Testul iubirii numărul patru: Vorbește și nu acuza

Am început la sfârșitul anului trecut, înainte de sărbătorile de iarnă, un nou ciclu de mesaje pe care le-
am intitulat „Lecții despre adevărata iubire”. În acea perioadă am studiat primele trei din cele zece teste pe care
ne-am propus să le parcurgem împreună. Vă mai aduceți aminte care au fost cele trei teste pe care le-am studiat
până acum? Primul a fost Ascultă și nu întrerupe, cel de-al doilea, Promite și nu amâna, iar cel de-al treilea,
Răspunde și nu contrazice.
Deschideți acum pentru testul patru la Iacov 1:19 - Știți bine lucrul acesta, preaiubiții mei frați! Orice
om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.
Vom rămâne tot la analiza felului nostru de vorbire. În testul trei ne-am uitat la blândețea în vorbire în
opoziție cu asprimea în vorbire. Am văzut atunci care sunt consecințele negative ale asprimii, cât și beneficiile
blândeții în vorbirea noastră. De data aceasta vom scoate în evidență un alt aspect al vorbirii noastre, ceea ce
apostolul Iacov numește în versetul citit a fi „încet la vorbire”.
Pentru a înțelegem bine expresia apostolului Iacov, ne vom uita mai întâi la ce nu înseamnă ea.
A fi încet la vorbire în acest context nu face referire la o afecțiune medicală. Iacov nu se referea la o
persoană care are tulburări de exprimare din cauza unei probleme de ordin medical. În termeni de specialitate,
Afazia – sau vorbirea dificilă, reprezintă o tulburare de limbaj apărută ca o consecință a leziunilor apărute în
acea parte a creierului responsabilă de înțelegerea și exprimarea cuvintelor. În urma unor accidente cerebrale, a
unor lovituri puternice sau chiar din naștere, unii oameni rămân cu anumite sechele în ceea ce comunicarea.
A fi încet la vorbire în acest context nu face referire la volumul comunicării. Unii oameni strigă mai tare
atunci când vorbesc, pe alții abia îi auzi. Mi-aduc aminte de un frate care era în biserica din leș, pe vremea când
slujeam acolo. Când cânta, avea un ton atât de puternic în voce, încât ne acoperea pe toți ceilalți din biserică. Și
lucrul acesta fără să se forțeze. De altfel, era un om foarte liniștit. Mă întreb, oare, cum ar fi fost tonul fratelui
dacă s-ar fi enervat? În schimb, la alte persoane trebuie să te forțezi efectiv ca să-ți dai seama ce vrea să spună.
A fi încet la vorbire în acest context nu face referire la temperamentul sau comportamentul unei
persoane. Ca să ne descrețim puțin frunțile, ne putem întreba dacă apostolul Iacov a întâlnit vreun ardelean când
a scris aceste cuvinte. Parcă ne-ar descrie pe noi aici. Se spune despre un instructor de parașutism care urma să
zboare prima oară cu un grup de cursanți, că atunci când le-a dat ultimul sfat înainte de a sări cu ei din avion,
le-a spus următoarele cuvinte: „După ce săriți, să numărați până la 30 și apoi trageți de inelul parașutei.
Ardelenii să numere doar până la cinci”.
Atunci, ce înseamnă să fii încet la vorbire? Ne vom uita în continuare la trei caracteristici ale unei
vorbiri biblice, plăcute lui Dumnezeu și bine primite de oameni.

1. A fi încet la vorbire înseamnă să fii economic în vorbire

Ce înseamnă a fi economic sau calculat în vorbire? Înseamnă a știi exact cât și ce să spui și cât sau ce să
nu spui. Un om înțelept în vorbire nu va fi niciodată buletinul de știri al târgului, unul care să poarte vorbele
dintr-o parte în alta, un fel de gură spartă.
Există o tendință firească în fiecare dintre noi de a ne da drumul la gură, chiar și atunci când nu trebuie.
