Conceptele criticii literare: Cazul continuitate – ruptură

Introducere

Angajarea conceptelor de continuitate şi ruptură într-o discuţie privind critica literară nu

este deloc întîmplătoare şi se datorează sensului pe care-l aduce relaţia în stabilirea condiţiei
criticii literare în postmodernism. În mod evident, acest sens derivă din resemantizarea timpului
care s-a produs aproape simultan în ştiinţă, filozofie şi artă, anunţînd schimbări importante
pentru felul în care se va face literatură şi critică începînd cu cea de-a II-a jumătate a secolului
al XX-lea. În acest moment de criză și deci epuizare a modernității, se renegociază raportul
omului cu realitatea fizică, or universul nu i se mai înfățișează într-o formă deterministă, ci ca o
colecție de probabilități sau potențiale.
Astfel, conceptele de continuitate și ruptură, cunoscute mai cu seamă ca derivate ale unor
cupluri corelative (vechi vs nou, tradiţie vs inovaţie, antic vs modern (Cearta dintre antici şi
moderni), clasic vs modern, canonic vs noncanonic, izolaţionism vs sincronism, naţionalism vs
cosmopolitism, conservatorism vs liberalism, etnicism vs estetism, autohtonism (xenofobie) vs
alogenie (xenofilie), etnocraţie vs democraţie, fidelitate vs rebeliune, recuperare vs
originalitate ș.a.), se impun în cîmpul dezbaterilor epistemologice, pentru a face distincția
dintre două modele conceptuale ce au dominat istoria gîndirii: unul axat pe linearitatea şi altul
pe non-linearitatea sistemelor. De remarcat, că aceste modele se diferențiază mai cu seamă
datorită abordării distincte a relaţiei dintre continuitate şi ruptură, în calitatea sa de structură
temporală. Dacă modelul linear tratează relaţia prin „disjuncţia exclusivă a elementelor
contradictorii, absolutism şi invariante universale”[ CITATION NIvanciu \p 17 \l 1048 ] (Ivanciu
1988: 17), atunci modelul non-linear valorifică semele dialectice ale relaţiei, subliniind că
evoluţia se poate produce nu prin depăşirea unui cadru vechi printr-o formulă nouă, ci prin
regîndirea vechiului. Așadar, contextul epistemic al tranziției se bazează, după cum remarcă
cercetătoarea Nina Ivanciu, pe conflictul dintre două tendințe: „una de menținere a modelului
1
analitico-referențial” și „alta de distrugere a respectivei autorități” 2. Analizînd cele două
tendințe conflictuale, Nina Ivanciu ajunge la concluzia că „activitatea de cunoaștere este una
procesuală și nu statică, fragmentară și nu exhaustivă, provizorie și nu definitivă, ipotetică și nu
categorică, relativă și nicidecum absolută, discursul nu mai poate fi considerat drept o
1
Potrivit cercetătorului T. J. Reiss, paradigma analitico-referențială, bazată pe o gîndire carteziană, se va menține
din secolul al XVII-lea pînă la mijlocul secolului al XIX-lea.
2
Nina Ivanciu, p. 17

