezistenţă, trupele nord-coreene
au ocupat Seulul la 28 iunie.
Implicarea Statelor Unite
În timpul invaziei din 24 iunie preşedintele american Truman se afla în vacanţă. Ulterior, acesta a
declarat că, în drum spre Washington şi-a amintit de Manciuria (1931), Etiopia (1935-1936) şi de Austria
(1938) când pasivitatea democraţiilor occidentale a încurajat escaladarea conflictului:
,,Dacă această acţiune ar fi rămas fără replică, ar fi dus la izbucnirea celui de-al treilea război mondial,
aşa cum incidente similare au condus la declanşarea celui de-al doilea ..... Era de asemenea limpede pentru
mine că fundamentele şi principiile Naţiunilor Unite erau ameninţate în cazul în care acest atac neprovocat nu
era stopat.”
Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directivă a unui oficial francez aprecia că
pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul Vestului.
Potrivit spuselor Secretarului de Stat Dean Acheson, guvernele mai multor naţiuni vest-europene
păreau a fi intrat într-o stare de panică pe măsură ce aşteptau să vadă dacă Statele Unite vor acţiona sau nu;
exista şi temerea SUA cauzată de faptul că o eventuală neimplicare ar determina Europa să adopte o poziţie
neutră. Aşadar, decizia SUA de a se implica în conflict a fost luată în dorinţa de a amortiza tensiunile din
cadrul sistemului internaţional şi nu din importanţa strategică a Coreei. SUA s-au adresat Consiliului de
Securitate al ONU cerând Coreei de Nord să înceteze ostilităţile şi să se întoarcă dincolo de paralela 38. Fără
a participa la sesiune şi fără a-şi folosi dreptul de veto, ambasadorul sovietic ,,i-a dat lui Truman posibilitatea
să organizeze rezistenţa ca decizie a comunităţii mondiale şi să justifice rolul american în Coreea.”30 Aşa
cum era de aşteptat somaţia a rămas fără răspuns, astfel încât SUA au extins ajutorul naval şi aerian acordat
Coreei de Sud ştiind că se va bucura de sprijinul ONU, în ciuda faptului că iniţiativa a premers unei solicitări
adresate membrilor pentru a participa la stopare agresiunii. Acţionând în numele securităţii colective şi al
fermităţii politicii americane, Truman a ordonat trimiterea de trupe americane terestre pe lângă cele aflate sub
mandatul ONU comanda acestora fiind încredinţată generalului american Douglas MacArthur. Este de
prezumat că SUA ar fi adoptat acelaşi comportament şi în cazul în care ambasadorul sovietic ar fi fost prezent
pentru a face uz de dreptul de veto în Consiliul de Securitate, dar trebuie menţionat că o componentă
importantă a politicii lui Truman a fost aceea de a asigura funcţionalitatea ONU, respectiv capacitatea acestei
organizaţii de a fi furnizor de securitate colectivă. De asemenea, suportul ONU a fost de dorit pentru a
legitima un război a carui comandă a căzut în sarcina SUA şi în cadrul căruia toate deciziile importante au
fost luate de americani. Ulterior alte state au contribuit cu trupe precum Marea Britanie şi Turcia, care au
trimis efective militare considerabile.
 Iniţial, ajutorul SUA şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi naval considerându-se, în
ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest sprijin va fi suficient.
Primul val de operatiuni
Reuşita invaziei de la Inchon (15 septembrie 1950) când ofensiva condusă de MacArthur a scos trupele
ONU din punga de la Pusan şi i-a determinat pe nord-coreeni să se retragă la sfârşitul lunii pe teritoriul
propriu după ce ulterior evacuaseră Seulul, a determinat administraţia americană să se întrebe ce va urma. ,,
Pentru MacArthur invazia de la Inchon a fost o lecţie demnă de urmat pentru cum poate fi câştigat un război
cu minimum de pierderi.” La început SUA au declarat că intervenţia are ca scop restabilirea ordinii de
dinainte de război dar în timpul verii anului 1950 tot mai multe voci susţineau pedepsirea Coreei de Nord.