De fapt, există două extreme. Prima dintre ele îi reprezintă pe cei care nu vorbesc mai nimic, taciturnii. Sunt
persoane de la care trebuie să smulgi cuvintele din gură. Vorbește cu ei și îți răspund monosilabic. La polul
opus sunt limbuții, persoanele care vorbesc tot timpul și când trebuie și când nu trebuie. Cunosc o familie în
care soțul nu vorbește deloc, în schimb soția vorbește tot timpul. Sunt o pereche foarte interesantă, care de altfel
se înțeleg perfect și relația lor este foarte bine sudată dar sunt la două extreme. Fără a fi malițios mă întreb dacă
situația descrisă mai sus ar putea să fie și invers. Un om înțelept ar trebui să caute întotdeauna linia de mijloc,
adică să învețe să fie calculat în vorbire, rezistând tentației de a exagera sau distorsiona adevărul.
Fiecare dintre noi am avut situații în viață în care am permis anumitor cuvinte să ne iasă din gură și apoi
ne-a părut rău pentru ceea ce am zis. Am fi vrut să putem întoarce acele cuvinte înapoi dar nu s-a mai putut, ele
au zburat.
Haideți să luăm un exemplu din Noul Testament. Deschideți la Luca 9:51-56. Vedem aici că fiii lui
Zebedei, ucenicii Domnului Isus Ioan și Iacov, și-au dat drumul la gură fără să se gândească prea mult dacă
ceea ce spun este bine sau rău. Consecința a fost că au spus ce nu trebuia. Care au fost greșelile lor?
 Observăm că reacția lor a fost dictată doar de ceea ce au văzut fizic. Ei au reacționat sub impulsul a ceea
ce au simțit în acea clipă: Ucenicii Săi, Iacov și Ioan, când au văzut lucrul acesta (v. 54). Ei au văzut doar
respingerea acelor oameni, iar apoi au permis unor emoții negative să pună stăpânire pe inima lor.
Apoi, Ioan și Iacov s-au uitat doar la efect (la respingere), fără a încerca să identifice și adevărata cauză
(împietrirea cauzată de prezența păcatului în viața acelor oameni).
În final, Ioan și Iacov au reacționat circumstanțial. În acele momente ei erau încă tributari unei gândiri
marcate de ură rasială și inter-etnică. Aceștia erau doar niște samariteni, ar fi meritat moartea oricum, cu atât
mai mult în cazul refuzului. Dacă ar fi fost un sat de iudei, cu siguranță că ar fi găsit circumstanțe atenuante.
Cuvintele Domnului Isus au avut drept scop nu numai corectarea vorbirii lor greșite, ci și corectarea
gândirii lor greșite: Nu știți de duh (gând) sunteți însuflețiți (călăuziți)! (v. 55). În acest context înțelegem și mai
bine afirmația Domnului Isus din evanghelia după Luca: Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a
inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbește gura
(6:45).
De ce vorbim uneori prea mult și prea greșit?
Pentru că ne lipsește exercițiul unei discipline spirituale care se numește tăcere sau oprire. Educația
noastră spirituală implică și educația vorbirii noastre. O limbă ținută în frâu este o limbă educată spiritual. Una
din trăsăturile păcatului este incapacitatea de oprire. Păcatul nu are în vocabular cuvintele: Stop. Ajunge. Destul.
A trăi în păcat înseamnă a călători în viață fără nicio frână.
Omul răscumpărat este omul care redescoperă valoarea și importanța opririlor. Prima oprire din viața lui
este la cruce, iar apoi drumul spre cer este marcat de numeroase opriri în care învață să prețuiască tăcerea, mai
ales înaintea lui Dumnezeu. Omul răscumpărat este re-educat să învețe să se oprească și să tacă. Biblia este
presărată cu multe opriri. Cartea Psalmilor este plină de opriri. Iată doar una dintre ele: Opriți-vă şi să știți că
Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ (Psalmul 46:10). Când Te apropii de
Dumnezeu pentru închinare și părtășie, trebuie să înveți lecția opririi și a tăcerii. Este prima lecție, vitală pentru
ca apropierea de Dumnezeu să fie și primită de El.
