9

FINANŢAREA AFACERILOR

Pentru a putea derula o afacere, întreprinderile au nevoie de capital.

Capitalul este un mijloc de finanţare. La înfiinţare proprietarii constituie un
capital social prin aportul lor în bani şi mijloace de producţie. El reprezintă
începutul fondului propriu, care pe parcurs se dezvoltă. La acesta se adaugă
fondurile împrumutate. Împreună formează Pasivul firmei, cu care se
constituie capitalul cu care se lucrează, adică Activul firmei.

9.1. Finanţarea internă

Finanţarea contribuie la formarea capitalului de lucru (fondul de

rulment). Ea se realizează din surse interne sau externe /1/.
Capitalul de lucru este format din disponibilităţile băneşti (surse
proprii), disponibilităţile temporare, împrumuturi (credite de la bancă), surse
speciale, surse atrase (obligaţiuni), titluri de valoare pentru investiţii în
cercetare-dezvoltare, prin waranturi extrabilanţiere, sword, vânzări de titluri
financiare către SIF, capital speculativ, alianţe cu firme puternice interesate
în unele afaceri şi care primesc drept de comercializare a produselor. Fondul
de rulment este necesar pentru operaţiunile zilnice, pentru a acoperi durata
între plata unor resurse consumate (materii prime, forţă de muncă) şi
momentul când clienţii plătesc.
Pe lângă finanţare firmele fac investiţii şi plasamente.
Investiţia este o cheltuială de resurse făcută în vederea creării
premiselor necesare obţinerii unor efecte utile pe o perioadă lungă de timp.
Investiţia este atât financiară cât şi intelectuală. Scopul investiţiei nu este de
a obţine mijloace fixe (utilaje, echipamente, hale, magazii) ci de a obţine
efecte utile de natură economică, socială, ecologică. Finanţarea este urmarea
unui studiu de fezabilitate care face analiza de piaţă, analiza de eficienţă şi
analiza de risc.
Finanţarea afacerilor 127

În paralel există şi activitatea de dezinvestiţie, prin care se renunţă la

anumite active şi se recuperează resursele angajate ce vor fi orientate spre
alte destinaţii.
Plasamentul este alocarea unei sume de bani pentru achiziţia unui
obiect care poate aduce profit prin vânzarea lui peste un interval de timp
(tablouri, bjuterii, acţiuni, obligaţiuni, depozite la bancă).
Autofinanţarea. Mijloacele interne de finanţare se creează prin
adiţia amortismentului şi a profitului nerepartizat. Alte surse de finanţare
internă sunt vânzarea unor terenuri sau închirierea lor, ipotecarea unor
proprietăţi, reducerea stocurilor, amânarea plăţii facturilor, avansurile
clienţilor, solicitarea de plăţi pe parcursul activităţii, valorificarea unor
active (fixe sau circulante – lichidarea unor construcţii, recuperări din
casare, vânzarea pieselor de schimb nefolosite); mobilizarea de resurse
interne (de la proprietari).
Autofinanţarea permite întreprinderii să se dezvolte singură. Dar
costul autofinanţării este discutabil. Nu se plăteşte dobândă, dar nici nu
poate să investească în acţiuni mai profitabile sau să se plătescă dividendele.
Capacitatea de autofinanţare:
CAF  V  Cv  C f  A 1  I   A
unde: V – venituri totale deţinute; Cv – cheltuieli variabile; Cf – cheltuieli
fixe; A – amortizare; I – rata de impozitare.
Amortizarea este un proces financiar de recuperare treptată a valorii
activelor imobilizate. Din amortismente (sumele amortizate trecute pe
cheltuieli) se constituie sursele de autofinanţare pentru noi investiţii.
Calculul amortizării se poate face cu următoarele metode:
– metoda liniară – amortismentul anual este:
Valoarea activului
A= (lei/an)
Durata normală de funcţionare