Astfel, pe 27 septembrie MacArthur a fost instruit să procedeze în consecinţă, fiind asigurat că este puţin
probabil ca URSS şi China să ofere suport militar Coreei de Sud. Acest mod de gândire s-a dovedit a fi unul
nu tocmai corect. La momentul respectiv decizia era justificată din mai multe puncte de vedere: practica
pedepsirii agresorului îşi mai găsise aplicare în politica Aliaţilor (în 1944-1945 Aliaţii nu s-au oprit la
frontierele Germaniei); trebuia prevenită o eventuală regrupare a forţelor nord-coreene şi izbucnirea unui nou
conflict; se creau premisele necesare implementării politicii ONU privitoare la reunificarea Coreei prin
organizarea de alegeri libere.
Pe 7 octombrie 1950 o rezoluţie britanică, aprobată cu o majoritate covârşitoare de Adunarea Generală
a împuternicit forţele ONU să traverseze paralela 38 şi să restabilească ordinea în întreaga peninsulă şi să
organizeze alegeri. Spre sfârşitul lunii, după ce au ocupat Pyongyangul, câteva unităţi avansate au atins
malurile râului Yalu intrând în contact cu ,,voluntarii” chinezi.
China si URSS
În februarie 1950, Republica Populară Chineză a semnat la Moscova un tratat de alianţă strategică cu
URSS, opt luni mai târziu China intrând în războiul din Coreea pentru ,,a rezista Americii şi a ajuta Coreea de
Nord.”32 Apar şi aici o serie de întrebări legate de cum a fost realizată această alianţă, ce rol a jucat aceasta
în decizia Chinei de a interveni în conflict sau în ce sens intervenţia Chinei a influenţat direcţiile viitoare ale
alianţei sino-sovietice.
În direcţia apropierii relaţiilor sino-sovietice un moment important îl constituie declaraţia lui Mao
Zedong din 30 iunie 1949, în care afirma că ,,pe plan extern suntem uniţi într-o luptă comună cu acele naţiuni
ale lumii care ne tratează ca egali şi uniţi cu popoarele din celelalte ţări. Aceasta înseamnă că suntem aliaţi cu
Uniunea Sovietică, cu proletariatul şi masele largi de oameni din alte ţări împreună cu care formăm un front
internaţional unit..... Trebuie să ne aplecăm către o singură parte.”
Este evident că lumea postbelică era percepută ca fiind divizată în două tabere, una condusă de Statele
Unite, iar cealaltă de Uniunea Sovietică. Revoluţia chineză era percepută ca fiind o parte inseparabilă a
mişcării internaţionale proletare condusă de sovietici şi exclude posibilitatea unei căi de mijloc între cei doi
poli. America reprezenta pentru China o ameninţare la adresa securităţii sale această perspectivă fiind
îndelung dezbătută de liderii Partidului Comunist Chinez. Aceştia aveau de asemenea în vedere crearea unei
alianţe cu Moscova încă de la finele revoluţiei chineze. În acest sens au avut loc numeroase vizite ale
oficialilor chinezi şi chiar ale lui Mao la Moscova. O importanţă deosebită a avut-o vizita lui Mao la Moscova
din 6 decembrie 1949 pentru a încheia o nouă alianţă sino-sovietică. În seara aceleiaşi zile a fost primit de
Stalin la Kremlin unde a fost felicitat pentru victoria revoluţiei chineze despre care, Stalin spunea că ,,va
schimba balanţa întregii lumi.” 34 După o serie întreagă de discuţii s-a ajuns la semnarea tratatului de alianţă
din 14 februarie 1950.
