MEDIUL DE AFACERI

Organizaţiile operează într-un mediu complex, în care se întâlnesc o

mulţime de forţe, de natură diversă şi eterogenă, izvorâte atât din interior,
cât şi din exteriorul lor. Aceste forţe pot produce efecte pozitive sau o stare
de pericol. Mediul poate fi extern (reprezentat de piaţă, populaţie,
tehnologie, economie, natură) sau intern (reprezentat de climat, vocaţie,
competenţă, capabilitate, cultură organizaţională) care creează identitate
firmei. În acest capitol se vor analiza doar unele aspecte ale mediului extern.

6.1. Caracteristicile mediului

Mediul extern este reprezentat de mulţimea de factori care

acţionează asupra unor întreprinderi aflate într-o anumită zonă geografică.
Mediul are o determinare spaţială (ca dimensiune şi localizare), dar şi o
determinare temporară. Mediul exterior este format din mediul operaţional
(micromediul sau mediul apropiat, în care întreprinderea îşi desfăşoară
afacerile, reprezentat de piaţă, industrie) şi mediul extins (macromediul sau
mediul îndepărtat, reprezentat de condiţiile materiale, politice, culturale,
demografice) (fig. 6.1).

Fig. 6.1. Tipuri de mediu

Întreprinderea este un sistem deschis şi o componentă a unor sisteme

mai mari (economia, societatea).
Influenţele în relaţia dintre întreprindere şi mediul ei exterior sunt
reciproce. Influenţa întreprinderii asupra mediului depinde de mărimea ei,
44 STRATEGIA AFACERILOR

rezultatele financiare, apartenenţa la unele grupuri multinaţionale. Efectele

pot fi: pozitive creare de locuri de muncă, distribuţia veniturilor, oportunităţi
pentru întreprinderile locale, efect de antrenare, dezvoltare regională,
impozite locale, sau negative: face concurenţă altor întreprinderi locale,
creşte preţul terenului, apar probleme de securitate (produse toxice,
explozive), degradarea mediului.
MACROMEDIUL. În mediul îndepărtat întreprinderii acţionează o
mulţime de factori de natură diferită.
Factori naturali: întreprinderea poate polua mediul, se poate
confruntă cu o criză de materii prime, este influenţată de climă.
Factori tehnologici: interesează tehnologia disponibilă, inovaţiile
disponibile, nivelul ştiinţific, reglementările din domeniul tehnologic (de
exemplu cele privind centralele nucleare); cheltuielile guvernamentale
pentru cercetare fundamentală; transferul tehnologic, infrastructura existentă
(reţele de transport, energie electrică, clădiri).
Factori politici: obiective politice (stabilitatea preţurilor, utilizarea
deplină a forţei de muncă); instabilitate (a guvernelor, legislaţiei, influenţa
alegerilor), legislaţia specifică referitoare la afaceri (pentru impozite,
politică monetară); volumul cheltuielilor de apărare; legislaţia pentru
protecţia consumatorului, protecţia mediului, pentru drepturi de autor şi
utilizarea mărcilor; relaţiile guvern-parlament-sindicate; grupurile ce fac
lobby; ideologie (rolul statului în economie, politici de intervenţie,
monetare, sociale); dreptul societăţiilor; reglementări privind munca.
Factori sociali: există o cultură în afaceri ce influenţează relaţiile
între oameni, între întrepinderi, valori care determină convingeri profunde
(atitudinea faţă de muncă, cinste, familie, copii, caritate), stilul de viaţă,
educaţia, atitudinea faţă de calitate; influenţa religiei în etică, fenomene
pasagere (hippy, migraţia internă); diferenţe între sexe (poziţia socială a
femeii, utilizarea muncii femeilor); limba; gradul ei de omogenitate; atenţia
acordată sănătăţii (utilizarea tutunului, alcolului şi a zahărului); condiţiile de
muncă; organizarea profesiilor; bariere de intrare într-o profesie; competenţe
umane necesare într-o meserie, gradul de sindicalizare.
Factori demografici: resursele umane au o anumită instruire, doresc
o anumită salarizare; creşterea populaţiei globului, se modifică structura pe
vârste, tinereţea unor zone şi îmbătrânirea altora, migraţia spre Europa şi de
la zone urbane la suburbii, nivelul de viaţă.
Factori economici: şomajul, productivitatea, fluctuaţia preţurilor,
inflaţia, stagnarea, diferenţe în nivelul veniturilor, diferenţe în obişnuinţele
de consum şi modul de economisire, mecanismul economic existent (rolul
Mediul de afaceri 45

