Sunteți pe pagina 1din 17

 

[horridge.webs.com ]
FRUNZA
Frunza este un organ vegetativ
lateral al plantei, î n general lăţit,
cu
sausimetrie ), care(rar
bilaterală
asimetrică se radiară
inseră
pe tulpină la noduri şi
 îndeplineşte trei funcţii specifice:
fotosinteza, respiraţia şi
transpiraţia
ORIGINEA FRUNZEI.
Ontogenetic, frunzele iau naştere
din primordiile foliare ale
mugurilor vegetativi apicali sau
axilari ai tulpinii (pe seama
activităţii meristemelor
primordiale şi primare).
primordii foliare în jurul apexului caulinar 

MORFOLOGIA FRUNZEI
O frunză completă, este alcătuită din: limb , pe ţ iio
o l şi teacă, la
care se mai adaugă unele   anexe foliare. La multe plante, î nsă nsă,
frunza este lipsită de unele din aceste părţi (frunze incomplete).


Spre , exemplu,
Poaceae la
lipseşte
peţiolul; la alte specii
lipseşte teaca; la multe
plante lipsesc atât
peţiolul cât şi teaca
(frunze sesile).
 Frunzele sesile sunt
de mai multe tipuri:
amplexicaule,
perfoliate, decurente
frunză
frunză com
completă
pletăă
ă frunză incomplet ă şi conate.

1
 

Frunzele amplexicaule sunt frunze sesile la care baza limbului


 î nconjoară
nconjoară parţial tulpina, ca la Thlaspi arvense (a);
Frunzele perfoliate sunt frunze sesile la care baza limbului
 î nconjoară
nconjoară complet tulpina, ca la Bupleurum rotundifolium (b);
 În cazul frunzelor decurente, limbul se prelungeşte pe
internodul inferior al tulpinii, astfel î ncât
ncât tulpina devine aripată, ca
la Symphytum officinale (c);
Frunzele conate sunt
sunt concre
concrescu
scute
te prin baza llimbu
imbu lui (două
frunze la un nod), ca la Lonicera caprifolium (d).
www.kuleuven-kulak.be luirig.altervista.org commons.wikimedia.org www.giftpflanzen.com

a b c d

LIMBUL   este partea cea mai importantă a frunzei deoarece


 îndeplineşte funcţiile specifice acestui organ. El este, de regulă,
lat, verde şi străbătut de nervuri.

Foto: C. Sirbu

2
 

După structura limbului, frunzele sunt de două feluri : simple –


când limbul este format dintr-o singură lamină, î ntreagă
ntreagă sau
divizată (ca la Populus, Quercus, Acer  etc.) sau compuse – când
limbul este format din mai multe foliole cu peţioli proprii prinse pe
un peţiol comun. Frunzele compuse pot fi: palmat-compuse
(când foliolele sunt prinse în vârful unui peţiol comun (ca la
www.realtimerendering.com
 Aesculus hippocastanum) sau
penat-compuse, când foliolele
sunt prinse de-a lungul peţiolului
comun.
După numărul foliolelor , frunzele
penat compuse sunt de două
tipuri: paripenat compuse  (cu
număr par de foliole, ca la Pisum,
Vicia etc.) sau imparipenat
compuse  (cu număr impar de
foliole, ca la Robinia).

Forma generală a limbului  este foarte variată, în funcţie de


specie: circulară (a), eliptică (b), ovată (c), lanceolată (d), liniară
(e), aciculară (f), enziformă (g), fistuloasă (h) etc.

[Turenschi et al. 1998]

3
 

Baza limbului poate fi: rotunjită (a), cordată (b), sagitată (c),
reniformă (d), hastată (e), asimetrică (f) etc.

Vârful limbului poate fi: rotunjit (a), retezat (b), emarginat (c),
mucronat (d), cuspidat (e), acum
acuminat
inat (f), acu
acutt (g), etc.

Mar
arginea
ginea limbului poat
poate
e fi î ntreagă
ntreagă (A) sau incizată (divizată).
Marginile cu inciziuni mici pot fi: di n ţ aate
t e  (inciziile delimitează
dinţi mici, triunghiulari, perpendiculari) (B), serate (cu dinţi mici,
ascuţiţi, aplecaţi spre vârful limbului) (C), crenate (cu dinţi mici,
rotunjiţi) (D).

[Turenschi et al. 1998]

4
 

Marginile cu inciziuni mari pot fi: lobate  (inciziile pătrund


aproape de sfertul limbului delimitând lobi) (e), fidate (inciziile
ajung la sfertul limbului) (f), partite  (inciziile depăşesc sfertul
limbului) (g), sectate (inciziile ajung la nervura mediană) (h)

[Turenschi et al. 1998]

Nervaţiunea limbului  (modul de ramificare a nervurilor)


nervuril or) poate fi:
uninervă (A), dicotomică (B), arcuată (C), paralelelă (D), palmată
(E), penată (F).
[Turenschi et al. 1998]

5
 

Părozitatea limbului. După prezenţa sau absenţa perilor


epidermici şi în funcţie de caracteristicile acestora, limbul frunzei
poate fi: glabru  (fără peri), pubescent (cu peri scur ţi şi moi),
hirsut (cu peri lungi şi rigizi), glandular- păros (cu peri
glandulari), scabru (cu peri foarte scur ţi şi rigizi), stelat- păros
 păros (cu
peri stelaţi), tomentos (cu peri foarte numeroşi şi împletiţi), setos
(cu peri mari, rari şi rigizi) etc.

PEŢIOLUL este codiţa frunzei care susţine şi leagă limbul de


tulpină, î l orientează  în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină,
amortizează şocurile mecanice, conduce seva din tulpină  în limb
şi invers.
La frunzele simple, peţiolul este simplu (a), iar la frunzele
compuse peţiolul este ramificat (b). În general, pe ţiolul se prinde
la baza limbului (a).
La unele plante, î nsă
nsă, peţiolul se prinde în interiorul suprafeţei
dorsale a limbului (astfel de frunze se numesc peltate) (c)

a b c

6
 

TEACA   frunzei este partea cu care frunze se prinde pe tulpină .


Ea poate fi reprezentată printr -o simplă dilatare a peţiolului, ca la
Ranunculus ficaria  (a) sau poate fi foarte dezvoltată , cilindrică şi
nedespicată ( Allium
 Allium) (b) sau despicată (Poaceae) (c) ori umflată
(ventricoasă) ( Apiaceae
 Apiaceae) (d).
La unele plante frunza este redusă doar la teacă (Juncus, Scirpus
etc.) (e)

a
a c d e

 ANEXELE
 ANEXEL E FRUNZEI sunt nişte formaţiuni foliacee ce apar la
baza frunzei şi sunt de mai multe tipuri: stip ele
ele,, och ree, l igulă şi
auricule (urechiuşe).
Stipelele sunt nişte excrescenţe marginale ale bazei frunzei care
au rolul de a proteja mugurii axilari.

Ele pot fi libere sau concrescute cu baza peţ iolului


Rosa etc.).
iolului (ca la Trifolium,

Forma stipelelor este variată: lanceolate, liniare, ovate, cordate,


semicordate, hastate etc.
Stipelele pot fi caduce (cad de timpuriu) sau persistente şi ajută la
asimilaţie.
Stipelele sunt de obicei mici, dar la unele plante sunt de mărimea
frunzelor (Rubiaceae) sau chiar înlocuiesc frunzele (care sunt
transformate în cârcei) î n fotosinteză (ex. Lathyrus aphaca).
Există şi stipele metamorfozate: transf. în cîrcei, spini etc.