Desfasurarea conflagratiei
După izbucnirea războiului şi transformarea acestuia într-o criză internaţională, ,,Mao şi liderii
Comitetului Central al Partidului au acţionat imediat pentru a face faţă acestei situaţii de criză.” Pe 30 iunie,
la câteva zile de la declanşarea ostilităţilor, ,,Zhou Enlai a decis să trimită un grup de diplomaţi chinezi în
Coreea de Nord pentru a stabili mai bine legăturile cu Kim Il-sung la fel şi pentru a aduna materiale de primă
mână despre luptă. O săptămână mai târziu, între 7 şi 10 iulie, Zhou, sub instrucţiunile lui Mao, a prezidat
două conferinţe centrate pe pregătirile militare pentru războiul coreean. O decizie crucială a fost adoptată în
cadrul acestor conferinţe: Corpul al Treisprezecelea al Armatei subordonat Armatei a Patra de Luptă va fi
imediat transformat în Armata Defensivă a Graniţei de Nord-est (NEBDA) pregătită pentru o intervenţie în
Coreea dacă va fi necesar. La începutul lunii august mai mult de 250.000 de soldaţi ai Armatei a Patra
ocupaseră poziţii la graniţa sinocoreeană.”
Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez şi preşedinte al Comitetului Central al Partidului Comunist
Chinez, Zhou Enlai, a declarat la radio că ţara sa se consideră îndreptăţită să intervină dacă trupele ONU sau
cele sud-coreene vor traversa paralela 38. De fapt, China viza implicarea în conflict încă din vara anului
1950, mai precis în iulie când SUA au angajat trupe pe teritoriul Coreei de Sud şi în Strâmtoarea Taiwan. La
acel moment China a amânat invazia Taiwanului şi a început pregătirea pentru ,,o intervenţie în războiul
coreean dacă va fi necesar.” O lună mai târziu Mao îşi exprima îngrijorarea faţă de o victorie a americanilor
în Coreea declarând că ,,în cazul în care Statele Unite imperialiste vor câştiga războiul, vor deveni mai
arogante şi vor fi o ameninţare la adresa noastră.”La sfârşitul lunii septembrie China se considera pregătită
pentru a intra în război.
Decizia finală a fost adoptată între 1 şi 2 octombrie, două evenimente conducând la această decizie:
,,primul, pe 30 septembrie, divizia a 3 a a Armatei Sud-coreene a trecut paralela 38. Şi a doua zi, generalul
Douglas MacArthur a adresat un ultimatum lui Kim Il-sung cerându-i capitularea necondiţionată. Al doilea,
Kim Il-sung, al cărui regim se apropia de colaps, s-a întors în cele din urmă la chinezi.” În aceste împrejurări,
Mao, bazându-se şi pe suportul aerian promis de Stalin a decis la două zile după ce trupele sud-coreene
traversaseră paralela 38 să intre în război la mijlocul lunii octombrie.
Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurării suportului aerian şi astfel a determinat
schimbarea poziţiei Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez. Acest lucru demonstra limitele tratatului
sino-sovietic. În orice caz decizia de a interveni în Coreea a fost una chineză, mai precis a lui Mao astfel încât
la 19 octombrie trupele chineze au trecut râul Yalu.
,,Atacul chinezilor a fost o acţiune anticipată. Chinezii care-şi aminteau atacul japonezilor din 1931
împotriva ţării lor via Coreea, aveau motive să creadă că noua putere americană din Japonia este pe cale să
repete această acţiune.”
