An de studii: II

EXAMEN LA DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

Semestrul 1

1. Deoarece, în anumite situaţii prevă zute de lege, aplicarea principiului teritorialită ţii legii
penale nu este suficientă pentru realizarea scopului procesului penal, Codul penal a
reglementat unele principii care-l completează şi anume:
a. principiul neretroactivită ţii legii penale;
b. principiul realităţii legii penale;
c. principiul ultraactivită ţii legii penale.

2. Neretroactivitatea legii penale are loc câ nd:

a. o lege penală nouă dezincriminează o faptă care pâ nă atunci a fost considerată infracţiune;
b. se săvârşesc unele fapte în timpul când o lege veche este în vigoare şi ea nu le
incriminează dar, într-o lege nouă, ele sunt prevăzute ca infracţiuni;
c. legea penală nu se aplică faptelor care au fost să vâ rşite sub legea veche, dacă în legea nouă
nu mai sunt prevă zute.

3. Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie, printre alte condiţii generale:
a. să fie responsabilă;
b. să fie titulara valorii sociale ocrotite de legea penală ;
c. să nu acţioneze singură .

4. Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de:

a. o faptă materială ;
b. o valoare socială ocrotită de legea penală ;
c. un bun material sau corpul persoanei vătămate prin săvârșirea infracțiunii.

5. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii se poate realiza:

a. numai prin acţiune;
b. atât prin acţiune cât şi prin inacţiune;
c. prin atitudinea psihică a fă ptuitorului faţă de infracţiunea să vâ rşită .

6. Legă tura de cauzalitate în cadrul laturii obiective a infracţiunii:

a. trebuie stabilită de fiecare dată ;
b. trebuie stabilită doar la infracţiunile de pericol;
c. trebuie stabilită doar la infracţiunile de rezultat.

7. Intenţia indirectă există câ nd infractorul:

a. prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă socotind, fă ră temei, că el nu se va produce;
b. nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea sau trebuia să -l prevadă ;
c. prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii
lui.

8. Tentativa este posibilă la infracţiunile:

a. săvârşite cu intenţie;
b. comisive;
c. să vâ rşite cu praeterintenţie.

9. Desistarea:
 a. este posibilă și după efectuarea integrală a actelor de executare;
b. poate consta doar într-o faptă omisivă ;
c. produce efecte dacă are loc mai înainte de descoperirea faptei.

10. Există legitimă apă rare dacă :

a. atacul este legitim;
b. atacul este verbal;
c. atacul este îndreptat împotriva unui interes general.

11. Analizați trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

Potrivit vechii definiţii, consacrată de art. 17 alin. 1 C.p., infracţiunea era fapta care prezintă
pericol social, să vâ rşită cu vinovă ţie şi prevă zută de legea penală . Pornind de la definiţia legală ,
infracţiunea se caracteriza prin trei tră să turi fundamentale: prevederea în legea penală , pericolul
social şi vinovă ţia.
Potrivit art. 15 alin.1 din Noul Cod penal, infracţiunea este fapta prevă zută de legea penală ,
să vâ rşită cu vinovă ţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a să vâ rşit-o.
Prima constatare care se poate face este aceea că noul Cod penal renunţă la pericolul social ca
tră să tură generală a infracţiunii, tră să tură specifică legislaţiilor de inspiraţie sovietică , fă ră legă tură cu
tradiţiile dreptului nostru penal. Renunţarea la reglementarea pericolului social – şi implicit la
categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracţiunii – nu atrage după sine aducerea în
sfera infracţiunii pedepsibile a unor fapte vă dit lipsite de gravitate, căci situaţia acestora se va rezolva,
în contextul reglementă rilor unui nou Cod de procedură penală, pe baza principiului oportunită ţii
urmă ririi penale.
Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret să vâ rşită , ce urmează a fi
calificată ca infracţiune, să corespundă întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de
incriminare. Această corespondenţă se realizează atâ t în planul elementelor de factură obiectivă
(acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) câ t şi al elementelor de factură subiectivă
(forma de vinovă ţie). Spre exemplu, dacă se comite din culpă luarea unui bun al altuia, se va decide,
prin raportare la infracţiunea de furt, că fapta comisă nu este prevă zută de legea penală , căci
legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci câ nd este să vâ rşită cu intenţie. Cu toate
acestea, pentru a sublinia importanţa elementului subiectiv în structura infracţiunii şi a evita orice
neclarită ţi în interpretarea definiţiei, s-a considerat necesar ca vinovă ţia să fie menţionată explicit în
cuprinsul definiţiei. Aşadar, noţiunea de vinovă ţie care apare în definiţia infracţiunii din art. 15 din
Noul Cod penal., se referă la vinovă ţia cerută de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii,
sub forma intenţiei, a intenţiei depă şite sau a culpei.
Caracterul nejustificat al faptei prevă zute de legea penală presupune că aceasta nu este
permisă de ordinea juridică , cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă deşi
prevă zută de legea penală , să nu fie ilicită, întrucâ t să vâ rşirea ei este permisă de o normă legală. Spre
exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apă rare corespunde întru-totul descrierii realizate de
legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru că legea autorizează
să vâ rşirea ei în condiţiile date. Împrejură rile care înlă tură caracterul nejustificat al faptei sunt
reglementate – sub denumirea de cauze justificative – într-un capitol distinct.
Ultima tră să tură a infracţiunii este caracterul imputabil. Pentru ca o faptă să atragă
ră spunderea penală , nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de
incriminare şi să fie nejustificată , ci trebuie să poată fi imputată fă ptuitorului, adică acestuia să îi poată
fi reproşată să vâ rşirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuţie, sunt necesare
anumite premise, şi anume: fă ptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să
poată fi stă pâ n pe ele (să nu fi acţionat în condiţiile iresponsabilită ţii, intoxicaţiei sau minorită ţii);
fă ptuitorul să fi avut posibilitatea să acţioneze în conformitate cu cerinţele legale (să nu fi fost
constrâ ns la comiterea faptei prevă zute de legea penală, să nu se fi confruntat cu o împrejurare
imprevizibilă ); fă ptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în
eroare). Imputabilitatea se substituie astfel vinovă ţiei consacrate ca tră să tură esențială a infracţiunii
de art. 17 din vechiul Codul penal, marcâ nd şi adoptarea teoriei normative asupra vinovă ţiei în locul
teoriei psihologice care a guvernat această materie pâ nă acum. Cauzele care înlă tură premisele
imputabilită ţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate.