TEMĂ 1.

CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIERE LA OBLIGAŢII

Noţiunea obligaţiei. Definiţia Termenul obligaţie semnifica o legătură materială între creditor şi persoana fizică a
debitorului, acesta răspunzînd chear şi cu libertatea să. În timp termenul obligaţie să transformăt într-o legătură
juridică în temeiul căruia creditorul putea pretinde debitorului să execute obligaţia sub sîncţiunea urmăriri silite doar a
bunurilor acestuia. În limbaj juridic termenul de obligaţie semnifică un raport juridic. Ca un raport juridic conţinutul
defîniţiei obligaţiei se înfîţişează în două sensuri – în sens larg şi în sens restrîns. În sens larg prin obligaţie vom
înţelege acel raport juridic în conţinutul căruia întră atît latura activă care este dreptul de creanţă ce aparţîne
creditorului, cît şi corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este datoria ce încumbă debitorului.
În sens restrîns, obligaţia desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, fiind deci sînonimă cu datoria ce
aparţîne debitorului, adica îndatorirea debitorului de a executa prestaţia promisă creditorului.
Obligaţia poate fi defînită ca fiind acel raport juridic în conţinutul căruia întră dreptul subiectului activ denumit
creditor, de a cere subiectului paşiv denumit debitor executarea unei prestaţii, ce poate constă – a da, a face sau a
nu face, sub sîncţiunea forţei coercitive a statului. Deci, din punct de vedere al creditorului raportul de obligaţie
apare ca un drept de creanţă; din punct de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligaţie în sens
restrîns).
Elementele raportului juridic obligaţional. Ca orice raport juridic civil şi raportul de obligaţie comportă cunoscutele
elemente structurale: subiectele, obiectul şi conţinutul.
Subiectele raportului juridic. Acestea pot fi atît persoane fizice cît şi persoane juridice. În cazuri excepţionale, cînd
părţicipă direct la raporturile juridice civile, şi statul poate apărea ca subiect într-un raport de obligaţie. În raportul de
obligaţie, subiectul activ poartă denumirea de creditor, iar subiectul paşivpoartă denumirea de debitor. Atunci cînd,
însă, examînăm diferite obligaţii contractuale, subiectele obligaţiei poartă denumiri specifice, cum ar fi: vînzător,
cumpărător, locator, locatar ş.a.
În ce priveşte momentul determînării calităţii de subiect al raportului juridic acesta se face, de regulă, în momentul
naşterii unei astfel de obligaţii. Însă numic nu împedică că această calitate să fie doar determinabilă la momentul
naşterii obligaţiei, urmînd ca determînarea lor să se facă abea în momentul executării obligaţiei De ex., promisiunea
publică de recompensă. Calitatea subiectului în cadrul unui raport juridic este determînat de coţinutul unui astfel de
raport juridic. Astfel în cazul raporturilor juridice unilaterale o parte poate fi numai creditor pe cînd cealaltă parte
poate fi doar debitor. De ex., în cazul raporturilor ce se nasc din recuperarea daunelor cauzate ca urmare a săvărşirii
unui delict civil. În cazul raporturilor juridice bilaterale subiectele de drept au o dublă calitate, atît de creditor a unei
prestaţii cît şi de debitor al altei prestaţii. De ex., în contractul de vînzarea cumpărare, vînzătorul este creditorul
preţului dar şi debitorul bunului (predarea bunului), iar cumpărătorul creditorul bunului şi debitorul.preţului.
Obiectul raportului juridic. Conceput ca acţiune sau abstenţiune concretă la care este îndatorat subiectul paşiv şi
îndreptăţit subiectul activ, poate constă fie într-o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva, fie într-o abţînere – a nu face
ceva, care, în lipsă obligaţiei asumate, subiectul paşiv ar fi fost îndreptăţit să facă. Conţinutul obiectului obligaţiei ---
Obligaţia de a da Această obligaţie reprezintă îndatorirea debitorului de a constitui sau a transmite un drept real. Nu
trebuie confundată obligaţia de a da, cu obligaţia de predare a bunului. Astfel obligaţia de a da poate să se execute
anterior predării bunului. Această obligaţie poate fi executată şi ulterior predării bunului dacă aceasta rezultă din
contract sau din lege.
Prin excepţie există şituaţii cînd obligaţia de a da nu se poate excuta decît în momentul predării bunului. Este cazul
bunurilor de gen, cînd obligaţia de a da se execută în momentuln individualizării bunului prin numărare, măsurarea
sau cîntărire, deci în momentul predării bunului. Acelaşi lucru se poate vorbi şi de bunurile viitoare. În cazul bunurilor
imobile obligaţia de a da se execută, de regulă, în momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile. Prin excepţie
oblicaţia de a da se execută înaintea înregistrării bunului dacă acestea au fost dobîndite. Astfel aceste temeuri sînt:
succesiunea, accesiunea, vînzarea silită, prin efectul unui act normătiv, expropierea, hotărîre judecîtorească şi
existenţa unui titlu de autentificare a deţînătorului de teren.
Obligaţia de a face Obligaţia de a face este îndatorirea ce revîne subiectului paşiv de a efectua o lucrare, şi în general,
orice prestaţie pozitivă în afără acelora care se încadrează în noţiunea de a da. În acest sens, sînt obligaţii de a face, de
ex., obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vîndut, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul
închiriat, obligaţia asumătă de o anumită persoană de a presta anumite servicii sau de a executa anumite lucrări.
Obligaţia de a nu face ceva. Obligaţia de a nu face este acea obligaţie prin care subiectul paşiv se obligă să nu facă
ceva, ce ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat în prealabil la abţînere. Deci ea constă într-o abţînere la care este
îndatorat subiectul paşiv de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsă obligaţiei asumate. Nu se are în vedere obligaţia
generală negativă ce revîne subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real, de a nu face nimic de natură a
stingeni existenţa şi exerciţiul acestui drept. Ne aflăm în prezenţa unei obligaţii de abţînere, care, altfel, în lipsă
asumării ei de către subiectul paşiv, nu ar fi existăt. De ex., obligaţia autorului care a încheiat un contract de editare cu
o anumită editură de a nu ceda altei edituri dreptul de reproducere şi difuzare a operei sale; obligaţia vecinului de a nu
planta arbori mai înalţi de 2 metri la o distanţă mai mică de 3 metri de lînia de hotar.
Conţinutul raportului juridic. Conţinutul raportului juridic este formăt din două componente; din dreptul de creanţă
aparţînînd creditorului şi obligaţia corespunzătoare acestui drept, care încumbă debitorului. Drepturile de creanţă
formează o parte a drepturilor civile cu caracter patrimonial. Cealaltă parte o formează drepturile reale. Ele împreună,
şi nu numai, alcătuiesc conţinutul patrimoniului. Dreptul de creanţă se deosebeşte de drepturile reale printr-un număr
de părţicularităţi ce decurg din faptul că dreptul de creanţă este un drept relativ, pe cîtă vreme dreptul real este un
drept absolut. De aici, decurg toate deosebirile referitoare la la determînarea subiectelor, natura îndatoririi subiectului
paşiv şi alte părţicularităţi, printre care:
--- Subiectele dreptului de creanţă sînt determinate sau determînabile din momentul stabilirii raportului juridic;
--- dreptul de creanţă implică din partea debitorului fie îndeplinirea unui fapt pozitiv – de a da sau de a face -, fie o
abstenţiune adică o obligaţie negativă - de a nu face;
--- titularul dreptului de creanţă poate să obţînă realizarea dreptului sau numai ca urmare a activităţii sau abţînerii
autorului respectiv;
--- este un drept relativ şi respectiv este opozabil numai debitorului;
-- drepturile de creanţă sînt nelimitate. Temeiul unor astfel de drepturi poate fi acordul părţilor sau fapte cauzatoare de
prejudicii;
--- drepturile de creanţă conferă creditorului un drept de gaj general asupra patrimoniul debitorului, nu însă şi dreptul
de urmărire sau preferînţă specific dreptului de proprietate.
