Curs 1.

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA PIELII

 
DERMUL
•
Fibrele elastice
 
sunt prezente atât în dermul papilar, cât şi în cel
reticular, iar ultrastructural constau dintr-
o componentămicrofibrilară, ce se dispune sub formă de travee într
-o matrice de
elastină
•
Sunt
mai subţiri la nivelul dermului papilar, unde sunt dispuse subforma unui plex intermediar paralel cu suprafaţa
epidermului, dincare se desprind fibre subţiri care urcă până la nivelul membranei
bazale, ancorându-se în zona PAS-
pozitivă a
acesteia.
•
 În
porţiunile mai profunde ale dermului ele sunt mai groase şi sedispun în fascicule orientate paralel cu
suprafaţa
epidermului.
•
Identificarea
lor pe secţiunile histologice se face cu ajutorulcoloraţiilor speciale pentru ţesut elastic (orceină sau
rezorcin
-
fucsină). Odată cu avansarea în vârstă, suferă modificări de tipuldegenerării elastotice, aceasta fiind consecinţa
expunerii cronice la
soare.

 
HIPODERMUL
•
 Ţesutul adipos subcutanat 
 
separă pielea de ţesuturile subiacente şieste format din ţesut adipos matur dispus sub formă de
lobuli,separaţi de septuri fine fibroase, în care se găsesc vase şi
nervi.
•
Are
rol de rezervă nutritivă şi de izolare termică şi mecanică.
 
•
Celulele adipoase sunt celule sferice doar atunci când sunt izolate,
devenind poliedrice în preparatele histologice, datorită tasării. Eleconţin în citoplasmă o picătură lipidică ce
împinge nucleul laperiferie, iar citoplasma apare sub forma unei benzi subţiri ce înconjoară
vacuola lipidică. În cursul procesului de prelucrare aţesutului adipos, lipidele se dizolvă în solvenţii
organici folosiţi, iarcelula adipoasă va apare pe secţiunile histologice prelucrate laparafină ca o celulă goală în
interior, cu nucleul împins la periferie şi înconjurat de citoplasmă, dând aspectul unei celule în “
inel cu
pecete”’. Imunohistochimic, adipocitele sunt pozitive pentru
proteina S-
100 şi vimentină.

 
Modificări tegumentare asociate cu
vârsta
 
•
La copil şi nou
-
născut epidermul este mai subţire decât cel al adultului, iarmelanocitele şi celulele Langerhans
au o densitate mai mare.
•
Celularitatea
dermului este mai crescută decât a
adultului
•
Ţesutul adipos subcutanat conţine adipocite mai mari decât cele ale
adultului.
•
Nou
născuţii pot prezenta alături de ţesut adipos alb şi mici cantităţi deţesut adipos brun, cu un
conţinut crescut de mitocondrii în citoplasmă
 
•
Importanţa ţesutului adipos brun stă în capacitatea termogenetică a
acestuia.
•
La
naştere numărul glandelor ecrine este mai mare, iar cele apocrine nusunt bine dezvoltate. Deşi
glandele sebacee sunt prezente, secreţia loreste redusă, aceasta fiind influenţata hormonal odată
cu pubertatea.
 

 
•
La vârstnici modificările se caracterizează prin atrofie cutanată
 
•
La
nivelul stratului de celule bazale pot apare proliferări aberante ale keratinocitelor, ceea ce ducela modificări
arhitecturale ale epidermului şi totodată se asociază cu creşterea riscului de dezvoltare
a neoplasmelor
•
Epidermul
este mai subţire, iar joncţiunea dermo
-
epidermală se aplatizează
 
•
Pigmentaţia este mai redusă ca urmare a scăderii numărului de
melanocite,
iar expunerea la luminăultravioletă creşte de asemenea riscul de dezvoltare a leziunilor
tumorale
•
Numărul
de celule Langerhans scade,
ceea ce duce la o alterare a răspunsului imun la nivel
tegumentar
•
Dermul
este subţire, cu vascularizaţie şi celularitate redusă, alterarea fibrelor colagene, de elastinăşi a substanţei
fundamentale
•
Elasticitatea
pielii este scăzută, iar fibroblastele încep să producă amiloid. Dermul papilar suferă oreducere numerică şi în
dimensiuni a fibrelor de elastină, pe când în dermul reticular acestea cresc în număr şi
dimensiuni
•
Fibrele
de colagen din dermul reticular devin mai groase şi mai
rigide
•
La
nivelul zonelor fotoexpuse apare elastoza solară. Glandele eccrine şi apocrine sunt redusenumeric, în timp ce
glandele sebacee sunt în număr crescut. Numărul şi rata de creştere a firelor depăr este scăzută. Ţesutul adipos
subcutanat este redus pe faţă, gambe, mâini şi picioare şi crescut lanivelul abdomenului la bărbaţi şi pe coapse
la
femei

