8

RESURSE PENTRU AFACERI

Desfăşurarea unei afaceri implică cunoaşterea resurselor existente şi

a celor ce pot fi atrase. P. Drucker observa /1/ că managerul trebuie să
cunoască modul cum sunt alocate resursele în prezent şi cum ar trebui ele să
fie repartizate în viitor ca să susţină activităţile cele mai eficiente.

8.1. Rolul resurselor

Resursele sunt elemente susceptibile de a fi valorificate la un moment

dat /2/. Folosindu-le, întreprinderile satisfac diferite necesităţi ale oamenilor.
Gospodărirea resurselor devine o cerinţă a supravieţuirii omului şi de fapt aşa
a apărut economia, pentru Aristotel ea fiind gospodărirea resurselor /3/.
Firmele au un portofoliu de resurse pe lângă portofoliul de produse /4/. Se
constată că resursele limitate nu sunt neapărat o piedică în obţinerea unor
avantaje, după cum resursele abundente nu constituie o garanţie în obţinerea
poziţiei de lider.
Taxonomia resurselor
1. J.B. Say considera că resursele se pot grupa în trei categorii: munca,
natura şi capitalul, încât ele erau, în concepţia sa, resurse: naturale (soarele,
aerul, pământul, mineralele, combustibilul, clima, relieful, vegetaţia
spontană şi fauna), umane, financiare (capitalul financiar) şi materiale
(capital fix).
2. Din punctul de vedere al întreprinderii, resursele pot fi: proprii, atrase
sau împrumutate. Resurse proprii sunt dotarea iniţială sau cele cumpărate;
resursele atrase în producţie sunt prin leasing, alianţe strategice, cooperări
în producţie, alocaţii bugetare, subcontractări; resursele împrumutate sunt
de la bănci sau societăţi financiare /5/.
3. Există resurse tangibile şi intangibile. Resurse tangibile (pot fi văzute)
sunt cele materiale, energetice, financiare (capitalul), umane (munca),
echipamentele, iar resurse intangibile sunt: sistemul managerial (managerii,
organizarea), tehnologice, informaţionale, cunoştinţele, calificarea,
competenţa, vocaţia, brevetele, mărcile, timpul. Resursele intangibile sunt
Resurse pentru afaceri 101

volatile, efemere, greu de cuantificat. Experienţa arată că resursele

intangibile precum capacitatea intelectuală şi sistemul managerial au un
impact mai mare asupra performanţelor decât resursele fizice. Resursele
intelectuale sunt mai greu de cunoscut şi de imitat de către competitori.
Resursele tangibile la General Electric şi IBM contribuie cu 14% repectiv cu
23% la venituri. Diferenţa este dată de resursele intangibile.
4. Resursele pot fi naturale sau create. Resursele naturale se obţin din
sistemele care funcţionază în regim natural sau seminatural şi prin
transformarea primelor categorii. Resursele naturale pot fi regenerabile (apa,
solul) şi neregenerabile (resursele minerale, pădurile, diversitatea biologică).
Teorii ale resurselor
 Pentru J-B. Say resursele sunt factori de producţie, iar rezultatele
întreprinderii sunt în funcţie de resursele folosite.
 Pentru Walras importantă este utilizarea deplină a capitalului şi
resurselor de muncă (echilibrul walrasian) /8/.
 Neo-keynesiştii consideră că resursele nu se pot folosi deplin.
 Conform gândirii lui D. Ricardo firmele trebuie să folosească
resurse mai bune decât concurenţii, pentru a avea succes.
 Teoria lui Cyert şi March, a inerţiei organizaţionale afirmă că
organizaţiile au tendinţa de a acumula resurse în perioadele
favorabile, care ar putea fi utilizate în momentele de criză.
 Principiul lui P. Drucker afirmă că domeniile care promit mai mult
trebuie să primescă în primul rând resursele necesare. Drucker
consideră că alocarea resurselor este cea mai importantă decizie
managerială.
 Axioma lui Penrose (axioma eterogenităţii resurselor): o firmă
trebuie să opereze cu o combinaţie proprie de resurse.
 Axioma lui Selznic (axioma imobilităţii resurselor): o firmă trebuie
să opereze cu resurse dificil de imitat.
 Modelul Wernefelt: firmele trebuie abordate pe baza resurselor
(Resource Base View - RBV) /3/.
 Axiomele lui Peterof : pentru a avea avantaj competitiv trebuie avute
în vedere patru aspecte /9/:
- resursele folosite de firmă trebuie să fie eterogene, dar şi diferite
de cele folosite de alte firme;
- originalitatea resurselor apare din imperfecţiunea factorilor de
piaţă, alte firme pentru a imita trebuie să plătească un preţ atât de
mare încât nu vor obţine profit;
- imitarea resurselor trebuie să fie imperfectă sau să nu poată fi
făcută uşor;
102 STRATEGIA AFACERILOR