guvernului), monopol de stat asupra resurselor naturale, capitalul autohton,

capacitatea băncilor de a credita, rata inflaţiei existente, dobânda practicată,
rata de schimb valutar.
Factorii de mediu au o variaţie ciclică. Economia naţională poate fi
considerată un organism cu propriile ritmicităţi, existând tendinţe de
repetabilitate. Există un ciclu lung (Kondratiev) de circa 40 de ani, cicluri
medii (Jugler) de circa 10 ani, cicluri scurte (Kitchins) de circa 4 ani.
Întreprinderea este influenţată de ciclul de circa 5 ani al inovaţiei, ciclul de 7
ani al înnoirii fondurilor fixe, ciclul de 24 de ani al cunoştinţelor şi ciclul de
40 de ani al angajaţilor. Mai există ciclurile Kuznetz pentru creşterea
populaţiei (cicluri lungi de cca 20 ani şi cicluri sezoniere de circa 1 an),
Întreprinderile trebuie să ţină cont de aceste cicluri. Astfel, IBM
păstrează salariaţii în perioadele de recesiune, deoarece acestea sunt ciclice
(de exemplu se dezvoltă afaceri rentabile ca producţia de alimente), însă are
oameni formaţi pentru perioadele de avânt.
John Naisbitt a identificat 20 de megatendinţe ce au apărut în
ultimul timp în mediu: trecerea de la societatea industrială la societatea
informaţională, răspândirea tehnlogiilor de vârf (high-tech) în locul celor
mecanice, apariţia unei economii globale şi trecerea de la proiecte naţionale
la cele transnaţionale, firmele îşi creează viziune pe termen lung, se trece de
la centralizare la descentralizare, autonomia indivizilor care încearcă să
acţioneze prin forţe proprii, democraţie participativă, structuri în reţea în loc
de structuri ierarhice, deplasarea spre sud a unităţilor productive, existenţa
unor opţiuni multiple pentru fiecare activitate, piaţa a devenit globală,
renaşterea artelor, socializarea pieţei, stiull de viaţă a devenit similar pe
întreg Pământul, privatizarea serviciilor publice, dezvoltarea zonei
Pacificului, ascensiunea femeilor în funcţii de conducere, dezvoltarea
biologiei, renaşterea religioasă, triumful individualităţii.
Principalele caracteristici ale mediului actual sunt incertitudinea şi
dinamismul.
Incertitudinea. Se referă la determinarea probabilităţii stării viitoare a
mediului. Aceasta poate fi analizată în funcţie de impactul schimbărilor ce
au loc şi complexitatea mediului (fig. 6.2).
Schimbări

Mari Crescută Mare

Mic Scăzută Moderată

Complexitate
Omogen Neomogen
Fig. 6.2. Tipuri de incertitudini.
46 STRATEGIA AFACERILOR