1
reprezentare, ci o elaborare continuă de relaționări în devenire”3. Deplasarea accentelor de pe
reprezentare pe relaționări în devenire se înscrie într-un amplu proces de recalibrare a
instrumentarului. În dezacord cu viziunea statică, absolută și definitivă asupra cunoașterii,
propusă de paradigma analitico-referențială (în știința și filozofia secolului al XX-lea, analitico-
referențialitatea se manifestă prin atomism logic, neopozitivism, structuralism saussurian,
fenomenologie, teoria gramaticii generative ș.a.), noile direcții vor restructura gîndirea clasică
prin validarea terțiului inclus.
Amploarea reconstrucției conceptuale poate fi desprinsă din multiplele sisteme de gîndire
puse în aplicare chiar de la începutul secolului. „Îmblînzirea infinitului” 4 se anunță prin
realizările fizicii, or literatura și filozofia se vor conecta pe parcurs la consolidarea noului
model de sistematizare și înțelegere a lumii. Resemnificarea presupozițiilor ontologice de bază
ale fizicii (determinismul, cauzalitatea, spațiul, timpul, actualul, posibilul, identitatea) a jucat
un rol crucial în schimbarea accentelor de pe continuitate pe discontinuitate. Teoria relativității
(elaborată de Albert Einstein) și mecanica cuantică (elaborată și dezvoltată de o serie de
savanți, printre care Niels Bohr, Werner Heisenberg, Albert Einstein Erwin Schrödinger,
Wolfgang Pauli, Pascual Jordan, Max Born, Paul Dirac, Louis de Broglie, Hugh Everett ș.a.)
legitimează dreptul omului de a-și gîndi existența într-o „realitate potențială” 5. „Știința
secolului” urmărește relațiile de incertitudine și complementaritate, generînd o serie de
interpretări: principiul incertitudinii al lui Heisenberg, teoria sistemelor complexe (cunoscută și
sub denumirea de teoria haosului6), dinamica neliniară, teoria fractaliilor alui Mandelbrot,
teoria undelor gravitaționale, teoria colapsului de unde, teroia catastrofelor de René Thom,
principiul excluziunii al lui Pauli ș.a. În timp, aceste interpretări au furnizat un instrumentar
solid, capabil să se extindă dincolo de frontierele fizicii, susținînd astfel ruptura față de logica
clasică: spațiul-timp, sistem complex, incertitudine, discontinuitate ș.a.
Se impune, așadar, o nouă formă de imaginar, care este „rodul confruntării între două
niveluri diferite de Realitate: nivelul microscopic (situat în propria noastră scară) și nivelul
cuantic”7. La nivel cuantic, discontinuitatea este cea care coordonează datele sistemului,
transformîndu-l într-un sistem dinamic: „imaginarul lumii cuantice deschide un spațiu fabulos
de libertate, de comprehensiune, de dialog, de unde rațiunea nu e exclusă, ci dimpotrivă, ea este
aceea care îndrumă pașii celui ce caută adevărul. E drept, e vorba de o rațiune nonstatică,
3
Ivanciu, p. 19.
4
Ian Stewart, Îmblânzirea infinitului. Povestea matematicii, trad. Narcisa Gutium, București, Editura Humanitas,
2011.
5
(Heisenberg, p...)
6

7
Nicolescu, p. 108.

2
evolutivă, descoperindu-și propriile paliere în dialogul continuu cu Natura” 8. Rațiunii statice,
aflată în centrul „scenariilor” de legitimare timp de aproape trei secole (iluminism, romantism,
modernism), i se opune rațiunea nonstatică, ce deschide calea către adevărul de „peste granițe”.
Pentru știința postmodernă, contradicția devine „însăși forța argumentării” 9. Interesantă, în
context, ni se pare aprecierea pe care o dă filozoful francez Jean-François Lyotard științei
postmoderne ca cercetare a instabilității: „Interesîndu-se de indecidabile, de limitele preciziei
controlului, de cuante, de conflictele cu informația incompletă, de «fracta», de catastrofe, de
paradoxuri pragmatice, știința postmodernă face teoria propriei sale evoluții discontinue,
catastrofice, nerectificabile, paradoxale”10.
La un alt palier, filozofia deconstruiește „marile povestiri” metafizic-istoriste, printr-un
elogiu adus diferenței. În Cuvintele și lucrurile (1966), Michel Foucault, unul dintre cei mai
importanți, dar și controversați gînditori francezi, îi stabilește „un sens deplin – istoric,
biologic, psihologic, antropologic, teoretic și practic, personal și impersonal” 11. Filozoful atrage
atenția asupra „mutației epistemologice a istoriei”12, delimitînd astfel două modele distincte de
cunoaștere și analiză a evenimentelor: unul linear, axat pe ideea de ordine, și altul genealogic,
angajat să localizeze „singularitatea evenimentelor, în afara oricărei finalități monotone”.
Genealogia, continuă autorul, mai înseamnă a vedea aceste evenimente „acolo unde te aștepți
mai puțin și în tot ce e trecător, pentru a nu avea un punct de referință în istorie – sentimentele,
dragostea, conștiința, instinctele; a le semnala revenirea, nu pentru a trasa o curbă lentă a unei
evoluții, ci pentru a regăsi diferitele scene pe care au jucat roluri diferite; a defini chiar locul
absenței lor, momentul în care ele nu s-au produs”13. În Arheologia cunoașterii (1969), autorul
pledează pentru „o istorie care nu ar fi scandare, ci devenire; care nu ar fi joc de relații, ci
dinamism intern; care nu ar fi sistem, ci travaliu anevoios al libertății; care nu ar fi formă, ci
efort neîncetat al unei conștiințe ce se reia pe sine însăși, încercînd să se surprindă pînă la
temelia condițiilor sale: o istorie care ar fi în același timp răbdare infinită și vivacitate a unei
mișcări ce sfîrșeșete prin a spulbera toate limitările” 14. Puse față în față, istoria ordinii lui