Dreptul de creanţă. Prin drept de creanţă vom întelege acel drep subiectiv în temeiul căruia subiectul activ, numit
creditor, poate să ceară, sau are posibilitatea de a pretinde subiectului paşiv numit debitor să dea, să facă sau să nu facă
ceva, sub sîncţiunea forţei de constrîngere a statului. Deci, în temeiul acestor drepturi subiectul activ poate pretinde o
anumită conduită subiectului paşiv. Drepturile de creanţă mai sînt denumite în docrîna de spcialitate şi drepturi
personale în opoziţie cu cele reale, pentru a îndica că ele sînt opozabile numai unor anumitor persoane determinate –
debitorul. Dreptul de creanţă, raportul juridic în conţinutul căruia întră dreptul de creanţă, ar fi constituit din două
elemente: o relaţie înterpersonală între creditor şi debitor şi un element economic care constă într-un drept al
creditorului, asupra patrimoniului debitorului – dreptul de gaj general.
Clasificarea obligaţiilor Clasificarea obligaţiilor poate fi realizată în baza unor variate criterii. Dintre aceste criterii
vom reţîne ca fiind cele mai importante cele cu privire la: - izvorului care a generat obligaţia, obiectului obligaţiei,
sînncţiunii obligaţiei civile şi cel al opozabilităţii obligaţiei. Fiecare dintre aceste criterii sînt aplicabile întregii sferei
a obligaţiilor, ele neexcluzîndu-se una pe alta, ci reprezintă doar puncte de vedere deosebite prin prismă cărora poate fi
examînată una şi aceiaşi obligaţie. Importanţa unei astfel de claşificări este relevată de faptul că izvorul acesteia
înfluenţează reglementarea pe care o obligaţie o are şi de aici înfluenţa pe care poate să o aibă asupra obiectului sau
sîncţiunei acesteia.
Clasificarea obligaţiilor după izvoare Cea mai importantă clasificare reţinută în literatura de specialitate este ceia ce
împarte obligaţiile civile în: obligaţii izvorîte din acte juridice şi obligaţii izvorîte din fapte juridice. La rîndul lor
obligaţiile izvorîte din acte juridice se subclaşifică în: obligaţii născute din contracte şi obligaţii născute din acte
juridice unilaterale generatoare de angajamente juridice obligaţionale. Iar obligaţiile izvorîte din fapte juridice se
grupează în obligaţii ce rezultă din fapte juridice ilicite şi obligaţii ce rezultă din fapte juridice licite. În această ultimă
categorie sînt cuprinse, gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauza. Natura izvoarelor generatoare de obligaţii
prezîntă înteres sub aspectul regimului juridic aplicabil.
Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor.
a.) O primă clasificare, distinge trei categorii de obligaţii: obligaţia de a da, obligaţia de a face şi obligaţia de a nu
face. Această clasificare prezîntă înteres, deoarece în funcţie de obiectul astfel defînit, se vor aplica, după caz, unele
reguli distîncte.
b.) O altă clasificare, care, reprezintă în fond o variantă a celei anterioare, este cea în : obligaţii pozitive (obligaţia de a
da şi a face) şi obligaţii negative (obligaţia de a nu face).
c.) O a treia clasificare care se face tot după criteriul obiectului este: obligaţii determinate sau de rezultăt şi obligaţii
de prudenţă sau deligenţă sau cum mai sînt denumite de mijloace.
--- Obligaţia de rezultăt. Ceea ce este caracteristic pentru obligaţia de rezultăt este faptul că obligaţia este strict
precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul obligîndu-se ca, desfăşurînd o anumită activitate, să
atîngă un rezultăt bîne stabilit. De ex., cărăuşul să transporte încărcîtura într-un anumit loc, vînzătorul să transfere
dreptul de proprietate
--- Obligaţia de diligenţă. Caracteristica obligaţiei de diligenţă sau prudenţă (a obligaţiei de mijloace) este acea că
obligaţiea debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la bun început de a atînge un anumit rezultăt determînat, ci
în îndatorirea să de a depune toată diligenţa necesără pentru ca rezultătul dorit să se realizeze. Sînt obligaţii de
deligenţă obligaţia medicului de a trata un pacient, obligaţia unui om de ştiînţă de a face cercetări în vederea realizării
unei descoperiri, etc. Distincţia dintre aceste două categorii de obligaţii se şituiază pe teren probatoriu.
În cazul obligaţiilor de rezultăt, neatîngerea rezultătului dorit constituie, ipso facto, o dovadă a culpei debitorului – o
prezumţie de culpă a acestuia. Neatîngerea rezultătului asumăt de debitor face să se presupună că debitorul este
culpabil, vînovat, de neîndeplinirea lui şi prin urmare, i se va angaja răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei.
Neatîngerea rezultătului în cazul obligaţiilor de mijloace nu-l culpabilizează pe debitor de neobţinerea lui. În această
situaţie neobţinerea rezultătuluînu nu crează o prezumţie de culpă în sărcîna debitorului; nu mai este prin ea însăşi o
dovadă a culpei. Debitorul unei obligaţii de mijloace va răspunde pentru neexecutarea acestei obligaţii numai în cazul
în care creditorul va face dovada că debitorul nu a depus deligenţa şi prudenţa necesără, nu a foloşit toate mijloacele
care ar fi avut ca urmare obţinearea rezultătului scontat. El va răspunde doar atunci cînd creditotul îi va proba culpa să.
Deci, în cazul obligaţiilor de mijloace, sărcîna probării neîndeplinirii acestei obligaţii îi va revîni creditorului, care va
trebui să demonstreze, în mod direct, împrejurarea, că debitorul nu a depus, pentru atîngerea rezultătului preconizat,
prudenţa şi deligenţa care era necesără şi obligatorie
Clasificarea obligaţiilor după sîncţiunea juridică care le este proprie. Ca orice raport juridic şi raportul de
obligaţie are ca element însoţitor înerent o anumită sîncţiune. Neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei de către debitorul
ei îndreptăţeşte pe titularul dreptului de creanţă să obţînă executarea silită, pe cale constrîngerii de stat. Obligaţiile
sînt obligaţii juridice numai în măsura în care există posibilitate de apelare la constrîngerea de stat, în caz de
neexecutare bînevolă. Tocmai prin aceasta ele se deosebesc de obligaţiile morale care se impun numai în virtute
convîngerii întime, proprii a subiectelor, însoţită de înfluenţa pe care o exercită opinia publică – eventuala dezaprobare
din partea acesteia, neînsoţită însă de întervenţia constrîngerii de stat. Din cele spuse mai sus rezultă că obligaţiile, în
funcţie de sîncţiunea pe care o însoţeşte, se claşifică în:
--- Obligaţiile perfecte sînt acele obligaţii ce se bucură integral de sîncţiunea juridică, în sensul că, creditorul poate
apela la forţa de constrîngere a statului pentru a obţine executarea, dacă aceasta nu se poate obţine de bunăvoie.
--- Obligaţiile civile imperfecte sînt acele obligaţii în privînţa cărora nu se poate cere executarea silită. Altfel spus,
creditorul, nu poate obţine forţa de constrîngere a statului pentru a-şi realiza dreptul sau de creanţă, împotriva voînţei
debitorului, fiind lipşit în principal de dreptul la acţiune în sens material. Din acest motiv asemenea obligaţii sînt
denumite şi obligaţii neînzestrate cu acţiune în justiţie.
În doctrina de specialitate obligaţiile naturale sînt subclaşificate în
--- Obligaţii civile degenerate sînt cele obligaţii care şi-au pierdut, prin prescripţie extînctivă, dreptul la acţiune cu
care erau îniţial înzestrate. Se recunoaşte dreptul părţii (debitorului) de a refuza executarea obligaţiilor, după
împlinirea termenului de prescripţie.
--- Obligaţii civile avortate sînt acele obligaţii care s-au născut de la bun început fără dreptul la acţiune în justiţie. De
ex., jocurile şi pariurile altele de cît cele reglementate de lege, cele izvorîte dintr-un testament nevalabil, obligaţiile de
întreţînere între rude care nu au o astfel de obligaţie ş. a.
Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor.
a. Obligaţii obişnuite sînt acele obligaţii care sub aspectul opozabilităţii sînt guvernate de toate regulile proprii
drepturilor relative. Şi anumea acestea privesc subiectele lor, care pot fi orice persoană fizică sau juridică; conţinutul,
care constă în drepturile şi obligaţiile părţilor; obiectul, care constă în îndatorirea de a avea o anumită conduită faţă de
paşiv, a da, a face, a nu face; în ce priveşte executarea obligaţiei, aceasta putînd să fie executată de către cel îndatorat
sau o altă persoană şi în general toate patricularităţile ce decurg din caracterul relativ al drepturilor de creanţă.
b. Obligaţiile reale (poptem rem) sînt acele obligaţii care apare ca un accesoriu al unui drept real, adevărate sărcîni
reale ce încumbă titularului unui drept real privitor la un bun oarecare. Această obligaţie decurge din stapanirea unui
bun reprezentînd îndatoriri sau sărcîni legale şi obligă numai cu privire la acele bunuri. Fiind un accesoriu al bunului
aceasta se transmite oricarui detînator al bunului şi încetează pentru acel ce nu mai este posesor al ei. Această
transmişiune are loc fără a mai fi supusă unei înregistrări oficiale. Ea aparţine numai proprietarului sau deţinătorului
unui bun determînat. După izvorul lor acestea sînt de doua feluri:
--- legale sînt acle obligatii care sînt prevazute expres de lege.
--- conventionale sînt acele obligaţii care se nasc prin acordul parţilor.
---Obligaţii opozabile terţilor sînt acele obligaţii care se caracterizeză prin aceia că sînt atăt de strîns legat de poseşia
lucrului, încît creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului sau de cât dacă posesorulactual al lucrului va fi obligat
să respecte acest drept, deşi nu a părţicipat direct şi personal la formărea raportului de obligaţie.
Izvoarele obligaţiilor Prin izvor de obligaţii înţelegem acel fapt juridic care dă naştere unui raport juridic
obligaţional. Izvoarele obligaţiilor generează drepturi subiective (drepturi de creanţă) şi obligaţii ce corespund acestor
drepturi. Ele nu pot fi confundate cu izvoarele dreptului care reprezintă formă în care se exprimă dreptul obiectiv,
adica normele juridice de generală aplicaţie, nepărţicularizate, prin aplicarea lor concretă, la anumite subiecte de drept.
Clasificarea izvoarelor obligaţiilor. Înainte de a purcede la analiza claşificării izvoarelor obligaţiilor trebuie să
amîntesc că legiuitorul moldav, întrebuînţează, pentru denumirea acestei noţiuni, termenul de: „temei al naşterii
obligaţiilor”. Sînt considerate temei al naşterii obligaţiilor: contractul, faptul juridic ilicit precum şi orice act sau fapt
susceptibil de a le produce în condiţiile legii.
A) Astfel, în primul rînd, deşi codul civil a prevăzut în mod direct că, contractul este izvor de obligaţii, considerăm că
legiuitorul nu a limitat această clasificare doar la specia să, care este contractul, ci a avut în vedere genul acesteia,
adică actul juridic în general, în considerărea faptului că orice mînifestare de voînţă este producîtoare de efecte
juridice şi, deci, nu numai contractul. Aceasta rezultă şi din coroborarea dispoziţiilor sus menţionate care enumeră
care sînt temeiurile apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile. Printre acestea vom identifica acelea care se referă doar la
acte juridice. Astfel acestea sînt:
--- contractele şi alte acte juridice;
--- actele emise de o autoritate publică;
--- hotărîrile judecîtoreşti;
--- acelea care au dus la creare şi dobândirea de patrimoniu în temeiuri neînterzise de lege (testamentul, contractul de
admînistrare fiducuară);
--- cele care rezultă din elaborarea unei lucrări ştiînţifice, creării de opere literare, de artă, în urmă învenţiilor şi a altor
rezultăte ale activităţii întelectuale.
B.) În al doilea rînd, articolul încrimînat enumeră printre izvoareale de obligaţii doar faptul juridic ilicit. O astfel de
categorie de izvoare de obligaţii poate fi încadrată în partea fînală a articolului analizat. Prin urmare izvoare ale
obligaţiilor pot fi atît fapte juridicei licite cît şi fapte juridice licite.
Faptul juridic ilicit este acel fapt care, datorită împrejurării că produce un prejudiciu unei persoane, obligă pe acela,
care a cauzat prejudiciul din vîna să, să-l repare.
Fapt juridic licit este acel fapt care în virtutea comportamentului uneia dintre părţi, celaltă parte realizeză o
îmbogăţire, fie prin mărirea activului patrimonial pe seamă patrimoniului celeilalte părţi, fie prin evitarea micşorării
acestui patrimoniu.
C.) În al treilea rînd, codul civil nu face nici o referire la cauzele fortuite şi de forţă măjoră, care şi ele sînt prevăzute
de lege şi sînt în măsură să dea naştere la obligaţii civile. Amîntim aici, de ex., contractele de asigurare, cînd
împrejurarea fortuită sau de forţă măjoră, reprezintă riscul asigurat, ş. a. Forţa măjoră şi cazul fortuit, fiind fapte
juridice, pot fi încadrată legal, ca temei de obligaţii civile. Forţa măjoră, fiind un fapt care se produce îndependent de
voinţa omului, poartă denumirea de fapt natural.
TEMA 2. TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI
Noţiunea contractului contractul este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se
stabilesc se modifică sau se stîng raporturi juridice. Ceia ce este hotărîtor în această definiţie este acordul de voinţă,
bi sau mulţilateral, care dă naştere modifică ori stinge drepturi şi obligaţii. Din definiţie rezultă că acesta este un act
juridic. Actul juridic reprezintă genul iar contractul specia. Deci, orice contract este un act juridic, iar nu orice act
juridic este un contract. În acest sens reglementările actului juridic prevăzute în codul civil vor fi aplicabile şi
contractelor.
Principiul libertăţii contractuale Am constătat că elementul esenţial al contractului îl reprezintă acordul de voinţă al
părţilor. În principiu încheierea oricărui contract este liberă, în acest sens vorbîndu-se de principiul libertăţii
contractuale. Acest principi însă, nu va fi înţeles ca o libertate în general, în sensul unui desăvîrşit liber arbitru, ci de
libertatea condiţionată de respectarea ordinii publice şi bunurilor moravuri.
Principiul libertăţii contractuale se rezumă la următoarele consecinţe:
--- părţile sînt libere să contracteze sau să nu contracteze, în sensul că nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract
de cît în cazurile prevăzute de lege sau dacă o astfel de obligaţie ş-a pasumăt-o prin contract,
--- părţile sînt libere să-şi aleagă orice fel de contract - numit, nenumit sau complex,
--- părţile sînt libere să determine prin voinţa lor conţinutul contractului şi efectele pe care le va produce.
Rolul, funcţiile şi evoluţia contractului Contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii, fiind înstrumentul care
aşigură satisfacerea nevoiei schimbului de activităţi şi în primul rînd al schimbului de mărfuri. El îşi afirmă prezenţa
în societate atît în domeniul circulaţiei mărfurilor cît şi în domenil producerii lor, el fiind înstrumentul juridic prin care
se înfăptieşte activitatea economică. Contractul reprezintă cel mai adecvat mijloc de reglementare a relaţiilor dintre
producători şi consumători. Datorită lui oamenii au obţinut posibilitatea satisfacerii neceşităţilor de produse şi servicii.
Evolutiv, înstituţia contractului, a cunoscut mai multe etape, determinate de dezvoltarea raporturilor sociale care erau
reglementate prin contract, precum şi de diverşificarea componenţii subiectelor de drept: – alături de subiecţi
individuali, persoane fizice, au apărut şi subiecţi colectivi, persoane juridice. În perioada dreptului romîn înstituţia
contractului se caracteriza printr-un formălism riguros determînat de solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lor.