7
 

kanlaipoulorondaidan.fr 
Tipuri de stipele
www.missouriplants.com

foarte mari (foliacee),


la mazăre
www.missouriplants.com
commons.wikimedia.org

ovate,
concrescute cu
peţiolul, la trifoi

lanceolate,, libere, la topora


lanceolate t oporaş transformate în spini, la salcâm

Ochrea este un manşon membranos rezultat din concreşterea


stipelelor, ce î nconjură
nconjură baza internodului şi este caracteristică
plantelor din familia Polygonaceae.
Ligula este o formaţiune membranoasă care se află la limita
dintre limbul şi teaca frunzelor la plantele din familia Poaceae.
Lipindu-se strâns de tulpină, ligula î mpiedicămpiedică pătrunderea
corpurilor străine  î ntre
ntre teacă şi internod,  la baza căruia se află
meristemul intercalar.
 Auri
 Au ri cul
cu l ele (ur echii u şele) sunt nişte expansiuni laterale ale bazei
(urech
limbului frunzelor, tot la familia Poaceae.
bulletin.ipm.illinois.edu

ochree
www.bayercropscience.co.uk

8
 

Clasificarea frunzelor:
i onal : cotiledoane, catafile,
a)  Sub aspect ontogenetic şi func ţ ional
a) Sub
nomofile şi hipsofile.
Cotiledoanele sunt frunzele embrionare, primele care iau na ştere
 î n ontogeneză. Ele se prezintă fie ca nişte frunzuliţe foarte subţiri,
cu nervuri incomplete (Ricinus), fie ca nişte formaţiuni groase,
bogate în substanţe de rezervă (Phaseolus).
cotiledoane

Phaseolus
Ricinus
[http://www.seedbiology.de/stru
[http://www.seedbiology.de/structure.asp#ricinu
cture.asp#ricinus]
s] http://www.answers.com/topic/cotyledon

Catafilele  sunt frunze reduse la solzi sau scvame care apără la


exterior mugurii.
Nomofilele sunt frunzele propriu-zise,
având rol principal î n fotosinteză, respiraţie
şi transpiraţie. Primele nomofile care apar la
o plantă se numesc protofile, iar cele care
apar mai târziu, la  planta matură, se
numesc metafile. La multe specii de plante, catafilele mugurelui de
protofilele au forme şi mărimi diferite faţă de castan
metafile (ex. Phaseolus).
metafile

nomofile

protofile

cotiledoane
epuizate

9
 

Hipsofilele  sunt ultimele frunze care se formează pe tulpină,


 însoţind florile sau inflorescenţele şi făcând trecerea către piesele
 învelişului floral. Drept hipsofile
hi psofile sunt considerate bracteile în axila
cărora se formează florile sau inflorescenţele; piesele
involucrului şi involuceleleor  (la  Apiaceae, Asteraceae);
glumele şi lemele de la Poaceae, spatul inflorescenţei de la
 Araceae etc.

b ) După dispoziţia lor pe tulpină frunzele pot fi: alterne (câte


una la un nod), opuse  (câte două la un nod) şi verticilate (câte
trei sau mai multe la un nod).

Frunz
Frunze
e alterne
alterne Frunz
Frunzee opuse
opuse Frunz
Frunzee ve
vertic
rticila
ilate
te
[Turenschi et al. 1998]

10
 

c) După funcţ iile îndeplinit e: frunze normale şi metamorfozate.


i ile îndeplinit
Frunzele metamorfozate îndeplinesc (şi) alte funcţii decât cele
specifice, modificându-şi forma şi structura.
Principalele categorii de frunze metamorfozate sunt: frunzele
agăţătoare, frunzele protectoare, frunzele transformate în
capcane de prins insecte, frunze suculente etc.
Frunzele agăţătoare sunt transformate în cârcei cu ajutorul
cărora plantele se agaţă de diferite suporturi. Cârceii pot proveni
din transformarea întregii frunze (Lathyrus aphaca), a ultimelor
foliole (Pisum, Vicia etc.), a peţiolurilor (Clematis vitalba) sau a
stipelelor (Smilax). commons.wikimedia.org

Lathyrus Vicia
etc sf ..edu
.usf 
tc.u edu aphaca sativa

Frunzele protectoare sunt transformate


transformate în spi
spini.
ni.
 Această transformare poate afecta  î ntreaga
ntreaga frunză (Berberis,
cactuşi), numai vârful lobilor ( Cirsium, Carduus) sau doar stipelele
(Robinia, Paliurus).

comm ons.wikim edia.org es.wikipedia.org

Berberis vulgaris Carduus acanthoides

11
 

Frunzele
Frunzele transfo rmate în capcane de pri ns insect e
Se întâlnesc la plantele “carnivore”.
Tipuri de capcane: frunze cu peri glandulari sensibili, vâsco şi
(Drosera); frunze
frunze cu sspini
pini marginal
marginalii şi care se î ndoaie
ndoaie brusc după
linia nervurii mediane (Dionea); urne rezulta
rezultate
te din
din tra
transform
nsformarea
area
 întregii frunze sau doar a peţiolului (Sarracenia, Nepenthes,
Utricullaria) etc.
plantescarnivores.cultureforum.net digilander.libero.it

Drosera sp. Dionea sp.

www.bpbotanicalpaintings.co.
uk

Utricularia sp.
nitrogenseekers.wordpress.
com wodumedia.com

Sarracenia sp.   Nepenthes sp.

 În toate cazurile, frunzele-capcană


prezintă glande secretoare de
fermen ţi proteolitici cu ajutorul
cărora corpul animalului capturat
este digerat, substanţele rezultate
fiind absorbite de către plantă.

12
 

Perii excitaţi determină deschiderea


Insecta acvatic
Insecta acvatică atin
atinge
ge peri
periii bruscă a supapei de la intrarea î n urnă;
sensibili de la intrarea
intrarea î n urnă vacuumul din interior face ca micul
animal să fie aspirat odată cu apa

Supapa se închide la loc, iar


fermenţii produşi de glandele
digestive de pe pereţii urnei
urmează să digere insecta.

Funcţiona
ionarea
rea capcaneii la Utricularia
capcane

le suculent e se caracterizează printr -o


Frunzele
Frunze -o mare dezvoltare a
parenchimurilor acvifere, spre exemplu la Sempervivum, Aloe,
 Agave etc. Frunze suculente la Aloe vera
www.cserepesaloevera.hu
www.natur-lexikon.com

Frunze suculente la
Sempervivum tectorum

13
 

 ANATOMIA
 AN ATOMIA FRUNZEI
 Într-o secţiune transversală prin limbul unei frunze , se observă
următoarele zone anatomice: epiderma superioară, epiderma
inferioară şi mezofilul.

[www.studyblue.com ]

Cele două epiderme  mărginesc cele două feţe ale limbului şi


sunt formate (la majoritatea plantelor) din câte un strat de celule
vii, parenchimatice, lipsite de cloroplaste, cu pereţii interni şi cei
laterali subţiri, iar cei externi îngroşaţi şi cutinizaţi sau cerificaţi.
Unele celule epidermice se transformă  în peri (tectori, glandulari)
şi stomate.
Mezofilul este parenchimul
parenchimul asi
asimilator
milator al frunzei, cuprins între cele
două epiderme. În mezofil sunt î nglobate
nglobate fasciculele conducătoare
libero-lemnoase (care pr oeminează
oeminează pe una sau ambele feţe ale
limbului, formând nervurile), alături de care se mai pot găsi
ţesuturi mecanice, canale ori pungi secretoare etc. În structura
fasciculelor conducătoare, lemnul este orientat întotdeauna spre
epiderma superioară, iar liberul spre epiderma inferioară.
 Î n jurul fasciculelor conducătoare, mezofilul prezintă un strat de
celule mici, fără cloroplaste (parenchim de tranziţ iiee), care asigură
transferul seve dinspre mezofil spre ţesuturile conducătoare şi
invers.

14
 

 În funcţie de structura mezofilului, se cunosc două tipuri de frunze :


bifaciale şi monofaciale.
Frunzele cu structură bifacială prezintă două feţe distincte: una
superioară şi una inferioară.
La rândul lor, frunzele bifaciale sunt de trei tipuri: cu structură
heterofacială, cu structură ecvifacială şi cu structură omogenă.
Frunzele cu structură bifacială heterofacială (ex. la Malus
domestica) au mezofilul diferenţiat î n două zone distincte :
-parenchim palisadic  –   situat sub epiderma superioară, format
din celule uşor alungite, strâns alăturate, dispuse perpendicular
pe epidermă şi foarte bogate în cloroplaste;
-parenchim lacunos  – situat între parenchimul palisadic şi
epiderma inferioară, format din celule cu contur neregulat, mai
sărace  în cloroplaste şi cu spaţii intercelulare mari şi numeroase
(lacune).

