Sunteți pe pagina 1din 2

ALEGEREA LUI PETRUȘ

Cică a fost odată, într-o îndepărtată vreme, un împărat și o împărăteasă. Și


aveau ei un fiu, pe nume Petruș, care le era drag ca lumina ochilor. În fiecare zi
îl copleșeau cu daruri, îi ofereau tot ceea ce își dorea. Când a mai crescut, au
adus din toate colțurile împărăției oameni învățați care să-l ajute să pătrundă în
tainele științei și artelor. Și a crescut Petruș, și știa câte în lună și în stele, dar
împăratul a observat că fiului său îi lipsea știința vieții, experiența, și, cu
strângere de inimă, îl chemă la sine și-l înștiință că a hotărât să-l trimită în lume,
să vadă cu ochii lui cum este viața adevărată.

Petruș era bucuros de viitoarele experiențe, dar și trist că părăsea casa


părintească și pe părinții care-i erau dragi. La plecare, tatăl l-a tras deoparte și i-a
șoptit încet la ureche:„ Pe unde umbli ai să întâlnești mulți oameni, mulți îți vor
vrea binele, dar alții, și mai mulți, te vor ispiti spre rău. Să știi un lucru, fătul
meu, că în viață trebuie să ții drumul drept și capul sus”. Petruș sărută mâinile
parinților, își luă ziua- bună și porni la drum.

Și a mers el cât a mers, bucurându-se de frumusețile lumii, de prietenia și


înțelegerea pe care i-o arătau oamenii întâlniți în cale, până când a ajuns la o
răscruce mare de drumuri. Obosit și flămând, Petruș s-a așezat la umbra unui
pom. Încotro s-o apuce? Pentru prima dată în viață se vedea nevoit să aleagă
singur. Nici nu și-a dat seama când s-a întunecat și atunci a hotărât să rămână
peste noapte acolo. Și-a scos merindea din traistă, a mâncat, a luat o înghițitură
de apă din plosca de la brâu și s-a culcat, căzând într-un somn greu. Când
noaptea era în toi, aude lângă sine un zgomot ciudat. Se ridică în capul oaselor și
zărește, la lumina lunii, o ființă nefirească, cu fața gălbejită și plină de erupții, cu
dinții negri, buzele decolorate, pielea îmbătrânită, riduri în jurul ochilor,și a
gurii, cearcăne adânci, păr alb și rar. Cu o voce gâjâită, respirând greu și urât
mirositor, omul, căci om părea a fi, l-a luat de mână pe Petruș și au purces
împreună pe drumul din dreapta. Au intrat dintr-o dată într-un nor de fum.
Petruș a început să tușească, aerul era irespirabil, se îneca. De altfel, toți cei pe
care-i întâlnea scoteau fum pe gură și pe nas și arătau asemenea însoțitorului
său. Ba unii chiar mai rău, nici nu se puteau ține pe picioare de slabi ce erau.
Atunci Petruș, speriat, a dat drumul mâinii însoțitorului său și, dintr-o dată, aerul
a devenit respirabil,stelele și luna străluceau, iar el se trezi din nou lângă copacul
sub care se culcase de cu seară.„ Ce vis urât!” își spuse în gând și adormi la loc.

Nu trecu mult, era parcă la întâiul cântat al cocoșului, și lângă el apăru o


arătare și mai și. Aceasta îl apucă violent de mână și-l trage cu sine pe drumul
din partea stângă. Toți cei pe care-i întâlneau, fie zăceau pe marginea șanțului,
inconștienți, fie mergeau în zizag scoțând sunete ciudate, certându-se cu cine
știe cine, fie petreceau într-o atmosferă lugubră, cântând cântece deocheate, în
timp ce se țineau de umeri și gesticulau necontrolat. Unii dintre ei mergeau în
cârje, alții erau scaune cu rotile, iar alții erau mutilați. Nici unul nu vorbea
coerent, cuvintele se amestecau și deveneau de neînțeles. Fiecare imagine îl
făcea pe Petruș să devină tot mai dezgustat de lumea în care a pătruns. Îi era
rușine lui de rușinea celorlalți. Când călăuza i-a întins un pahar îndemnându-l să
bea, Petruș și-a desprins mâna și, dintr-o dată, s-a trezit sub copacul lui. „De
unde or veni visele astea ce-mi încarcă sufletul și-mi amărăsc inima?” se întrebă
fiul împăratului. „Mai este puțin până se luminează de ziuă. Ce noapte agitată!”

Și-așa, așteptând primele raze ale soarelui, căci îi era frică să mai închidă
ochii, și uitându-se la crucea drumului, dintr-o dată îi răsună în minte sfatul
tatălui :„ Pe unde umbli ai să întâlnești mulți oameni, mulți îți vor vrea binele,
dar alții, și mai mulți, te vor ispiti spre rău. Să știi un lucru, fătul meu, că în viață
trebuie să ții drumul drept și capul sus”.

Și-atunci Petruș se ridică, își potrivi traista pe umăr și plosca la


cingătoare, se închină, spuse din suflet un „ Doamne ajută!” și porni drept
înainte, încrezător și cu capul sus.