– metoda regresivă – se face ipoteza unei uzuri mai mari în primii

ani de utilizare şi se amortizează 60% din valoarea activului;
– metoda accelerată – se face ipoteza că în primii ani utilajul suferă
o depreciere mai slabă, încât se amortizează mai puţin. Apoi amortizarea este
accelerată.
Profitul nerepartizat. Profitul este surplusul obţinut când venitul
total (VT) este mai mare decât cheltuielile necesare realizării activităţii,
(CH). Din diferenţa lor se obţine profitul brut (PB). Profitul net (PN) se
obţine scăzând impozitul pe profit (IP), dobânzile, taxele.
PB = VT – CH PN = PB – IP.
128 STRATEGIA AFACERILOR

Diferenţa dintre venituri şi costuri constituie profitul brut (de lucru),

din care se plătesc obligaţiile: întâi se plătesc cupoanele pentru obligaţiuni,
apoi impozitele către stat (pe venituri), rămânând profitul net care se împarte
la copropietari. Din el se plăteşte dividendul fix. Partea rămasă se împarte în
două: o parte pentru dividendele obişnuite, cealaltă pentru investiţii.
Uneori se folosesc alte definiţii, profitul brut se referă la întregul
capital (inclusiv cel atras, împrumutat), iar profitul net se referă la capitalul
propriu. Măsurarea profitului se face prin calculul rentabilităţii.
Rentabilitatea se exprimă prin profit (este o măsură absolută) sau
prin rata rentabilităţii (este o măsură relativă). Se poate calcula rentabilitatea
economică şi rentabilitatea financiară.
Profit brut Profit net
e  f 
Capital total Capital propriu
De asemenea, se poate determina pragul de rentabilitate (fig. 9.1).

V
q r – prag de rentabilitate,
C Q – capacitatea de producţie,

Întreprinderea este rentabilă dacă

produce o cantitate
q  ( qr , Q )

N
qr Q

Fig. 9.1. Pragul de rentabilitate.

Determinarea pragului de rentabilitate se face luând în considerare

veniturile V = p * q şi costurile fixe şi variabile C = Cf +Cv unde Cv = cv * q
Cf
Dacă V = C p * q = Cf + cv * q q=
p -cv
unde: p – preţ unitar, q – număr de produse vândute, Cf – costuri fixe,
Cv – costuri variabile, cv – cost variabil unitar.
Calculul costurilor. Costul reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute
pentru realizarea unei afaceri. Cheltuielile se exprimă în formă bănească şi
reflectă consumul factorilor de producţie (capital, muncă, natură).
Costului activităţilor ştiinţifice. Pentru un lot de produse, costul total
are o parte fixă Cf (care exprimă efortul făcut pentru cercetare şi proiectare)
şi o parte variabilă Cv (care este dată de costul de producţie) (fig. 9.2).
Finanţarea afacerilor 129

Costul total al
lotului Cost
unitar
Ct
Cu
Cv
Cc
Cf
Cm
N N
Fig. 7.5. Costul total al produsului. Fig. 7.6. Costul unitar al produsului.

Costul unitar al produsului din lot este format (fig. 9.3) din costuri
constante (cost unitar de producţie) şi costuri mobile (cost unitar al studiilor
şi proiectelor). Costurile fixe sau mobile depind de cheltuielile pentru
cercetare şi proiectare. Dacă ele nu sunt cuprinse în regie, trebuie calculate
separat.
La cercetarea ştiinţifică se efectuează cheltuieli cu manopera,
cheltuieli materiale şi cheltuieli generale /10/:
C = H Ch + Cmat + R
unde: C – costul cercetării; H – ore de cercetare; Ch – costul orei de cercetare;
Cmat – cheltuieli materiale (pentru brevetare, pentru realizarea prototipului,
pentru realizarea modelelor experimentale etc.); R – regia pentru cercetare
(% din manoperă);
La proiectare se elaborează:
 în fază preliminară: studii tehnico-economice (STE) şi teme de
proiectare (TP);
 în faza de proiectare: proiect constructiv (PC), proiect tehnologic
(PT) şi proiect de organizare (PO);
 în faza adiţională: analize de proiecte, copieri de proiecte,
prelucrare de documente după licenţă.
Tariful pentru dezvoltare constructivă:
Pc = Cm (PT + DE)
unde: Cm – coeficient pentru modificări în proiect după omologare (»1,2);
PT – costul proiectului tehnic; DE – costul documentaţiei de execuţie;
PT = R TD Ki Ku.
unde: R – număr de repere; TD – tariful de decontare (depinde de
complexitatea documentaţiei – lei/reper); Ki – coeficient pentru proiectare
130 STRATEGIA AFACERILOR