,,Când armata Chinei Populare a lovit şocul surprizei a provocat o retragere aproape în panică a forţelor
americane de la Yalu la sud de Seul, care a fost abandonat pentru a doua oară în şase luni. În lipsa unei
doctrine pentru războiul limitat, criza a făcut ca administraţia Truman să piardă controlul asupra obiectivelor
politice. Depinzând de fluctuaţiile luptei, obiectivele politice au fost declarate a fi stoparea agresiunii,
unificarea Coreei, menţinerea securităţii forţelor Naţiunilor Unite, garantarea unei încetări a focului în lungul
paralelei 38 şi împiedicarea extinderii războiului.”40 Implicarea în război a chinezilor ,, a denaturat caracterul
războiului şi a dat naştere unei vehemente polemici în ceea ce priveşte modul în care ar trebui să se
desfăşoare în continuare. De la sfârşitul lui iunie şi până la sfârşitul lui noiembrie războiul, deşi era purtat
iniţial doar de americani, putea fi considerat o expediţie internaţională punitivă. După noiembrie el a devenit
mai mult un conflict sino-american. Generalul MacArthur dorea ca acest lucru să fie cunoscut şi să declare
război Chinei, folosind cele mai pertinente şi mai eficiente mijloace militare.”
La sfârşitul lunii noiembrie MacArthur a lansat o nouă ofensivă pentru a alunga forţele nord-coreene
peste râul Yalu dar acţiunea sa a coincis cu contraofensiva chineză condusă de generalul Lin Biao. Armatele
ONU, prea risipite, inferioare ca număr şi slab echipate pentru a se bate în aspra iarnă coreeană, au bătut
imediat în retragere. Comuniştii au ocupat din nou Pyongyangul şi, intrând în Coreea de Sud, au ocupat din
nou Seulul la începutul lunii ianuarie 1951, Stalin salutând victoriile armatei populare chineze.
Truman a abandonat ,,unificarea” ca obiectiv al războiului, ,,oprirea agresiunii” redevenind principalul
scop al Statelor Unite: ,,Forţele Naţiunilor Unite se află în Coreea pentru a stopa o agresiune care ameninţă
nu numai întregul edificiu al Naţiunilor Unite, ci toate speranţele de pace şi dreptate ale omenirii. Dacă
Naţiunile Unite cedează înaintea forţelor agresiunii, nicio naţiune nu va mai fi în siguranţă.”
Având din nou Seulul în mâinile lor ,,chinezii au repetat greşeala făcută de MacArthur cu trei luni mai
devreme. Dacă ei ar fi făcut oferta de a stabili pe paralela 38, Washingtonul ar fi acceptat-o cu siguranţă, iar
China ar fi câştigat creditul de a fi înfruntat armata Statelor Unite la un an după câştigarea propriului război
civil. Însă la fel ca Truman, şese luni mai devreme, Mao a fost purtat de entuziasmul provocat de succesele
neaşteptate şi a încercat să scoată cu totul forţele americane din peninsulă. A suferit şi el un important eşec.
Chinezii s-au ales cu mari pierderi când au atacat poziţiile fixe ale americanilor, de la sud de Seul.”
Soarta războiului s-a schimbat din nou odată cu ofensiva forţelor ONU din a doua jumatate a lunii
ianuarie 1951. În faţa unei puteri de foc superioare chinezii s-au retras treptat din Coreea de Sud, Seulul
revenind sub control sud-coreean în martie. Forţele ONU au trecut pentru a doua oară paralela 38 în aprilie,
rezultatul bătăliei nefiind singurul aspect al conflictului care fusese răsturnat. Administraţia Truman ,,era de-
acum atât de traumatizată de şocul intervenţiei chineze încât evitarea riscului s-a transformat în principalul
său obiectiv.”
Realităţile erau însă percepute greşit de administraţia americană care credea că înfruntă o conspiraţie
comunistă coordonată de Moscova care dorea să preia controlul asupra întregii lumi. ,,Kremlinul, credea
acum Washingtonul, nu avea să accepte înfrângerea; avea să refacă situaţia după fiecare eşec al clienţilor
săi.” În ciuda acestor convingeri situaţia era alta. Stalin îşi daduse acordul ca Nordul să atace Sudul numai
după ce fusese asigurat de Kim Il-sung că riscul de razboi era unul mic iar dacă acelaşi Stalin a fost de acord
cu intervenţia chineză a făcut-o pentru a spori probabil dependenţa Chinei faţă de URSS. Principalii factori în
problemă erau reprezentaţi de conducătorii de la Pyongyang şi Beijing. Războiul din Coreea nu a însemnat
atragerea din partea Kremlinului a Americii într-un război în Asia pentru a ataca apoi în Europa şi acest lucru
se datora inferiorităţii arsenalului militar sovietic incluzând aici şi pe cel nuclear. Aşadar Stalin nu ar fi riscat
un război cu Statele Unite, război pe care nu avea cum să-l câştige.