Se pot deosebi: incertitudine scăzută (pompe funebre), incertitudine

moderată (societăţi de asigurare), incertitudine crescută (confecţii pentru
femei), incertitudine mare (industria pentru software).
Dinamismul se referă la ritmul schimbării. Schimbările ce au loc în
mediu sunt: creşterea competiţiei economice, extinderea comunicaţiilor,
diversificarea cerinţelor consumatorilor. Reacţia managerilor faţă de
schimbare este diferită (J. Thompson):
 adaptivă: pasivă (creează stoc tampon) sau reactivă (anticipativă, se
fac previziuni);
 inovativă: întreprind acţiuni asupra mediului (prin relaţii publice,
negocieri);
 retragere din activitate, schimbarea domeniului.
În funcţie de ritmul schimbării pot fi menţionate trei tipuri de
mediu, numite de J. Stolker (1961): stabil, schimbător şi turbulent.
Mediul stabil permite menţinerea în întreprindere a unei structuri
neschimbate pe o perioadă lungă, accentul este pus pe specializarea strictă a
salariaţilor, pe definirea riguroasă a atribuţiilor şi pe respectarea liniilor de
autoritate (de exemplu distribuţia de gaze).
Mediul schimbător permite relaxarea sensibilă a acestor cerinţe şi o
schimbare a lor la intervale mari de timp.
Mediul turbulent (haotic) impune adoptarea unei structuri suple şi a
unor modalităţi de conducere a schimbărilor care se anunţă sau care s-au
produs. În întreprinderea ce operează în mediul turbulent, accentul se pune pe
capacitatea salariaţilor de soluţionare a unei varietăţi apreciabile de probleme.
Teorii despre mediu. Michael Porter a formulat teoria celor cinci
forţe care contribuie la schimbare într-o organizaţie (fig. 6.3): interne (adică
în interiorul ramurii), cererea de produse, oferta de materiale, produsele
noilor concurenţi şi produsele substituibile.
Concurenţi
noi
Produse
similare
Ofertă Cerere
Furnizor Interne Client
Produse
substituibile

Producători
diverşi

Fig. 6.3. Forţele schimbării.

Mediul de afaceri 47

Teoria contingenţei (P. Lawrence şi J. Lorsch, 1968) arată că mediul

influenţează profund comportamentul persoanelor din întreprindere,
structurile organizaţionale şi metodele aplicate. Posibilitatea de a prevedea
mediul de lucru este în funcţie de (fig. 6.4): sectorul industrial în care îşi
desfăşoară activitatea întreprinderea, poziţia întreprinderii din punct de vedere
tehnologic în interiorul sectorului, activităţile individuale din cadrul
întreprinderii (cercetare – C, producţie – P, vânzări – V).
P V C
Industrie înalt
4 9 14 inovativă
P V C (mase plastice)
Industrie mediu
4 9 14 inovativă
V C P (alimente)
Industrie slab
4 9 14 inovativă
Fig. 6.4. Uşurinţa previziunilor. (conteinere)

Cu cât intervalul de previziune este mai scurt, cu atât apar structuri

organizatorice mai puţin rigide şi formale, mai puţine niveluri ierarhice, o
distribuţie a centrelor decizionale spre nivelurile intermediare. Din această
cauză, nu există structuri optime şi metode eficiente în sens absolut şi
fiecare organizaţie trebuie să se adapteze mediului în care îşi desfăşoară
activitatea.
Teoria restricţiilor (E. Goldratt, 1985) afirmă că un sistem trebuie
analizat în contextul restricţiilor ce i se impun de către mediu. Restricţiile
sunt date de regulile tradiţionale încetăţenite (cultura), de politicile urmate
(facilităţile acordate), de metodele folosite, de resursele la care se apelează
(oameni, utilaje). Unele restricţii sunt greu de identificat. Majoritatea
restricţiilor pot fi surclasate prin îmbunătăţirea sistemului şi nu prin
eliminarea lor.
Pentru a putea conduce organizaţia într-un mediu plin de restricţii
sunt necesare: identificarea restricţiilor, analiza restricţiilor (nu toate sunt
principale), ajustarea componentelor sistemului pentru ca el să devină
eficient în condiţiile existente (dar în acest caz este posibil să se încalce
unele restricţii care în prezent nu acţionează), înlăturarea restricţiilor inutile,
controlul sistemului (nicio soluţie nu este permanentă).
Mediul cultural. Modul cum se desfăşoară afacerile depinde de unele
aspecte care ţin de cultura existentă într-o anumită zonă geografică. Cultura
reprezintă “structuri de gândire şi mentalităţi de acţiune răspândite pe scară
largă în mediu” (L. Kelly). Aceste aspecte s-au format în timp, în funcţie de
factori diverşi: economici, politici, sociali, geografici, demografici. Cultura
afacerii duce la formarea unei mentalităţi colective, prin care un grup de
48 STRATEGIA AFACERILOR