- resursele nu trebuie să fie complet transferabile, să nu poată

părăsi uşor firma şi să rămână în interiorul ei.

8.2. Resursele clasice

RESURSELE UMANE. Resursele umane constituie sursa

progresului economic. Oamenii sunt importanţi prin cunoştinţele avute,
abilităţile disponibile, informaţiile stăpânite.
Activităţile de personal sunt proiectarea organizaţională,
administrarea personalului, instruirea, salarizarea. Probleme deosebite sunt
proiectarea carierei, evaluarea performanţei, pregătirea continuă.
Proiectarea carierei. Cariera profesională reprezintă succesiunea de
ocupaţii, posturi, funcţii, activităţi avute de o persoană în activitatea sa,
etapele parcurse într-o profesie. Cariera arată rolurile avute, competenţele
succesive dobândite, experienţa acumulată. Deoarece managementul
modern foloseşte o abordare previzională, se indică să se proiecteze cariera
unei persoane în momentul angajării sale într-o întreprindere. (fig. 8.1).
Pentru aceasta pot fi folosiţi unii directori pensionaţi, care au o vedere
generală asupra întreprinderii, şi mai puţin şefii direcţi.

Postul h
Postul d
Postul i
Postul b
Postul j
Postul e
Postul k
Postul a
Postul l
Postul f
Postul m
Postul c
Postul n
Postul g
Postul o
Momentul x
Momentul y
Momentul z

Fig. 8.1. Proiectarea carierei.

Stadiile în carieră sunt: explorare (la 15 – 20 ani); stabilire (20 – 30

ani); dezvoltare (30 – 45 ani); maturitate (45 – 60 ani); senioritate (după 60
Resurse pentru afaceri 103

ani când persoanele se retrag din funcţiile executive, devenind consultanţi,

colaboratori sau dedicându-se unor servicii voluntare).
Ed. Schein /10/ a remarcat că pentru a avea o carieră este nevoie de
“ancore” ce constau în competenţe profesionale sau manageriale.
Evaluarea performanţei. La anumite intervale de timp, angajaţii
sunt evaluaţi. Evaluarea resurselor umane se referă la:
– evaluarea potenţialului – capacitatea de dezvoltare în viitor;
– evaluarea comportamentului – modul de manifestare;
– evaluarea performanţelor – a rezultatelor obţinute şi a efortului
făcut.
Sunt importante toate aceste evaluări, dar accentul se pune pe
evaluarea performanţei. Performanţa este dată de realizările obţinute.
Performanţa = Capacitatea de muncă x Motivare x Condiţii de
muncă x Competenţa
Evaluarea performanţei se face pentru acordarea de recompense
(salarii), pentru promovare şi planificarea personalului.
Managementul performanţei modifică atenţia ce era îndreptată fie
spre intrări fie spre proces (control procedural) cu stabilirea de rezultate
măsurabile. Performanţa individuală este în funcţie de dificultatea lucrării (fig.
8.2).

Fig. 8.2. Performanţa individuală.