8
Nicolescu, p. 116.
9
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, București, Editura Humanitas, 2010, p. 38.
10
Jean-François Lyotard, Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii, București, Editura Babel, 1993, p.
101.
11
Mircea Martin, Un decolonizator de spirite, studiu introductiv la Cuvintele și lucrurile, trad. Bogdan Ghiu și
Mircea Vasilescu, București, Editura RAO International Publishing Company, 2008, p. 37.
12
Michel Foucault, Arheologia cunoașterii, trad., note și postf. de Bogdan Ghiu, București, Editura Univers 1999,
p.17.
13
Michel Foucault, Nietzsche, la généalogie, l'histoire, în Hommage à Jean Hyppolite, Paris, P.U.F., coll.
«Épiméthée», 1971, text reluat în Dits et écrits, vol. II, Paris, Editions Gallimard, 1994,p.136.
14
Michel Foucault, Arheologia cunoașterii, trad., note și postf. de Bogdan Ghiu, București, Editura Univers 1999,
p.19.

3
Același și istoria nebuniei Celuilalt15 conduc la diferențierea continuității statice, ce nu
promovează schimbarea, ci permanența de o continuitatea dinamică, ce mizează pe o
metamorfoză, singura constantă fiind cea a unei discontinuități înțelese drept schimbare
continuă, drept continuitate în mișcare16.
Culegerea de eseuri Scriitură și diferență, publicată de Jacques Derrida în 1967 poate fi
considerată o pledoarie pentru scriitura ca joc al diferențelor. Cartea propune o deconstrucție a
metafizicii în sensul de filozofie a prezenței, construindu-și demersul ca replică la adresa
teoriilor lui Heidegger, Husserl și Saussure. Se operează, așadar, cu distincția dintre structura
centrată, ce ilustrează „coerența însăși”17 și structura decentrată, înțeleasă drept „rupere de sine
însuşi a identicului, ieşire a lui în afară, punere a lui Acelaşi drept Altul, ca diferenţă” 18.
Elocvente sînt cele două interpetări ale structurii, semnului și jocului: „Una încearcă să
descifreze, visează să descifreze un adevăr ori o origine care scapă jocului și ordinii semnului și
trăiește ca pe un fel de exil necesitatea interpretării. Cealaltă, care nu mai este întoarsă cu fața
către origine, afirmă jocul și încearcă să treacă dincolo de om și de umanism, numele omului
fiind numele acelei ființe care, de-a lungul istoriei metafizicii sau onto-teologiei, adică de-a
lungul întregii sale istorii, nu a încetat să viseze la prezența plină, la temeiul liniștitor, la
originea și la sfîrșitul jocului”19.
Cartea Diferență și repetiție (1968) semnată de Gilles Deleuze ilustrează viziunea
dinamică și de-centrată asupra cunoașterii cu ajutorul conceptelor de repetiție complexă și
diferență pură, or anume astfel diferența este gîndită „în ea însăși, și raportul diferitului cu
diferitul, independent de formele reprezentării care le readuc la Același și le trec prin
negativ”20. Pentru ca diferența să-și divulge structurile adînci, e nevoie ca simulacrele să
răstoarne lumea reprezentării, introducînd un soi de gîndire fără imagine. Ulterior, această
viziune este completată cu alte concepte cum ar fi corpul fără organe, deteritorializarea,
rizomul ș.a. Ultimul concept, lansat în 1976 într-un volum omonim, apoi reluat în cartea Mii de

