CURSURI 7-9

ACȚIUNI VIZÂND EDIFICAREA „SOCIETĂȚII SOCIALISTE”

I. Distrugerea societății civile

După accederea la putere în primii ani postbelici, comuniștii est-europeni au

trecut cu celeritate la crearea unui nou tip de societate, eliminând tot ceea ce putea
aminti de mentalitățile și structurile sociale capitaliste.
În consecință, operațiunea respectivă va comporta două aspecte distincte,
dar, totodată, indisolubil legate între ele: distrugerea și reconstrucția din temelii a
întregii societăți. Un altfel de proces s-a bazat pe utilizarea terorii, exercitată în
primul rând de către aparatul represiv al statului, o teroare concepută într-o astfel
de manieră, încât s-a ajuns ca, de voie sau de nevoie, aproape întreaga populație să
o augmenteze, prin denunțuri, iscodirea vecinilor, acuzarea lor permanentă de vini
reale sau închipuite.
Pe fondul acestui climat infernal au survenit arestările, interogatoriile brutale,
pseudo-procesele și traumatizanta experiență a lagărelor și a închisorilor. Gulagului
sovietic i-au urmat lagărele de internare din Bulgaria și Ungaria sau pușcăriile
pentru „elementele reacționare” din celelalte țări est-europene.
Apogeul terorii staliniste va fi atins în România, între 1949 şi 1952, la
închisoarea de la Piteşti, acolo unde, s-a practicat pe deţinuţi procesul de distrugere
şi de reconstrucţie întreprins asupra întregii societăţi civile din statele comuniste.
De altfel, prioritatea absolută a „democraţiilor populare” era reprezentată de
distrugerea rapidă a societății civile, adică a tuturor structurilor sociale
independente față de stat. Primul pas a avut în vedere anihilarea individului, prin
inocularea unui sentiment de teamă și prin angrenarea lui în mecanismul de
funcționare a statului totalitar.
În paralel, s-a trecut și la eliminarea „dușmanilor de clasă”, în frunte cu
țărănimea, grupul cel mai numeros și mai legat de tradiții. Pornind de la învățăturile
marxist-leniniste interpretate de către Stalin, doctrinarii comuniști i-au împărțit pe
țărani în mai multe categorii, urmărind distrugerea sistematică a celor mai bogați
dintre ei, dar și a tuturor elementelor rurale ostile noilor regimuri.
 Recurgând la naționalizarea masivă a întreprinderilor și a capitalului,
comuniștii vor lichida toate categoriile burgheze, pornind de la marii industriași și
bancheri și ajungând până la micii negustori și meșteșugari.
Tot în categoria „dușmanilor de clasă” au fost incluși intelectualii și oamenii
de cultură, care, în „vechea orânduire” exercitaseră o autentică putere morală și
spirituală. Supuși unor presiuni infernale, ei nu aveau decât două alternative: fie se
supuneau, punându-se în slujba regimului, fie riscau lichidarea, chiar și fizică.
Astfel, s-a reușit în mare măsură neutralizarea tuturor curentelor culturale, politice
și filosofice critice, singura ideologie acceptată fiind cea marxist-leninistă.
Respectivul proiect ideologic, sistematizat de către Stalin, viza crearea
„omului nou”, un individ extrem de maleabil, pe deplin controlabil de către partid.
Referindu-se la acest nou tip uman, scriitorii disidenți din U.R.S.S. l-au denumit
„homo sovieticus”.
Mult mai dificilă decât eliminarea „dușmanilor de clasă” se va dovedi însă a
fi anihilarea structurilor tradiționale ale societății, în special familia, religia și
naționalitatea, cea din urmă valabilă în cazul minorităților naționale.
În schimb, neutralizarea unor organizații publice, precum partide politice,
sindicate, asociații, a fost mult mai facilă, prin recurgerea la simple măsuri
legislative.
Pentru distrugerea familiei tradiționale, comuniștii au recurs la o gamă
variată de subterfugii, proclamând deplina egalitate între bărbat și femeie,
obligativitatea căsătoriei civile, recunoașterea divorțului sau necesitatea exercitării
educației copiilor de către societate.
