ÎNGRIJIREA ȘI PROTECȚIA PERSOANELOR CU HIPOACUZIE-

DIAGNOZĂ

Ce este dizabilitatea?

Dizabilitatea este o stare socială și nu o condiție medicală . În ceea ce privește o definiție a

dizabilității la nivel național trebuie menționat faptul că în legislația românească este încă prezentă
sintagma de persoană cu handicap în locul sintagmei de persoană cu dizabilitate.
Dizabilitatea, ca şi concept analitic, implică o serie de dificultăţi determinate de
diversitatea definiţiilor şi încadrărilor administrative de la nivelul fiecărei ţări. Abordarea
europeană consideră dizabilitatea ca o construcţie socială, în timp ce politicile sociale naţionale
definesc dizabilitatea mai degrabă în termeni medicali, ca evaluare a funcţionalităţii sau ca
incapacitate1.
Legea numarul 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap, modificată și completată în septembrie 2010, cea mai importantă lege în
domeniul dizabilității – reglementează în privința persoanelor cu handicap, nu a persoanelor cu
dizabilități.
Conform legii amintite mai sus, ”persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora
mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și / sau asociate, le
împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de
protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale”.
În momentul de față, noile tendințe pe plan mondial impun termenul de persoană
dizabilitată (de către societate), în locul celei de persoană cu dizabilități, tocmai pentru a sublinia
faptul că dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relației persoană – mediu.
Mediul neadaptat este cel care dizabilitează o persoană datorită barierelor arhitecturale pe care
acesta le întâmpină2.
Încercările de explicare a dizabilității ca diferență nu sunt noi; aceasta a constituit
dintotdeauna o caracteristică marcantă a unor indivizi. Pe de altă parte, studiul sistematic al acestui
fenomen este de dată relativ recentă. Conceptele de bază ale acestei discipline au fost împrumutate
din alte domenii ale științelor umane. În consecință, discursul privind dizabilitatea a fost dominat
de asocierea cu limbajul medicinei, psihologiei și sociologiei.
Organizația Mondială a Sănătății propune următoarea definiție a dizabilității:
“Dizabilitatea este reprezentată de orice restricție sau lipsă (rezultată în urma unei infirmități) a

1
Comisia Europeană. 2006. Discriminarea în Uniunea Europeană. Fișa de țară România
2
Idem
1
capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul considerate normale
pentru o ființă umană”3.
La nivelul Uniunii Europene, dizabilitatea este văzută ca o problemă a întregii societăți.
Aceasta presupune pregătirea și adaptarea continuă în toate sferele vieții, pentru primirea și
menținerea acestor persoane în curentul principal al vieții sociale4.
Gradele de handicap sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav.
Tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic,
HIV/SIDA, asociat, boli rare.

Persoanele cu dizabiltăți

Persoanele cu dizabilități sunt acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice,
mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfăsura în mod normal activități cotidiene,
necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale5.

Un studiu recent efectuat de Organizația Mondială a Sănătății 6 a relevat că în lume sunt

peste un miliard de persoane cu dizabilități, ceea ce reprezintă aproximativ 15% din populația
totală mondială. Aproape 200 de milioane din aceste persoane suportă dificultăți majore în diferite
aspecte ale vieții lor. Persoanele cu dizabilități au, în general, o stare a sănătății mai precară, un
nivel de instruire mai modest, mai puține oportunități economice și un nivel semnificativ mai mare
al sărăciei decît persoanele fără dizabilități. Aceasta se datorează în mare parte lipsei sau
insuficienței de servicii disponibile pentru ele și barierelor multiple cu care ele se confruntă în
viața cotidiană.
Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, populaţia României este de aproximativ
21.681.000 locuitori, dintre care 689.680 sunt persoane cu dizabilităţi (conform site-ului oficial 7 al
Direcţiei Generale de Protecţie a Persoanelor cu Handicap, din cadrul Ministerului Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale: www.anph.ro), reprezentând aproximativ 3% din populaţie. Din
totalul de 689.680 de persoane cu dizabilități, 61.287 sunt copii, iar restul de 628.393 sunt adulți.
Din punct de vedere al servicilor sociale oferite, avem 17.036 de persoane instituționalizate şi
672.644 neinstituționalizate.

3
World Health Organization, The World Bank. (2011). World Report on Disability
4
Comisia Europeană. 2006. Discriminarea în Uniunea Europeană. Fișa de țară România
5
Conform Legii nr.448/ 2006 din 06.12.2006, art.2. alin. 1
6
World report on disability 2011 © World Health Organization 2011, vezi: http://whqlibdoc.
who.int/publications/2011/9789240685215_eng.pdf
7
www.anph.ro
2
 Crearea acestui grup distinct în cadrul populaţiei, a fost posibil începând cu anul 1992,
când a apărut prima lege de protecţie socială în acest sens, respectiv legea 53/1992, în cadrul
căreia se făceau primele precizări conceptuale. Astfel, articolul 1 afirmă: “Persoane handicapate,
în ințelesul prezentei legi, sînt acele persoane care, din cauza unor deficiențe senzoriale, fizice
sau mintale, nu se pot integra total sau parțial, temporar sau permanent, prin propriile lor
posibilități, în viața socială și profesională, necesitînd măsuri de protecție specială.”

ANALIZA CANTITATIVĂ

Deficienţa de auz

Deficienţele de auz fac obiectul de studiu al surdopsihopedagogiei, ştiinţa interdisciplinară

care studiază particularităţile dezvoltării psihofizice a persoanelor cu disfuncţii auditive, cauzele şi
consecinţele pierderii auzului, mijloacele de recuperare, compensare şi educare pentru integrarea
socială.

Este necesară depistarea precoce a tulburărilor auditive, de aceasta depinzând evoluţia

ulterioară a copilului, dat fiind pericolul instalării mutităţii.

Surdopsihopedagogia, ca ştiinţă independentă, studiază particularităţile dezvoltării psiho-

fizice ale copiilor cu disfuncţie auditivă (surzi, hipoacuzici, asurziţi) şi mijloacele adecvate
compensatorii, instructiv- educative şi recuperatorii în vederea formării personalităţii şi încadrării
lor depline în climatul socio- profesional.

Sarcinile principale ale surdopsihopedagogiei sunt:

1. Studiază cauzele surdităţii şi particularităţile dezvoltării psihice ale copiilor cu deficienţe

de auz.
2. Dezvăluie structura, tipul şi gradul surzeniei în vederea intervenţiei medicale
(timpanoplastie), tehnice (protezare) şi compensator- auditive.
3. Elaborează principiile încadrării în sistemul şcolar special şi general, determinând şi căile
şi formele de includere a deficientului auditiv în societate şi în activitatea productivă
bazată pe tehnica modernă.
4. Studiază particularităţile vieţii şi activităţii copilului handicapat de auz în familie, în
mediul social şi evidenţiază importanţa factorilor sociali şi educativi în formarea
personalităţii lui, cât mai deplin posibil.

Persoana cu dizabilităţi – parte activă a societăţii

De ce este important pentru persoanele cu dizabilităţi să muncească? Adesea se presupune,

pe nedrept, că persoanele cu dizabilităţi nu pot sau nu vor să muncească. Este o prejudecată falsă,

3
deoarece persoanele cu dizabilităţi, ca şi persoanele fără dizabilităţi, vor să muncească, iar dacă li
se oferă această oportunitate pot să o facă şi o fac cu pricepere. Persoanele cu dizabilităţi vor şi au
nevoie să muncească pentru a-şi câştiga mijloacele necesare traiului, pentru a se bucura de
contacte sociale cu semenii lor şi pentru a-şi câştiga stima de sine.
Părerile greșite cu privire la capacitatea persoanelor cu dizabilități de a munci. sunt un
motiv important atât pentru șomajul lor prelungit și – dacă sunt angajați – pentru excluderea lor de
la șansele de promovare în carieră8.
Astfel de atitudini pot izvorî din prejudecata sau părerea că persoanele cu dizabilități sunt
mai puțin productive decât cele fără dizabilități. În special, poate exista o ignoranță sau o
prejudecată cu privire la dificultățile de sănătate mentală și cu privire la adaptările la acordurile de
muncă ce pot facilita angajarea. Părerile greșite sunt adesea răspândite nu numai printre angajații
fără dizabilități cât și printre membrii familiei lor dar chiar și printre persoanele cu dizabilitate.
Unele persoane cu dizabilități au așteptări scăzute de sine cu privire la abilitatea lor de a fi
angajate și e posibil ca nici măcar să nu încerce să își găsească de lucru. Izolarea socială a
persoanelor cu dizabilități le restricționează accesul la rețelele sociale, în special la prietenii și la
membrii familiei, care pot ajuta la găsirea unui loc de muncă.
Angajatorii pot face discriminări în cazul persoanelor cu dizabilități, datorită părerilor
greșite despre capacitățile acestora, sau datorită faptului că nu doresc să le includă în forța lor de
lucru. Diferitele deteriorări induc diferite grade de prejudecăți, cea mai puternică prejudecată fiind
exprimată față de persoanele cu o condiție de sănătate mentală (36, 64). Dintre persoanele cu
schizofrenie, 29% s-au confruntat cu discriminare fie la găsirea sau la păstrarea unei slujbe, iar
42% au simțit nevoia de a își ascunde starea de sănătate atunci când candidau pentru un post,
pentru calificare sau instruire9.