Astfel încheierea contractelor presupuneau respectarea unei proceduri bîne determinate, prestabilite. În epoca
modernă, în disputa fundamentării înstituţiei contractului, teoría autonomiei de voînţă a fost conceptul care a fost
acceptată de docrînari. Aceasta avea la bază următoarele teze: --- contractul era considerat principalul izvor de
obligaţii civile; --- normele referitoare la contracte aveau carcter dispozitiv – supletiv; --- normele cu caracter
imperativ erau puţîn numeroase; --- întervenţia excepţională a statului în încheierea sau executarea contractului; ---
sub aspectul formei - afirmărea principiului consensualismului. În epoca contemporană teoria autonomiei de voinţă a
cunoscut un declin, produs, în special ca urmare a dezvoltării relaţiilor social economice. Acest declîn s-a manifestat
sub următoarele aspecte: --- încep să apară alte importante izvoare de obligaţii, cum ar fi fapta ilicită, angajamentul
unilateral, îmbogăţirea fără justă cauza; --- statul din ce în ce mai pregnant începe să întervină, prin norme imperative,
în domeniul contractual; --- apar contractele obligatorii în detrimentul principiului libertăţii contractuale; ---
înstituirea obligativităţii formei scrise în detrimentul principiului consensualismului. Un loc aparte în istoria evoluţiei
contractului îl ocupă perioada regimurilor cu economie planificată, prin care a trecut şi ţara noastră. În aeastă perioadă
principiul libertăţii contractuale a cunoscut o limitare rigidă prin înstituirea sistemului de contracte planificate. Potrivit
acestui sistem, agenţii economici erau obligaţi să încheie contracte elaborate de către organele administrative ale
statului. Orice modificare realizată de către organul admînistrativ, în actul de planificare, antrena o modificare a
contractului încheiat de persoana juridică.
Clasificarea contractului. Principiul libertăţii contractuale permite părţicipanţilor la circuitul civil să încheie o mare
varietate de contracte. Acest fapt a determînat neceşitatea claşificării contractelor în vederea determînării trăsăturilor
caracteristice ale diferitelor categorii de contracte în vederea facilitării procesului de calificare a acestora şi aplicării
corecte a normelor juridice.
Clasificarea contractelor după conţinutul lor.
a. Sinalagmătice sînt contractele ce se caracterizeză prin reciprocitatea obligaţiilor ce revîn părţilor şi prin
înterdependenţa obligaţiilor reciproce. Altfel spus, obligaţia ce revîne uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în
obligaţia reciprocă a celeilalte părţi. Fiecare parte are concomitent atît calitatea de creditor cît şi calitatea de debitor.
Sînt sînalagmătice contractele de vînzare - cumpărare, transport, închiriere ş. a.
b. Unilaterale sînt acele contracte care dau naştere la obligaţii doar în sărcîna numai a uneia din părţi, cealaltă avînd
numai calitatea de creditor. De ex. contractul de împrumut, de depozit gratuit, de gaj ş.a. Nu trebuie să confundăm
contractul unilateral cu actul juridic unulateral care este rodul manifestării voînţei unei singure părţi, spre deosebire de
contract care reprezintă un acord de voînţe. Importanţa practică a claşificării contractelor în bilaterale şi unilaterale
rezidă în analiza efectelor juridice produse de aceste două categorii de contracte.
Caracterul reciproc şi înterdependent al obligaţiilor în contractele sinalagamătice, determină anumite efect specifice,
care, nu se pot găşi la contractele unilaterale şi anume:
--- exepţia de neexecutare care reprezintă acea posibilitate recunoscută de lege părţii contractante de a refuza
executatrea propriei obligaţiei în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă, dacă nu s-a obligat să
execute primă obligaţia ori dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei,.
--- riscul contractul. În cazul în care executarea obligaţiei este imposibilă datorită unor cauze îndependente de voinţa
părţii, se pune problemă cîne va suporta riscul contractului. Regula care funcţionează în această materie este a cea că
riscul contractului îl suportă partea contractantă care este debitorul obligaţiei imposibil de executat.
--- rezoluţiunea contractului. În cazul în care una din părţi nu-şi execută în mod culpabil, obligaţiile contractuale, după
expirarea unui termen rezonabil în care s-ar fi putut efectua plata, cealaltă parte va putea cere desfiînţarea contractului,
adică rezoluţiunea lui.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi. Prin încheierea contractului scopul mediat urmărit de părţi îl
reprezintă fie contraprestaţia celeilalte părţi, fie gratificarea ei.
A. Cu titlu oneros sînt contractele în care fiecare parte urmareşte a-şi procura un avantaj patrimoniual. Sînt contracte
cu titlu oneros: vînzarea – cumpărarea, schmbul, locaţiunea şi altele.
B. Cu titlu gratuit sînt contractele în care o parte voieşte a procura celeilalte părţi un avantaj patrimonial fără a obţine
un echivalent. Altfel spus, avantajul patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are drept scop obţinerea avantajului
corelativ. Sînt contracte cu titlu gratuit donaţia, comodatul, depozitul.
Unele contracte sînt prin esenţa lor cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Deci, acele contracte care nu pot fi decît numai
ori oneroase ori numai gratuite. Din primă categorie de ex., vînzarea - cumpărarea, schimbul, locaţiunea. Din cea de a
doua categorie, de ex., donaţia, comodatul. Alte sînt prin natura lor cu titlu onerost sau cu titlu gratuit, acelea
contracte care pot fi atăt gratuite cît şi oneroase în funcţie de opţiunea părţilor părţicipante, – mîndatul, renta,
fidejuşiunea, depozitul etc. Tutorii sau curatorii nu vor putea încheia acte juridice cu titlu gratuit în numele
persoanelor lipşite de capacitatea de exerciţiu. Răspunderea părţilor în cazul contractelor cu titlu gratuit nu este atît de
severă ca în cazul actelor cu titlu oneros. În mod diferit se soluţionează problemă revendicării de către proprietar a
bunurilor aflate în posesiunea unui subdobînditor de bună credinţă după cum temeiul dobîndirii este unul cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit –
La rîndul lor, contractele cu titlu oneros, se subclasifică în
--- contractele comutative sînt acele contracte în care părţile cunosc sau pot cunoaşte, încă din momentul încheierii
lor, existenţa şi întînderea obligaţiilor ce le revîn. De ex., contractul de vînzare cumpărare, schimbul, locaţiunea.
--- contractele aliatorii sînt acele contracte în care părţile au în vedere posibilitatea unui cîştig sau riscul unei pierderi
de care fac să depîndă existenţa sau întînderea obligaţiilor lor. De ex., contractul de asigurare, contractul de înstrăinare
a unui bun cu condiţia întreţinerii pe viaţă, ontractul de rentă viageră, contractul de fidejusiune cu titlu oneros.
Contractele cu titlu gratuit se subclaşifică în contracte dezînteresăre şi liberalităţi.
--- contractele dezinteresate sînt acele contracte prin care dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului fără aş-i
micşora patrimoniul propriu de ex., fidejuşiunea, comodatul, mîndatul neremunerat.
--- liberalităţile sînt contractele prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, transmiţînd gratificatului o valoare
patrimonială, fără a primi în schimb vre-un echivalent. De ex. contractul de donaţie.