15
Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile, st. introd. de Mircea Martin, trad. Bogdan Ghiu și Mircea Vasilescu,
București, Editura RAO International Publishing Company, 2008, p. 50.
16
„Discontinuitatea lucrurilor văzute ca fragmente repetate, remarcă Foucault cu referire la romanul Thibaudeau,
este substituită de continuitatea unui subiect pe care prezentul său îl revarsă în afara lui, însă care circulă lin în
propriul univers dispersat” Michel Foucault, À la recherche du présent perdu, în L’Express n° 775, 25 avril-1er mai
1966, text reluat în Dits et écrits, Paris, Editions Gallimard ,vol. I, 1966, p. 505.
17
(Derrida, p. 376)
18
(Derrida, p. 390-391)
19
(Derrida, p. 391).
20
(Deleuze, p.8)

4
platouri (1980), face epocă în epistemologia contemporană, ilustrînd un model de cunoaștere 21
non-ierarhic, opus modelului arborescent, organizat după principiile logicii binare.
Platforma filozofiei se consolidează ulterior cu lucrări ce surprind modelul non-ierarhic în
în cîmpul diferențierilor dintre modernitate și postmodernitate (Jean-François Lyotard, Gianni
Vattimo). Cu relecturi din Heidegger și Nietzsche,, filozofia contemporană are meritul de a
promova, alături de fizica cuantică, logica dinamică a contradictoriului, pe care o explică prin
faptul că „termenii ultimi și inițiali ai unui raport”22 nu vor putea fi atinși niciodată.
În spațiul culturii, I.M. Lotman surprinde clivajul dintre sistemele date, în baza atitudinii
față de trecut: „În structurile ternare, chiar și cele mai puternice și mai radicale rupturi nu
afectează întreaga bogăție și complexitate a tuturor straturilor sociale. Structura aflată în
epicentru poate fi terenul unei explozii atît de puternice și de catastrofale, încît bubuitul ei
prelung va fi resimțit, fără îndoială, în toate straturile culturii. Și totuși, în condițiile unei
structuri ternare, afirmațiile contemporanilor și, pe urma lor, și ale istoricilor, despre
distrugerea completă a vechiului sistem nu sînt decît un amalgam de autoînșelare și lozincă
tactică. Nu e vorba aici numai de faptul că nimicirea absolută a vechiului este imposibilă atît în
structurile ternare, cît și în cele binare, ci și de o cauză mai profundă: structurile ternare
păstrează anumite valori ale paradigmei precedente, mutîndu-le de la periferie la centrul
sistemului. Dimpotrivă, idealul sistemelor binare este lichidarea completă a tot ce a existat
anterior, considerat ca iremediabil viciat. Sistemul ternar tinde să adapteze idealul la realitate,
cel binar – să pună în practică un ideal irealizabil”23.
În literatură, calea este deschisă de Jorge Luis Borges, care propune în povestirea
Grădina potecilor ce se bifurcă (1941) o quasiteorie a multiversului. Așa cum susține Maria-
Ana Tupan24, ideea borgesiană anticipează teoria universurilor multiple formulată de Hugh

21
Rizomul asigură „mai multe puncte de abordare şi interpretare a datelor, un fel de configuraţie mobilă a unui
sistem”, în Repertoriu de termeni postmoderni. Legitimarea unui astfel de model se face, la sugestia autorilor
(Deleuze și Guattari), în baza a 6 principii: principiile de conexiune și de eterogenitate; principiul mulțimii;
principiul rupturii asemnificante; principiile de cartografiere și al decalcomaniei (Deleuze, Guatari: pp. 12-20).
Fără a diminua importanța vreunui principiu, vom insista asupra rupturii, pentru a înțelege cum se modelază, din
interior, falia: „Un rizom poate fi rupt, distrus într-un punct oarecare, însă el se continuă, pe una sau alta dintre
liniile sale, dar şi pe alte linii (...) Există ruptură în rizom ori de câte ori nişte linii de segmentaritate explodează
într-o linie de fugă, dar linia de fugă face parte din rizom. Aceste linii trimit încontinuu unele la altele. Iată de ce
niciodată nu putem stabili un dualism sau o dihotomie, fie şi sub forma rudimentară a lui „bun-rău“. Operăm o
ruptură, trasăm o linie de fugă, riscând însă întotdeauna să regăsim pe ea nişte organizări care restratifică întregul
ansamblu, nişte formaţiuni ce restituie puterea unui semnificant, nişte atribuiri ce reconstituie un subiect” (p.15).
Fiecare formațiune în parte reprezintă un sistem complex, ce comunică cu alte sisteme, potențînd ceea ce autorii
numesc rețea de „mii de platouri”. Rizomul poate fi considerat o metaforă a cunoașterii dinamice, non-ierarice.
22
Stéphane Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului, trad. din l.fr. de Vasile Sporici, București, Editura
Politică, 1982, p. 398.
23