În paralel, muncitorii și studenții erau încurajați să rupă lergăturile cu
familiile lor aflate în lumea rurală, membrii de partid să divorțeze dacă soțul sau
soția nu-și însușea ideologia marxist-leninistă, iar copiii să-și denunțe părinții.
Politica de remodelare a celulei familiale viza exercitarea controlului
partidului asupra familiei, inclusiv prin afirmarea acestuia ca mediator în cazul
neînțelegerilor conjugale. În Europa Răsăriteană, spre deosebire de Asia, respectiva
politică nu a reușit decât parțial, lovindu-se de o puternică rezistență, generată de
tradițiile creștine ale regiunii.
Cea mai mare provocare la adresa edificării societății socialiste era
reprezentată însă de eradicarea religiei și de distrugerea bisericilor creștine.
 Cu excepția Albaniei, unde măsurile anticlericale au fost luate încă din 1945,
nu putem vorbi până în 1948 de o campanie sistematică împotriva bisericilor est-
europene.
În România, Iugoslavia și Bulgaria, bisericile ortodoxe întrețineau relații
tradiționale cu Patriarhia Moscovei, atent controlată de către statul sovietic, motiv
pentru care, subordonarea lor de către comuniști s-a făcut în surdină, deși mii de
prelați ortodocși au luat calea închisorilor.
Nici în cazul bisericilor protestante nu s-a ajuns la un conflict fățiș între capii
acestora și noile autorități comuniste, care le-au tratat cu oarecare menajamente, în
special în Germania, datorită ostilității lor fățișe față de nazism.
În schimb, fundamentele regimurilor de „democrație populară” erau
amenințate în mod real de către puternicele biserici catolice din Polonia,
Cehoslovacia și Ungaria. Caracterul supranațional al Bisericii Romano-Catolice și
subordonarea sa față de Vatican vor îngreuna sarcina comuniștilor de a-i izola pe
catolicii est-europeni de lumea exterioară, astfel încât, aceștia vor beneficia în
permanență de un puternic sprijin internațional moral. De pildă, papa Pius al XII-
lea (1939-1958) nu va ezita să proclame comunismul drept „răul absolut” și să-i
excomunice în 1949 pe toți activiștii de partid.
În atare condiții, comuniștii s-au văzut nevoiți să adopte o strategie periferică
de sufocare a bisericilor catolice, fără a le declara război fățiș. Prin intermediul
reformelor agrare averile bisericești au fost secularizate, iar legislațiile adoptate au
determinat reducerea rolului social al instituțiilor ecleziastice, ca urmare a
dispariției spitalelor, a școlilor confesionale, a unor asociații creștine etc. În paralel
însă, partidele comuniste est-europene au încercat să sprijine o serie de mișcări
catolice ce grupau preoți mai obedienți, în detrimentul clerului tradițional, în frunte
cu episcopii. Astfel, cei mai înalți ierarhi ai Bisericii Catolice erau supuși unei
urmăriri sistematice, sub pretextul colaboraționismului lor cu „imperialiștii
occidentali”, fiind totodată acuzați de „incitare la intoleranță religioasă”.
Prin urmare, represaliile la adresa lor nu vor întârzia să apară. De pildă, în
ziua de Crăciun a anului 1948 a fost arestat arhiepiscopul-primat al Ungariei,
cardinalul Mindszenty, deoarece protestase împotriva secularizării. În anul următor,
monseniorul cehoslovac Béran, a avut aceeași soartă, împărtășită în 1950 și de către
episcopii catolici din România.
Confruntarea Biserică-Stat a cunoscut aspecte dramatice și în Polonia, acolo
unde, în 1953, arhiepiscopul primat Wyszynski și 8 episcopi au fost condamnați la
ani grei de închisoare, chiar dacă, în 1950, încheiaseră un acord cu puterea politică
de la Varșovia, în virtutea căruia, comuniștii se obligaseră să nu se amestece în
problemele de cult, să mențină Universitatea Catolică de la Lublin și să tolereze
apariția presei creștine poloneze. În schimb, ierarhii bisericii se angajaseră să le
ceară credincioșilor să respecte autoritatea statului, legislația existentă și să nu
permită amestecul papalității decât în chestiunile legate de „credință și jurisdicție
ecleziastică”.