ANALIZA CANTITATIVĂ
Calitatea vieții persoanelor cu dizabilități

Îngrijirea persoanelor cu hipoacuzie

Numărul persoanelor cu dizabilități este în creștere. Există un risc ridicat de dizabilitate la

vârste mai înaintate, și populațiile naționale îmbătrânesc pe zi ce trece într-un ritm nemaiîntâlnit.
Există de asemenea o creștere la nivel global a condițiilor cronice, cum ar fi diabetul, bolile

8
International Labour Organization, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization, World Health
Organization.CBR: A strategy for rehabilitation, equalization of opportunities, poverty reduction and social inclusion
of people with disabilities. Geneva, World Health Organization, 2004
9
Preda, M. Coord. (2009) Riscuri și inechități sociale în România, Iași, Ed.Polirom
4
cardiovasculare și afecțiunile mintale care vor influența natura și incidența dizabilității. Tiparele
dizabilității dintr-o anumită țară sunt influențate de tendințele condițiilor de sănătate și de
tendințele de mediu și alți factori, cum ar fi accidentele rutiere, dezastrele naturale, conflictele,
regimurile alimentare și abuzul de substanțe10.
Experiența referitoare la dizabilitate ce rezultă din interacțiunea condițiilor de sănătate, a
factorilor personali și de mediu, diferă mult. Deși dizabilitatea se corelează cu dezavantajul, nu
toate persoanele cu dizabilități sunt la fel de dezavantajate. Femeile cu dizabilități se confruntă cu
discriminarea legată de sex și cu barierele dizabilității în egală măsură. Taxele de înscriere la școli
diferă de asemenea în funcție de deteriorări, copiii cu deteriorări fizice descurcându-se în general
mai bine decât cei cu deteriorări intelectuale sau senzoriale. Cei care sunt cei mai excluși de pe
piața muncii sunt adesea cei cu deteriorări ale sănătății mintale sau deteriorări intelectuale.
Persoanele cu deteriorări grave se confruntă adesea cu un dezavantaj mai mare11.
Dizabilitatea afectează populațiile vulnerabile în mod disproporționat. Există o prevalență
mai mare a dizabilității în rândul țărilor cu venituri scăzute față de țările cu venituri ridicate.
Persoanele din zonele cele mai sărace, femeile și persoanele în vârstă au o prevalență mai mare a
dizabilității. Persoanele care au un venit scăzut, fără slujbă sau au calificări inferioare riscă un grad
mai mare de dizabilitate. Datele din țările selecționate arată că copiii din cele mai nevoiașe familii
și cei din grupurile de minorități etnice au un risc de dizabilitate mult mai mare decât restul
copiilor12.

Care sunt barierele în calea dizabilității?

Dizabilitatea, ca și stare defavorizantă a persoanei, se confruntă cu o serie de bariere, care

determină un acces greoi și uneori imposibil la o viață normală a persoanei cu dizabilități. Mai jos
amintim câteva din aceste bariere13:
■ Politici și standarde inadecvate. Elaborarea politicilor nu ține întotdeauna cont de
nevoile persoanelor cu dizabilități, sau politicile și standardele existente nu sunt puse în practică.
Exemplele includ o lipsă de politici clare de educație de incluziune, o lipsă de standarde de acces
la mediile fizice ce pot fi puse în practică și o prioritate scăzută acordată reabilitării.
■ Atitudini negative. Credințele și prejudecățile constituie bariere atunci când lucrătorii din
domeniul îngrijirilor medicale nu văd dincolo de dizabilitate, profesorii nu văd care este