 
HISTOLOGIA ANEXELOR CUTANATE
•
Foliculul pilos
 
este alcătuit din trei segmente (dinspre suprafaţă spre
profunzime):
 –
infundibulul pilar (între ostiul folicular
 –
 orificiul de deschidere a foliculului
pilos la nivelul suprafeţei epidermului –
 
şi inserţia glandei sebacee;componenta intraepidermală a foliculului pilar se numeşte acrotrichium)
 
 –
istmul (între inserţia glandei sebacee şi inserţia muşchiului erector pilar)
 
 –
segmentul inferior (porţiunea cea mai distală a foliculului pilos de la inserţiamuşchiului
erector pilar inclusiv papila dermală foliculară)
 
•
Histologic, cea mai complexă porţiune a folicului pilos este cea inferioară
din
care fac parte bulbul folicular epitelial şi papila dermală (alcătuită dinţesut conjunctiv care
protruzionează în interiorul cupei
epiteliale)
•
Datorită producerii locale a unei cantităţi importante de mucopolizaharideacide papila
dermală are un aspect histologic caracteristic (este uşoralbăstruie în coloraţia HE şi intens
pozitivă în coloraţii speciale pentru
mucine
 –
 
albastru alcian la pH1.5 şi respectiv 2.5)

 
FOLICULUL PILOS
•
Componenta epitelială include mai multe
structuri (dinspre interior spre exterior):
 –
matricea pilară alcătuită
din celule pluripotente din
care se diferenţiază către extremitatea superficială abulbului două structuri:
 
•
tija pilară alcătuită din medulara pilară, cortexul pilar şicuticula pilară
 
•
teaca radiculară internă (alcătuită din cuticula tecii interne
radiculare, stratul Huxley, stratul Henle)
 –
teaca radiculară externă (alcătuită din celule clare, încărcate cu glicogen)
 
PIELII

NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE A PIELII

I.            STRUCTURA PIELII
       

Pielea sau tegumentul este derivatul conjunctivo-eptelial care acopera toata suprafata corpului. Este un
organ elastic si impermeabil pentru unele solutii si gaze, ca si pentru microbi.

Pielea este neteda, prezinta in unele locuri santuri (numite plici) si ridicaturi in partea de extensie a articulatiei. Pe
palme si plante, pielea prezinta adancituri fine separate de sreste fine formand un desen particular pentru fiecare
individ numit amprente, folosite in medicina legala si politie.

Pielea are o suprafata de 1,5m2 si o grosime de 1-4 mm.

Culoarea pielii este data de :

         cantitatea de pigment din epiderm;

         circulatia sangvina din derm;

         stratul de grasime din epiderm.

Histologic, pielea este alcatuita din trei straturi principale:

A.     Epidermul se dezvolta din ectoderm

B.     Dermul se dezvolta din mezoderm

C.     Hipodermul se dezvolta din mezoderm

A.   EPIDERMUL
         stratul cel mai superficial al pielii

         prezinta o grosime variabila in diferite regiuni ale pielii;

         epiteliu stratificat

         separat de derm prin membrana bazala

         format din 5 straturi:

a.       Stratul bazal sau germinativ: numit asa pentru ca aici iau nastere toate celulele epidermului.

         asezat pe menbrana bazala

          format dintr-un singur rand de celule prismatice inalte cu nucleu apical

         aici se afla si celule care dau culoarea pielii numite melaocite ce secreta un pigment numit melamina.

         La rasa neagra melanocitele se gasesc in toate cele cinci straturi ale epidermului.

b.      Stratul Malpighi: alcatuit din 6-12 randuri de celule poligonale strans legate intre ele printr-o
retea fibrinara ce strabate spatiile intercelulare si patrunde in celulele vecine formand asa zisele
pereti inercelulari sau totofibrile. Citoplasma celulelor este bogata in mitocondrii iar nucleul
sarac in cromatina.

c.       Stratul granulos alcatuit din 3-5 randuri de celule romboidale care contin in citoplasma, granule
de CHERATO-HILAINA cu nucleu pe cale de degerescenta.

d.      Stratul lucid apare la microscop clar, alcatuit din celule fusiforme cu nucleu degenerat foarte
putin vizibil

e.       Stratul cornos -

-alcatuit din mai multe randuri de celule plate cheratinizate, lipsite de nucleu. In partea cea mai
superficiala, celulele se desprind si cad, de aceea se numeste stratul disfunct sau exfoliativ.