24

5
Everett în 1957. Autorul anunță posibilitatea existenței multiversului prin ideea timpului-
labirint, a unui timp ce „se bifurcă la nesfîrșit în viitoruri infinite”.

6
 Continuitatea şi ruptura
În Conceptele criticii (1963), Rene Wellek notează: „Cercetarea literară trebuie să devină
un corp de cunoștințe sistematice, studiul unor structuri, norme și funcții care conțin și sînt
valori. Critica nu poate fi eliminată din istoria literară. Problema unei istorii literare intrinsece,
problema centrală a evoluției, va trebui să fie abordată într-un spirit nou, pornind de la
înțelegerea faptului că timpul nu este o simplă succesiune uniformă de evenimente, și că
valoarea nu poate să constea numai în noutate” (Wellek, p. 55). O altă afirmație prețioasă îi
aparține lui Jean Starobinski, care, în finalul eseului Vălul Popeei (1961), menționa: „Critica
completă nu este poate nici cea care năzuiește spre totalitate (cum face privirea de deasupra),
nici cea care năzuiește spre intimitate (cum face intuiția identificatoare); este o privire care știe
să ceară rînd pe rînd supraînălțarea (le surplomb) și intimitatea, știind dinainte că adevărul nu
se află nici într-o tentativă nici în cealaltă, ci în mișcarea (s.m. N.I.) ce duce neobosit de la
una la cealaltă” (Starobinski, p.44).
Avem în față două afirmații simptomatice pentru schimbările de paradigmă în critica
literară, or ele radiografiază starea criticii la mijlocul secolului al XX-lea. În primul caz, se
afirmă nevoia unei schimbări substanțiale, care trebuie să țină seama de felul în care omul se
raortează la timp, punînd la dubiu vechile intuiții asupra realității fizice. Criticul, sugerează
Rene Wellek, nu poate emite judecăți de valoare, fără a ține seama de faptul că timpul nu mai
este monosemantic, linear, ci îi este determinată proprietatea de a se bifurca. Remarcăm că
ambele afirmații surprind caracterul dinamic al actului critic, or acest „spirit nou” îl modelează
atît pe interior, cît și cea discursivă (intrinsecă) a demersului critic. Admirabilul eseu al lui Jean
Starobinski validează un nou mod de a privi actul critic, o privire care admite mișcarea dinspre
obiectivitatea, universalitate spre subiectivitate, intimitatea și invers. Mișcarea, în acest caz,
înseamnă introducerea unei noi categorii, acea de obiectivitate subiectivizată.
Fiind două concepte ale filozofiei istoriei, continuitatea şi ruptura constituie o structură
temporală angajată să explice fenomene de cotitură şi pot fi utilizate în analiza unui sistem
literar şi a relaţiilor acestuia cu alte sisteme literare. La baza acestei structuri dinamice stau
două concepte ce exprimă „dialectica esenţială a vieţii şi creaţiei literare” (Marino).
Prin aceste concepte se reflectă procesualitatea, marcînd totodată contextul şi mişcarea
(Antoine Compagnon), linearitatea şi genealogia paradigmelor.
Continuitatea şi ruptura reprezintă o structură temporală care asigură buna funcţionare a
unui sistem, fie el literar sau critic, îi asigură istoricitatea şi deci valoarea. Ceea ce le permite să
funcţioneze într-un echilibru, într-o relaţie dialectică durabilă este spiritul critic, care temperează

7
ambiţiile fiecăreia în parte de a-şi impune autoritatea. Fiind parte a vocabularului schimbărilor de
paradigmă, continuitatea şi ruptura asigură schimbarea, o schimbare constructivă.
O opinie critică de dată mai recentă susţine că: „Ruptura dintre postmodernism şi
modernism pare să fie la nivel literar continuitate – pentru simplul motiv că postmodernismul e
integrator (chiar dacă prin superioritatea morală a ironiei) şi nediscriminatoriu. Nu că el ar refuza
conflictele şi paradoxul, dar din bătălia aceasta între vechi şi nou, modernii notorii au devenit
deodată, prin opţiune, postmoderni” (Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998,
p. 12.).

