STUDIUL DE FEZABILITATE

Fezabilitatea este o analiză preliminară care se face pentru a evalua cerinţele pieţei
şi capacitatea de realizare a cerinţelor. Fezabilitatea demonstrează posibilitatea de a
realiza (eficient) ceva anume sau viabilitatea economică a unei acţiuni. Activitatea
fezabilă este una care se recomandă să fie făcută. Efortul de a realiza o afacere, de a face
un produs nou sau de a-l moderniza trebuie justificat.
Principalele obiective ale unui studiu de fezabilitate sunt: stabilirea restricţiilor
impuse de piaţă, evaluarea propriilor resurse, examinarea punctelor slabe, identificarea
aspectelor critice, evaluarea costurilor şi a termenelor. Studiul arată dacă afacerea este
posibilă din punct de vedere tehnic şi de dorit din punct de vedere economic [11]. Un
studiu de fezabilitate se efectuează când s-a identificat o afacere viitoare posibilă dar
pentru care un număr mare de probleme sunt încă neclare. Studiul analizează ipotezele de
bază, evaluează presupunerile şi riscurile, exploatează diferite abordări şi sugerează care
este cea mai adecvată variantă pentru respectiva activitate.
Studiul de fezabilitate trebuie să lămurească dacă [4] există fondurile necesare
investiţiei, dacă afacerea este profitabilă, dacă există fond de rulment (capital circulant),
dacă sunt necesari noi salariaţi, dacă produsele noi au trecut toate testele, dacă se va
obţine implicarea salariaţilor, dacă investiţiile sunt mari faţă de profitul obţinut, care este
reacţia clienţilor, cum vor reacţiona concurenţii, dacă există furnizorii necesari, dacă sunt
necesare unele avize şi aprobări.
Nevoia studiului de fezabilitate a apărut din faptul că resursele sunt limitate şi
trebuie direcţionate cu eficienţă (studiul estimează eficienţa consumului de resurse) şi că
trebuie convinşi finanţatorii să investească bani într-o anumită activitate care va produce
ulterior o multiplicare a lor. Studiul de fezabilitate poate fi făcut de întreprinzători sau de
o echipă independentă.
Studiul de fezabilitate se face între o ideea de afacere şi afacere, între proiect şi
producţie, între proiect şi o afacere, pentru extinderea afacerilor unei întreprinderi, pentru
menţinerea afacerilor unei întreprinderi.

Structura studiului de fezabilitate pentru o afacere poate fi

următoarea :

1. Evoluţia ideii, a cercetării;

2. Iniţiatorul proiectului (cronologie, investigaţii);
3. Capacitatea pieţei: studiul cererii şi ofertei, previziunea vânzărilor,
4. Capacitatea de producţie a furnizorului;
5. Resurse materiale;
6. Localizare şi amplasare;
7. Aspecte tehnice: planul proiectului, scopul, tehnologia folosită, echipamentul,
lucrări de construcţii;
8. Costuri: pe centre de costuri, costuri indirecte, costuri directe;
9. Forţa de muncă: organigrama, calificare, disponibil de personal;
 10. Graficul de realizare a proiectului;
11. Analiza financiară şi economică;
12. Concluzii.

Indicatori pentru analiza de fezabilitate.