K = KiK2K3 (în funcţie de volumul producţiei, cerinţe speciale, complexitate,

grad de detaliere); Ku – coeficient de refolosire a unor proiecte existente; DE
– costul documentaţiei de execuţie. DE se calculează similar cu PT, dar
tariful de decontare este dublu.
Tariful pentru dezvoltare tehnologică:
Pt = nPcCm
unde: n – coeficient în funcţie de gradul de detaliere (0,4 – 1,1); Pc – tariful
pentru proiectare constructivă; Cm – coeficient pentru modificări în proiect.
Tariful pentru pregătirea fabricţiei:
P0 = Cp + Cr + Cf + Ca + Csdv
unde: Cp – costul proiectului de reamplasare a utilajelor; Cr – costul
realizării reamplasării; Cf – cost de pregătire a forţei de muncă; Ca – cost
pentru achiziţia utilajelor; Csdv – cost SDV (achiziţii sau realizare).
Costului activităţilor de producţie. Structura costurilor în cazul
utilizării articolelor de calculaţie este prezentată în figura 9.4 /10/.

Costuri directe
Regie secţie

Cost de secţie Regie de

întreprindere

Cost de întreprindere Cheltuieli

desfacere

Cost complet de producţie

Fig. 9.4. Determinarea costului complet de producţie.

Costurile directe:
Cd = Cm + CM (lei)
unde: Cm – cost cu materii prime, materiale, subansambluri; CM – cost cu manopera;
Cm = Cmp+ Cc – Crec + Ct
unde Cmp – costul materiilor prime şi materialelor:
C mp   K i Pi
i
unde: K – cantitatea; P – preţ unitar; Cc – costul componentelor şi
subansamblurilor cumpărate; Crec – valoarea materialelor recuperate Crec
= 0,1 Cmp); Ct – cheltuieli cu transportul subansamblurilor cumpărate (Ct =
0,03 Cc);
CM = Cman + Ccol + I + CAS
Finanţarea afacerilor 131

C   qi s i
Cman – costul manoperei directe: man i
unde: q – volumul de muncă (ore); s – salariu orar (lei/oră); Ccol – costul
unor prelucrări realizate prin colaborare; I – impozit pe salarii; CAS –
contribuţii pentru asigurările sociale; şomaj; sănătate; boli profesionale.
Cost de secţie:
r
Cs  Cd   ( Cmani  I i  CASi ) i
i 100
unde: ri – regia secţiei (acoperă cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea
utilajelor şi cheltuielile generale ale secţiei).
Cost de întreprindere:
R
Ci  Cs ( 1  )  Creb
100
unde: R – regia întreprinderii (cheltuieli generale de întreprindere);
Creb – costuri datorate rebuturilor (Creb = 0,1 Cmp).
Cost complet de producţie:
Cp = Ci + Cdes + Cserv
unde: Cdes – cheltuieli pentru desfacerea produsului (Cdes = 0,03 Cman); Cserv
– cheltuieli pentru activităţi de service (Cserv = 0,05 Cman).
Actualizarea costurilor. Deciziile luate în prezent generează venituri
care apar în viitor. În acelaşi timp, cheltuielile ce vor fi făcute în viitor
trebuie să fie planificate în prezent. Pentru comparaţii, veniturile şi
cheltuielile trebuie actualizate la valorile prezentului (fig. 9.5).

x0 y1

0 1 n
Fig. 9.5. Actualizarea costurilor.