Ce ne învață Sfânta Scriptură cu privire la necesitatea unei vorbiri economice, calculate?
Deschideți la Proverbe 10:19. Cine vorbește mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ține
buzele, este un om chibzuit. Calea înfrânării vorbirii este calea biblică, calea care aduce binecuvântare în viața
personală și în relația cu alți oameni. Chibzuința este o roadă care se dezvoltă într-o inimă înfrânată, în viața
unei persoane care știe când să vorbească și când să tacă.
Deschideți și la 1 Timotei 4:12. Este sfatul pe care apostolul Pavel i-l dă tânărului său colaborator
Timotei: Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea; ci fii o pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în
dragoste, în credință, în curăție. Timotei avea vreo 30 de ani atunci când i-a fost adresată epistola. Pavel îi cere
să fie o pildă sau un exemplu pentru alți credincioși în cinci domenii importante, dintre care unul este vorbirea.
Cererea rămâne valabilă și pentru noi. Suntem chemați să fim un exemplu în vorbire pentru ceilalți copii ai lui
Dumnezeu și prin felul nostru calculat, economicos de vorbire. Trebuie să învățăm în fiecare zi cât, cum și
înaintea cui să ne deschidem gura, pentru ca vorbirea noastră să fie plăcută lui Dumnezeu și de folos semenilor
noștri.

2. A fi încet la vorbire înseamnă să fii echilibrat în vorbire

Ce înseamnă a fi echilibrat în vorbire? Înseamnă a știi să te păzești de păcatele vorbirii. Voi aminti patru
dintre ele: bârfa, lingușeala, lauda de sine și cârtirea.
Ce este bârfa? A spune pe la spate ceea ce nu i-ai spune niciodată în față. Bârfa este un păcat care
distruge relațiile și tulbură armonia din familie, biserică sau societate. Împotriva bârfei este greu să te aperi și
este și mai greu să repari un lucru neadevărat sau exagerat pe care l-ai spus într-un moment de neatenție. Iată
câteva versete din cartea Proverbele care ne atrag atenția asupra efectelor nocive ale bârfei:
Cine defăimă pe aproapele său este fără minte, dar omul cu pricepere primește şi tace. Cine umblă cu
bârfe dă pe față lucruri ascunse, dar sufletul credincios ține ce i s-a încredințat (Proverbe 11:12, 13);
Omul neastâmpărat stârnește certuri şi pârâtorul dezbină pe cei mai buni prieteni (Proverbe 16:28).
Bârfa este prezentată mult mai grav în Noul Testament, unde apostolul Pavel o trece în lista păcatelor
oamenilor care au o minte aflată sub blestemul păcatului, o minte necurățită din care lipsește cunoașterea lui
Dumnezeu: Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții
lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns… bârfitori (Romani 1:28, 30).
Mare atenție! Bârfa este un simptom spiritual care apare în viața unui om care nu-L păstrează pe
Dumnezeu în conștiința și în cunoștința lui. Ceea ce asigură o funcționare în parametrii normali ai minții noastre
este cunoașterea lui Dumnezeu. Iar o minte sănătoasă spiritual va conduce întotdeauna și la o vorbire sănătoasă.
Lingușeala este opusul bârfei: a spune în față ceea ce nu i-ai spune niciodată pe la spate unei persoane.
Ne întoarcem la cartea Proverbelor: Ca zgura de argint pusă pe un ciob de pământ, așa sunt buzele
aprinse şi o inimă rea. Cel ce urăște se preface cu buzele lui, şi înăuntrul lui pregătește înșelăciunea. Când îți
vorbește cu glas dulce, nu-l crede, căci șapte urâciuni sunt în inima lui. Chiar dacă-şi ascunde ura în
prefăcătorie, totuși răutatea lui se va descoperi în adunare (Proverbele 26:23-26). De ce să spun cuiva că a
cântat frumos, iar în sinea mea să-mi spun că mai bine tăcea, doar de dragul de a face ca acea persoană să se
simtă bine?! Trebuie să ne păzim de tentația de a linguși pe alții, spunând lucruri pe care nu le credem în
realitate.