B0 DERMUL - stratul uniform al pielii situat intre epiderm si hipoderm.

         Alcatuit din: -dermul superficial (stratul papilar)

-dermul profund (corionul)

f.        Stratul papilar - este separat de epiderm printr-o membrana sinuoasa cu proeminente cilindro
conice numite PAPILE DERMICE. Papilele dermice suntseparate intre ele prin prelungiri ale
epidermului numite creste interpapilare.

Papilele dermice sunt alcatuite din:

1.      tesut conjunctivo lax

2.      fibre de reticulina elastice si conjunctive

3.      substanta albuminoasa numita colagen

4.      celule ca fibrocite

plasmocite

mastocite polinucleare

5.      glande sebacee

6.      canale de excretie ale glandelor sudoripare

7.      foliculi pilosi

8.      reteaua vasculara

9.      receptori nervosi
 b) Dermul profund este format dintr-o retea de fascicule de fibre elastice si colagene dispuse in toate
sensurile

10.  celule conjunctive asezate intre fascicule

11.  fibroblasti

12.  substanta fundamentala

13.  vase sangvine

14.  vase limfatice

15.  terminatii nervoase ca :

1.      corpusculi Meisner specializati in receptionarea excitatiilor tactile de atingere.

2.      corpusculi Krause specializati in receptarea senzatiei

3.      corpusculi pacini specializati in receptarea senzatiilor tactile de presiune

Dermul este carasterizat printr-o mare elasticitate, cu rol protector al pielii.

HIPODERMUL sau tesutul subcutanat, stratul cel mai profund al pielii alcatuit din:

1) tesut conjunctiv lax, bogat in celule adipoase

2) glomenulii glandelor sudoripare

3) reteaua vasculara si limfatica subcutanata

4) receptori nervosi ca:

a) corpusculii Pacini in numar crescut decat in derm

b) corpusculii Golgi in pulpa degetelor raspund la excitatiile de presiune

c) cosuletele nervoase care se afla la baza foliculelor pilosi cu rol in receptionarea

excitatiilor tactile a firului de par

5) fascicule conjunctive orientate paralel cu suprafata pielii

1.      bulbii firelor de par

     II.            ANEXELE PIELII

Se clasifica in:

-anexele glandulare -glandele sebacee

(glande exocrine) -glandele sudoripare -ecrine

-glandele mamare -apocrine

-anexele cornoase -par

-unghii

A. Glandele pielii

1. Glandele sebacee -au forma de ciorchine

-sunt anexate firului de par, unde isi elimina secretia grasoasa ce se numeste SEBUM

Secretia in exces de sebum duce la seboree, iar scaderea secretiei duce la ihtioza.

2.a. Glandele sudoripare ecrine

-raspandite pe toata suprafata pielii;

-au forma de tuburi ce ajung pana in hipoderm

-au capatul terminal al tubului se infasoara ca un ghem numit glomerul sudoripar

-secretia apoasa se numeste SUDOARE cu un miros specific caracteristic ce se elimina la suprafata pielii.
Cantitatea de sudoare creste direct proportional cu efortul fizic si cu cresterea temperaturii mediului

2.b. Glandele sudoripare apocrine

-sunt asemanatoare celor ecrine dar mai mici;

-se gasesc in axile, perigenital, perianal;

-canalul excretor al acestor glande este anexat firului de par

3. Glandele mamare sunt glande sebacee modificate; evolutia lor este legata de functia organelor genitale
feminine.

B. Parul - este i firmatie epiteliala cornoasa, filiforma, cilindrica si flexibila.

Se distinge: a) o portiune libera numita tulpina

b) o portiune implantata in tegumente numita radacina a carei extremitate de forma ovoida poarta
numele de bulbul parului. Polul inferior l bulbului prezinta o depresiune in forma de cupa in care
patrunde o prelungire conjunctivo-vasculara a dermului numita papila parului.