Înțelegerea dintre stat și biserică își va arăta foarte curând limitele,pe fondul
încălcării ei sistematice de către puterea politică, motiv pentru care, în 1953, lupta
dintre cele două entități s-a reluat, cu o și mai mare intensitate.
În cadrul acțiunii de distrugere a societăților civile est-europene, un rol
important a fost acordat operațiunii de deculturalizare și de eradicare a identităților
naționale. Pentru regimurile comuniste, în frunte cu cel de la Moscova, minoritățile
naționale reprezentau niște „suprastructuri” extrem de deranjante și aproape
indestructibile, asemeni bisericilor. În ceea ce-l privește, Stalin nu a avut niciun fel
de scrupul în a deporta grupuri etnice întregi încă din perioada interbelică, acțiune
ce a culminat, în mai 1944, cu strămutarea a peste 250.000 de țărani din Crimeea,
dintre care jumătate au pierit pe drum.
După război, operațiunea de purificare etnică întreprinsă de Moscova va fi
augmentată și cu exercitarea unor puternice presiuni asupra națiunilor din noile
state comuniste, în sensul slăbirii identităților lor, astfel încât U.R.S.S.-ul să le
poată domina cu o și mai mare autoritate.

II. Crearea economiei de tip socialist

Ca și în politică, pe plan economic, stalinizarea Europei Răsăritene a

însemnat preluarea modelului sovietic, bazat pe exercitarea unui riguros control al
Partidului-Stat asupra agriculturii, industriei, comerțului și a serviciilor.
În ceea ce privește agricultura, s-a procedat la o radicală transformare a
structurilor sale tradiționale, bazate pe existența proprietății private asupra
pământurilor. În vederea desființării respectivului tip de proprietate, comuniștii vor
acționa gradual, în două etape. Inițial, vor opera o redistribuire a întregului fond
financiar, prin intermediul unor ample reforme agrare, pentru ca, în final, să treacă
la colectivizarea pământurilor și a mijloacelor de producție.
 O astfel de politică era justificată din punct de vedere ideologic, de faptul că,
învățăturile marxist-leniniste arătau că țărănimea reprezenta, prin definiție, o clasă
socială reacționară, adeptă a menținerii proprietății private. De aceea, ea trebuia
reeducată pentru a deveni o parte altruistă a societății socialiste, dar, un astfel de
proces nu se putea realiza decât prin încadrarea țăranilor în vaste unități colective.
Prima etapă de transformare socialistă a agriculturii s-a desfășurat în Europa
Răsăriteană între anii 1944-1947, în momentul în care partidele comuniste
începuseră asaltul asupra structurilor de putere și aveau nevoie de ralierea
comunităților țărănești la reformele agrare inițiate din ordinul Moscovei. Întregul
proces de redistribuire a pământurilor era prezentat, în virtutea dogmelor marxist-
leniniste, sub forma luptei de clasă, vizând eliminarea imediată a exploatatorilor și
împroprietărirea țăranilor săraci.
În funcție de particularitățile locale, cuantumul maxim al suprafeței de
pământ deținută de o familie după expropriere a variat de la 5 hectare în Albania,
până la 57 de hectare în Ungaria, astfel încât, în Europa Răsăriteană vor beneficia
de pe urma redistribuirii pământurilor peste trei milioane de familii țărănești.
A doua parte a revoluției agrare preconizate de comuniști s-a dovedit a fi
extrem de dureroasă pentru populația rurală, deoarece a vizat „socializarea
pământului și a utilajelor agricole”. Mai concret, era vorba de atacul decisiv
împotriva țărănimii, menit să o transforme într-un corp economic omogen și
controlabil în totalitate.
Colectivizarea agriculturii s-a desfășurat pretutindeni după modelul sovietic
din anii treizeci, chiar dacă declanșarea procesului s-a efectuat în momente diferite
în funcție de contextul politic social și economic specific fiecărei țări în parte.
Pornind de la experiența din Uniunea Sovietică, acolo unde colectivizarea a
generat o rezistență disperată a țăranilor, dar și o foamete cumplită, comuniștii est-
europeni au decis să utilizeze metode și procedee de înfăptuire a sa ceva mai
prudente, dar și mai atent elaborate.