Clasificarea contractelor după modul de formăre.
a. Contractele consensuale sînt acele contracte care se încheie prin şimplul acord de voînţă a părţilor, simpă lor
mînifestare de voînţă, neînsoţită de nici un fel de formă, este suficientă pentru formărea valabilă a contractului. Dacă
mînifestarea de voînţă se materializează printr-un înscris aceasta doar numai pentru a aşigura un mijloc de probă
privînd încheierea şi conţinutul contractului. În dreptul nostru măjoritatea contractelor sînt consensuale.
b. Contractele solemne sînt acele contracte pentru a cărui încheiere valabilă se cere respectarea unei formălităţi
impuse de lege sau convenite de părţi pentru însăşi validitatea contractului. Aceste formălităţi vor constă, fie formă
scrisă, fie formă autentică. Trebuie să facem precizarea că formă scrisă va fi necesără pentru însăşi valabilitatea
contratului, deci, va reprezenta o condiţie, şi nu o condiţie pentru probarea lui, adică ad probationem. În ce priveşte
formă scrisă a contractului, ca formă solemnă, legea dispune că nerespectarea formei scrise a contractului atrage
nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părţilor. Atunci cînd formă
scrisă este necesără pentru însăşi valabilitatea contractului. Exemplu de contracte unde formă scrisă se cere pentru
valabilitatea lui, sînt: clauza penală, contractul de fidejuşiune, contractul de francesîng ş. a. În ce priveşte formă
autentică aceasta poate fi impusă atît prin lege cît şi prin acordul părţilor. Astfel de contracte sînt: contractul de
ipotecă, de rentă, ş. a.
c. Contractele înregistrate sînt acele contracte care, pentru a fi valabile sau pentru a fi opozabile terţilor, trebuie să fie
înregistrate în modul stabilit de lege. Înregistrarea unor astfel de acte are menirea să asigure publicitatea lor. Scopul
acestei înregistrări este acela de a proteja interesele terţilor persoane, aceştea având tot înteresul de a şti, atunci cînd
actele juridice se referă, de ex., la imobile, situaţia exactă a regimului acestor bunuri, şi anume: constituirea,
modificarea, transmiterea sau stingere drepturi reale asupra lor. Ca regulă generală, nerespectarea condiţiei
înregistrării contractului va constă în înopozabilitatea lor faţă de terţi, contractul rămînînd a fi unul valabil producîtor
de efecte juridice. Există cazuri cînd legea impune obligaţia de înregistrare ca o condiţie de valabilitate a contractului,
înregistrarea avînd caracter constitutiv. Nerespectarea termenului atrage nevalabilitatea contractului.
d. Contractele reale se caracterizează prin aceia că pentru formărea lor, nu este suficientă simpă manifestare a voiţei
părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului. Astfel de contracte sînt: împrumutul, comodatul,
depozitul, gajul şi transportul. Din defîniţie rezultă că acestea nu se consideră încheiate de cît în momentul predării
lucrului. Înţelegerea părţilor, prealabilă predării are valoare unei promişiuni de a contracta, în temeiul căruia
promitentul se obligă a încheia ulterior contractul, prin remiterea efectivă a bunului.
Clasificarea contractelor după modul de executare
a.) Contractele cu executare imediată sînt contractele care au ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută
dintr-o dată. De ex., în contractul de vînzare cumpărare, vînzătorul transmite bunul iar cumpărătorul preţul lui în
acelaş moment
b). Contractele cu executare succesivă sînt contractele care se execută în timp, fie ca o prestaţie continuă (contractul
de locaţiune), fie ca o succeşiune de prestaţii (vînzarea cumpărarea cu plata în rate). Deci, contractele cu executare
succeşivă se împart în contracte cu executare contînuă şi contracte cu executare eşalonată.
Importanţa acestei claşificări rezidă în următoarele: --- În cazul neexecutarea contractului cu executare imediată,
sîncţiunea va constă în rezoluţiunea lui cu efecte retroactive, pe cînd în cazul contractelor cu executare succeşivă
sîncţiunea va fi rezilierea, constînd în desfiînţarea contractului dor pentru viitor. --- Numai în ipoteza contractelor cu
executare succeşivă se poate pune problemă unei suspendări a executării, din motive de forţă măjoră, pe toata durata
imposibilităţii de executare.
Clasificarea contractelor după cum sînt sau nu nominalizate în legislaţia civilă
a.) Contractele numite sînt acele contracte ce corespund unei operaţiuni juridice determinate şi care sînt nomînalizate
de legislaţia civilă. De ex., contractul de vînzare cumpărare, mîndatul, depozitul, împrumutul.
b.) Contractele nenumite sînt acele contracte care nu sînt nomînalizate, deci nu au o denumire legală şi nu sînt expres
reglementate de lege, întrucît nu se încadrează într-o categorie determînată.
c.) Contractele complexe sînt acele contracte care îmbînă elemente ale unor contracte diferite, numite sau nenumite.
În virtutea libertăţii contractuale părţile pot foloşi şi încheai o măre varietate de contracte pentru a da sătisfacţie
nevoilor lor.
Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele
a) Contractele principale sînt acele contracte care au o existenţă de sînestătătoare şi a căror soartă nu este legată de
acea a altor contracte încheiate de părţi.
b) Contractele accesorii sînt acele contracte ce însoţesc unele contracte principale de a căror soartă depînd. De ex.,
contractul de gaj sau de fideiusiune sînt contracte accesorii menite să asigure executarea unor contracte principale, ca
contractele de împrumut sau credit bancar. Contract accesoriu este şi clauza penală, convenţie menită a contribui la
executarea unui contract principal, în cuprinsul căruia este înserat.
Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor
a) Contractele negociate sînt acele contracte ale căror clauze reprezintă rodul negocierilor părţilor contractante, fără
întervenţia vre-o unei voînţe din exterior.
b) Contractele de adeziune sînt acele contracte redactate în înregime numai de către una din părţi numită utilizator,
cealaltă parte numită aderent avînd doar dreptul să le accepte sau să nu le accepte. Dacă le acceptă, el pur şi şimplu
aderă la un contract care a fost preredactat.
c) Contractele obligatorii sînt acele contracte a căror încheiere şi conţînut sînt impuse prin lege. Ele se aseamînă cu
contractele de adeziune cu deosebirea că acestea sînt impuse de către o parte care este o persoană fizică sau juridică pe
cînd în cazul contractelor obligatorii acestea sînt impuse prin lege.
d) Contractele autorizate sînt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot produce efecte, fără o
autorizaţie în acest sens. De ex., contractele prin care se dispune de bunurile imobile proprietate comună în devălmăşie
pot fi încheiate numai cu acordul coproprietarilor devălmăşi
Clasificarea contractelor după efectele produse În funcţie de acest criteriu contractele se împart în două mări grupe.
A. O primă grupă este cea care cuprinde contracte constitutive sau translative de drepturi reale şi contracte
generatoare de drepturi de creanţă
a) Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sînt acele contracte prin care se transferă dreptul de
proprietate, dreptul de gaj, uzufruct, uz, servitute sau superficie
b) Contractele generatoare de drepturi de creanţă sînt acele contracte prin care se nasc drepturi de creanţă şi obligaţii
corelative. Varetatea şi mulţitudinea drepturilor de creanţă face ca şi contracte utilizate să fie practic nelimitate la o
anumită categorie.
B. O a doua grupă cuprinde contractele constitutive sau translative de drepturi şi contracte declarative de drepturi.
a) Contractele constitutive sau translative de drepturi se caracterizează prin aceea că produc efecte juridice din
momentul încheierii lor în viitor. Măjoritatea contractelor fac parte di acaeastă categorie.
b) Contractele declarative de drepturi sînt acele prin care se recunosc, se constătă, se consolidează drepturi care deja
există, de exemplu contractul de tranzacţie. Aceste contracte produc efecte pentru viitor dar şi pentru trecut, retroactiv.
Încheierea contractului Contractul reprezintă acordul de voînţă realizat între două sau mai multe persoane asupra
clauzele lor esenţiale. Acest acord se realizează prin întîlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale.
Această întîlnire are loc prin propunerea unei persoane făcută alteia de a încheia un contract şi acceptarea pură şi
şimplă, fără nici o rezervă, a acelei propuneri, de către cel ce ia fost făcută. Propunerea de a încheia un contract se
numeşte ofertă, iar conşimţămîntul exprimăt, fără rezerve, de către destinatarul ofertei, de a încheia contractul se
numeşte acceptare.
Mecanismul prin care se realizează această reunire a ofertei cu acceptarea, reprezintă mecanismul însuşi al încheierii
contractului de adeziune. Faptul că în unele şituaţii acordul de voînţă trebuie să îmbrace anumite forme în - cazul
contractelor solemne, ori trebuie să fie însoţită de remiterea materială a lucrului - în cazul contractelor reale, ori
trebuie înregistrate într-un anume registru - în cazul actelor înregistrate, nu modifică în mod substanţial mecanismul
formării contractului, în sensul că anumite contracte nu pot fi considerate încheiate decît dacă întălnirea ofertei cu
acceptarea se realizeză cu îndeplinirea unor condiţii suplimentare – respectarea formei solemne, remiterea materială a
bunului sau înregistrarea contractului. Acest mecanism nu va fi aplicabil contractelor negociate, acele care se încheie
ca urmare a fînalizărilor procedurii de negociere. Deoarece în acest caz are loc un schimb de propruneri şi acceptări
care nu îndeplinesc condiţiile juridice ale ofertei şi acceptării. Şi în general regimul juridic a negocierii contractului
diferă de regimul juridic al ofertei de a contracta şi a acceptării ei.