Radacina parului este cuprinsa intr-un fel de sac dermo-epidermic numit folicul pilos, la care se anexeaza o
glanda sebacee si muschiul erector al parului.

La foliculul pilosebaceu deosebim:

-portiunea superioara in forma de palnie numita OSTIMUL folicular

-punctul de deschidere al glandei sebacee

B.     Unghia - lama cornoasa cheratinizata ce acopera fata dorsala a extremitatii degetelor

         prin radacina sa unghia patrunde in cuta supraunghiala, cuta ce se prelungeste si pe fata dorsala a
ungheiei printr-o pliva cheratinizata

         cuta periunghiala se numeste PERIONIX

          portiunea descoperita a unhiei se numeste corpul (LIMBUL) unghiei

         extremitatea libera a unghiei este separata de pulpa degetului printr-un sant numit sant subunghial

         zona semilunara alba ce se observa prin transparenta unghiei se numeste LUNULA si corespunde partii
anterioare a matricii.

Matricea vine in racord cu radacina unghiei pe seama careia unghia se regenereaza.

III.FUNCTIILE PIELII

Datorita alcatuirii ei variate, pielea are mai multe roluri si anume:

1. separa organismul de mediul inconjurator si-l apara de o serie de influente externe.

2. stratul cornos fiind impermeabil opreste evaporarea lichidelor tisulare cat si patrunderea in organism a
substantelor din mediul extern. Totusi stratul cornos permite absorbtia unor substante medicamentoase
incorporate in grasimi. Stratul cornosprin descuamare continua indeparteaza si germenii.

3. neutralizeaza unele substante iritante cu care vine in contact. (Exemplu: substante acide sau bazice, daca
insa contactul cu acestea nu este prea indelungat)

4.      apara organismul impotriva radiatiilor din mediul extern prin sistemul de absorbtie al melanocitelor din
stratul bazal al epidermului care sintetizeaza pigmentul pielii numit melamina. Melamina creste dupa
expunerea la soare.

5.      sub influenta razelor ultraviolete se formeaza in piele vitamina D, care influenteaza metabolismul
sarurilor de Ca 2+ jucand un rol important in osterogeneza.

6.      termoreglare prin vasoconstrictie cand tempreatura mediului scade si vasodilatatie cand temperatura
mediului creste.

7.      este un vast organ de simt datorita numerosilor receptori pentru sensibilitate tactila, termica si
dureroasa.

8.      participa intr-o mica masura la respiratie

9.      participa la secretie

-secreta sudoarea cu rol depurativ

-secreta sebumul cu rol lubrefiant

Pielea umana este mai mult decat o patura elastica de celule epiteliale care acopera muschii corpului, sangele si
oasele. In schimb este un organ dinamic care are o multime de functii:

1. Pielea este o bariera protectiva. Tine afara microorganismele care altfel ar infecta corpul. Deoarece pielea este
impermeabila, tine lichidele corpului inauntru si celelalte lichide afara. Celulele pielii mai contin si un pigment
numit melamina, care absoarbe toate razele ultraviolete nefaste care radiaza din soare.

2. Pielea este si o suprafata senzoriala. Nervurile senzoriale din piele functioneaza ca senzori de presiune care
transmit informatii la creier.

Alti senzori din piele detecteaza durerea, caldura si frigul. Pielea este suprafata de contact a corpului cu lumea
inconjuratoare.

3.      Pielea compenseaza si pentru miscarile corpului. Pielea se intinde odata cu miscarea si se contracta
imediat ce miscarea a incetat. Pielea creste odata cu corpul.
 4.      Pielea ajuta la controlul temperaturii interne. Cand este frig, vasele de sange se contracta, pentru a
diminua pierderile de caldura in mediu. Cand este cald, aceste vase se dilata, eliberand energie. In plus
glande dn piele elimina transpiratie, care absoarbe caldura si se evapora racind suprafata corpului.

Pielea este cel mai mare organ al copului. La un corp de adult, 15% din greutatea totala a corpului este
piele. Rolul multifunctional al pielii este reflectat prin multitudinea de celule ce se gasesc in tesuturile ei.

Un centimetru patrat de piele umana contine 200 de nervuri, 10 fire de par, si muschi microscopici, 100
glande sudoripare, 15 glande sebacee, 3 vase de sange, 12 receptori de caldura si 2 receptori de frig precum si
25 de receptori sensibili la presiune.

Impreuna cu parul si unghiile, pielea se mai numeste tegument, sau sistem tegumentar.