Nici MacArthur nu a înţeles aceste realităţi fiind adeptul declarat al continuării războiului. Într-o
declaraţie din 1951, acesta insista: ,,Aveţi în mână un război şi nu puteţi spune pur şi simplu, ‹Lasă-l să se
prelungească oricât, în timp ce eu mă pregătesc pentru un alt război...›. Deoarece nu accepta vederile
administraţiei potrivit cărora războiul din Coreea trebuia purtat într-o manieră care să evite să dea sovieticilor
un pretext de a lansa un atac pe scară largă, MacArthur pleda pentru o strategie prin care armatele chineze să
fie înfrânte, cel puţin în Coreea.”46 El dorea ,,un ultimatum în urma căruia China fie venea să discute
termenii încetării focului într-o perioadă de timp rezonabilă, fie acţiunile ei în Coreea aveau să fie privite ca
declaraţie de război împotriva naţiunilor angajate acolo, iar acele naţiuni aveau să facă acei paşi pe care aveau
să-i considere necesari penrtu a se ajunge la o finalizare a chestiunii.”
De asemenea, MacArthur cerea cu diverse ocazii ca bazele manciuriene să fie bombardate, să fie
instituită o blocadă asupra Chinei, să fie întărite trupele americane din Coreea şi tot aici să fie aduse forţele
chineze naţionaliste din Taiwan, dar câteva din aceste recomandări ca de pildă ultima ,,depăşeau cu mult
domeniul atribuţiilor unui comandant militar.” Truman nu a avut altceva de făcut în această situaţie decât să îl
demită pe MacArthur în aprilie 1951, iar atunci când a făcut anunţul ,,a modificat încă o dată obiectivele
americane. Pentru prima oară, ,,respingerea agresiunii” a fost definită ca ajungerea la reglementări pe linia de
încetare a focului, oriunde s-ar fi aflat aceasta.” Statele Unite lăsau acum pe seama viitorului unificarea
Coreei pe care o doriseră şase luni mai devreme prin forţa armelor.
În primăvara lui 1951, generalul Matthew Ridgway, cel care îl înlocuise pe MacArthur, a declanşat o
nouă ofensivă în timpul căreia a eliberat Seulul şi a trecut paralela 38 pentru a doua oară aşa cum am văzut
mai sus. În iunie acelaşi an, comuniştii au propus negocieri pentru armistiţiu. ,,În acel punct, Washingtonul a
ordonat să se pună punct acţiunilor ofensive ..... gest considerat de administraţia Truman că avea să
îmbunătăţească atmosfera negocierilor, demonstrând chinezilor că Washingtonul nu urmărea victoria.”50
Aceste reţineri ale Statelor Unite i-au dat prilejul Chinei să stopeze procesul prin care armata sa era copleşită
de cea americană dar cu toate acestea China a dus mai departe războiul de uzură şi să pricinuiască pierderi
însemnate americanilor pe parcursul desfăşurării negocierilor.
Asfel la 23 iunie 1951, după ce conflictul se transformase într-un război de poziţii, reprezentantul
sovietic la Naţiunile Unite, J. A. Malik, într-un discurs radiodifuzat în Statele Unite, a condus la începerea
negocierilor vizând încheierea unui armistiţiu, negocieri care au început pe 10 iulie la Kaesong în Coreea de
Nord iar mai târziu au fost transferate la Panmunjon.