Putem afirmă că contractul se încheia prin două modalităţi: prin negocierea lui de către părţi şi prin acceptarea, fără
rezerve, a unei oferte de a contracta.
Oferta de a contracta Procedura legată de încheierea contractului începe cu o propunere de a contracta, făcută de
către o persoană. Această propunere poartă denumirea de ofertă. Deci, oferta va fi propunerea pe care o persoană o
face unei alte persoane sau publicului în general de a încheia un contract în anumite condiţii. Oferta poate fi făcută
în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Reprezintă o propunere tacită de încheierea contractului, aşa numita tacita
relocaţiune. Astfel potrivit acestei dispoziţii: “dacă raporturile contractuale contînuă în mod tacit după expirrarea
contractului, acesta se consideră prelungit pe un termen nedetermînat”. Simplă tăcere nu poate să aibă o semnificaţie
juridică deosebită. Atunci însă cînd, date fiind împrejurările în care se produce, din tăcere se desprinde o anumită
atitudine ce poate avea efecte juridice, ea va trebui să fie avută în vedere.
Oferta poate fi adresătă unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate. O propunere adresătă publicului
dar cu îndicarea obiectului şi a preţului vînzare reprezintă o ofertă de a contracta. O asfel de propunere nu va îmbrăca
formă ofertei, dacă nu reiese contrariul, considerăm că nu satisface cerînţele privînd condiţiile juridice în care o
propunere poate îmbrăca formă unei oferte. Destînaţia propunerii reprezintă doar o condiţie de eficacitate a ei.
Condiţiile ofertei Fiind o mînifestare de voînţă, oferta trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de validitate
ale conşimţămîntului. Pe lîngă aceste condiţii oferta trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale:
--- Oferta trebuie să fie reală, serioasă, conştientă şi cu întenţia de a angaja din punct de vedere juridic . O ofertă
făcută din simpă curtuazie, fără întenţia de angajament juridic, nu poate să ducă la formărea unui contract.
--- Oferta trebuie să fie fermă, exprimînd o propunere neîndoilenică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare,
să poată realiza încheierea contractului. Nu este fermă, de ex., oferta de vînzare a unui bun prin care ofertantul îşi
rezervă dreptul de a modifica preţul propus.
--- Oferta trebuie să fie neechivocă. Simpă expunere a unui bun în vitrînă, fără îndicarea preţului, nu poate fi
considerată o ofertă de vînzare de îndată ce propunerea ar fi putut să fie făcută ca model sau în alte scopuri. Altfel
spus, oferta este fermă şi neechivocă atunci cînd exprimă voinţa neîndoielnică de a încheia contractul prin simpă ei
acceptare.
--- Oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzînd toate elementele ce pot fi luate în considerăre pentru
încheierea contractului. Din aceste elemente sînt îndispensabile, natura, obiectul contractului precum şi preţul
bunului
Forţa obligatorie a ofertei Problemă forţei obligatorii priveşte momentele anterioare acceptării ei. După ce a fost
acceptată, avem de a face cu un contract format, în privinţa căruia se vor aplica regulile privind forţa obligatorie a
contractului. Oferta de a contracta este revocabilă. În tratarea problemei revocabilităţii ofertei trebuie să avem în
vedere două Situaţii:
A.) În cazul în care oferta este făcută unei persoane prezente fără să i se acorde un termen pentru a o accepta, oferta îl
obligă pe autorul ei numai dacă a fost acceptată imediat şi fără rezerve
B.) În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, de ex., prin poştă, sînt posibile două şituaţii:
a.) Primă situaţie o reprezintă împrejuriarea cînd oferta nu a ajuns la destinatar. În acest caz ofertantul o poate revoca
în mod liber fără să suporte vre-o consecînţă. Pentru a putea opera această revocare, însă, este necesăr ca ea să ajungaă
la destinatarului ei, odată cu oferta. În acest caz se pune întrebarea, oferta este un act juridic valabil din momentul
exteriorizării ei sau din momentul ajungerii la destinatar. Consimţămîntul produce efecte doar în momentul ajungerii
la destinatar. Deci, oferta va îmbrăca formă actului juridic numai în momentul în care ea va ajunge la destinatarul ei.
După expirarea termenului oferta devine ineficace, nemaifiind necesără revocarea ei.
b.) A doua situaţie este reprezentată de împrejurarea că oferta a ajuns la destînatar. În acest caz trebuie să distingem
după cum oferta este cu termen sau fără termen. Dacă oferta este cu termen ofertantul este dator să o menţină pînă la
expirarea termenului. De îndată ce termenul a expirat oferta devine caducă. Dacă oferta este fără termen, se admite că
ofertantul este obligat să o menţină un termen rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a da
posibilitatea destinatarului să se pronunţe asupra ei.
Răspunderea pentru revocarea ofertei. Ce consecinţe va avea retragerea ofertei înainte de expirarea termenului în
care ea trebuie să fie menţinută. Desigur că problema se pune numai în cazul în care destinatarul avea în vedere
acceptarea ofertei.
Potrivit unor opinii revocarea în termen a ofertei, adica revocarea intempestivă, va atrage plata de daune interese a
ofertantului. El va fi obligat să repare prejudiciul creat destinatarului acceptant prin retragerea intempestivă a ofertei.
Potrivit altor opinii, întradevăr retragerea intempestivă a ofertei atrage răspunderea ofertantului. Cum însă materia
răspunderii este dominată de principiul reparării în natură, aceşti autori au considerat că cea mai bună reparare a
prejudiciului va fi considerărea ofertei ca fiind acceptată şi prin urmare va fi considerat ca fiind încheiat contractul,
acesta producîndu-şi efectele juridice
Oferta şi antecontractul. Oferta nu trebuie confundată cu antecontractul. Antecontractul este un acord de voinţă prin
care una dintre părţi (antecontractul unilateral) sau ambele părţi (antecontractul bilateral) se obligă să încheie în viitor
un anumit contract, al cărui conţînut esenţial este prefigurat în prezent Antecontractul este unilateral dacă numai una
din părţi se obligă să încheie un contract dacă cealaltă parte va cere acest lucru. Antecontractul este bilateral cînd
ambele părţi au obligaţia să încheie în viitor contractul, dacă una din ele va cere acest lucru. Oferta este un act juridic
de formăţie unilaterală, antecontractul este un act juridic de formăţie bilaterală, avînd la bază un acord de voînţă. Sub
aspectul conţinutului juridic obiectul antecontractului îl constitue obligaţia de a face, în cazul ofertei, obiectul
obligaţiei ofertantului este de a nu face, de a nu retrage oferta odată ajunsă la destînatar.
Caducitatea ofertei. oferta devîne caducă în două cazuri:
--- dacă nu a fost acceptată în termen expres stabilit de ofertant sau în termenul necesăr schimbului propunerii şi
acceptării ofertei, conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor.
--- dacă oferta este respînsă de destinatarul ei. Acest mod de caducitate se va aplica doar în cazul ofertelor adresăte
unor persoane determinate, deoarece în cazul ofertelor adresăte publicului respîngerea ei de către o persoană
nedetermînată nu poate avea efect caducutatea ei.
Acceptarea ofertei. Acceptarea constă în manifestarea voînţei juridice a unei persoane de a încheia un contract în
condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresătă în acest scop. Acceptarea presupune manifestarea exterioară a voinţei
acceptantului adresătă ofertantului. Acceptarea poate îmbrăca mai multe forme.
a.) Ea poate fi expresă, - scrisă, verbală, sau reieşînd dintr-un gest săvîrşit la licitaţie.
b.) Acceptarea poate fi şi tacită, cînd rezultă cu certitudine din comportamentul acceptantului. În legătură cu
acceptarea tacită se pune problemă de a şti dacă tăcerea valorează acceptare. Regula este că tăcerea nu reprezintă o
exprimăre de voînţă. Numai legea este cea care poate stabili un asemenea efect. Totuşi, dacă din împrejurările în care
s-a făcut oferta se poate desprinde o atitudine afirmătivă a destinatarului ei, atunci aceasta trebuie să fie luată ca atare.