Schimbările de paradigmă se produc treptat, gradual. I.M. Lotman deosebeşte procesele

graduale de cele de ruptură: „Mişcarea înainte are loc pe două căi. Organele noastre de
percepţie reacţionează la porţii mici de stimulatori, care la nivelul conştiinţei sînt percepute ca
o mişcare continuă. În acest sens, continuitatea echivalează cu previzibilitatea conştientizată.
Contrariul ei este imrevizibilitatea conştientizată, schimbarea-ruptură. În comparaţie cu ea,
dezvoltarea previzibilă devine o formă de mişcare mult mai puţin important” (Lotman [1992]
2004: 23).
Continuitate şi schimbarea-ruptură sînt, în accepţia teoreticianului, două procese
antitetice care „există doar prin raportare unele la altele (Lotman 2004: 23). Dacă continuitatea
„echivalează cu previzibilitatea conştientizată”, atunci ruptura implică imprevizibilitatea
schimărilor. I.M. Lotman se referă în studiile sale la două tipuri de continuitate: continuitatea
dintre sisteme distincte şi continuitate în interiorul unui singur sistem. În primul caz, e vorba
despre transferul de mărci stilistice de la un sistem la altul. În al doilea caz, despre canonizarea
rupturii iniţiale.
Dacă am discuta în interiorul unui sistem despre raportarea la tradiţie, am semnala trei
faze de manifestare a rupturii: ruptura cu tradiţia sistemului precedent (ruptura ca intenţie
fondatoare); ruptura cu tradiţia ca instituţionalizare (certificarea rupturii); ruptura cu propria
tradiţie istituită şi suprasolicitată (epuizarea rupturii). În primul caz, vorbim despre mişcările de
avangardă, care sparg tiparele, pe cînd în ultima fază vorbim despre două tipuri de mişcări: de
conservare a acestei tradiţii (ariergarda) şi alta ce deplînge declinul (decadenţa).
Avînd drept suport abordarea sociologică a lui Pierre Bourdieu, vom accepta ideea că
într-un prezent al producerii coexistă 3 tipuri de avangarde: una în declin, alta în floare şi a treia
în gestaţie. Aşa stînd lucrurile, ne interesează cum se departajează aceste zone într-un anumit
cîmp de producţie. Între toate aceste sisteme literare există o interacţiune, o tensiune chiar,
explicată printr-o „bătălie canonică” (Ion Bogdan Lefter: ). Într-una din cărţile sale dedicate