oameni se deosebeşte de un altul. Diferitele culturi ale afacerilor se definesc

(conform lui G. Hofstede) /6/ în funcţie de cinci aspecte:
Distanţa faţă de putere: arată inegalitatea existentă. Când distanţa
este mică, dependenţa subordonatului faţă de manager este mică. La distanţă
mare se cere supunere, la distanţă mică oamenii se consideră egali. În Asia
şi America de Sud indicele distanţei este de 90 – 100, iar în SUA şi
Germania 10 – 20.
Gradul de individualism: individualismul permite o anume libertate
personală, decizională, realizare personală. Colectivismul pune accent pe
grup, care protejează individul în schimbul loialităţii. Societăţile orientale
sunt mai colectiviste, iar societăţile occidentale sunt mai individualiste.
Gradul de masculinitate. Societăţile masculine caută performanţa,
cele feminine prosperitatea. Masculinitatea se caracterizează prin câştiguri,
recunoaştere, avansare, promovare; feminismul prin relaţii de cooperare,
siguranţă. Ţările nordice (Suedia, Norvegia) sunt feminine, cele orientale
(Japonia, Coreea) sau germanice (Germania, Austria) sunt masculine.
Gradul de incertitudine: se exprimă prin nevoia de reguli
prestabilite. În lipsa lor apar stresul, anxietatea (îngrijorare, iritare). În
S.U.A., Suedia, anxietatea este redusă, pe când în Japonia şi Franţa se
manifestă puternic. În societăţile tolerante la incertitudine planurile sunt pe
termen scurt, în societăţile intolerante se controlează mult orice acţiune.
Ţările latine şi Grecia sunt tolerante, iar cele asiatice intolerante la
incertitudine.
Orientarea în timp: afacerile în Japonia sunt orientate pe termen
lung, se promovează perseverenţa, cumpătarea, economisirea. Societăţile
orientate pe termen scurt încurajează iniţiativa.
Modelul Trampenaars /11/ identifică următoarele caracteristici ale
culturii: universalism/particularism (accentul se pune pe reguli sau pe
relaţii); individualism/colectivism; afectivitate/neutralitate (arată sau nu
sentimentele); specific /difuz (departajează sau nu viaţa privată de cea
profesională); statutul social este dobândit / atribuit (se obţine prin realizări
sau prin vârstă, educaţie); secvenţial /sincron (evenimentele se succed sau
sunt simultane); control intern / extern (se crede că oamenii îşi pot controla
sau nu destinul).
Gallup România a realizat în 2005 un sondaj privind cultura din
mediul de afaceri autohton şi a constatat o distanţă mare faţă de conducători,
colectivism, feminitate, grad mare de evitare a incertitudinii, orientare pe
termen scurt.
MICROMEDIUL este reprezentat de industrie, polul industrial,
clusterul şi filiera industrială (supply chain).
Mediul de afaceri 49