Lăudăroșenia sau lauda de sine este atitudinea de-a ne auto-promova: Să te laude altul, nu gura ta, un
străin, nu buzele tale! suntem învățați în Proverbe 27:2. Cu toate că pare o stare de naivitate, ea poate fi o
capcană la fel de periculoasă pentru suflet la fel ca alte păcate. Vă aduceți aminte de Nebucadnețar sau Ezechia?
Amândoi au căzut în capcana lăudăroșeniei, unul umflându-se în pene cu frumusețea Babilonului construit de el
(Daniel 4:29, 30), celălalt cu bogățiile pe care le avea (2 Împărați 20:12-15). Amândoi au suportat consecințele
nesăbuite ale lăudăroșiei lor.
Poate cea mai bună imagine a laudei de sine din Biblie o găsim ilustrată prin cuvintele Domnului Isus cu
privire la farisei: Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de
ei; altminteri, nu veți avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. Tu, dar, când faci milostenie, nu suna
cu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii, în sinagogi şi în ulițe, pentru ca să fie slăviți de oameni. Adevărat vă
spun că şi-au luat răsplata (Matei 6:1, 2). Lauda de sine golește sufletul nostru de bucuria slujirii și ne privează
de adevărata apreciere care trebuie să vină de la Dumnezeu.
Cârtirea este simptomul apariției necredinței și răzvrătirii în viața noastră. Apostolul Pavel ne îndeamnă:
Faceți toate lucrurile fără cârtire și fără șovăieli, ca să fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu fără
vină în mijlocul unui neam ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume (Filipeni 2:14, 15).
Cârtirea murdărește atât vorbirea noastră înaintea oamenilor cât și lucrarea noastră pentru Domnul. Păcatul
cârtirii a contribuit decisiv la nimicirea unei întregi generații de israeliți, care au trebuit să moară în pustie după
cuvântul lui Dumnezeu. Să ne păzim de buruiana otrăvită a cârtirii, care ne poate distruge sufletul.

3. A fi încet la vorbire înseamnă să fii evlavios în vorbire

Am ajuns la ultimul aspect al vorbirii pe care-l vom analiza în acest mesaj. Noi nu avem voie să
coborâm standardele limbajului în funcție de interlocutorul nostru. Nu trebuie să fi obraznici, triviali sau
sarcastici, în funcție de persoana cu care vorbim. Cenzura cuvintelor noastre trebuie să fie prefațată de cenzura
gândurilor noastre. În vederea deprinderii cu o vorbire evlavioasă, apostolul Pavel ne dă următorul sfat: Să nu
se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai
degrabă cuvinte de mulțumire (Efeseni 5:4).
Aș vrea să vă prezint pe scurt patru pași care ne pot conduce spre o vorbire evlavioasă.
În primul rând, o vorbire evlavioasă conștientizează prezența lui Dumnezeu.
Frica de Domnul este urârea răului; trufia și mândria, purtarea rea și gura mincinoasă, iată ce urăsc
eu (Proverbe 8:13). Dacă zici: „Ah! N-am știut!”… Crezi că nu vede Cel ce cântărește inimile şi Cel ce
veghează asupra sufletului tău? Şi nu va răsplăti El fiecăruia după faptele lui? (Proverbe 24:12).
Noi trebuie să fim conștienți de prezența lui Dumnezeu în orice loc ne-am găsi, indiferent de
interlocutorul pe care-l avem în față, iar această conștientizare va regla felul nostru de vorbire și tonul vorbirii
noastre. De multe ori, și noi la fel ca Iacov odinioară, după ce ne trezim din adormirea conștiinței noastre în
felul nostru de vorbire, ar trebui să exclamăm: Iacov s-a trezit din somn şi a zis: „Cu adevărat, Domnul este în
locul acesta, şi eu n-am știut.” (Geneza 28:16).
În al doilea rând, o vorbire evlavioasă este caracterizată de blândețe și sinceritate.