10
Diagnostic: Exclus de pe Piaţa Muncii - Piedici în ocuparea persoanelor cu dizabilităţi în România, Societatea
Academică din România, 2009
11
Zamfir, E., (1997). Psihologie Socială – texte alese, Editura Ankarom, Iaşi
12
Zipper, I.N., Simeonsson, R.J., (2003). Developmental vulnerability in young children with disabilities, în Fraser,
M.W., coordonator, Risk and Resilience in childhood. An ecological perspective, NASW PRESS
13
Ponea, S., (2009). O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, Editura
Lumen, Iaşi
5
importanța învățării copiilor cu dizabilitate, angajatorii discriminează persoanele cu dizabilitate și
membri familiei au așteptări reduse din partea rudelor lor cu dizabilități.
■ Lipsa furnizării de servicii. Persoanele cu dizabilități sunt în special vulnerabile la
deficiențele din domeniul serviciilor cum ar fi sistemul de sănătate, reabilitare sau suport și
asistență.
■ Probleme cu furnizarea de servicii. Chestiuni precum slaba coordonare dintre servicii,
personalul inadecvat, competențele personalului și formarea afectează, calitatea și caracterul
adecvat al serviciilor pentru persoanele cu dizabilități.
■ Finanțare inadecvată. Resursele alocate pentru punerea în practică a politicilor și
planurilor sunt adesea inadecvate. Documentele de strategie referitoare la reducerea sărăciei, de
exemplu, pot menționa dizabilitatea fără să țină însă cont de finanțare.
■ Lipsa de accesibilitate. Mediile construite, (inclusiv facilitățile publice) sistemele de
transport și informare sunt adesea inaccesibile. Lipsa de acces la transport este adesea motivul
pentru care o persoană cu dizabilități este descurajată sau împiedicată de la a accesa sistemul de
îngrijiri medicale. Chiar și în țările cu legislație referitoare la accesibilitate, conformitatea
clădirilor publice este adesea foarte scăzută. Nevoile de comunicare ale persoanelor cu dizabilități
sunt adesea neîmplinite. Informațiile sunt adesea indisponibile în formate accesibile și unele
persoane cu dizabilități nu pot accesa tehnologiile de informație și comunicare de bază cum ar fi
telefoanele sau televizorul.
■ Lipsa de consultare și implicare. Deseori persoanele cu dizabilități sunt excluse de la
luarea deciziilor în chestiuni care le afectează direct viețile.
■ Lipsa de date și dovezi. O lipsă de date rigurose și comparabile despre dizabilitate și
dovezile cu privire la programele care funcționează împiedică adesea înțelegerea și acțiunea.

Cum este afectată calitatea vieții persoanelor cu dizabilități?

Următoarele bariere contribuie la dezavantajele cu care se confruntă persoanele cu

dizabilități14:
■ Au o sănătate precară. În funcție de grup și mediu, persoanele cu dizabilități se pot
confrunta cu o vulnerabilitate mai mare față de condițiile secundare și de co-morbidități ce pot fi
preîntâmpinate, afecțiunile mintale netratate, sănătatea orală precară, rate ridicate ale infecției cu
HIV, ratele mari de obezitate și mortalitate prematură.
■ Au realizări mai scăzute în ceea ce privește educația. Copiii cu dizabilități au mai puține
șanse de a începe școala decât semenii lor fără dizabilități. Au de asemenea rate mai scăzute de a