Într-o telegramă din arhivele sovietice punctele propuse pentru negociere erau următoarele: ,,încetarea
focului şi oprirea operaţiunilor militare; retragerea trupelor la nord şi sud de paralela 38 cu 5 până la 10
kilometri; trecerea paralelei 38 atât pe cale terestră cât şi aeriană este interzisă oricărei părţi din momentul
încetării focului; retragerea forţelor navale din apele teritoriale ale Coreei; retragerea tuturor trupelor străine
în decursul a două luni şi efectuarea schimbului de prizonieri de război.”
Negocierile au fost îndelungate, purtate într-un climat de neîncredere, ,,lipsite de vreun rezultat
concret, marcate de teama faţă de declanşarea unor noi operaţiuni ample şi de acuzaţii împotriva americanilor
care ar putea recurge la folosirea armelor bacteriologice.”52 Un prim progres s-a înregistrat în noiembrie
1951, cînd s-a convenit asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului cu o poziţie uşor avansată a Coreei
de Sud faţă de paralela 38. O dată soluţionat acest aspect, în atenţia negociatorilor a fost adusă o nouă
problemă, cea a prizonierilor de război, mulţi dintre cei aflaţi în Coreea de Sud refuzând să se mai întoarcă în
tările de origine respectiv Coreea de Nord sau China.
În octombrie 1952 Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de pace şi o dată cu respingerea ei de
către comunişti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită. Astfel, s-a reafirmat
posibilitatea unor acţiuni coercitive dar conducătorii militari americani s-au declarat rezervaţi în privinţa
succesului unor operaţiuni terestre fără o reîmprospătare a trupelor, reluarea luptelor în octombrie-noiembrie
confirmând acest punct de vedere. Noua tactică a ONU a vizat o acumulare masivă de trupe şi dirijarea
acestora fie spre ,,gâtul” peninsulei, fie spre râul Yalu, operaţiune susţinută de atacuri asupra depozitelor de
provizii şi aerodromurilor chineze.
În timpul vizitei sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că este
partizanul încetării focului. Deşi nu a cerut punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni
majore, a sugerat într-un cerc restrâns că ,,în absenţa unui progres satisfăcător, intenţionăm să uzăm decisiv
de arsenalul nostru militar, fără niciun fel de inhibiţie şi vom înceta a ne simţi răspunzători pentru escaladarea
conflictului în Peninsula Coreea.
Un factor decisiv în reluarea negocierilor din aprilie 1953 l-a avut se pare şi moartea lui Stalin din
martie acelaşi an. Premierul chinez Zhou Enlai, prezent la Moscova pentru funeeralii a sugerat revenirea la
masa tratativelor şi constatându-se acordul părţilor implicate, negocierile au fost reluate. Şi de această dată
acestea au fost destul de dificile fiind îngreunate de refuzul liderului sud-coreean, Singham Rhee, la orice
armistiţiu care ar fi lăsat Coreea divizată. De asemenea, negocierile au fost îngreunate de intensitatea
bombardamentelor americane precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă
comuniştii au renunţat la cererea de repatriere forţată a prizonierilor şi acordul de încetare a focului a fost
semnat.
Războiul se încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la Panmunjon între reprezentanţii
ONU, cei ai Chinei şi cei ai Coreei de Nord. Coreea de Sud care se opunea divizării prin vocea lui Rhee nu l-
a semnat. Aşadar înţelegerea nu a condus la o pace reală, relaţiile dintre cele două Corei rămânând în
continuare încordate. Nici în timpul conferinţei de la Geneva din 1954 ,,nu s-a ajuns la un acord final iar
Singham Rhee a plecat la Washington pentru a încerca să convingă Statele Unite să încurajeze o invazie
comună a trupelor sud-coreene şi a celor lui Chiang Kai-shek în China. El susţinea că regimul din China este
în pragul colapsului, dar nu e reuşit să convingă Congresul sau pe Eisenhower sau Dulles să adopte punctul
său de vedere. Anul ce a urmat trupele americane şi chineze au fost retrase treptat. Coreea a rămas împărţită
în două şi era limpede că războiul s-a sfârşit.”