La momentul 1:
y1 = x0 + ix0 = x0 (1 + i) ......
iar la momentul n
yn = x0 (1 + i)n
1
V R  RFa
( 1  i )n
unde: V – valoarea actuală a banilor; R – valoarea peste n ani;
i – coeficient de fructificare; Fa – factor actualizare.
Stabilirea preţului. Preţul este expresia valorii produsului pe piaţă.
Într-o economie liberă preţul se formează datorită concurenţei, pe baza
cererii şi ofertei. Concurenţa pură presupune un număr mare de producători
132 STRATEGIA AFACERILOR

şi de beneficiari şi o informare completă despre mişcările lor. Modele de

fixare a preţului:
 preţuri fixate în funcţie de cost – se porneşte de la costul total şi
se adaugă o marjă de profit, TVA şi adaosul comercial (AC) (fig. 9.6). Dar
costul de producţie uneori este dificil de cunoscut şi depinde de cantităţile
vândute;

Marje de
Cost de
profit
producţie
Preţ de producţie T
TVA
Preţ livrare A
A.C.
Preţ propus

Fig. 9.6. Determinarea preţului în funcţie de cost.

 preţuri în funcţie de pragul critic de rentabilitate – se stabilesc

mai multe preţuri în funcţie de vânzările probabile (fig. 9.7);
pu
V1
V2

C
Q

Fig. 9.7. Determinarea preţului în funcţie de vânzări.

 preţuri fixate pornind de la raportul cerere-ofertă (fig. 9.8) /11/.

Se calculează coeficientul de elasticitate (e):
– dacă e < 0, cererea scade când preţurile cresc (dar se poate ca un
cumpărător să anticipeze noi majorări şi atunci cumpără pentru stoc);
– dacă e = 0, cererea este constantă indiferent de preţ (ţigări,
benzină, pâine);
– dacă e > 0, o majorare a cererii duce la o sporire a preţului.
 preţuri fixate pornind de la preţurile concurenţilor – preţul poate
să fie fixat cu câteva procente în plus sau în minus, în funcţie de nivelul
tehnic al produsului.
Finanţarea afacerilor 133

P1

P2

Q
Fig. 9.8. Variaţia preţului în funcţie de cerere.

Finanţarea trebuie să se îndrepte nu spre afacerile profitabile din

trecut ci spre afacerile profitabile din viitor.

9.2 Finanţarea externă

Sursele externe de finanţare sunt obţinute prin: emisiunea de acţiuni,

emisiunea de obligaţiuni (împrumut obligatar), împrumut de la societăţi
financiare, credit bancar, folosirea leasingului pentru echipamente /2/.
Ofertanţii formează piaţa de capital.
Emisiunea de acţiuni. Pentru aceasta, compania trebuie să aibă cel
puţin 25% din capitalul social sub formă de acţiuni, să publice date
complete despre activitatea financiară (bilanţul, situaţia profitului). În
funcţie de rentabilitatea companiei acţiunile au un anumit curs. Evaluarea
acţiunilor unei societăţi se face cu formula Gordon – Shapiro. Se porneşte
de la valoarea actuală Vo a unei sume viitoare Vn.
1
V0  V n
1  r  n
Dacă fluxurile crescătoare sunt în progresie geometrică cu raţia
(1+q) unde q este ritmul de creştere, atunci fluxul de lichiditate este (Fi):
Fi  F 1  q 
i

Prin extinderea orizontului previziunii la infinit, se obţine formula

Gordon-Shapiro:
1 q
V1  F0
1 q
în care: Fo este fluxul iniţial de lichidităţi, iar q – ritmul de creştere.
Aceasta este o formulă de evaluare a societăţilor cu creştere
stabilizată pe o durată nelimitată, când se reinvesteşte o parte constantă a
fluxurilor de active. Emisiunea de acţiuni se face pentru acţionarii existenţi
sau noi. Acest lucru poate afecta valoarea acţiunilor ce sunt pe piaţă.
134 STRATEGIA AFACERILOR