14
Ponea, S., (2009). O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, Editura
Lumen, Iaşi
6
rămâne în școală și de a fi promovați, precum și rate de tranziție mai scăzute către educația post-
școală.
■ Sunt mai puțin active din punct de vedere economic. Persoanele cu dizabilități au rate
mai scăzute de angajare decât persoanele fără dizabilități. Acolo unde persoanele cu dizabilități
sunt totuși angajate, acestea câștigă în general mai puțin decât omologii lor fără dizabilități.
■ Se confruntă cu rate mai ridicate ale sărăciei. Familiile în care există o persoană cu
dizabilități au rate mai ridicate ale sărăciei decât cele fără membri cu dizabilități. Ca grup și în
toate mediile, persoanele cu dizabilități au condiții de trai mai proaste și mai puține bunuri. Sărăcia
poate duce la dizabilitate, prin malnutriție, îngrijiri medicale precare și muncă sau condiții de viață
periculoase. Dizabilitatea poate duce la sărăcie prin pierderea de venituri, din cauza lipsei de
angajare sau neangajare și prin costurile suplimentare cu dizabilitatea, cum ar fi costurile
suplimentare medicale, de cazare și de transport.
■ Nu pot trăi întotdeauna independent și nu pot participa pe deplin la activitățile
comunității. Faptul că se bazează pe soluții instituționale, lipsa vieții în comunitate, transportul
inaccesibil și alte facilități publice inaccesibile și atitudinile negative, fac ca persoanele cu
dizabilități să fie dependente de alții, privându-i de șansele obișnuite sociale, culturale și politice.

Propuneri pentru o normalitate a calității vieții persoanelor cu dizabilități

Persoanele cu dizabilități au adesea un mod unic de a-și privi dizabilitatea și situația lor.
Persoanele cu dizabilități trebuie consultate și implicate în mod activ în formularea și punerea în
practică a politicilor, legilor și serviciilor.
E posibil ca organizațiile persoanelor cu dizabilități să aibă nevoie de construirea de
capacități și suport pentru a da posibilitatea persoanelor cu dizabilități să militeze pentru nevoile
lor. Atunci când sunt elaborate și finanțate adecvat, acestea pot juca de asemenea un rol important
în furnizarea serviciilor – de exemplu, în furnizarea de informații, sprijinul semenilor și traiul
independent.
La nivel individual, persoanele cu dizabilități sunt îndreptățite să dețină controlul vieților
lor și prin urmare au nevoie să fie consultate cu privire la chestiunile ce le privesc direct –
indiferent dacă e vorba de sănătate, educație, reabilitare sau viața în comunitate. E posibil să fie
nevoie de susținerea procesului de luare a deciziilor pentru a permite unor indivizi să își comunice
nevoile și alegerile. Serviciile publice existente pentru persoanele cu dizabilități sunt adesea
finanțate inadecvat ceea ce afectează disponibilitatea și calitatea unor astfel de servicii. Finanțarea

7
adecvată și sustenabilă a serviciilor publice este necesară pentru a asigura că acestea ajung la toți
beneficiarii din obiectiv și totodată că se furnizează servicii de calitate15.
De multe ori persoanele cu dizabilități și familiile lor au cheltuieli excesive din propriul
buzunar. Pentru a îmbunătății accsebilitatea financiară a bunurilor si serviciilor pentru a echilibra
costurile adiționale impuse de această situație, trebuie să se țină cont - mai ales pentru persoanele
nevoiașe și vulnerabile - de extinderea asigurărilor sociale și de sănătate, astfel încât aceste
persoane să aibă acces egal la serviciile sociale publice și să beneficieze de programe de siguranță
(având ca obiectiv sărăcia), prin introducerea de scutiri de taxe, reduceri de preț la transport și
facilități fiscale la importul de tehnologie de asistare – reduceri de taxe și impozite.
Respectul și înțelegerea mutuală contribuie la o societate incluzivă. Prin urmare este vital
să se îmbunătățească nivelul de înțelegere publică a dizabilității, să se confrunte percepțiile
negative și să se prezinte dizabilitatea în mod corect. De exemplu, autoritățile din educație trebuie
să se asigure că școlile sunt incluzive și că pun preț pe diversitate. Angajatorii trebuie încurajați să
își accepte responsabilitățile față de personalul cu dizabilități16.
Strângerea de informații despre cunoștiințe, convingeri și atitudini despre dizabilitate poate
ajuta la identificarea lipsurilor în ceea ce privește înțelegerea publică și pot fi acoperite prin
educație și informare publică. Guvernele, organizațiile de voluntariat și asociațiile profesionale
trebuie să ia în calcul efectuarea unor campanii de marketing social care să schimbe atitudinile
despre afecțiuni stigmatizante cum ar fi HIV, bolile mintale și lepra. Implicarea presei este vitală
pentru succesul acestor campanii și pentru asigurarea diseminării de povești pozitive despre
persoanele cu dizabilități și familiile lor.
Pentru a pune în practică recomandările este nevoie de un angajament și de acțiuni ferme
din partea unei game largi de factori decizionali. Deși guvernele naționale au cel mai important
rol, alți jucători au de asemenea roluri importante.
În cele ce urmează se pune accentul pe unele dintre acțiunile pe care le pot întreprinde
diferiții factori de decizie17.

Guvernele pot:

■ Să revizuiască politicile, sistemele și serviciile convenționale și pe cele specifice

dizabilității pentru a identifica lipsurile și barierele și pentru a planifica acțiuni pentru a le depăși.

15
Pop, C., (2007). Calitatea vieţii în România. Seminar al Fundaţiei Europene pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de
Viaţă şi de Muncă, în Calitatea Vieţii, XVIII, nr. 1-2
16
Precupeţu, I., Preoteasa, A.M., Pop, C., (2007). Calitatea vieţii în România: 1990-2006, în Calitatea vieţii, XVIII,
nr. 3-4
17
Singer, G.H.S., Powers, L.E., (1993). Contributing to resilience in families: an overview, in Families, Disability
and Empowerment. Active Coping Skills and Strategies for Family Intervention, edited by Singer, G.H.S., Paulh
Brookes Publishing, Baltimore, Maryland
8
 ■ Să elaboreze o strategie și un plan de acțiune național referitor la dizabilitate, stabilind
linii clare de responsabilitate și mecanisme de coordonare, monitorizare și raportare în toate
sectoarele.
■ Să reglementeze furnizarea de servicii prin introducerea standardelor de servicii și prin
monitorizarea și impunerea respectării acestor servicii.
■ Să aloce resursele adecvate serviciilor finanțate public deja existente și să finanțeze în
mod adecvat punerea în practică a strategiei și a planului de acțiune național de dizabilitate.
■ Să adopte standarde naționale de accesibilitate și să asigure conformitatea în cazul
clădirilor noi și în informație și comunicație.
■ Să introducă măsuri pentru a se asigura că persoanele cu dizabilități sunt protejate de
sărăcie și beneficiază în mod adecvat de programele convenționale de ameliorare a stării de
sărăcie.
■ Să includă dizabilitatea în sistemele de strângere a datelor la nivel național și să
furnizeze date separate despre dizabilitate oriunde e posibil.
■ Să implementeze comunicarea pentru a spori nivelul de cunoștințe și înțelegere al
publicului în ceea ce privește dizabilitatea.
■ Să stabilească modalități prin care persoanele cu dizabilități și terțe părți pot depune
plângeri cu privire la drepturile omului și la legile care nu sunt aplicate sau nu sunt în vigoare.

Furnizorii de servicii pot:

■ Să efectueze audituri de acces, în parteneriat cu grupurile de dizabilitate locale, pentru a

identifica barierele fizice și informaționale ce pot exclude persoanele cu dizabilități.
■ Să asigure instruirea personalului în mod adecvat cu privire la dizabilitate, că pune în
practică instruirea așa cum se cere și că include utilizatorii de servicii în elaborarea și furnizarea
formării.
■ Să elaboreze planuri pentru servicii individuale prin consultarea cu persoanele cu
dizabilități și cu familiile acestora acolo unde este necesar.
■ Să introducă managementul de caz, sistemele de sesizare și fișele medicale electronice
pentru a coordona și integra furnizarea de servicii.
■ Să se asigure că persoanele cu dizabilități sunt informate cu privire la drepturile lor și
mecanismele de depunere a plângerilor.

Comunitățile pot:

■ Să-și evalueze în mod critic și să îmbunătățească propriile credințe și atitudini.

9
 ■ Să protejeze drepturile persoanelor cu dizabilități.
■ Să promoveze incluziunea și participarea persoanelor cu dizabiltăți în comunitățile lor.
■ Să asigure că mediile din comunitate sunt accesibile pentru persoanele cu dizabilități,
inclusiv școlile, zonele de recreere și facilitățile.
■ Să condamne violența și agresiunea împotriva persoanelor cu dizabilități.

Persoanele cu dizabilități și familiile lor pot:

■ Să sprijine alte persoane cu dizabilități prin instruire, informare și consiliere.

■ Să promoveze drepturile persoanelor cu dizabilități în cadrul comunităților lor locale –
de exemplu, prin efectuarea de audituri de acces, care să promoveze egalitatea în dizabilitate și
prin campanii despre drepturile omului.
■ Să se poată implica în creșterea gradului de conștientizare și a campaniilor de marketing
social.
■ Să participe la forumuri (internaționale, naționale, locale) pentru a hotărî prioritățile de
schimbare, pentru a influența politicile și pentru a ameliora furnizarea de servicii.
■ Să participe la proiecte de cercetare.