Consecinţele Războiului
Bilanţul războiului a fost unul înfiorător: 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni şi 1,3
milioane de sud-coreeni (în majoritate civili) au căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani
au murit în luptă şi peste 100.000 au fost răniţi. Peninsula a sfârşit prin a fi şi mai aspru disputată la fel cum
era şi la începutul războiului. Pentru a preveni o nouă invazie a Nordului şi pentru a-l determina pe Rhee să
accepte armistiţiul, Statele Unite au încheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud şi au menţinut trupe pe
teritoriul acesteia.
Consecinţele războiului au făcut celebră replica generalului Bradley care a susţinut ,,că războiul
general cu Coreea ne-ar implica în implica în războiul nepotrivit, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit şi
împotriva duşmanului nepotrivit.”
Astfel războiul a scos ,,la iveală atât puterea cât şi limitele îngrădirii. În termenii conducerii
tradiţionale a statului, Coreea a fost cazul-test pentru a se determina liniile de demarcaţie dintre cele două
sfere de influenţă în competiţie, aflate atunci în proces de formare. Americanii, însă, percepeau situaţia destul
de diferit, ca pe un conflict între bine şi rău şi ca pe o luptă purtată în beneficiul lumii libere. Această
interpretare a conferit acţiunilor americane o enormă hotărâre şi dăruire...... În măsurarea succesului Americii
în Coreea, Acheson era mai puţin preocupat de rezultatele obţinute pe câmpul de luptă decât de stabilirea
conceptului de securitate colectivă: ,,Ideea de securitate colectivă a fost pusă la încercare şi a rezistat.
Naţiunile care cred în securitatea colectivă au arătat că se pot strânge laolaltă şi lupta împreună.”
Una din motivaţiile războiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU de a fi furnizor de
securitate colectivă. Faptul că rezultatul nu a fost cel scontat este relevat şi de reţinerea acestui for de a
întreprinde alte acţiuni militare coercitive. Dar, dacă confruntarea din peninsulă nu a putut constitui un
precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectivă, cu certitudine a adus alte câştiguri
comunităţii internaţionale. Intrarea Chinei în război a constituit oportunitatea de a vedea în ce măsură aceasta
poate lua parte la un conflict armat iar SUA nu vor mai face unele greşeli pe care le-au făcut în Coreea în
timpul războiului din Vietnam.
O importanţă mai mare a avut-o însă efectele războiului asupra relaţiilor dintre SUA şi Japonia.
Truman luase decizia dinaintea izbucnirii războiului să forţeze semnarea unui tratat de pace cu Japonia având
astfel posibilitatea de a păstra baze militare pe teritoriul acesteia, asumându-şi riscul ca Rusia să nu semneze.
Războiul a adăugat un plus de urgenţă aspectului şi a indus o atmosferă prielnică pentru implementarea unei
astfel de politici. De asemenea a întărit hotărârea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependenţe
comerciale a Japoniei faţă de China.
Cel mai mult pare să fi pierdut de pe urma războiului din Coreea ,,Uniunea Sovietică, ţara despre care
conducătorii americani credeau că pusese la cale întreaga poveste...... Dacă s-ar presupune că America ar fi
putut obţine mai mult în Coreea, sovieticii ar fi, atunci, obligaţi să-şi măsoare succesele în termeni ca, de
pildă, atenuarea pierderilor şi, poate, încurajarea, mai târziu, a aventurierilor comunişti, mai ales în Indochina.
În schimb, ei s-au confruntat cu o masivă înclinare a balanţei puterii, puse în mişcare, din cauza reînarmării
aliaţilor şi a întăririi coeziunii aliaţilor...... În optsprezece luni de la invadarea Coreei de Sud, Stalin a iniţiat o
reconsiderare a politicii sovietice, care avea să culmineze cu cea mai semnificativă deschidere diplomatică
sovietică din perioada imediat următoare războiului.