Frunzele cu structură bifacială ecvifacială au, de asemenea,


mezofilul diferenţiat î n două zone distincte (parenchim palisadic şi
parenchim lacunos), dar parenchimul palisadic se află atât sub
epiderma superioară, cât şi deasupra epidermei inferioare, în timp
ce parenchimul lacunos se află  î ntre ntre cele două zone de
parenchim palisadic (în mijloc); astfel, cele  două feţe ale limbului
au o structură asemănătoare (de unde şi denumirea de structură
ecvifacială).

Frunzele cu structură bifacială omogenă au mezofil omogen,


nediferenţiat în parenchim palisadic şi parenchim lacunos.
La Zea mays (plantă cu frunze de acest tip), î n epiderma superioară se află celule
buliforme (vezi parenchimurile acvifere). Pierzând cu u şurinţă apa pe timp secetos,
aceste celule mari, cu pereţii subţiri, determină micşorarea suprafeţei superioare a
limbului şi rularea acestuia, astfel î ncât
ncât frunza rămâne  în contact
contact cu aerul uscat doar
prin jumătate din suprafaţa sa (epiderma inferioară), transp
tr anspira
iraţia reducându-se astfel, la
 jumătate.

15
 

 A-m ezofi l b if aci al;


B-mezofil ecvifacial;
C-mezofil omogen

ep.s-epiderma superioară,
ep.i- epiderma inferioară, mz-
mezofil, p.p-parenchim
palisadic; p.l-paranchim
lacunos; st-stomate; lm-lemn,
lb-liber; c.bul.-
celule buliforme; pe-păr
epidermic, scl-sclerenchim

Frun zele cu structură monofacială sunt frunze cu o singură faţă


dezvoltată (cea inferioară sau externă). Un astfel de caz se
 întâlneşte la  Allium cepa  (ceapa), la care frunza este fistuloasă
(cilindrică şi goală  în interior), iar epiderma superioară
“căptuşeşte”
te” fru
frunza
nza la interio
interior 
r  şi doa
doar epid
epide
erma in
infe
feri
riooar ă vine  în
contact cu mediul extern.

Mezofilul este
diferenţiat în parenchim
palisadic (spre exterior)
şi parenchim lacunos
(spre interior);
fasciculele condu-
cătoare sunt orientate
cu liberul spre exterior
(spre epiderma
inferioară) şi cu lemnul
spre interior.

16
 

CĂDEREA FRUNZELOR
La numeroase plante care trăiesc  î n zona temperată, f runzele
runzele apar primăvara şi cad
toamna, lăsând pe tulpină şi pe ramuri cicatrici de formă regulată.
Căderea frunzelor este un fenomen natural, precedat de transformări fiziologice şi
anatomice (astfel, frunzele î şi
şi schimbă culoarea în diferite nuanţe de galben, roşu, brun
etc. (în funcţie de pigmenţii predominanţi care se evidenţiază după degradarea
clorofilei); concomitent, numeroase substanţe organice sunt translocate din frunză  în
tulpină etc.).
La majoritatea plantelor, î nainte
nainte de căderea frunzelor , se formează la baza peţiolului,
perpendicular pe axul său, un meristem secundar care străbate toate ţesuturile peţiolului
 î n afară de ţesutul conducător .
Cu timpul, zona mijlocie a acestui meristem se resoarbe, iar partea din zona
meristematică situată spre tulpină va forma un suber de cicatrizare care se racordează
cu suberul tulpinii sau ramurii
r amurii respective.
respective. În felul acesta, frunza rămâne legată de tulpină
numai prin ţesutul conducător al peţiolului şi poate fi ruptă de vânt, ploaie sau chiar de
greutatea proprie.

mugure peţiol
axilar 

zona
meristematică
de la baza
peţiolului
www.biology-resources.com

plantphys.info

suber de
cicatrizare

17