Suprafața[modificare | modificare sursă]
Suprafața pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute și proeminențe.
Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavitățile naturale (gură, nas etc.) iar
altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie
foliculilor piloși (din acestea răsar fire de păr), fie glandelor sudoripare ecrine (porii). Toate
orificiile, dar mai ales cele mari, precum și cele foliculare, sunt intens populate de microbi,
fenomen ce explică frecvența mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă totodată și locul
unde absorbția percutanată a apei, electroliților, medicamentelor (unguente, creme etc.) și altor
substanțe, este maximă.
Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) și funcționale, ultimele apărând odată
cu îmbătrânirea și scăderea elasticității.
Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute.
Cutele mari au unele particularități fiziopatologice ca: umiditatea mai mare față de restul
pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele
pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo etc.
Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafața pielii reunind orificiile
porilor; ele determină astfel mici suprafețe romboidale, care constituie expresia unei
elasticități normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, în stările de atrofie
epidermică sau de scleroză dermică (sclerodermice). La nivelul palmelor și plantelor
microcutele sunt așezate în linii arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu
caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a individului.
Crestele dintre cute, dispuse de asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor
sudoripari.
Cutele funcționale se constituie ca urmare a scăderii elasticității cutanate și a
contracțiilor musculare (riduri).
Culoarea pielii depinde de:

 cantitatea de pigment melanic care conferă nuanțe de la pielea albă (lipsa

pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină este
determinată genetic, dar variațiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de la pol la
ecuator), arată și o adaptare. Melanina variază între anumite limite și în funcție de
expunerea la razele ultraviolete.
 gradul de vascularizație capilară determină nuanța roz-roșie. Vascularizația mai
abundentă a feții produce și anumite particularități morbide regionale: bolile
congestive ale feții sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde și de cantitatea de
hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată și mai
subțire, motiv pentru care e roză.
 grosimea pielii influențează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subțire și e roză,
pielea de pe palme și plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos (keratinei)
mai ales în condiții de hiperkeratoză. Abundența keratohialinei (strat granulos)
conferă pielii o culoare albă.

Mucoasele sunt mai subțiri decât epidermul; keratina, keratohialina și melanina, în

mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permițând să se
perceapă vascularizația din profunzime, de unde culoarea lor roșie.
În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina și keratohialina și suprafețele
morbide devin albe și mai rugoase.
Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară și acomodarea lor la razele solare e
deficitară, la ei apărând mai ușor arsurile actinice, după expuneri la soare sau raze
ultraviolete.
Suprafața pielii, la un om matur și talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2. Greutatea ei totală
corespunde la circa 20% (în medie 14–16 kg), din care circa 15% reprezintă
hipodermul (cu variații largi în raport cu corpolența), circa 5% de derm și sub 1% de
epiderm.
Grosimea pielii variază după regiuni: e subțire pe față, frunte, genitale, este mai
groasă pe toracele anterior, abdomen și marile pliuri. Grosimea crește la spate și pe
suprefețele extensorice ale membrelor, cea mai groasă e la palme și tălpi. Dintre
straturile pielii epidermul e cel mai subțire (între 0,03 și 1 mm), dermul este mai gros
(are între 0,5-0,8 mm la față, 2 mm pe torace și 2,5), iar hipodermul are variații mari
regionale.
Elasticitatea pielii se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic și mai ales
fibrelor elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie și
paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoși, înveliți într-un țesut conjunctivo-elastic,
funcționează ca niște mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după
care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta și dispare în stările
edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticității, plăgile devin mai mari
decât suprafața secționată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafața
prelevată.
Mobilitatea pielii este variabilă: față de planurile profunde este ușor mobilizabilă la
față, torace, membre, penis și puțin mobilizabilă la nivelul palmelor, tălpilor, pe
pavilioanele urechilor și pe aripile nazale. Ea scade în procesele de scleroză
(cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esențiale).

Funcțiile pielii[modificare | modificare sursă]

 funcția de apărare, împiedică pătrunderea unor agenți patogeni în organism
(bacterii, substanțe toxice, radiații)
 funcția termoregulatoare ajuta la menținerea unei temperaturi constante a
corpului, pentru evitarea supraîncălzirii reduce temperatura prin exaporarea
evaporarea apei din sudoare, la o temperatură scăzută pentru reducerea
pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin Musculus arrector pili se
zbârlesc pielea având aspectul de piele de găină..
 funcția de apărare față de razele ultraviolete la animale această funcție e
realizată de blană sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe și
reflectă cam 50% din radiații, absorbirea radiațiilor se realizează prin pigmentul
din piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste
radiații se poate produce cancerul de piele.
 pielea ca rezervor de celule embrionare această funcție este folosită de chirurgie
în transplanturi.
 funcția imunologică a pielii este realizată de celulele Langerhans din piele.
 funcția de organ de simț este una din funcțiile de comunicare a pielii cu mediul
înconjurător, aceasta fiind îndeplinit de receptorii:
 de durere (fiind până la 200/cm2),
 de presiune (corpusculii Vater-Pacini),
 termoreceptorii (corpusculii Krause),
 receptorii la întindere (corpusculii Ruffini),
 receptorii tactili sunt mai deși la buze, degete, limbă, mamelon, organele
genitale externe (corpusculii Meissner și celulele Merkel).
Structura pielii

Structura microscopică[modificare | modificare sursă]

Pielea este constituită din 3 învelișuri: epidermul de origine ectodermică, dermul și
hipodermul (stratul celular subcutanat) de origine mezodermică (mezenchimală).

Epidermul[modificare | modificare sursă]
Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat și pavimentos, cornificat, celulele
sale fiind în permanență regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriția celulelor
are loc prin difuzarea limfei interstițiale din derm, prin intermediul membranei bazale
și prin spațiile înguste (de cca 10 milimicroni), care separă între ele celulele vitale ale
acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de apă din
straturile profunde ale pielii și împiedică pătrunderea microbilor în ele. Celulele
epidermului se împart, după origine, aspect microscopic și funcții, în două linii
distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a masei celulare și
melanocitele mult mai puțin numeroase.
Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele
fiice fiind împinse spre suprafață. Se realizează astfel o mișcare celulară lentă-
ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă progresiv cu keratină. Melanocitele
elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât în celulele
epidermice (mai ales în stratul bazal) cât și în macrofagele dermice, care astfel devin
melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neurală sub forma de metaboliști
care în cursul primelor luni de viață fetală migrează spre unele regiuni din sistemul
nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), în peritoneu și în piele. În piele se
așază între celulele bazale.
Stratul bazal[modificare | modificare sursă]
Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrana
bazală. Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse
granule de melanină, care are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai
ales ADN) de razele ultraviolete, cu acțiune inhibantă asupra acestora. Între celulele
bazale se găsesc melanocitele și corpusculii senzoriali Merkel-Ranvier.
Stratul spinos[modificare | modificare sursă]
Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. În mod
normal, el este alcătuit din 6-15 rânduri de celule poliedrice, care pe măsură ce urcă
spre suprafață devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile decât cele bazale, dar sunt
intens vitale, acest strat fiind sediul unor transformări importante în eczemă sau în
metaplazii, și în alte numeroase afecțiuni. Celulele sunt separate prin spații înguste
de cca 10 milimicroni, prin care circulă limfa interstițială nutritivă, rare celule
limfocitare și se găsesc terminații nervoase amielinice. Aceste spații reunite
constituie "sistemul lacunar epidermic" în care coeziunea celulară e menținută prin
punți intercelulare. Citoplasma celulelor se caracterizează pe lângă formațiunile
obișnuite, prin filamente dispuse în mănunchiuri, numite tonofibrile. Ele au un rol
important în sinteza keratinei (precursori).
Stratul granulos[modificare | modificare sursă]
Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rânduri de
celule turtite. Caracteristica lor e abundența granulațiilor citoplasmatice de
keratohialină. Formează o barieră care împiedică pierderea apei. Această barieră
este însă penetrată de gaze, lipide, vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiații,
glucoză, dar și de substanțe nocive (ex. nicotina).
Stratul lucid[modificare | modificare sursă]
Stratul lucid numit și stratul cornos bazal e format din celule bogate în glicogen,
eleidină și grăsimi. Prezența glicogenului atestă existența unor procese vitale
necesare etapelor finale în sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital al
epidermului, care împreună cu stratul cornos profund constituie așa-numita "bariera
epidermică" (barieră față de apă, substanțele chimice și microorganisme).