Industria. Ansamblul de întreprinderi care produc bunuri şi servicii

identice sau substituibile şi care satisfac aceleaşi nevoi ale cumpărătorilor
formează industria. Sunt mai multe tipuri de industrii:
 fragmentate – există multe întreprinderi, dar nu un competitor
dominant. O astfel de industrie nu are bariere pentru intrarea unor noi
competitori;
 inovative – întreprinderile realizează des produse noi, deoarece
nu se cunosc factorii de succes;
 consolidate – întreprinderile sunt mature, au tendinţa să formeze
monopoluri. Chiar dacă legislaţia împiedică formarea monopolurilor, poate
exista o concurenţă monopolistă, deoarece întreprinderile şi-au găsit un
segment unde nu există alţi concurenţi;
 globale – întreprinderile acţionează la scară mondială şi
competiţia este la acest nivel. De exemplu, industria oţelului şi industria
automobilelor se află în această situaţie.
Clasificarea industriilor poate fi făcută şi cu matricea BCG-2 care ia
în considerare numărul de soluţii pentru câştigarea avantajului concurenţial
şi mărimea avantajului concurenţial (fig. 6.5), existând industrii:
Soluţii concurenţiale
Industrie Industrie
multe
evolutivă specializată

Industrie industrie
puţine Avantajul
în impas de volum
concurenţial
mic mare

Fig. 6.5. Clasificarea industriilor.

 evolutive – prezintă numeroase surse de a câştiga un avantaj, dar

acesta este modest;
 specializate – sunt multe surse pentru un avantaj consistent;
 de volum – sunt puţine soluţii pentru câştig (de exemplu costuri
mici), dar care aduc avantaje mari;
 în impas – sunt puţine soluţii pentru a obţine avantaje, iar acestea
sunt mici.
Ca şi întreprinderile, industriile au un ciclu de viaţă. În funcţie de
realizări se observă că există industrii emergente (care apar acum), industrii
în expansiune, industrii mature şi industrii în recesiune (declin). De
exemplu, industria petrolieră este la maturitate, industria cărbunelui şi a
oţelului este în recesiune, industria telecomunicaţiilor este în expansiune, iar
industria tehnologiilor fine (nanotehnologii) este emergentă.
50 STRATEGIA AFACERILOR

Filiera industrială este un ansamblu de etape de producţie care

permit transformarea materiei prime în produse finale. Managementul
filierei înseamnă dezvoltarea unui ansamblu de întreprinderi aflate în stadii
diferite ale procesului de producţie pentru a realiza o familie de produse, şi
identificarea nodurilor slabe ale filierei. Intrarea într-o filieră este o
problemă strategică.
Polul industrial apare din amplasarea mai multor întreprinderi într-
o regiune. Se întâlnesc: pol de creştere (rezultă dintr-o evoluţie spontană,
fără intervenţia statului sau a comunităţii); pol de dezvoltare (este organizat
de stat ca urmare a unei politici industriale sau de amenajare a teritoriului);
pol de reconversie (rezultă din voinţa statului de a restructura industria, de a
atrage noi întreprinderi).
Clauster-ul reprezintă o grupare de întreprinderi din aceeaşi
industrie.

6.2. Caracteristicile pieţei

Piaţa reprezintă un loc geografic sau virtual în care oferta se

confruntă cu cererea de produse, deci ea constituie ansamblul producătorilor
şi beneficiarilor unui anumit tip de produs. Piaţa permite cooperarea între
producători şi beneficiari. Cooperarea este un fapt normal, deoarece omul
este o fiinţă socială, iar instinctul de conservare şi principiul minimizării
eforturilor îl fac să coopereze. Principalele forme de piaţă sunt /12/:
 piaţa de mărfuri. Pe această piaţă se întâlnesc, în principal bunuri
pentru consum şi bunuri pentru investiţii. Concurenţa acţionează prin preţ,
calitate, ofertă, cerere;
 piaţa serviciilor, care include prestaţiile executate de
întreprinderi. Concurenţa apare din tariful practicat, structura şi calitatea
serviciilor;
 piaţa capitalurilor, care include operaţiile de credit şi cele cu
hârtii de valoare (acţiuni şi obligaţiuni). Concurenţa se manifestă prin rata
dobânzilor practicate, dividendul asigurat la acţiuni, dobânda pentru
obligaţiuni, raportul dintre cererea şi oferta de hârtii de valoare;
 piaţa forţei de muncă. Ea cuprinde cererea şi oferta de resurse
umane. Concurenţa depinde de şomajul existent şi calificarea forţei de
muncă.
 piaţa valutară, care include relaţiile de schimb dintre diverse
valute. Competitivitatea rezultă din cursul de schimb care, la rândul lui,
reflectă nivelul de dezvoltare economică a ţării şi permite o competitivitate
pe piaţa internaţională.
Mediul de afaceri 51