Emisiunea de obligaţiuni. Tot pentru a-şi forma capital, societăţile

comerciale emit obligaţiuni (bonds). Emisiunea este un împrumut pe termen
lung făcut pentru a cumpăra imobile, terenuri, utilaje cu durată lungă de
viaţă. Acest împrumut este mai ieftin decât emisiunea de acţiuni (dobânda la
obligaţiuni se scade din profitul brut, pe când dividendele se deduc din
profitul net). Se pot emite: obligaţiuni negarantate (când gradul de
solvabilitate este înalt); obligaţiuni garantate prin titluri (angajează titlurile
deţinute în portofoliul propriu); obligaţiuni ipotecare (capitalul fix este pus
drept garanţie); obligaţiuni negarantate convertibile; obligaţiuni internaţi-
onale /3/. Aceste obligaţiuni pot fi răscumpărate, cu dobândă condiţionată.
Creditul bancar. Băncile comerciale creditează /4/ procurarea de
materiale, materii prime, producţia, vânzarea, unele servicii şi investiţii.
Pentru activităţile curente se dau credite pe termen scurt (3 – 12 luni), iar
pentru investiţii credite pe termen mediu (sub 4 ani) şi lung (peste 5 ani).
Documentele necesare pentru obţinerea creditului:
1. pentru certificarea existenţei firmei: contractul de asociere,
statutul firmei, certificatul de înmatriculare la Registrul Comerţului, decizia
judecătorească;
2. pentru certificarea creditului: cerere de credit, prezentarea firmei
(principalii deţinători de capital, activităţi desfăşurate, parteneri, alte credite
obţinute, venituri, ultimele trei bilanţuri, conturile, contul de profit şi
pierderi;
3. proiect de eficienţă a acţiunii creditate;
4. studiul de fezabilitate: surse de finanţare, autorizaţie de
construire (clienţii trebuie să investească minimum 15%);
5. după negocierea creditului (durată, rambursare, valoare,
dobândă, comisioane, obiectul creditului) se încheie contractul de creditare.
Regulile pentru stabilirea mărimii creditului sunt: volumul
încasărilor pe perioada creditului trebuie să acopere ratele şi dobânzile;
garanţiile trebuie să acopere creditul şi dobânzile; creditul nu poate depăşi
capitalul social înmulţit cu o valoare de 5 – 10.
Dobânzile se stabilesc cu următoarea formulă generală:
Valoare×Credit×Nr.zile×Procent dobândă
360×100

Comisioanele sunt:
– financiare – pot fi flat (cost fix – procent din credit); sau regular
(procent aplicat la credit înmulţit cu numărul de zile);
– pentru neutilizare – pentru sumele ce nu sunt utilizate conform
contractului;
Finanţarea afacerilor 135

– cheltuieli: telex, telefon, poştă.

Garanţiile sunt constituite din gajuri (metale preţioase, mijloace
fixe, stocuri, bunuri imobiliare); ipotecă (pentru bunuri cumpărate cu
credit); cesiune de creanţe (sumele care constituie creanţe ale clientului sunt
cedate cu prioritate); scrisori de garanţie (emise de alte bănci). În unele ţări
există un Fond de garantare a creditelor pentru întreprinderile mici (sub
100 angajaţi). Acesta emite o scrisoare de garanţie către bancă pentru 70%
din credit. Se plăteşte un comision de 2 – 3%. Fondul execută lichidarea
afacerii dacă solicitantul nu plăteşte, însă plăteşte integral băncii creditul
obţinut.
Creditele rotative (roll over) sunt avansuri pe termen scurt,
reînnoibile pe termen mediu. În general, înţelegerea acoperă cinci ani, dar
creditul este pe şase luni.
Alte modalităţi de creditare sunt; leasingul; cumpărarea în rate;
împrumuturile de la fondurile financiare (de investiţii, de pensii,
guvernamentale, interguvernamentale, locale, structurale, de risc); bani
împrumutaţi de la prieteni şi familie. Se mai poate apela la băncile ce
operează pe mai multe pieţe (Mitsubishi Banck, Deutsch Bank, Credit
Lyonnais, Citicorp) sau la centre financiare speciale (Cayman, Bermude,
Bahamas, Bahrain, Antilele Olandeze) care oferă servicii bancare şi
financiare pentru persoane nonrezidente.
Alegerea finanţării se face folosind următorii indicatori:
Fonduri primite
 rata randamentului intern:
Încasări sperate
Profit
 efectul de levier: Rata profitului= Capital propriu
Deoarece capitalul total KT = Kp + Ki unde: Kp – capital propriu;
Ki – capital împrumutat şi notând cu r – randamentul capitalului total;
i – rata dobânzii; d – randamentul capitalului propriu, câştigul pentru
acţionari este diferenţa dintre remunerarea totală a capitalului total şi
remunerarea capitalului împrumutat:
K
d  K p  r  KT  i  K i de unde d  r   r  i i
Kp
Astfel, acţionarii câştigă mai mult atunci când o parte din capital
provine din împrumuturi (i < r). Împrumuturile permit câştiguri mari;
 analiza riscului – cel ce împrumută doreşte cele mai mici riscuri.
Analiza se face calculând rapoartele:
Capital propriu Datorii Datorii
; ; ;
Capital total Capacitatea financiară Cifră de afaceri
136 STRATEGIA AFACERILOR