Începând din 1947, țăranilor le-au fost propuse diverse formule de asociere,
cu scopul de a favoriza transformarea socialistă a agriculturii. Pentru Europa
Răsăriteană putem vorbi, în linii mari, de trei tipuri principale de cooperative, în
cadrul cărora urmau să activeze locuitorii din mediul rural.
Prima categorie presupunea utilizarea pământului în comun, urmând ca
renumerația să fie direct proporțională cu suprafața posedată. A doua categorie
avea în vedere folosirea pământului, dar și pe cea a vitelor în comun, iar cea de-a
treia era realizată după modelul colhozului sovietic, ceea ce presupunea plata
membrilor cooperatori în funcție de munca depusă. Pentru a se atenua tensiunile
sociale inerente unui astfel de proces, țăranilor li s-a permis să își păstreze câte un
mic lot de pământ.
În Albania și în Bulgaria colectivizarea a debutat în forță, dar în celelalte țări
autoritățile au acționat mai prudent, punându-și în valoare întregul arsenal
persuasiv. Procesul va fi accelerat și radicalizat după 1948, în urma adoptării unei
rezoluții în acest sens de către Cominform. În spatele respectivei decizii s-a aflat
Stalin, care dorea să integreze cât mai rapid noile economii socialiste în sistemul
hegemonic sovietic.
De această dată, munca de convingere va fi dublată de diferite măsuri
represive, dar rezultatele s-au dovedit a fi tot nesatisfăcătoare, mai ales că, eficiența
cooperativelor era mai mult decât discutabilă. Practic, în pofida eforturilor
autorităților, până în 1955, doar în Bulgaria, proporția terenurilor agricole integrate
în cooperative depășea jumătate din suprafața lor totală.
Naționalizarea mijloacelor de producție, dar și a comerțului exterior a
reprezentat un alt pas important către edificarea unei economii de comandă,
suscitând însă mai puțină rezistență decât colectivizarea.
În țările aflate de-a lungul războiului sub controlul direct al Germaniei
naziste, naționalizările au reprezentat chiar un proces firesc, deoarece structurile lor
economice de bază se aflaseră în proprietatea regimului nazist. În Cehoslovacia,
primele naționalizări au fost efectuate încă din 1945, în vreme ce, în România,
Ungaria și Bulgaria acțiunea a fost întârziată de sechestrul sovietic pus asupra
bunurilor germane. Cu toate acestea, în 1948, aproape întregul sector industrial și
meșteșugăresc, băncile, transporturile și comerțul exterior intraseră deja în mâinile
statului. Excepție de la acest control făcea o mică parte a comerțului en-detail,
rămasă în proprietate particulară în Germania de Est, Iugoslavia și Ungaria.
Pentru ca modelul economic stalinist să fie implementat în totalitate, se va
trece și la o riguroasă planificare a economiilor naționale. Într-o primă fază au
fost adoptate planuri anuale (România), bienale (Albania, Bulgaria și Cehoslovacia)
sau trienale (Polonia și Ungaria) cu scopul de a se asigura aprovizionarea
populației, de a se reface infrastructura distrusă de război, de a se reveni la o
producție industrială de pace, etc.
Planurile respective, deși nu au fost îndeplinite în totalitate, au permis o
relativă refacere economică a țărilor comuniste, încurajându-le să lanseze, după
modelul sovietic, planurile cincinale. Prima dintre ele a fost Iugoslavia în 1947,
care și-a propus o creștere cu 93% a venitului național și cu 223% a valorii
producției industriale în următorii cinci ani.
Pornind de la preceptele doctrinei economice staliniste, liderii comuniști est-
europeni vor acorda o atenție sporită industriei grele, cu precădere celei
constructoare de mașini, chiar dacă lipseau atât specialiștii, cât și tehnologiile
necesare.
Industrializarea forțată a reprezentat o inversare a cursului economic natural
al țărilor agricole, precum România, Bulgaria și chiar Ungaria, dar și anihilarea
unei potențiale surse de creștere economică. Mai mult decât atât, în întregul bloc
comunist răsăritean, imitarea modelului sovietic a determinat elaborarea unor
proiecte faraonice, motivate din punct de vedere ideologic, dar total ineficiente
economic.
Pornind de la clasica formulă leninistă, potrivit căreia „socialismul este
puterea sovietelor plus electrificarea”, promotorii stalinismului au simplificat-o,
transformând-o în „electrificare plus teroare”.