Concluzii

Înțelegând nevoia de delimitare a acestei categorii de persoane, tocmai pentru a veni în

sprijinul nevoilor lor, trebuie să înțelegem în egală măsură, că ele nu sunt diferite ca structură
interioară, psihologică față de populația majoritară. Au aceleaşi nevoi emoționale, psihologice,
relaționale. Practic, această separare categorială pune premisele distanțării, considerând că este
ceva în afara noastră. Ei bine, dacă a avea ochi albaştri sau negri, nu influențează cu nimic
calitatea umană, la fel precum şi culoarea pielii, înălțimea sau greutatea corporală, cu atât mai
puțin prezența sau absența unui membru sau a capacității vizuale, spre exemplu, nu influențează
celelalte caracteristici ale persoanei.
Dacă ajungem să ne întrebăm care este rostul unei persoane cu dizabilități, ar trebui să ne
întrebăm în egală măsură care este rostul fiecăruia dintre noi. Căci sensul vieții nu ține de numărul
de mâini sau decibeli, de I.Q. sau letargia unui picior! Din contră, confruntarea cu un handicap
este o provocare şi ştim că suferința poate înălța, aşa că poate cele mai frumoase lecții de viață le-
am primit de la cei care apreciază viața prin tot ce au sau le-a mai rămas.

10
 BIBLIOGRAFIE

1. Clasifiarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF)/ OMS Geneva

– Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Bucureşti, Ed. MarLink, 2004
2. Comisia Europeană. 2006. Discriminarea în Uniunea Europeană. Fișa de țară România
3. Conform Legii nr.448/ 2006 din 06.12.2006, art.2. alin. 1
4. Diagnostic: Exclus de pe Piaţa Muncii - Piedici în ocuparea persoanelor cu dizabilităţi
în România, Societatea Academică din România, 2009
5. International Labour Organization, United Nations Educational, Scientific and Cultural
Organization, World Health Organization.CBR: A strategy for rehabilitation,
equalization of opportunities, poverty reduction and social inclusion of people with
disabilities. Geneva, World Health Organization, 2004
6. Manea, L., Protecţia socială a persoanelor cu handicap, Bucureşti, Casa de editură şi
presă Şansa, 2000
7. Ponea, S., (2009). O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a persoanelor cu
dizabilităţi locomotorii, Editura Lumen, Iaşi
8. Pop, C., (2007). Calitatea vieţii în România. Seminar al Fundaţiei Europene pentru
Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă, în Calitatea Vieţii, XVIII, nr. 1-2
9. Precupeţu, I., Preoteasa, A.M., Pop, C., (2007). Calitatea vieţii în România: 1990-2006,
în Calitatea vieţii, XVIII, nr. 3-4
10. Preda, M. Coord. (2009) Riscuri și inechități sociale în România, Iași, Ed.Polirom
11. Reeve, D. (2004) 'Psycho-emotional dimensions of disability and the social model', în
C. Barnes and G. Mercer (eds) Implementing the Social Model of Disability: Theory
and Research, Leeds: The Disability Press
12. Singer, G.H.S., Powers, L.E., (1993). Contributing to resilience in families: an
overview, in Families, Disability and Empowerment. Active Coping Skills and
Strategies for Family Intervention, edited by Singer, G.H.S., Paulh Brookes Publishing,
Baltimore, Maryland
13. Zamfir, E., (1997). Psihologie Socială – texte alese, Editura Ankarom, Iaşi
14. Zipper, I.N., Simeonsson, R.J., (2003). Developmental vulnerability in young children
with disabilities, în Fraser, M.W., coordonator, Risk and Resilience in childhood. An
ecological perspective, NASW PRESS

11
15. Wolfensberger, W., The Principle of Normalisation in Human Services, National
Institute of Mintal Retardation, Toronto, 1972
16. World report on disability 2011 © World Health Organization 2011, vezi:
http://whqlibdoc. who.int/publications/2011/9789240685215_eng.pdf
17. World Health Organization, The World Bank. (2011). World Report on Disability
18. www.anph.ro

12