Indicatorii arată dacă investiţia va genera venituri în viitor care să depăşească
costul ei [13]. Prin analiza financiară se determină cea mai bună variantă, acoperirea
tuturor obligaţiilor financiare, nivelul profitului. Viabilitatea unei afaceri sau a unui
proiect se determină prin:
Venitul net actualizat (VNA) reprezintă suma beneficiilor actualizate. Rata de
actualizare este costul de substituţie al capitalului (reprezintă rentabilitatea potenţială a
investiţiei la care s-a renunţat prin angajarea capitalului în proiectul prezentat). Rata
limită pentru Banca Mondială este 10%.
D D
VNA   Vt
 It Ct
(1i ) t (1i ) t
t 1 t 1
unde: Vt - venitul net în anul t; It - costul de investiţie; Ct - cheltuielile de exploatare; i -
rata de actualizare (i = 20%); D - durata (ani) pentru care se face actualizarea, formată
din anii t = 1,2, …, D
Dacă VNA > 0, se estimează că proiectul este acceptabil.
Rata internă de rentabilitate (RIR) este rata de actualizare pentru care VNA = 0.
În ecuaţia anterioară a VNA necunoscuta este i (factorul de actualizare). Rezolvarea
ecuaţiei se face prin încercări.
D D
 (1 i) t   (It1iCt) t
Vt
0
t 1 t 1
O afacere este acceptată din punct de vedere financiar dacă RIR este mai mare
decât costul de substituţie al capitalului (rentabilitatea marginală).
După calcularea RIR, de obicei se aplică un test (o analiză) de sensibilitate
majorităţii variabilelor. Obiectivul acestui test este determinarea influenţelor pe care
modificarea ipotezelor privind variabilele cheie (costuri, beneficii, curba de învăţare,
variabile de timp) le exercită asupra RIR a afaceri deci, modul cum este afectată
viabilitatea afacerii de diferite scenarii. Prin acest test, analistul va putea să determine
gradul de risc al afacerii pe baza unor ipoteze diferite. El va putea să determine destul de
exact punctele tari şi slabe ale unui proiect de investiţie, testând cele mai importante
variabile, pe baza unor ipoteze posibile.
Indicatorii financiari sunt calculaţi la începutul analizei financiare, în scopul
facilitării acesteia. Ei se calculează pe baza Bilanţului, Bugetului de venituri şi cheltuieli
şi Fluxului de fonduri. Indicatorii financiari se împart în patru categorii, conform
recomandărilor Băncii Mondiale: indicatori de lichiditate, indicatori de solvabilitate,
indicatori de gestiune, indicatori de rentabilitate.
I. Indicatori de lichiditate. Lichiditatea exprimă capacitatea organizaţiei de a face
faţă datoriilor pe termen scurt. Ea indică marja pe care o are firma pentru activele sale
curente, până în momentul în care apar dificultăţi cu respectarea obligaţiilor curente.
Rata lichidităţii generale (Current Ratio):
 Active curente 2
RL  
Obligatii _ curente I
Stocurile se scad din activele curente deoarece acestea constituie imobilizări (nu
pot fi transformate rapid în numerar).
II. Indicatori de solvabilitate. Solvabilitatea exprimă capacitatea unei organizaţii
de a-şi onora obligaţiile faţă de terţi din activele sale, pe baza resurselor de care dispune.
Rata datoriilor (Debit Ratio):
Total datorii
RD   1
Total active

Total datorii = pasive curente + ipoteci Total active = active curente + active fixe
III. Indicatori de gestiune:
Viteza vânzărilor (Vv – Average Collection Period) – exprimată în zile:
Sume debitoare
Vv 
Vanzari medii zilnice
Acest indicator reflectă eficienţa conducerii din punct de vedere al plăţii datoriilor
şi politica de creditare a firmei faţă de clienţi. Dacă V V > 2 luni, activitatea de plată a
datoriilor de către firmă este critică, deci s-ar putea ca firma să fie nevoită să apeleze la
împrumuturi suplimentare.
Viteza de rotaţie a stocurilor (RS – Inventory Tournover) exprimă viteza cu care o
firmă îşi roteşte stocurile necesare, pentru a susţine un nivel dat (turnover - venit anual
din vânzări). Formula de calcul pentru rotaţia stocurilor:
Vanzari
RS 
Stocuri
IV. Indicatori de rentabilitate - rentabilitatea exprimă capacitatea firmei de a
obţine profit. Marja de profit (Rentabilitatea vânzărilor – Profit Margin on Sales) este:
Profit net
MP   100
Vanzari
Rentabilitatea capitalului. Este unul din cei mai importanţi indicatori folosiţi de
proprietarii unei firme la luarea unei decizii de investiţie. Se calculează raportând profitul
la capitalul propriu (ROE) sau la capitalul total (ROI).
Profit net
ROE   100
Capital propriu

Profit net
ROI   100
 Capital total
De asemenea se poate determina pragul de rentabilitate (fig 9.10).
 V
q r – prag de rentabilitate,
C Q – capacitatea de producţie,

Întreprinderea este rentabilă dacă

produce o cantitate
q  ( qr , Q )

N
qr Q

Fig. 9.10.Pragul de rentabilitate

Determinarea pragului de rentabilitate se face luând în considerare veniturile

V = p * q şi costurile fixe şi variabile C = Cf +Cv unde Cv = cv * q
Cf
Dacă V = C p * q = Cf + c v * q q=
p - cv
unde: p - preţ unitar, q - număr produse vândute, Cf - costuri fixe, Cv - costuri variabile,
cv - cost variabil unitar.
Situaţia în care se poate găsi firma :
- este solvabilă - are profit ;
- este în insolvenţă - firma nu are numerar să-şi plătescă datoriile când ajung
la scadenţă. Poate fi o situaţie temporară sau începutul prăbuşirii;
- falimentul – situaţia când pasivele totale depăşesc activele totale.