Anul 1954 a fost ,,un fel de piatră de hotar pentru istoria postbelică a Asiei. Conferinţa de la Geneva,
deşi nu a reuşit să determine încheierea unui acord în privinţa Coreei, a demonstrat că această ţară va reveni
la situaţia care domnea în 1949, împărţită în două şi eliberată de ocupaţia străină. În acelaşi an Statele Unite
au decis să nu intervină la Dien Bien Phu...... Acceptarea unui statu quo ante în Coreea şi refuzul de a se
implica în războiul din Indochina nu denotau retragerea americanilor din Asia.”
Principalul obiectiv al politicii americane era acela de a opri extinderea comunismului prin cuceriri
sau prin acţiuni subsersive. Agresiunea din Coreea nu a reuşit să anexeze Coreea de Sud jumătăţii nordice
comuniste, dar după părerea americanilor comunismul înainta cu paşi mari în alte zone din Asia.
Concluzii
Mulţi istorici au interpretat războiul din Coreea ca fiind un plan sovietic dar revizioniştii au venit cu
alte păreri legate de conflictul dintre cele două Corei. Astfel problema legată de cine a avut iniţiativa rămâne
deschisă. S-a mers şi pe ideea cum că Nordul ar fi răspuns unui atac venit din partea Sudului sau că influenţa
sovietică asupra nord-coreenilor a fost minimă sau chiar mai puţin importantă decât cea a Partidului
Comunist Chinez. Alţi autori au pus accentul pe relaţia Mao-Stalin ca factor determinant în politica sovietică
şi de aici ar rezulta că URSS ar fi avut un rol propriu care a condus la izbucnirea conflictului.
Având în vedere aceste teorii, lucrarea şi-a propus să răspundă la întrebarea legată de ce s-a ajuns la
escaladarea unui asemenea conflict tocmai în Coreea, un loc la care nu se gândea nimeni? Documentele
amintite pe parcursul lucrării au arătat faptul că invazia nordcoreeană din iunie 1950 nu a fost rezultatul
dorinţei sovietice de a controla întreaga peninsulă.URSS a căutat să-şi protejeze interesele economice şi
strategice printr-o manieră tradiţională de menţinere a balanţei de putere în Coreea. De aici rezultă clar că
iniţiativa reunificării aparţinea Pyongyangului şi nu Moscovei iar motivul colaborării dintre Uniunea
Sovietică şi China comunistă a fost probabil acela de a-i lega pe comuniştii chinezi mai mult de Moscova
pentru a evita o apropiere a Chinei de America.
Este clar că sprijinul lui Stalin pentru planurile nord-coreene de reunificare a ţării nu a fost acordat
pentru a testa o reacţie din partea Americii. Totuşi Stalin şi-a asumat acest risc dar este poate la fel de evident
că acest sprijin nu a avut de-a face cu expansionismul de nestăpânit al sovieticilor imaginat de autorii NSC-
68. Altfel spus, realitatea era eronat percepută în ambele tabere. De exemplu comuniştii nu au găsit plauzibil
ca America să opună rezistenţă la capătul unei peninsule, când le recunoscuse acestora cea mai mare parte a
zonei continentale a Asiei.
Războiul a condus la schimbarea fundamentală a politicii externe americane precum şi la
reconsiderarea celei sovietice, în cazul Chinei aceasta reuşind să obţină o situaţie de ,,blocaj” cu America
printr-un amestec de manevre politice şi militare.
Americanii şi-au lărgit zona de containment în întreg perimetrul estic al Asiei iar războiul a fost
catalizatorul pentru consolidarea acestui proces. De asemenea americanii au transformat NATO într-o
organizaţie militară integrată condusă de un comandant suprem american şi au păstrat trupe pe continentul
european. De cealaltă parte sovieticii au manifestat o deschidere fără precedent în politica externă imediat
după război.