8
postmodernismului, Ion Bogdan Lefter face deosebire dintre „evoluţia continuă” şi „salturile”,
„momentele de ruptură”. Acestea din urmă generează un cîmp de luptă pentru canon.
Plasate într-un registru al simultaneităţii, continuitatea şi ruptura evocă o contradicţie
dintre două sisteme distincte, un „antagonism etern” (Adrian Marino), care se luptă pentru
putere în cîmpul artei. Una o neagă pe cealaltă, generînd astfel un circuit al vechiului şi noului.
Deşi taberele sînt aceleaşi şi lupta în sine rămîne tributară aceluiaşi scop – canonul – există
diferenţe în felul în care se dau aceste lupte şi în teoriile care se emite pentru a le fundamenta.
În timp, aceste teorii contează sub aspectul continuităţii, a legăturii dintre ele, or o nouă teorie
se revendică, chiar şi prin negaţie, de la o altă teorie. Ruptura asigură aici îmbogăţirea
resurselor, a metodelor de „luptă”.
În mod tradiţional, relaţia dintre continuitate şi ruptură şi echivalentele sale istorice şi
epistemologice se aplică în vocabularul tranziţiei, în studiile privind schimbările de paradigmă.
Fiecare dintre aceste serii pot fi abordate în analiza temporalităţii unui sistem artistic/critic.
Angajarea acestor cupluri dialectice este explicată prin intenţia determinării sensului şi logicii
schimbării, a mutaţiei, a faliei dintre două tipuri de discurs distinct. O etapă de tranziţie nu
înseamnă altceva decît un moment prin care se instituţionalizează ruptura. Din toate momentele
de ruptură se instituţionalizează acele momente care şi-au găsit continuitatea în faza imediat
următoare. Altfel zis, ruptura iniţială trebuie să aibă continuitate ca să-şi certifice impulsul
iniţial al înnoirii, obţinînd dreptul de a exista pe axa valorilor. Momentele de ruptură sînt acele
momente care şi-au configurat o continuitate metamorfozată, în mişcare.
Ce face ca un sistem literar să se impună la un moment dat drept sistem dominant?
Din moment ce schimbarea se instituţionalizează, se canonizează, intră în toate domeniile vieţii
culturale, ea începe să se epuizeze, să se stingă. Epuizarea unui sistem se produce în momentul
în care impulsul iniţial al rupturii este supralicitat este suprassaturat de propriul efect. Între
impulsul iniţial care anunţă ruptura şi cel care deschide limitele şi impulsul final există o
confruntare
Deşi se înscriu în raza preocupărilor filozofice, ştiinţifice şi artistice din toate timpurile,
conceptele transpar în studiile dedicate unei noi paradigme, indicînd nu doar schimbarea,
mişcarea, ci şi mobilul însuşi al evoluţiei. Acest mobil este născut din nesecata problematizare
asupra timpului.

9
 Continuitatea și ruptura, unități discursive
Întrebare care se iscă în acest moment este dacă există diferenţe calitative în natura şi
funcţiile actului critic de la o paradigmă la alta. Pentru a găsi o explicaţie trebuie să punctăm
foarte clar că evoluţia paradigmelor literare se află într-o strînsă legătură cu evoluţia
paradigmelor critice. Deşi frontiera dintre critică şi literatură se şterge cu foarte mult curaj de
criticii-artişti, precum şi de artiştii-critici, este important să remarcăm că domeniile îşi păstrează
natura referenţială: literatura şi lumea.
Critica operează într-un cîmp în care noul se impune în circuitul vechi al valorilor
literare. Rolul criticului este să discearnă care dintre produsele noi polemizează calitativ cu
vechiul şi care dintre produsele consacrate rezistă impactului produs de inovaţie. Atenţia criticii
se distribuie concomitent spre ceea ce a produs deja umanitatea şi ceea ce încă urmează să se
impună drept valoare, contribuind substanţial la . Fiecare interpretare a unui text clasicizat
încearcă să identifice semele unei rupturi continue, opera fiind supusă istoricizării prin
consolidarea efectului rupturii iniţiale. Istoricitatea unui sistem literar
Mutaţiile într-un sistem literar apar cu o regularitate firească, asigurînd chiar existenţa
sistemului în sine. Mutaţiile de substanţă însă survin într-un moment de criză a sistemului, într-
un moment de tensiune, atunci cînd pe creasta lui se înfiripă semele unui nou sistem literar
capabil să-l demoleze şi, evident, să se impună drept sistem dominant. Legătura dintre critică şi
criză pe care o semnalează Jean Starobinski în Gesturile fundamentale ale criticii, este
importantă pentru a înţelege logica actului critic drept act de situare valorică a sistemelor
literare noi, dar şi a celor învechite. Avînd la origine acelaşi verb krinein care semnifică a
discerne, a deosebi, a alege, termenii demontează un mecanism de segregare a valorilor, care
presupune demolare şi construcţie totodată. Fie că apreciază o operă din prezent, fie una din
trecut, critica alege opera care-şi anunţă şi respectiv păstrează cota de istoricitate. Interpretînd
un text vechi, clasicizat, precum şi unul nou, evident, într-un context al prezentului, critica îl
supune unui examen al temporalizării rupturii iniţiale. Vom avea în vedere aici actul critic nu
doar ca un act de apreciere a operelor nou apărute, cărora li se stabileşte un loc în ierarhia deja
creată, dar şi ca act de determinarea a cotei de istoricitate a unei opere, indiferent în ce perioadă
a fost apreciată. Exercițiul presupune o radiografie a experienţei vechi şi a celei noi întru
stabilirea valenţelor care o menţin drept sistem valoros. Alegerea ca act fundamental nu
înseamnă altceva decît selecţia sistemului care sfidează timpul prin istoricitatea sa, prin
continuitatea şi ruptura asumate. Critica alege opere capabile „să facă dată” (Pierre Bourdieu)
prin elementul de ruptură care se temporalizează şi rezistă prin continuitatea rupturii dincolo de
momentul iniţial al demolării.

10
 Potrivit lui Adrian Marino, critica literară demolează şi construieşte totodată. Regăsim în
această idee esenţa actului critic care analizează şi interpretează opera prin raportare la trecut, la
elementele de continuitate, precum şi la prezent, la elementele sale de ruptură. Trecerea de la o
fază la alta se autorizează printr-un spirit critic sensibil la criza sistemului, un spirit critic
capabil să suscite schimbările, să le interpreteze şi să le valorifice. În acest sens, critica este
echivalentul unei înnoiri necesare.
, o acreditează, îi certifică valoarea, situînd-o pe axa temporală, relativizîndu-i ambiţiile
de a se declara . Cert e că, de fiecare dată, critica aşează opera într-un canon. A surprinde uzura
efectului produs de sistemul dominant prin contrapunerea unui alt efect. Datoria criticului este
de a dezamorsa tensiunea dintre tendinţele conservatoare şi cele de frondă ale sistemului.
Criticul filtrează rupturile, le recontextualizează (Richard Rorty).
A avea spirit critic înseamnă în fond a judeca momentul unei rupturi, a noului printr-o
obiectivă raportare la ceea ce a produs umanitatea într-un domeniu sau altul. Considerat de
Adrian Marino o „primă şi cea mai importantă calitate a criticului literar”, spiritul critic are în
vedere întotdeauna o literatură în mişcare.
Critica literară este a priori de partea cotei de noutate pe care o aduce sau o păstrează o
operă. Fiind antidogmatică, ea descoperă valoarea, pentru ca ulterior tot ea s-o pună la îndoială.
E un paradox închis în ceea ce numim intenţionalitatea actului critic. Potrivit lui Adrian Marino,
critica „ are de luptat în primul rînd, cu prestigiul oricăror dogme, în speţă literare, de veche şi
foarte rezistentă tradiţie. Critica literară este principial şi structural antidogmatică, adversară a
canoanelor, legilor şi normelor de constrîngere (nu a celor creatoare), atît în domeniul creaţiei,
cît şi al contemplaţiei şi valorificării critice” (Marino 2007: 145).
Tot ea – critica – este responabilă de crearea acestor dogme, canoane. A simţi timpul prin
valenţele sale de continuitate şi ruptură este o condiţie care vertebrează întreg sistemul de funcţii
ale actului critic.
A discuta despre critica literară înseamnă a urmări momentele de continuitate şi ruptură
care configurează actul critic. Conceptele interesează, în acest context, sub aspectul unui siaj
dialectic, or, metodologic vorbind, fiecare termen al relaţiei comportă o funcţie distinctă în
procesul „modernizării prin tradiţie” (Mircea Eliade). Critica analizează rupturi în sistemul
literar, aici ruptura fiind obiect de analiză şi interpretare, producînd la rîndu-i un act de ruptură
de analizele şi interpretările anterioare ale operei.
Criticul confruntă datele noi pe care le introduce un nou sistem literar cu datele vechi, pe
care le solicită un act al situării, descrierii, analizei şi interpretării.

11
 Avînd în vedere ca marile teorii ciritice româneşti sînt articulate în baza ideilor de
continuitate şi ruptură, .............. Teoriile se îndreaptă fie pe semnalarea unei nesincronizări, a
unei retardări (Ion Bogdan Lefter) a literaturii române cu marile literaturi ale momentului, fie
pe avansarea unor soluţii de sincronizare.
Odată cu epuizarea modelului conceptual dominant al modernităţii, articulat în baza ideii
de ruptură, de noutate se impune nevoia de a regîndi/depăşi acest model. „Ruptura cu ruptura”
survine, potrivit lui Antoine Compagnon, într-un moment de epuizare a modernităţii, într-o fază
în care imperativul noutăţii cedează în faţa propriilor limite.

12