BENETTON
Benetton este exemplul interesant al unei întreprinderi focalizate asupra
esenţialului. Sistemul strategic imaginat şi realizat de Benetton îi permite să realizeze
vânzări de peste un miliard de dolari cu numai 1.200 angajaţi direcţi şi fabricând numai
20% din produsul final, păstrând astfel un nivel ridicat de flexibilitate pentru a se adapta
schimbărilor rapide ale pieţei modei.
Conceptul Benetton constă în lansarea pe piaţă a noi confecţii din lână foarte
colorate şi plăcute, concepute în mod specal să placă tinerilor, datorită unui excelent
raport calitate / preţ. Punerea la punct a sistemului strategic Benetton combină folosirea
celor mai bune tehnologii de proiectare, concepţie şi desen asistate de calculator (CAD) şi
de control al calităţii. Controlul include şi operaţiunile intermediare efectuate de firme
externe, adică aproape 450 fabricanţi italieni de mică şi medie dimensiune, care
acţionează ca subcontractanţi ai firmei Benetton.
Sistemul include şi o tehnologie, unică la dată implementării, care-i permite să
coloreze confecţiile după fabricarea lor. Aceasta înseamnă că Benetton elimină astfel un
mare factor de risc, deoarece repartizarea producţiei pe culori se poate face conform
preferinţelor cunoscute ale consumatorilor, exprimate prin vânzările reale de produse de
diferite nuanţe.
 În sfârşit, Benetton a recurs la soluţii de mare fineţe tehnologică pentru a-şi
reduce şi mai mult vulnerabilitatea. De exemplu, societatea a înfiinţat, aproape de sediul
său social, un centru de depozitare în întregime automatizat, de aproape 20.000 metri
pătraţi. Aceste instalaţii de avangardă, care funcţionează cu un număr redus de angajaţi,
leagă toţi clienţii mondiali printr-un sistem de comandă automatizat şi foloseşte la
planificarea producţiei, alegerea specificaţiilor ambalajului şi tratarea întregului flux de
informaţii şi de mărfuri până la punctele de îmbarcare.
Sistemul invator Benetton trebuie înţeles nu numai ca un răspuns structural la
cererea incertă de articole de modă, ci şi ca un răspuns la mediul socio-politic italian şi la
natura particulară a industriei italiene de textile.
Mediul socio-politic italian a fost şi, într-o mare măsură, rămâne în continuare
caracterizat de centrale sindicale puternice, de relaţii de muncă conflictuale şi de o
birocraţie guvernamentală foarte greoaie. Aceste fenomene au dat naştere la o
infrastructură de mici subcontractanţi, cu personal nesindicalizat, care nu sunt supuşi
mulţimii de reglementări şi constrângeri pe care le impune statul italian.
Industria italiană de textile este dezvoltată astfel într-o structură formată din mii
de firme mici foarte specializate şi eficace din punctul de vedere al costurilor de
fabricaţie. În acest context, Benetton beneficiază, prin subcontractarea mai multor
operaţii de fabricaţie de o mare flexibilitate, de un nivel foarte competitiv al costurilor şi
de o calitate excelentă a produselor.
Punerea la punct a sistemului Benetton, bazat pe avantajele structurii industriale
italiene în domeniul textilelor şi al confecţiilor, precum şi pe folosirea tehnologiilor celor
mai avansate, a permis societăţii să ofere un excelent raport calitate/preţ pentru produsele
sale şi să administreze proliferarea remarcabilă a punctelor sale de vânzare.
Întreprinderea fabrică 58 de milioane de articole pe care le distribuie prin mai mult de
5.000 de magazine din 75 de ţări.

Subiecte de discuţie:
1. Cum se asigură flexibilitatea producţiei ?
2. În ce constă adaptarea la piaţă ?
3. Ce avantaje şi dezavantaje prezintă externalizarea producţiei ?