Stratul cornos[modificare | modificare sursă]

Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul cornos
profund sau conjunct și cel superficial sau disjunct numit și exfoliator. În cel profund
celulele cornoase sunt alipite, în cel superficial celulele au conexiuni laxe,
desprinzându-se la suprafață. Celulele cornoase normale au formă de solzi, nucleul
este dispărut ca și organitele celulare, iar celula apare ca un sac format dintr-un
înveliș de keratină și un conținut bogat în grăsimi osmiofile (lipoide de colesterol).
Deasupra stratului cornos și amestecat cu celulele stratului disjunct, se găsește un
strat funcțional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreției sudoripare și sebacee, și
din debriurile celulelor cornoase și a substanței intercelulare. Acest strat numit filmul
sau mantaua (pelicula) lipo-proteică acidă a pielii (pH=4,5-5,5), conferă o protecție
față de microorganisme și față de substanțele chimice. Pe suprafața pielii și între
celulele stratului disjunct, se găsesc microorganisme din flora saprofită. Numărul
acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei fiind opriți la nivelul stratului
conjunctiv.

Dermul[modificare | modificare sursă]
Dermul constituie scheletul nerezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este separat (și
totodată reunit) de epiderm prin membrana bazală.
Membrana bazală[modificare | modificare sursă]
Membrana bazală este alcătuită dintr-o împletire de fibre epidermice și dermice. Ea
îndeplinește o funcție de filtru selectiv, pentru substanțele provenite din derm și care
servesc la nutriția epidermului, dar constituie și a doua „barieră" pentru substanțele
ce ar putea pătrunde din epiderm.
Straturile[modificare | modificare sursă]
Dermul este compus din două straturi. Stratul superficial subepidermic cuprinde
papilele dermice și o zonă subțire situată sub ele. El este denumit strat subpapilar și
se caracterizează prin elemente fibrilare gracile, elemente celulare mai numeroase,
substanța fundamentală mai abundentă și o vascularizație și inervație bogată (plexuri
subpapilare). Stratul profund numit dermul propriu-zis sau corionul este mult mai
gros, este mult mai rezistent și e compus preponderent din fibre colagenice, elastice
și reticulare.Pielea este 7% din greutatea corporala.
Celulele[modificare | modificare sursă]
Celulele sunt prezentate de fibroblaști, fibrociți, histocite, mastocite, limfocite și
plasmocite cu specificul lor funcțional.
Substanța fundamentală[modificare | modificare sursă]
Substanța fundamentală afară de mucopolizaharide acide e bogată în apă, conține
săruri (mai ales sodiu și calciu), proteine, glicoproteine și lipoproteine, glucoză (care
la acest nivel are o concentrație identică cu cea din plasmă, în timp ce în epiderm
este redusă la 1/3).

Hipodermul[modificare | modificare sursă]
Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente. El este alcătuit
din lobuli de celule grase (lipocite) conținând trigliceride, cu rol de rezervă nutritivă și
de izolator termic și mecanic. Acești lobuli sunt separați prin septe conjunctive, în
care se găsesc vase și nervi. O structură tegumentară mai deosebită este linia
apocrină. Ea se întinde de la axilă, în regiunea mamelonară și coboară convergent
lateral spre perineu. Este alcătuită din aglomerări celulare clare ce, structural, se
apropie de celulele glandulare mamare. În această accepțiune glanda mamară poate
fi privită ca o glandă apocrină enormă cu o structură corelată cu funcția sa secretorie.
Între modalitatea secretorie a glandei mamare și glandele apocrine sunt relații
apropiate, în sensul că:

 celulele secretă un conținut bogat de proteine;

 tipul celular secretor se caracterizează prin „decapitarea" polului secretor al
celulelor glandulare.

Anexele pielii[modificare | modificare sursă]

Anexele cutanate sunt reprezenate de fanerele și glandele pielii.
Fanerele[modificare | modificare sursă]
Fanerele sunt organe anexe ale pielii diferențiate la suprafața ei, cu funcție de
apărare a organismului, fiind prezente la om sub forma unghiilor și a părului.
Unghia[modificare | modificare sursă]
Unghia (unguis) este formată dintr-o lamă cornoasă dură, distală, numită corpul
unghiei (corpus unguis), alcătuit din limbul și patul unghial și o rădăcină (radix
unguis), situată proximal, corespunzând părții acoperite de un repliu cutanat, numit
plica supraunghială, care se prelungește pe laturile unghiei. Plica acoperă lunula,
porțiunea roză, palidă semilunară a corpului, care în profunzime, se continuă cu
rădăcina.
Lama unghială e formată dintr-o porțiune superficială dură și un strat profund moale.
Stratul dur este regenerat de matricea unghială (porțiunea cea mai profundă a
rădăcinei), în timp ce stratul moale ia naștere prin cornificarea celulelor patului
unghial, pe care zace unghia. Sub marginea liberă a unghiei se găsește șanțul
subunghial, la nivelul căruia epidermul, cu stratul său cornos, se continuă cu unghia,
formând hiponichium-ul. Limbul unghiei este unghia propriu-zisă și este format din
celule solzoase, cheratinizate. Cele de la suprafața limbului se continuă la nivelul
plicii supraunghiale cu stratul cornos al epidermului formând eponichium (perionix).