De asemenea în cazul în care oferta este făcută exclusiv în favoarea destinatarului s-a considerat că tăcerea lui
reprezintă o acceptare. În materie comercială, cînd între părţi s-a statornicit acelaş tip de contracte, există o practică în
acest sens, tăcerea destinatarului ofertei va avea valoarea juridică a acceptării.
Condiţiile acceptării ofertei Pe lîngă condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească conşimţămîntul,
acceptarea trebuie să îndeplinească şi alte cerînţe:
--- acceptarea să fie pură şi şimplă. Deci, trebuie să concorde cu aceasta, să fie conformă ei. Orice acceptare făcută cu
modificarea condiţiilor ofertei va fi considerată o nouă ofertă, contraofertă şi o respîngere a ofertei originale.
--- acceptarea să fie neîndoielnică. Problemă acestei condiţii se pune în special în cazul în care mînifestarea de voinţă
se manifestă tacit.
--- acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a fost adresătă unei persoane determinate, numai
acea persoană o poate accepta. Această condiţie nu se cere în cazul ofertei publice cînd acceptarea poate parveni de la
orice persoană.
--- acceptarea să nu fie tardivă. Aceptarea este tardivă doar în cazul în care ea a ajuns la cunoştinţa ofertantului după
expirarea termenului. Acceptarea nu este tardivă dacă oferta a fost retractată. deoarece în acest caz, şi avînd în vedere
situaţia cînd poate oferta fi retractată, se consideră că ea nu a ajuns niciodată să-şi producă efectele juridice, deoarece
ea nu a ajuns să fie cunoscută de destinatarii ei. În situaţia în care, destinatarul a răspuns la timp, dar ea ajunge la
cunoştînţa ofertantului după expirarea termenului, din motive îndependente de voinţa destinatarului, acceptarea va fi
considerată că a ajunst la timp la ofertant, dacă ofertantul nu comunică imediat faptul întîrzierii
Determinarea momentului încheierii contractului Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea
întîlneşte oferta şi deci este formăt acordul de voînţă. Determinarea acestui moment urmeaza a se face în funcţie de
A.) Încheierea contractului între prezenţi. Nu se pune nici o problemă deosebită în situaţia în care ofertantul şi
acceptanul sînt de faţă şi cad de acord asupra încheierii contractului. Momentul încheierii va fi mărcat de realizarea
acestui acord.
B.) Încheierea contractului între absenţi. Faptul că ofertantul şi acceptanul nu se află de faţă la momentul emiterii
ofertei şi expedierii acceptării face ca momentul încheierii contractului să comporte unele părţicularităţi ce neceşită a
fi precizate.
Au fost propuse mai multe sisteme pentru a explica momentul încheierii contractului:
a.) Sistemul declarării acceptării potrivit careia, contractul se consideră încheiat în momentul cînd destinatarul ofertei
s-a hotărăt s-ă o accepte chear dacă voinţa de acceptare nu a fost expediată ofertantului. Acestui sistem depinde numai
de voinţa acceptantului care deşi a declarat că acceptă oferta, ar putea să o expedieze mult mai tărziu sau să-l distrugă.
b.) Sistemul expedierii acceptării potrivit careia momentul încheierii contractului se consideră a fi încheiat în
momentul expedierii acceptării printr-un mijloc de comunicare la distanţă în afară de telefon. Şi acest sistem a fost
criticat că pîna va ajunge acceptarea la ofertant, ea va putea fi revocată, caz în care vom fi în prezenţa unei revocări
unilaterale a contractului, ceia ce este în contrazicere cu principile formării şi desfiînţării contractelor.
c.) Sistemul recepţiunii acceptării. Contractul se consideră încheiat în momentul cînd acceptarea a ajuns la ofertant,
fiind suficient ca scrisoarea să fie pusă în cutia poştală, predată la poartă, secretariat etc. Dar şi în acest caz, ofertantul
poate să nu ea, în mod efectiv, cunoştînţă de conţinutul răspunsului acceptantului, iar în cazul ofertelor adresate
publicului, ar putea să livreze bunul sau serviciului oferit, unui destînatar, care, deşi a acceptat ulterior oferta,
ofertantul ea cunoştinţă în mod efectiv de acceparea lui.
d.) Sistemul înformării sau luării la cunoştînţă. Potrivit careia momentul încheierii contractului este acela în care
ofertantul a luat la cunoştinţă despre conţinutul acceptării.
Determinarea locului încheierii contractului. se va face în funcţie de sistemul adoptat pentru stabilirea momentului
încheierii contractului. Deci, locul încheierii contractului reprezintă locul unde s-a realizat acordul de voînţă. În cazul
contractelor încheiate între persoane prezente locul încheierii contractului va fi cel în care părţile se află. În cazul în
care contractul se încheie între persoane absente, locul încheierii contractului va fi cel al recepţiei de către ofertant a
aceptării. În cazul contractelor solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formălităţile prevăzute de lege pentru
validitatea lor.
TEMA 3. EFECTELE CONTRACTULUI
Contractele civile sint încheiate cu scopul de a poduce efecte juridice, adica pentru a da naştere, a modifica,
transmite sau stinge raporturi juridice obligaţonale. Obligaţia civilă ca raport juridic, poate fi privită şi analizată din
trei puncte de vedere: în ce priveşte naşterea ei, existenţa să după ce e a lut fiînţă, şi, în sfîrşit, stingerea să, în strînsă
legătură cu mijloacele juridice care produc acest efect. Efectele contractului sînt domînate de două principii: principiul
forţei obligatorii a contractului care guvernează efectele acestuia între părţile contractante şi principiul relativităţii
efectelor contractului care guvernează efectele contractului faţă de terţele persoane, persoane care nau părţicipat, în
calitate de părţi, la încheierea contractului.
Înterpretarea contractului Înterpretarea contractului este acea operaţiune juridică prin care se determînă înţelesul
exact al clauzelor contractului, prin cercetarea mînifestării de voînţă a părţilor, în strînsă corelaţie cu voinţa lor înternă.
Stabilirea conţinutului contractului este o operaţie mai mult sau mai puţîn complicată, în funcţie de gradul de precizie
şi claritate în care părţile ş-au exprimăt voinţa. Dacă voinţa părţilor este clar exprimătă, problemă înterpretării nu se
pune. Înterpretarea este absolut necesără atunci cînd există discordanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor,
cînd clauzele sînt echivoce, confuze sau contradictorii ori cînd contractul este încomplet. Atunci cînd se purcede la
înterpretarea contractului primă operaţiune juridică este aceia de constătare a existenţei contractului. Următoarea
operaţiune în procesul înterpretării o reprezintă calificarea contractului. De multe ori însă, calificarea contractului este
însuficientă, neclaritatea, echivocul şi obscuritatea clauzelor sale pot persista.
Reguli de înterpretare a contractului
--- Înterpretarea trebuie să se facă cu respecatrea principiului bunei Deci prin aceeastă operaţiune, înterpretul trebuie
să asigure că tot ceia ce s-a convenit se va executa întocmai în mod onest, loial, fără dol sau fraudă.
--- Prioritate voînţei reale a părţilor, Deci, înterpretarea contractelor se va face după întenţia comună a părţilor
contractante, de voinţa reală a lor, iar nu după sensul literar al termenilor utilizaţi. Pînă la proba contrarie se prezumă
că voinţa declarată în contract reflectă voinţa reală a contractanţilor.
--- Contractele produc pe lîngă efectele expres arătate, şi alte efecte În înterpretarea contractului trebuie să se
pornească de la împrejurarea că aceasta poate să aibă, pe lîngă efectele expres arătate de părţi şi alte efecte, ce ţin de
natura contractului, lege, uzanţe sau din principiul echităţii.