Faza actuală de economie concurenţială s-a conturat doar odată cu

apariţia unei concurenţe libere. În acest context, piaţa a devenit un
coordonator. Altfel, după cum aprecia Walras, piaţa este insuficientă pentru
coordonare economică. Este necesar ca pe piaţă să existe un echilibru
general, circulaţia monetară să fie sănătoasă, monedele să aibă acoperire, iar
manipulările să fie neutralizate.
Sunt rare însă cazurile când există echilibru perfect şi atunci, pentru
ca piaţa să-şi exercite rolul, se impun reguli care să asigure libertatea şi
concurenţa. În acest context, se poate înţelege rolul exercitat de stat în
economie. Statul exercită o intervenţie indirectă, încercând să asigure o
concurenţă corectă. Statul nu îndeplineşte funcţiile pieţei, ci o completează,
o corectează şi veghează la funcţionarea ei.
Piaţa are şi ea un ciclu de viaţă. Iniţial sunt câteva firme care creează
piaţa. Fazele pieţei sunt /2/ (fig. 6.6): emergentă (este pe punctul să apară),
creştere (firmele dezvoltă noi capacităţi, se măreşte numărul de firme);
epurare (firmele care nu pot să-şi micşoreze costurile sunt eliminate; faza
este scurtă şi surprinde pe antreprenorii neavizaţi); maturitate (firmele
rămase funcţionează bine); saturaţie (rata de apariţie a unor noi cumpărători
este egală cu rata de abandonare); declin (se închid multe firme).

Fig. 6.6. Fazele pieţei.

Libertatea pieţei este limitată în cazul existenţei monopolurilor,

oligopolurilor, monopsomurilor şi a trusturilor.
Concurenţa este o rivalitate comercială, o luptă pentru acapararea
pieţei, pentru obţinerea de câştiguri şi are un scop benefic. Concurenţa
creează forţe care obligă pe producător să acţioneze operativ pentru
perfecţionarea producţiei, ridicarea calificării, reorganizarea fabricaţiei,
creşterea productivităţii, diminuarea cheltuielilor, ridicarea calităţii.
Concurenţa duce la o selecţie economică. Unele organizaţii îşi consolidează
52 STRATEGIA AFACERILOR

poziţia, altele se ruinează. Principalele categorii de forţe care conferă un

caracter dinamic concurenţei sunt: inovaţia tehnologică, forţa de muncă,
cererea de consum, globalizarea pieţei, socializarea informaţiei, protecţia
mediului, responsabilitatea socială.
Competitivitatea este aptitudinea de a susţine durabil concurenţa.
Prin ea, organizaţia se poate menţine permanent şi activ pe piaţă şi poate
face faţă unui mediu incert şi mobil /16/. Evoluţia factorilor de
competitivitate /12/ a fost continuă şi a trecut de la salarii mici (1950) la
folosirea intensivă de capital (1960), la specializare/volum ridicat (1970),
micşorarea timpului de apariţie pe piaţă (TtMk, 1980),
flexibilitate/management de diversitate (1990) şi la calitate (2000).
În economia clasică, competitivitatea se obţinea prin utilizarea a doi
parametri: preţul şi calitatea (fig. 6.7).
Calitate
Joasă Înaltă
Mic
Zonă de
competitivitate
Preţ

Mare

Fig. 6.7. Interpretarea clasică a competitivităţii.