Eșecurile înregistrate de marii coloși industriali vor fi puse, aproape
întotdeauna, pe seama „dușmanilor poporului”, sabotori aflați în slujba
imperialismului anglo-american, dornici să împiedice edificarea societății fără
clase.
De asemenea, industrializarea, aplicată fără niciun fel de corecții, a produs
grave dezechilibre între diferitele ramuri ale economiilor naționale, iar prioritatea
acordată industriei grele în detrimentul celei a bunurilor de consum va duce chiar la
o ușoară degradare a nivelului de trai al populației.
La toate aceste transformări forțate suferite de economiile est-europene, se
vor adăuga inechitabilele acorduri economice bilaterale încheiate de către statele
comuniste cu Uniunea Sovietică. Mai mult decât atât, Moscova a impus și crearea
unor întreprinderi mixte, catalogate de către propaganda oficială drept „un tip nou
și superior de cooperare socialistă”. Respectivele societăți au permis de exemplu
impunerea controlului sovietic asupra petrolului românesc, a cărbunelui polonez
sau a uraniului cehoslovac.
Devenite veritabile colonii ale U.R.S.S.-ului, noile țări socialiste s-au văzut
nevoite să fondeze, alături de sovietici, pe 5 ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc, în fapt, replica Moscovei la planul Marshall, vizând la nivel
declarativ, facilitarea schimburilor de experiență, armonizarea planurilor și
instituirea unui sistem de ajutoarare reciprocă.

III. Epurările din sânul partidelor comuniste

„Schisma iugoslavă” a evidențiat pe deplin faptul că hegemonia Moscovei nu

putea elimina în totalitate particularismele locale din Europa Răsăriteană,
alimentând totodată marota lui Stalin legată de faptul că orice opoziție la adresa
autorității de la Kremlin reprezenta un act de trădare în favoarea Occidentului.
Prin urmare, începând din 1948 se va da semnalul unor epurări dramatice în
sânul partidelor est-europene, realizate cu scopul de a se obţine o impecabilă
uniformizare ideologică. Un astfel de mecanism fusese deja permanetizat în
U.R.S.S., vizând elitele comuniste, supuse unei continue „vânători de vrăjitoare”.
Scopul epurărilor staliniste era acela de a realiza o rotație periodică a
cadrelor, menită a permite promovarea în mod regulat a unor noi elite, al căror unic
principiu de legitimare era acela de a-și manifesta fără rezerve atașamentul față de
Stalin, prin executarea, fără șovăială, a directivelor sale.
Dacă până în 1948 epurările din Europa Răsăriteană îi vizaseră pe exponenții
partidelor politice tradiționale, pe intelectuali și pe clerici, după această dată, lor le
vor cădea victimă chiar elitele comuniste, astfel încât, în mod paradoxal, numeroși
staliniști fanatici vor experimenta pe propria lor piele efectele mașinii teroriste, pe
care ei înșiși o asamblaseră în țările lor.
Ruptura survenită între Cominform și Iugoslavia, dar și denunțarea lui Tito
ca fiind cap al unei „bande de criminali și spioni” i-au permis „țarului roșu” de la
Kremlin să declanșeze și în Europa Răsăriteană o serie de procese-spectacol, care
să le amintească noilor elite comuniste est-europene faptul că pozițiile lor puteau fi
puse în discuție oricând și oricum dorea Partidul.
Spre deosebire de procesele publice desfășurate în anii treizeci în Uniunea
Sovietică, selectarea acuzaților în țările est-europene se va efectua după o
minuțioasă pregătire prealabilă. Mai exact, în toate statele-satelit, Stalin a trimis
echipe speciale de consilieri, cu scopul de a conduce nemijlocit interogatoriile și de
a elabora scenariile justificative pentru pedepsirea cu moartea a acuzaților.
Valul de procese declanșat în 1948-1949 i-a vizat în primul rând pe
conducătorii naționali ai partidelor comuniste care nu-și datoraseră în mod exclusiv
ascensiunea politică Moscovei și nu erau totalmente dependenți de ea. Acestora le-
au fost imputate eșecurile economice ale regimurilor de „democrație populară”,
precum și faptul că nu au reușit să ralieze populația la politicile lor sociale.