Prin răbdare poate fi convins un conducător, şi o limbă dulce (o vorbă blândă, în alte traduceri) poate
zdrobi oase (Proverbe 25:15). Cum înveselește untdelemnul și tămâia inima, așa de dulci sunt sfaturile pline de
dragoste ale unui prieten (Proverbe 27:9). Iar apostolul Pavel ne îndeamnă: fiți buni unii cu alții, miloși şi
iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos (Efeseni 4:32).
În al treilea rând, o vorbire evlavioasă trebuie să fie axată pe încurajare și motivare.

Limba înțelepților aduce vindecare… neliniștea din inima omului îl doboară, dar o vorbă bună îl
înveselește (Proverbe 12:18, 25). Ca apa proaspătă pentru un om obosit, așa este o veste bună venită dintr-o
țară îndepărtată (Proverbe 25:25).
În fiecare primăvară și toamnă cerul este umplut de stoluri de gâște sălbatice, foarte bine organizate, care
fie revin din țările calde, fie pleacă într-o călătorie de câteva mii de kilometri spre a se pune la adăpost pe
perioada frigului iernii. Studiind comportamentul lor, cercetătorii au ajuns la niște concluzii foarte interesante,
din care cred că avem de învățat și noi la capitolul încurajare și motivare.
1. Gâștele zboară în stoluri în formă de „V”. Când fiecare gâscă dă din aripi, ea creează un curent ascendent
ce susține gâsca din spatele ei. Astfel stolul înaintează cu 71% mai repede decât dacă fiecare gâscă ar zbura
singură.
2. Când o gâscă iese accidental din formație, ea simte imediat rezistența curentului de aer şi astfel revine
imediat în stol.
 3. Când gâsca din fruntea stolului obosește, ea nebeneficiind deloc de curentul ascendent, se retrage în
mijlocul formației pentru a se odihni şi o altă gâscă îi ia locul din față.
4. Gâștele din stol gâgâie pentru a o încuraja pe cea din față să mențină viteza de deplasare şi de asemenea, să
știe că nu este singură.
 5. Când o gâscă se îmbolnăvește sau este rănită, două gâște din stol ies din formație şi zboară în jos după ea
pentru a o ajuta şi proteja. Ele rămân cu gâsca bolnavă până când aceasta își revine sau moare şi își continuă
apoi drumul cu un alt stol.
Ar trebui să ne gândim la lucrurile acestea data viitoare când am fi tentați mai degrabă să cârtim și să ne
exprimăm nemulțumirea, în loc să spunem câteva cuvinte de încurajare și motivare.
În ultimul rând, o vorbire evlavioasă trebuie să se îmbrace în haina cumpătării.
Solomon ne spune: Cine își înfrânează vorbele, cunoaște știința, şi cine are duhul potolit este un om
priceput (Proverbe 17:27). Iar David se ruga: Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele și păzește ușa buzelor
mele! (Psalmul 141:3).
Pentru mulți cumpătarea, nu numai în vorbire, este o povară greu de purtat. E greu să te înfrânezi,
atunci când îți dorești ceva. Dar exercițiul înfrânării, al cumpătării, ne conduce spre disciplinarea acelor părți
din viața noastră care emit încă control asupra noastră. Cel mai puternic om nu este omul care face ce vrea, ci
omul care are libertatea să facă tot ce vrea, dar se poate înfrâna, este cumpătat. La fel este și-n plan spiritual.
Cumpătarea generează o putere reală. De aceea, apostolul Iacov ne spune: Toți greșim în multe feluri. Dacă nu
greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul (Iacov 3:2). Vrem să
devenim oameni desăvârșiți? Primul pas este să învățăm să fim oameni cumpătat. Cumpătarea în vorbire este
dovada exterioară a unei vieți cumpătate interioare.
Ce se cere vorbirii noastre pentru a fi plăcute înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor? Economie de
cuvinte (adică să știi când să vorbești și când să taci), echilibru în cuvinte (adică să știi să te păzești de păcatele
vorbirii) și evlavie în cuvinte (adică să te deprinzi să vorbești limbajul cerului cu cuvintele de aici de jos).
Domnul să ne ajute să ne deprindem cu o astfel de vorbire!