În interpretările moderne, competitivitatea se atinge utilizând patru

variabile, fiecare cu un număr de oportunităţi (fig. 6.8):

I
II

III

IV
Fig. 6.8. Interpretarea modernă a competitivităţii

unde I – calitatea (caracteristici tehnice; estetica); II – preţul (mărime; monedă;

termen de plată); III – suportul produsului (service, instruirea utilizatorului); IV
– comercializarea (termen de execuţie, locul cumpărării). Ordinea factorilor
depinde de cultura existentă (orientală sau occidentală) şi de gradul de
dezvoltare a economiei. Din acest punct de vedere, serviciile influenţează
producţia.
Mediul de afaceri 53

Avantajul competitiv (conform lui M. Porter /15/) rezultă din:

costuri (e nevoie de economie de scară, canale adecvate de distribuţie),
diferenţiere faţă de concurenţi (prin calitatea produselor, imagine,
tehnologie, service), flexibilitate (adaptare la cerere, promptitudine – time to
market). Realizarea avantajului competitiv se face construind lanţul valorii;
obţinând o eficienţă superioară prin economie de scară sau prin inovare, care
influenţează curba de experienţă; printr-o calitate superioară a produselor,
inovaţie continuă; prin înţelegerea nevoilor clientului prin orientarea spre
acesta şi satisfacerea lui. Factorii de competitivitate sunt de două tipuri:
– interni – se mai numesc de propulsie (pusheffect): calitate,
garanţii, service, financiari;
– externi – aceştia sunt descrişi de Diamantul lui Porter: rivalitatea
dintre firmele locale (structura concurenţei), cererea locală, suportul acordat
de guvern (stimulente), factorii de producţie (calificarea lucrătorilor,
resursele materiale, capitalul disponibil).
Competitivitatea /17/ se bazează mult mai mult pe satisfacerea
clienţilor decât pe utilizarea competenţei principale. Ea necesită
disponibilitatea de a învăţa lucruri noi şi nu ataşamentul faţă de cunoştinţele
vechi.
Globalizarea pieţelor. În 1965, Marshal Mc Luhan constata că
Pământul a devenit un "sat global" având în vedere faptul că au apărut burse
specializate la nivel mondial sau reţele globale de televiziune. Astăzi
termenul de economie naţională semnifică doar activitatea desfăşurată într-
un stat, însă sistemul economic tinde să devină mondial pentru că procesele
economice devin transfrontaliere. Firmele puternice sunt interesate de
internaţionalizarea afacerilor, pe când cele mici sunt mulţumite cu pieţele
locale şi doresc să le păstreze. De aici a apărut şi mişcarea antiglobalizare.
Dar procesele economice neeficiente nu pot ajuta firmele locale, după cum
este adevărat că marile companii doresc să-şi creeze noi monopoluri.
Globalizararea este comparabilă prin efectele sale cu revoluţia
industrială (care şi ea la rândul ei a fost boicotată). Globalizarea permite ca
manageri străini să conducă firme naţionale, iar întreprinderile să îşi
transfere în străinătate activităţi care în alt mediu sunt mai eficiente şi oferă
o calitate mai bună.
Impulsul spre globalizare este dat de: ciclul de viaţă scurt al
produselor, noile tehnologii, costurile foarte mari ale cercetării ştiinţifice,
concentrarea materiei prime în unele ţări, accelerarea inovării, externalizarea
unor activităţi, liberalizarea pieţelor. Globalizarea se manifestă şi datorită
apariţiei produselor universale precum: alimente (hamburger, chips),
îmbrăcăminte (bluejeans, blănuri), aparate (ceasuri, calculatoare, camere
video), automobile, servicii (cluburi de vacanţă), publicaţii. Uneori şi
54 STRATEGIA AFACERILOR

produse ce reprezintă un stil naţional devin universale (vinurile franţuzeşti,

moda italiană, motocicletele japoneze etc.).
Astăzi se întâlnesc pieţe globale (aeronautică, calculatoare,
automobile), naţionale (ciment, bere) şi blocate (telecomunicaţii,
medicamente).