În anul 2010 finanţarea IMM-urilor se făcea astfel /5/: 65%

autofinanţare, 51% credite, 30% leasing, 9% fonduri nerambursabile,
4% factoring, 3% împrumuturi de la fonduri specializate, 3% garantate de
Fondul de garantare a creditelor pentru IMM-uri, 1,5% emisiune de acţiuni.
Proprietarii caută finanţare la bănci şi fonduri de investiţii pentru că
ele controlează activitatea managerilor. Managerii doresc finanţare internă
din nerepartizarea profitului.
Instrumentele financiare folosite sunt descrise de Legea 83/1994 /7/.
Cambia este un instrument cu care o persoană (trăgător) plăteşte o
datorie faţă de o altă persoană (bancă – beneficiar) prin intermediul unei
terţe persoane (tras) care era datoare trăgătorului. Trasului i se ordonă să
plătească beneficiarului (posesorul cambiei) datoria pentru că trăgătorul a
dat cambia beneficiarului (fig. 9.9). Cambia poate fi acceptată sau nu de
către tras. Uneori este avalizată de un terţ care o garantează (dă avalul).
Cambia se plăteşte în trei luni.

(2) Vânzare produs Trăgător (4) Remite cambia

Fabricant

(3) Cambie (1) Credit

semnată

(5) Achită cambia la scadenţă

Tras Beneficiar
Client Bancă

Fig. 9.9. Utilizarea cambiei.

Trata este o cambie care printr-o clauză specială se cedează pentru

încasare unei alte persoane.
Cartea de credit este un document emis de bancă, prin care titularul
poate cumpăra mărfuri sau servicii, pe credit, pe termen scurt fără a avea
disponibil în cont. Cartea de credit nu este transmisibilă şi impune o limită
de cumpărare. Pe baza facturii se debitează contul titularului şi se creditează
magazinul. Cartea de credit permite cumpărarea fără utilizarea banilor cash,
ci a banilor de cont. Contul se alimentează din încasările făcute, salarii,
pensii, dividende.
Finanţarea afacerilor 137

Biletul la ordin este o promisiune a unui emitent de a-i plăti datoria

unui beneficiar. Beneficiarul primeşte banii direct de la emitent sau de la
banca emitentului, dar poate să dea biletul la ordin unui terţ pentru a plăti o
datorie a sa sau să-l vândă înaintea termenului de plată (scontare). Banca
primeşte un comision (fig. 9.10).
(1) Vânzare produs

(2) Emitent bilet

Emitent Plata (a) Beneficiar
Client Fabricant

Plata (b) Banca

emitentului
Plata (c)
Terţ

Fig. 9.10. Utilizarea biletului la ordin.

Ordinul de plată este o dispoziţie dată de emitent către banca sa de a

da unui beneficiar o sumă de bani la o anumită dată (fig. 9.11).

Emitent, client (1) Vânzare produse

Beneficiar
(Plătitor) Fabricant

(2) Ordin de plată (4) Plată

(3) Ordin de plată

Banca Banca
plătitorului beneficiarului

Fig. 9.11. Utilizarea ordinului de plată.

Forfetarea este operaţiunea care presupune cumpărarea de către

bancă a creanţelor înainte ca acestea să ajungă la scadenţă. Sunt cumpărate
trate, bilete la ordin, facturi, conosamente, scrisori de trăsură, scrisori de
garanţie bancară.
Factoring este o operaţie de cumpărare facturi. Factorul este o
instituţie financiară care cumpără facturi ce acoperă creanţele unei
138 STRATEGIA AFACERILOR

întreprinderi numite Aderent. Aderentul oferă Factorului spre cumpărare

facturi pe care le-a emis asupra unui debitor. A treia componentă a
factoringului este reţeaua FCI (Factor Chain International), o organizaţie cu
poziţie dominantă pe piaţa internaţională financiară, care reuneşte societăţi
de factoring din mai multe ţări (Banca Europeană pentru Dezvoltare şi
Banca Mondială). Emitentul poate obţine lichidităţi prin vânzarea
creanţelor. Se poate obţine 80% din valoarea facturii când marfa este
expediată, iar diferenţa (mai puţin comisioanele) când beneficiarul plăteşte.
Acreditivele sunt instrumente prin care banca plăteşte dacă firma nu
are lichiditate. Sunt acreditive de import, de export sau continue (stand-by).
Pentru a finanţa diferite afaceri se apelează şi la ingineria
financiară /8/. Ingineria financiară reprezintă ansamblul activităţilor
intelectuale care permit utilizarea eficientă a instrumentelor financiare, a
legislaţiei fiscale, a valorilor mobiliare, a calculului actuarial, cunoaşterea
pieţelor şi a practicilor folosite. Ca ingineri financiari se întâlnesc şi
profesionişti (respectă regulile de etică şi deontologie şi legislaţia), dar şi
rechini (care acţionează la limita legislaţiei). Ingineria financiară presupune
utilizarea eficientă a instrumentelor financiare pentru a facilita tranzacţiile
sau pentru a creşte valoarea pe piaţă a unei firme, fără a-i schimba
randamentul industrial de bază /9/. Specialiştii în ingineria financiară
identifică produsele şi montajele financiare cele mai eficiente pentru o
anumită afacere. Orice defect al legilor şi reglementărilor poate fi exploatat.
Legislatorul are obligaţia de a nu lăsa fisuri în lege prin lipsă de precizie şi
claritate.
Ingineria financiară foloseşte finanţarea extrabilanţieră, vânzarea,
subînchirierea, valorificarea mărcilor, efectul de levier, dezmembrarea.
Se tinde spre folosirea derivatelor şi a operaţiilor de acoperire
strategică.
Derivatele sunt instrumente financiare obţinute din unele simple
(acţiuni, obligaţiuni). În acestă categorie sunt cuprinse de exemplu:
 opţiunile – introduc o condiţionare şi oferă dreptul de a
vinde/cumpăra la un anumit preţ într-o anumită perioadă de timp. Opţiunile
nu sunt obligatorii pentru cumpărător. Există: opţiuni de cumpărare (call)
care dau dreptul (dar nu şi obligaţia) de a cumpăra la un preţ prestabilit şi
opţiuni de vânzare (put) care dau dreptul de a vinde (dar nu şi obligaţia) la
un preţ prestabilit. Opţiunile europene cer ca exercitarea dreptului să se
poate face numai la termen, iar cele americane permit exercitarea dreptului
oricând până la termenul fixat;
 waranturile – dau dreptul de cumpărare în viitor, la un anumit
preţ;
 tranzacţiile la termen (futures) – sunt contracte de cumpărare/
vânzare la o dată viitoare şi cu un preţ specificat acum. Ele realizează o
deplasare în timp a afacerilor şi orientează pieţele viitoare;
Finanţarea afacerilor 139