Pregătirea continuă. Performanţele salariaţilor sunt condiţionate de

cunoştinţele pe care le au. Din acest motiv trebuie să se stabilească nevoile
de instruire şi să se instituie un program de instruire. Formarea este compusă
din educaţie şi instruire (fig. 8.3). Instruirea îşi propune:
 îmbunătăţirea cunoştinţelor – prin utilizarea cărţilor, testelor,
diapozitivelor, materialelor specifice, efecuarea de vizite;
104 STRATEGIA AFACERILOR

 dezvoltarea capacităţii de acţiune – prin instruire, exerciţii,

practică;
 îmbunătăţirea moralului – identificarea rolului în grup, dinamica
grupului, instruire;
 îmbunătăţirea creativităţii – brainstorming, simulare.

Cunoştinţe
Perfecţionare

Specializar
e

Experienţă

t
10 ani 20 ani

Fig. 8.3. Efectul instruirii.

Modalităţile de învăţare sunt: corectivă, proactivă şi procesuală /10/

(fig. 8.4):

Procesuală

Proactivă

Corectivă
Nivelul performanţei
n1 n2 n3

Fig. 8.4. Modalităţi de învăţare.

 corectivă – se porneşte de la diferenţa între ce ştie individul şi ce

ar trebui să ştie;
 proactivă – punctul de pornire îl constituie diferenţa dintre ce ştie
şi ce va trebui să ştie individul la momentul următor;
Resurse pentru afaceri 105

 continuă –aceasta dezvoltă capacitatea de a învăţa singur.

În general, sunt două tipuri de instruire (fig. 8.5, unde A, B, C, D
reprezintă domenii profesionale):
a) instruire în con, care asigură o lărgire a cunoştinţelor (pentru
perfecţionare);
b) instruire în cilindru, care asigură pătrunderea în adâncimea
domeniului cunoştinţelor (pentru specializare).
La pregătirea în con se poate trece în timp de la domeniul A la
domeniul B, pe când la pregătirea în cilindru nu se poate face trecerea de la
domeniul C la domeniul D.

A B
C D

a) b)

Fig. 8.5. Tipuri de instruire.

Pregătirea continuă este considerată tot mai mult de patroni o

modalitate esenţială pentru creşterea productivităţii muncii şi a motivaţiei.
Învăţarea la adulţi are însă unele particularităţi /12/. Motivaţia apare din
relaţia strânsă cu subiectul abordat, din interesele sale. Stimulii exteriori,
precum încurajarea, critica, diploma obţinută, nu au mare efect. Factorii de
succes depind de cunoaşterea efectului. Cunoaşterea trebuie să fie imediată,
precisă, detaliată. Eficienţa se obţine dacă activitatea este văzută de adult în
ansamblu şi nu pe etape mici.

RESURSELE MATERIALE. În resursele materiale se includ

dotările întreprinderii (clădiri, utilaje, mijloace de transport), materiile prime
(metalele, cărbunele, lemnul), resursele naturale (soarele, aerul, apa) şi
resursele energetice.
Dotările sunt foarte diferite şi suferă o uzură fizică care duce la
pierderea caracteristicilor tehnice, la creşterea cheltuielilor de reparaţii, încât
pe măsura folosirii lor trebuie să se constituie un fond de amortizare.
106 STRATEGIA AFACERILOR