Strucura pielii umane cu un folicul pilos (rădăcina firului de păr)

Părul[modificare | modificare sursă]
Firul de păr este alcătuit din două părți: una externă, vizibilă, liberă, numită tulpină
sau tijă și o parte ascunsă profund în derm, numită folicul pilosebaceu sau rădăcină
(radix pili). Ultima se termină printr-o parte umflată ca o măciucă, numită bulb al
părului (bulbi pili) creșterea părului se produce în regiunea bulbului. Bulbul, în partea
sa cea mai profundă, prezintă o scobitură în care pătrunde papila dermică nutritivă a
părului, intens vascularizată. Culoarea firelor de păr este diferită: blondă, roșie,
castanie, neagră. Ea este determinată de un pigment brun-grăunțos sau roșiatic,
care se formează în bulb. Părul alb al senectuții se datorește pătrunderii aerului în
tijă.
Tija[modificare | modificare sursă]
Tija se dezvoltă din epiderm și este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între 0,006-
0,6 mm, cu lungimea care variază între câțiva milimetri, până la peste un metru.
Lungimea și densitatea variază regional și este legată de sex, pilozitatea fiind mai
accentuată în regiunea capului, pe față la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe
torace și abdomen (la bărbat).
Foliculul pilosebaceu[modificare | modificare sursă]
Foliculul pilosebaceu reprezintă o invaginație în profunzime a pielii, care prin vârful
său ajunge până în hipoderm. El conține firul de păr și are anexate glanda sebacee
și un o fibră musculară netedă, mușchiul piloerector.

Glandele pielii[modificare | modificare sursă]

Glanda sebacee[modificare | modificare sursă]
Glanda sebacee este glanda acinoasă (în ciorchină). Ea o holocrină, sebumul
secretat luând naștere prin degenerescența groasă a celulelor care căptușesc pereții
glandei. În regiunile numite seboreice (nas, frunte, menton, ureche, mediosternal
etc.) aceste glande sunt hipertrofiate, conferind regiunilor respective o onctuozitate și
o reactivitate particulară. Funcția acestor glande este endocrino-dependentă
(sistemul hipofizo-steroidic cortico-suprarenal și sexual). Ele secretă grăsimea pielii,
care unge stratul cornificat al epidermusului și părul, îi apără de apă,
microorganisme, înmoaie pielea. Canalele glandelor sebacee se deschid de obicei în
sacii pieloși.

Glandele sudoripare[modificare | modificare sursă]

Glandele sudoripare sunt tubulare, fiind terminate cu un glomerul secretor. Ele sunt
de două tipuri: glandele ecrine mai mici, dispuse aproape toată suprafața corpului și
care se deschid direct la suprafața epidermului prin pori și glandele apocrine, mult
mai mari, dispuse numai la nivelul axelor, în jurul mamelonului și la perineu.
Glandele ecrine elimină produsul fără a modifica structura celulelor, ce rămân
intacte: sudoarea elaborată de ele e apoasă și bogată în săruri, cu un pH acid, fără
conținut proteic sau părți din celulele secretante. Glandele apocrine sunt merocrine:
secreția lor rezultă în parte din eliminarea unei părți din celulele secretante. Ele intră
în funcție după pubertate, fapt ce arată endocrino-dependența lor. Ele se varsă în
infundibulul folicular, sudoarea lor este mai viscoasă, mai bogată în proteine și are
un pH neutru, ceea ce explică infecția lor frecventă. Glandele sudoripare secretă
sudoarea, care conține mari cantități de apă și, evaporând-o reglează astfel
temperatura corpului. În afară de apă sudoarea conține produsele metabolismului
azotat (ureea) și diferite săruri.

Referințe[modificare | modificare sursă]