 operaţii de schimb al instrumentelor financiare (swap) – se

schimbă între ele două instrumente financiare diferite, dar care care au
valori prezente identice. Fluxurile diferă prin valuta în care sunt
denominate, prin dobânda fixă sau fluctuantă, prin schimbarea dividendului
cu dobânda, prin vânzarea şi răscumpărarea de obligaţiuni.
Operaţiile de acoperire (strategic hedging), presupune utilizarea
unei bănci de investiţii (hedger – acoperitor) de către firmele industriale,
pentru a se proteja împotriva fluctuaţiilor de preţ ale unei mărfi sau ale unei
companii importante.
Studiul de fezabilitate demonstrarea fezabilităţii unei afaceri sau a
unui produs. Principalele sale obiective sunt: stabilirea restricţiilor impuse
de piaţă, evaluarea propriilor resurse, examinarea punctelor slabe,
identificarea aspectelor critice, evaluarea costurilor şi a termenelor. Studiul
arată dacă realizarea este posibilă din punct de vedere tehnic şi de dorit din
punct de vedere economic /13/. Un studiu de fezabilitate se efectuează când
s-a identificat o activitate viitoare posibilă (afacere, cercetare, fabricaţie,
construcţie), dar pentru care un număr mare de probleme sunt încă neclare.
Studiul analizează ipotezele de bază, evaluează presupunerile şi riscurile,
exploatează diferite abordări şi sugerează care este cea mai adecvată
variantă pentru respectiva activitate.
Structura studiului de fezabilitate pentru o afacere /15/ descrie:
evoluţia ideii; iniţiatorul proiectului (cronologie, investigaţii); autorul;
capacitatea pieţei şi a producătorului: studiul cererii şi ofertei, previziunea
vânzărilor, capacitatea de producţie; resurse materiale; localizare şi
amplasare; aspecte tehnice: planul proiectului, scopul, tehnologia folosită,
echipamentul, lucrări de construcţii; costuri: pe centre de costuri, costuri
indirecte; forţa de muncă: organigrama, calificarea, disponibilul de
personal; graficul de realizare a proiectului; analiza financiară şi economică;
concluzii.
Indicatorii economici calculaţi pentru analiza de fezabilitate sunt:
Venitul net actualizat, Rata internă de rentabilitate, Rata lichidităţii, Rata de
solvabilitate, Viteza vânzărilor, Marja de profit etc.

Bibliografie

1. Stoian M., Gestiunea investiţiilor, Editura ASE, Bucureşti, 2002.

2. Matei Gh., Finanţarea firmei, Revista Economistului, nr. 935.
140 STRATEGIA AFACERILOR

3. Constantinescu D.A., Management strategic multinaţional, Editura Semne,

Bucureşti, 2000.
4. Allen J., Ghidul întreprinzătorului particular, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
5. Nicolescu O., Starea de sănătate a managementului din România, Editura
Media, Bucureşti, 2010.
6. Christensen C., Inovaţia ca soluţie de afaceri, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2010.
7. BNR, Instrumente financiare, Adevărul 7.02.1995.
8. Brunel J. P., Ingineria financiară, Rev. Adevărul Economic nr. 7/2003.
9. Szel P., Metode ale ingineriei financiare, Referat, Universitatea Politehnica
Bucureşti, 2003.
10. Constantinescu D.C., Metode şi modele de calcul pentru analiza tehnico-
economică, Lito I.P.Bucureşti, 1984.
11. Drăgan C. M., Calculaţia costurilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1980.
12. Cojocaru C., Impozite şi taxe, Adevărul 30.03.1990.
13. Miller J., From Idea to Profit, Editura Van Nostrand, New York, 1986.
14. ***– Termeni de referinţă Programul Phare, Editura CEE, Bruxelles, 1996.
15. Giersig F., Manual for the Preparation of Industrial Feasibility Studies,
Editura ONUDI, Viena, 1990.
16. Popescu N., Studiul de fezabilitate şi planul de afaceri. Suport curs
Universitatea Politehnica Bucureşti, 2000.
17. Bârsan I., Activitatea de investiţie. în I. Abrudan. Ingineria şi managementul
sistemelor de producţie. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
18. Lynch R., Strategia corporativă, Editura ARC, Chişinău, 2002.