Materiile prime sunt o componentă a mediului, dar devin resursă

atunci când industria le poate folosi şi transforma în materiale. Materiile prime
sunt repartizate neuniform şi în curs de epuizare. Astăzi se realizează produse
care înglobează mai puţine materiale şi energie, folosind materiale noi, de
sinteză care nu există ca atare în natură. Astfel în timp preţul materiei prime a
scăzut, iar oferta este mare /13/.
Noile materiale rezistă mai bine la uzură şi coroziune, încât cererea
de piese de schimb a scăzut. Materialele compozite înlocuiesc aliajele din
industria aeronautică, materialele ceramice înlocuiesc metalele folosite la
fabricarea motoarelor, sateliţii de comunicaţii înlocuiesc cablurile, iar cele
ce rămân sunt din fibră de sticlă. Materialele influenţează calitatea
produsului, consumul de energie, dar şi costul.
Tendinţa este să se reducă consumul de materiale pe produs /14/. În
acelaşi timp se fac eforturi evidente pentru recuperarea materialelor. O tonă
de fontă recuperată reprezintă economii de 2 t minereu de fier, 0,5 t cocs,
0,5 t calcar, 40 kWh energie.
Energia există ca resursă în Univers şi pe Pământ, dar trebuie
captată astfel încât se vorbeşte de producerea ei. Pentru realizarea proceselor
de producţie, o întreprindere are nevoie de energie, din care o parte o ia din
sistemul energetic naţional (în special energia electrică), iar altă parte se
produce în întreprindere (energie termică, de regulă) /15/.
Bilanţul energetic este un instrument de studiu prin care se
analizează procesele de transformare a energiei care au loc în cadrul unui
proces de producţie. El urmăreşte să determine consumul de energie la
nivelul întreprinderii şi să evidenţieze pierderile.
Modelul matematic al bilanţului energetic exprimă principiul
conservării energiei şi se poate scrie sub forma:
Ei = Eu + ΔE
în care: Ei – energia intrată în contul de bilanţ; Eu – energia utilă;
ΔE – pierderea de energie.
Pentru obţinerea unui produs, în ţara noastră se consumă o cantitate
dublă de energie faţă de ţările dezvoltate. Pentru evitarea produselor
energointensive se calculează consumul cumulat de energie din procesele
tehnologice succesive şi nu doar cel din ultima fază de prelucrare.

8.3. Resursele moderne

RESURSELE INFORMAŢIONALE. Afacerea implică o veghe

strategică care înglobează veghea tehnologică, comercială, concurenţială şi
Resurse pentru afaceri 107

de mediu. Ea urmăreşte semnalele ce apar pe piaţă şi de aici rezultă un

interval de reacţie (fig. 8.6.) /16/.

Intensitatea
semnalului

Interval pentru reacţie

T
Semnale Convergenţa Semnal Fapt
sporadice semnalelor puternic comercial
Fig.
8.6. Intervalul de reacţie.

Informaţia condiţionează calitatea transformărilor din sistemul

industrial. În economia modernă producerea, prelucrarea şi diseminarea
informaţiilor dobândeşte chiar caracterul unui factor de producţie de sine
stătător. Întreprinderile vând, pe lângă produse şi informaţii. Creşterea
eficienţei managementului este legată de creşterea rolului informaţiilor.
Informaţia este un produs special: cel ce o vinde rămâne în posesia ei.
O întreprindere are nevoie atât de informaţii interne (despre starea
sistemului şi realizările obţinute) cât şi de informaţii externe (despre piaţă,
concurenţă, mediu).
Cunoştinţele reprezintă informaţii căpătate printr-un proces de
învăţare. Sunt două tipuri de cunoştinţe /17/;
 implicite – constau în modelele mentale, gândirea şi opiniile
angajaţilor. Fiecare angajat are un bagaj de cunoştinţe implicite, care sunt
prezente în acţiunile sale. În cea mai mare parte a organizaţiilor,
cunoştinţele implicite sunt rar diseminate sau comunicate. Ele se pierd odată
cu individul;
 explicite – aceste cunoştinţe pot fi codificate şi stocate în
documente, în tehnologiile folosite, în sistemele de fabricaţie. Ele sunt la
rândul lor: cognitive (know-what, savoir-quoi), adică bazele unei discipline
pe care angajaţii le capătă prin formare extensivă; aptitudini (know-how,
savoir-comment) adică abilităţi de aplicare a regulilor dintr-o disciplină
108 STRATEGIA AFACERILOR