Totodată, prin instrumentarea unor procese-spectacol au fost inventate și
demascate diverse conspirații, menite să perpetueze starea de urgență națională și
să justifice teroarea. Ca și în procesele de la Moscova, tehnicile și procedurile
utilizate în Europa Răsăriteană aveau în vedere întocmirea unor rechizitorii bazate
exclusiv pe depozițiile autoincriminatoare ale unor acuzați prăbușiți psihic de
interogatorii nesfârșite, de înfometare sistematică și de pedepsele corporale ce li se
administrau.
În Albania, Kotchi Dzodze, fost membru al Biroului Politic și ministru de
Interne va fi executat în 1949, după ce a fost forțat să se recunoască drept adept al
lui Tito. Tot în 1949, fostul ministru de Interne al Ungariei, Laszlo Rajk, a fost
nevoit să-și însușească o serie de vini imaginare, culminând cu cea de conspirație,
pusă la cale împreună cu alte foste figuri proeminente ale partidului. În consecință,
a urmat condamnarea la moarte a „complotiștilor”, acuzați, printre altele de
legătură cu acțiunile trădătoare ale lui Tito, aflat în slujba „imperialiștilor
occidentali”.
Și în Bulgaria, în decembrie 1949, Traicio Kostov, fost membru al Biroului
Politic și artizan al măsurilor economice întreprinse de regimul comunist era pus
sub acuzare, alături de câțiva colaboratori, sub învinuiri precum: spionaj în
favoarea anglo-americanilor, titoism și colaborare cu fosta poliție politică în
perioada regalității. Ca și alți lideri est-europeni educați în spiritul credinței infinite
față de Stalin și Uniunea Sovietică, Traicio Kostov nu numai că nu a respins
acuzațiile elucubrante aduse, ba chiar și le-a însușit, cooperând cu proprii săi
inchizitori.
În noiembrie 1949, cu prilejul reuniunii Cominformului de la Matra, din
apropiere de Budapesta, secretarul general al Partidului Muncitoresc Român,
Gheorghe Gheorghiu Dej, a rostit un discurs incriminator, intitulat „Partidul
Comunist din Iugoslavia în mâinile unor criminali și spioni”, în cursul căruia l-a
denunțat pe fostul ministru al Justiției Lucrețiu Pătrășcanu, ca agent străin și
trădător titoist. În acel moment, Pătrășcanu era deja arestat, iar expozeul lui Dej
avea doar menirea de a anticipa verdictul tribunalului.
Șocat de acuzațiile suprarealiste ce i se aduceau, Lucrețiu Pătrășcanu a
refuzat cu obstinație să-și recunoască vinovăția, făcând totodată dezvăluiri uluitoare
despre activitatea Partidului Comunist.
 În atare condiții, puterea de la București nu s-a încumentat să organizeze un
proces-spectacol, mulțumindu-se să îl țină pe Pătrășcanu închis până în aprilie
1954, atunci când a fost executat.
La scurtă vreme după reuniunea Cominformului din Ungaria era debarcat și
liderul comunist polonez WladyslaW Gomulka, sub pretextul lipsei de vigilență
revoluționară cu privire la naționalism. Lui Gomulka și colaboratorilor săi li s-a
impus arestul la domiciliu, astfel încât Partidul Muncitoresc Unit Polonez a intrat
sub controlul complet al facțiunii moscovite a lui Boleslaw Bierut.
Până în 1951, atmosfera în Europa Răsăriteană devenise de-a dreptul
intenabilă, deoarece obsesia dușmanilor infiltrați, cultul personalității lui Stalin și
distrugerea tradițiilor naționale atinseseră deja cote paroxistice. În aparență,
cetățenii de rând erau direct implicați în procesele-spectacol instrumentate de
Moscova, dar, în fapt, ei s-au văzut nevoiți să repete niște acuzații absurde, de
teamă ca nu cumva să împărtășească soarta tragică a liderilor comuniști sacrificați
pe altarul stalinismului.
Între 1951 și 1953 se va declanşa un nou val de procese, generat de o altă
obsesie de-a lui Stalin, conform căreia evreii erau purtători ai „perspectivei
mondiale cosmopolite”, dar și „dușmani obiectivi”, adică niște indivizi proveniți
dintr-un mediu social capabil să-i determine să conspire împotriva regimului
comunist și să se pună în slujba Occidentului.
Prin urmare, în Uniunea Sovietică va fi demarată o amplă mișcare de
eliminare a evreilor din literatură și artă, ceea ce a constituit un excelent prilej
pentru unii lideri comuniști est-europeni de a se angaja într-o epurare selectivă
împotriva facțiunilor „moscovite”, conduse, de regulă, de evrei refugiați în
U.R.S.S. în timpul marii conflagrații mondiale.
Acționând cu maximă abilitate, Gheorghe Gheorghiu Dej a reușit în anul
1952 să epureze trei membri marcanți ai Biroului Politic: Ana Pauker, Vasile Luca
și Teohari Georgescu.
Ana Pauker (1893-1960) era de origine evreiască, iar în timpul războiului
condusese cercul de emigranți români de la Moscova. Dej a obținut și înlăturarea sa
din fruntea Ministerului de Externe, urmată de o serie de interogatorii, arestul la
domiciliu și chiar excluderea din partid, survenită în 1954. După 1965 ea va fi
reabilitată post-mortem de către Nicolae Ceaușescu.
O altă figură exponențială a facțiunii moscovite era cea a secuiului Vasile
Luca (1898-1963), acuzat în cadrul ședinței plenare a C.C. al P.M.R. din 27 mai
1952 de sabotaj economic cât fusese ministru de Finanțe, precum și de colaborare
cu Siguranța în perioada interbelică. Ajuns deținut politic, Vasile Luca va și muri în
închisoarea de la Aiud, în 1963.
Cel de-al treilea membru al grupării, Teohari Georgescu (1908-1976) era un
comunist indigen, dar, din dorința de a urca cât mai sus în ierarhia partidului s-a
alăturat facțiunii „moscovite”, obținând portofoliul Internelor și chiar funcția de
vicepremier al României. După ce a fost închis mai bine de un an de zile, au urmat
eliberarea și reabilitarea sa parțială.
Scopul principal al epurărilor din România era legat de dorința lui Dej de a o
elimina pe Ana Pauker, principala sa rivală în lupta pentru exercitarea controlului
deplin asupra partidului. El a știut să profite de interesul lui Stalin pentru
eliminarea evreilor din rândul elitelor comuniste est-europene, reușind să convingă
Moscova că era exponentul cel mai demn de încredere al intereselor sovietice.
Mult mai spectaculoasă se va dovedi a fi eliminarea „moscoviților” în
Cehoslovacia, acolo unde, în octombrie 1952, era pus în scenă un proces ce-i viza
pe Rudolf Slansky și pe principalii săi acoliți. În calitate de fost secretar general al
partidului, Slansky luase parte la numeroase acțiuni represive vizându-i pe liderii
opoziției democratice, dar și pe comuniștii ostili conducerii.
Acuzat de conspirație sionistă și de colaborare cu rețelele de spionaj
occidentale, Rudolf Slansky n-a avut nici măcar posibilitatea de a se explica, fiind
condamnat la moarte și apoi executat în decembrie 1952, alături de alți militanți
comuniști, de aceeași origine etnică.
Paranoia antisemită a lui Stalin va atinge climaxul în februarie 1953, atunci
când, la Kremlin era descoperit așa-zisul „complot al halatelor albe”, cu referire la
medicii evrei care tratau elita politică moscovită. Ei au fost acuzați de implicare în
activități criminale, menite să ducă la exterminarea conducerii sovietice. Supuși
unor groaznice torturi fizice și psihice, aceștia și-au găsit salvarea în moartea lui
Stalin, survenită la 5 martie 1953, astfel încât nu li s-a mai înscenat niciun proces.
În momentul decesului „țarului roșu”, în toate regimurile de „democrație
populară” funcționa un sistem politic bazat pe manipulare ideologică și pe teroare,
iar cel economic era unul tipic de comandă.
De-a lungul intervalului 1945-1953, în întreaga Europă Răsăriteană-cu
excepția parțială a Germaniei de Est- au fost instituite regimuri totalitare, în cadrul
cărora partidul-stat a reușit să anihileze orice formă de autonomie instituțională.