pentru rezolvarea unor probleme complexe; de înţelegere (know-why,

savoir-pourquoi) sesizează reţelei de relaţii dintre cauză – efect.
Principalele metode de culegere sunt:
– spionajul industrial: se penetrează sistemele informaţionale ale
concurenţilor;
– investigarea: utilizează datele publicate de concurenţi.
Informaţiile publice se află în rapoartele anuale, în articolele şi
cărţile publicate de specialişti. Important este ca informaţia să fie culeasă şi
prelucrată rapid. Pentru aceasta întreprinderile îşi creează un sistem
informaţional / informatic care are proceduri de culegere (pentru intrare),
prelucrare (pentru transformarea informaţiilor şi căpătarea unor noi
semnificaţii) şi transmitere. Procedurile de culegere a informaţiilor caută
date de intrare (sistem de culegere) care apoi trec în sistemul de prelucrare,
ce se suprapune peste sistemul managerial.
Culegerea informaţiilor se realizează pe baza unui plan. Acesta
trebuie să definească:
1. sursele folosite. Sursele se aleg în funcţie de scopul culegerii:
dezvoltare de produse, satisfacerea cerinţelor, concurenţă etc.;
2. tipurile de informaţii: despre produsele proprii sau ale
concurenţilor, despre problemele avute de clienţi, despre relaţiile cu băncile,
despre ponderea caracteristicilor;
3. metoda de culegere: anchete, observaţii, vizite, interviuri,
experienţe etc.
Cercetarea documentară. Cercetarea documentară se realizează
studiind publicaţiile, brevetele şi standardele.
Informarea din publicaţii. În lume se tipăresc anual 30 000 de reviste
ştiinţifice în care se publică circa 2 milioane de articole. Tot anual se publică
100 000 de cărţi ştiinţifice. Astfel, chiar pentru un domeniu limitat se tipăreşte
mai mult decât poate cerceta un om. La aceasta se adaugă faptul că dispar
graniţele dintre ştiinţe şi trebuie citit şi în domenii conexe. De exemplu, în
construcţia de maşini se folosesc procese chimice, metalurgice, electrotehnice,
electronice, se utilizează concepte din matematică, cibernetică. Practica arată că
numai o treime din informaţii sunt în revistele de strictă specialitate. Aceasta a
dus la explozia informaţională /4/. O statistică arată că 60% din informaţii se
obţin din reviste, 10% din comunicări ştiinţifice, 15% din cărţi, 10% din
rapoarte de cercetare. Articolele din reviste şi cărţi sunt clasificate, prin
subiectele tratate după Clasificarea zecimală universală (CZU).
Informarea din brevete. Brevetul este un document eliberat de
autoritatea de stat prin care se recunosc şi se asigură unor persoane drepturi
derivând dintr-o invenţie. Anual se înregistrează 800 000 cereri de brevete.
Din acestea circa 450 000 devin brevete. În lume sunt în prezent 30
milioane brevete. Realizările ştiinţifice sunt aduse la cunoştinţa specialiştilor
Resurse pentru afaceri 109

chiar în faza de cercetare sub formă de brevete, mai repede decât prin reviste
sau cărţi. Descrierea în brevet este astfel redactată încât un specialist să
poată realiza pe baza datelor conţinute în descriere, produsul respectiv. Pe
lângă cunoaşterea soluţiilor publicate se poate acţiona şi prin ocolirea lor
încât să se poată realiza produse neblocate de brevete. În acest caz se reduce
durata cercetării cu 60% şi se reduce costul cercetării cu 40%. Studierea lor
evită reinventarea unor lucruri inventate. Sunt mai multe sisteme de
clasificare a brevetelor: internaţional, englez, german, american.
Informare din standarde. Standardul este o specificaţie tehnică,
accesibilă publicului, stabilită cu cooperarea şi concursul tuturor părţilor
interesate (cercetători, producători, cumpărători). Este un document bazat
pe rezultatele conjugate ale ştiinţei, tehnologiei, experienţei, vizând
avantajul optim al societăţii pe ansamblul său şi aprobat de un organ
autorizat pe plan naţional, regional sau internaţional. Există standarde
naţionale SR; standarde de întreprinderi (norme); standarde internaţionale
ISO, NATO; standarde europene EN.

RESURSELE TEHNOLOGICE. Tehnologia reprezintă cunoştinţele

disponibile, necesare pentru transformarea unei structuri.
Tehnologia de fabricaţie este un sistem de cunoştinţe ştiinţifice şi
tehnice, dar şi de abilităţi privind procedeele, procedurile şi programele de
lucru, materializate în echipamente, documentaţii şi know-how, utilizate de
oameni pentru elaborarea, fabricarea, exploatarea şi întreţinerea unei
categorii de produse, respectiv pentru realizarea unor sau a unei categorii de
activităţi. Pe baza tehnologiei se poate elabora procesul tehnologic. O
întreprindere foloseşte tehnologii diverse: mecanice, energetice, chimice etc.
Tehnologia este un produs care se dezvoltă (se realizează), se
testeză, se lansează la vânzare.
Tehnologiile au un anumit ciclu de viaţă vorbindu-se de tehnologii
embrionare, emergente, evolutive, mature, în declin şi depăşite:
– tehnologii embrionare – nu sunt încă conturate;
– tehnologii emergente – sunt noi, la primele aplicaţii, dar pot
deveni tehnologii cheie;
– tehnologii evolutive – sunt tehnologii care s-au impus, dar nu
sunt generalizate;
– tehnologiile mature – sunt folosite în mod curent;
– tehnologii depăşite – vor dispărea în curând.
Întreprinderile posedă la un moment dat un portofoliu de tehnologii
în diferite etape din ciclul de viaţă. O tehnologie îşi pierde noutatea în
8–12 ani. A.D. Little le clasifică în /22/: tehnologii de bază (larg răspândite,
110 STRATEGIA AFACERILOR

nu oferă avantaje); tehnologii cheie (determină poziţia concurenţială,

asigură diferenţierea); tehnologii auxiliare (sunt utile, dar nu fundamentale).
Modernizarea tehnologiei are influenţe economice, reflectate în
cantitatea realizată şi în resursele folosite (fig. 8.7.) /20/.
Tehnologie
Cantitate modernizată Cantitate

Tehnologie
modernizată

Tehnologie Tehnologie
veche veche
Resurse Resurse

Fig. 8.7. Influenţa tehnologiilor modernizate.

Întreprinderile generează, deţin sau cumpără brevete, mărci, desene

şi modele industriale, indicaţii de origine a unor mărfuri. Acestea sunt
înregistrate şi constituie o proprietate industrială, parte a activelor
intangibile. Cedarea drepturilor de proprietate industrială se face prin
contracte specifice de transfer tehnologic. În aceste contracte o parte,
licenţiatorul (ce are un brevet de invenţie) transmite licenţiatului dreptul de
a-l folosi. Uneori se impun limitări asupra pieţelor pe care se vinde sau a
cantităţii fabricate. Se poate impune o clauză de exclusivitate, pentru a nu se
vinde brevetul mai departe. În schimbul brevetului, de regulă, se dă un
avans şi apoi se fac plăţi periodice, ce reprezintă un procent din vânzare.
Acestea se numesc redevenţe (royalty).

RESURSA TIMP. Timpul disponibil afectează calitatea şi

rezultatul afacerilor. Economiştii moderni au sesizat (după 1800) că timpul
este încorporat în entităţile realizate de om. De exemplu: timpul este
încorporat în produse (odată cu produsul se vinde/cumpără timpul necesar
realizării lui), timpul este încorporat în procese (unele procese sunt mai
rapide, altele mai lente; acest lucru se reflectă prin ritmul de fabricaţie,
durata procesului, productivitatea, viteza de amortizare a utilajelor), timpul
este încorporat în informaţii (obţinerea unor informaţii scuteşte de căutări
asidue). Timpul neutilizat reprezintă o pierdere – nu se obţin produse ce pot
fi vândute, nu cresc veniturile, nu creşte experienţa. Probabil acest lucru l-a
făcut pe Benjamin Franklin să constate “timpul este bani”.
Curbele de experienţă. După 1930 s-a constatat că repetarea
operaţiilor are efect asupra timpului operaţional, datorită unui proces de
învăţare. Scăderea timpului de producţie şi implicit a costului se exprimă
procentual în raport cu dublarea volumului cumulat de produse realizate.
Astfel, o curbă de învăţare de 80% înseamnă că dacă numărul de produse se
Resurse pentru afaceri 111

dublează într-un interval de timp, costul unitar de fabricaţie se diminuează

la 80% faţă de cel dinaintea dublării.
Firma de consultanţă BCG (după 1965) a aprofundat aceste
cercetări şi a definit curbele de experienţă. Curbele de învăţare se refereau
doar la costurile de fabricaţie. Acestea arată o scădere cu 20–30% a
costurilor totale (de capital, de cercetare, de marketing, de administraţie, de
producţie) de fiecare dată când producţia cumulată se dublează.
Curbele de experienţă sunt folosite în multe cazuri: previziuni
asupra manoperei, programării producţiei, costurilor, bugetelor, cumpărarea
unor furnituri din exteriorul întreprinderii, evoluţia întreprinderii, dar şi a
industriei. Nesocotirea procesului de învăţare duce la refuzarea unor
comenzi pentru că par costisitoare la o planificare şi programare greşită, la
acceptarea unor preţuri mari pentru furnituri.
Curbele de învăţare sunt folosite şi ca instrumente strategice. Ele pot
arăta de exemplu, evoluţia capacităţii de producţie, numărul de subfurnizori
necesari. Preţurile posibile, productivitatea în general au influenţă pe termen
lung. Curbele de învăţare se aplică acolo unde producţia depinde de calitatea
forţei de muncă. Într-o mai mică măsură se pot utiliza şi acolo unde ritmul
muncii depinde de performanţele maşinilor-unelte.

Bibliografie

1. Drucker P., Profesia de manager, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2006.

2. *** Mic dicţionar encyclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987.
3. Wernefelt B., A Resource Based View of the Firm, Strategic Management
Journal, nr. 5/1984.
4. Hamel G., Competiţia pentru viitor, Editura Meteor Business, Bucureşti,
2008.
5. Mollona E., Resource accumulation systems, Editura Business School, London,
1998.
6. ***Une strategie europenne sur les matieres premieres . Rev. Entreprises
and Industrie, mai 2011.
7. Băcanu B., Tehnici de analiză în managementul strategic, Editura Polirom, Iaşi,
2007.
8. M. Morishima, The Economics of Industrial Society, Editura Penguin Press,
Londra, 2004.
9. Barney J., Gaining and Sustaining Competitive Advantage, Editura Addison,
Wesley, Reading 1997.
10. Schein D., Organisational Psychology, Editura Prentice Hall, Englewared
Cliffs (N Y), 1998.
112 STRATEGIA AFACERILOR

11. Manolescu A., Managementul resurselor umane, Editura Economică,

Bucureşti, 2001.
12. Noye D., Ghid practic pentru formare profesională, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1996.
13. Nistorescu N., Noile materiale în concurenţă cu metalele, Revista Economică,
nr. 10/1989.
14. Hoffman O., Situaţia economică şi gospodărirea resurselor. Revista
Economică, nr.24/1988.
15. Didier M., Economia, regulile jocului, Editura Economică, Bucureşti, 1992.
16. Ilie Gh., Protecţia diferenţiată a informaţiilor, Revista Open, nr 3 1995.
17. Argyris C., Organizational Learning, Editura Reading, Addison Westey, 1997.
18. Sfetcu N., Managementul informaţiei. Revista Univers ingineresc, nr 23/1997.
19. Wiing K., Prespectives on Introducing Knowledge Management, Preceding of
2nd Internaţional Conference of K.M. Basel, 1998.
20. Constantinescu D.A., Managementul tehnologiilor emergente, Editura Semne,
Bucureşti, 2001.
21. Ivan M., Potenţialul tehnologic al sistemelor de producţie, În vol. I Abrudan,
Ingineria şi managementul sistemelor de producţie, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2002.
22. Manea C., Fiabilitatea motoarelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980.
23. Băloiu L., Inovarea în economie, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
24. Stalk G., Time, the Next Source of Competitive Advantage, In Harvard
Business Review Paperbook Boston, 1992.
25. Landier H., Vers l’ entreprinse inteligente, Editura Calman Levy, Paris, 1991.
26. Fogarty D., Production and Inventory Management, Editura South-Western,
Cincinnati, 1983.
27. Gervais M., Contrôl de gestion, Editura Vuibert Entreprinse, Paris, 1987.
28. ***Pour une croissance durable, Entreprise & Industrie, dec. 2011.
29. Hofmann C., Techniques de productivité, Editura d’Organisation, Paris 2009.