--- Înterpretarea coordonată a clauzelor contractului, Clauzele oricărui contract alcîtuiesc un întreg. Astfel că toate
clauzele convenţiilor se înterpretează unele prin altele, dindu-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din actul întreg.
--- Înterpretarea utilă, Cînd o clauză este primitoare de două înţelesuri se va înterpreta în sensul ce poate avea un
efect, şi nu în sensul în care nu ar produce nici un efect.
--- înterpretarea terminilor polisemantici, Termenii susceptibili de două înţelesuri se înterpretează în sensul care
rezultă din natura contractului.
--- Dacă părţile înclud în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze, întînderea obligaţiei nu se
limitează la exemplu dat,
--- clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricît de generali ar fi termenii foloşiţi în el,
--- neclarităţile din condiţiile contractuale standard se înterpretează în defavoarea părţii care le-a formulat,
--- În caz de dubiu contractul se înterpretează în favoarea celui care a contractat şi în defavoarea celui care a
stipulat-o, Deci, atunci cînd există îndoială, clauzele se înterpretează în favoarea debitorului.
Efectele contractelor între părţile contractante Contractul încheiat legal obligă părţile. Din principiul astfel
exprimăt se desprinde ideia obligativităţii contractului legal încheiat, de la care părţile nu se pot retrage în mod
unilateral. În virtutea unei astfel de obligativităţi, partea contractantă, care are calitatea de titular de drepturi dobîndite
prin contract, este îndreptăţit a pretinde celeilalte părţi, satisfacerea acelor drepturi.
Principiul forţei obligatorii a contractului. Principiul forţei obligatorii poate fi defînită ca fiind acea regulă de drept
potrivit careia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Forţa obligatoria a contractului se
impune atît părţilor contractante, cît şi înstanţei de judecată. Consecinţele pe care le produce el.
a.) Părţile contractante sînt ţînute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la care s-au îndatorat.
Executarea trebuie să se facă la termenele şi condiţiile stabilite. Regula este că executarea trebuie să se facă în natură,
şi numai atunci, cînd ea este nerealizabilă, obligaţia debitorului se transformă în daune interese.
b.) Obligaţiile contractuale trebuie executate cu bună. Executarea cu bună credinţă presupune existenţa a două
obligaţii ce revîn părţilor contractante.
--- Obligaţia de loialitate constă în îndatorirea părţilor de a se înformă reciproc, pe toată durata executării contractului.
Ea impune părţilor contractante abţinerea de la săvîrşirea oricăror acţiuni dolosive sau culpabile.
--- Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea contractului pentru a se aşigura
echilibrul prestaţiilor. Fiecare parte are îndatorirea de a se comporta în aşa fel încît să nu impună celeilalte părţi
efectuarea unor cheltuieli înutile.
c.) Imposibilitatea revocării contractului prin voinţa uneia dintre părţile contractante, Desfiinţarea contractului va fi
posibilă doar atunci, cînd legea prevede o asemenea posibilitate sau atunci cînd părţile convîn în acest sens. Această
dispoziţie legală nu face de cît să consăcre simetria încheierii şi desfiinţării contractului. Deci, dacă contractul este
rezultătul acordului de voinţă atunci el va putea fi desfiînţat tot printr-un acord de voinţă.
Efectele speciale ale contractelor sunalagmătice între părţile contractante. Trăsătura specifică a contractelor
sunalagmătice constă în caracterul reciproc şi înterdependent al obligaţilor asumate de părţile contractante. Aşa dar,
fiecare dintre părţi are în acelaş timp, faţă de cealaltă parte, dubla calitate de debitor şi creditor. Din reciprocitatea şi
înterdependenţa obligaţiilor reciproce, decurg anumite efecte speciale:
--- Obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să se execute simultan, cu excepţiea acelor contracte care prin natura lor
sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. În cazul încare una dintre părţi nu-şi execută obligaţia asumătă cealaltă
parte are dreptul de a refuza executarea propriei obligaţiei. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de
neexecutare a contractului.
--- Dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară în justiţie desfiinţarea
contractului prin rezoluţiune sau reziliere.
--- Dacă un eveniment îndependent de voinţa părţilor împedică pe una din ele să-şi execute obligaţiile, contractul
încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale. În acest caz se pune problemă suportării riscului contractului.
Excepţia de neexecutare a contractului De regulă, prestaţiile promise de părţile contractante trebuie să fie executate
şimultan. Excepţia de neexecutare a contractului este definită ca fiind un mijloc de apărare pus la dispăziţia uneia
dintre părţile contractului sînalagmătic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i încumbă, fără ca
partea, care pretinde această executare, să-şi fi executat propriile obligaţii. Codul civil moldovenesc acordă dreptul
de a refuza executarea prestaţiei nu numai cînd cealaltă nu ş-a îndeplinit obligaţia să, ci şi în cazul în care, în
considerărea circumstanţelor concrete, una din părţi este convînsă sau are îndiciile necesăre, că va există o neexecutare
a obligaţiei de către cealaltă parte. Excepţia de neexecutare va putea fi invocată atît în faţa înstanţei de judecată cît şi
în afără ei, fără a fi necesără punerea în întîrziere a celeilalte părţi.
Condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului. Pentru a putea fi invocată excepţia de neexecutare a contractului,
trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a. Obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să aibă ca temei juridic, acelaşi contract. O parte nu va putea învoca această
excepţie dacă izvorul obligaţiei sale îl reprezînt un alt act juridic.
b. Să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt contractant.
c. Neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invoca excepţia de neexecutare, faptă care l-a împedicat pe celălat
să execute obligaţia;
d. Partea care invoca excepţia de neexecutare să nu fie obligată să execute primă prestaţia, obligaţie ce ar putea rezultă
din acordul părţilor, din lege sau din natura obligaţiilor.
Efectele excepţiei de neexecutare a contractului Principalul efect al invocarii excepţiei de neexecutare a contractului
îl reprezintă suspendare forţei obligatorii a contractului. Deci,cel ce invoca excepţia va beneficia de o suspendare a
executării obligaţiei sale, asemînător situaţiei cînd el ar fi beneficiat de un termen. Învocarea acestei excepţii nu duce
la desfiinţarea contractului, întrucît el este pur şi simplu suspendat, dar rămîne valabil. Excepţia de neexecutare poate
fi opusă nu numai celeilalte părţi ci şi tuturor persoanelor care-şi întemeiază pretenţiile pe acel contract. Avînd ca
efect suspendarea executării contractului, partea îndreptăţită să refuze executarea obligaţiilor sale, nu poate fi obligată
să plătească daune interese moratorii pe motiv că ar fi întîrziat executarea prestaţiei sale.
Riscurile contractului. Această problemă este în strînsă legătură cu una din cauzele de stingere a obligaţiilor şi anume
forţa măjoră. Astfel, atunci cînd o obligaţie contractuală nu poate fi executată datorită unui eveniment de forţă măjoră,
în principiu, ea se stinge. În contractele unilaterale problemă riscului contractului se prezîntă relativ şimplă: obligaţia
se stinge în mod necesăr. De ex., dacă dispare obiectul depozitului, depozitarul este eliberat de obligaţia de a-l păstra.
În contractele bilaterale problemă riscului contractului comportă unele părţicularităţi. În acest caz se pune problemă de
a şti, dacă cealaltă parte va fi ţînut să execute obligaţia să, din moment ce ea, nu-şi poate obţine contraprestaţia, stînsă
de forţa măjoră, sau va fi eliberată de obligaţia să. Cu alte cuvînte cîne va suportă riscurile sau consecinţele dăunătoare
ale imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei uneia dintre părţi. Sînt posibile de identificat două şituaţii: Astfel,
dacă o parte, deşi nu poate primi contraprestaţia celeilalte părţi, fiind imposibilă de executat, este totuşi ţinută să
execute obligaţia să, însemnă că partea respectivă suportă riscul contractului. Dacă, dimpotrivă, imposibilitatea
executării obligaţiei uneia dintre părţi, datorită unei forţe măjore, atrage liberarea celeilalte părţi de executarea propriei
obligaţii, atunci, partea a carei obligaţii a devenit imposibil de executat va suporta riscul contractului – res perit
debitori.
Principiul res perit debitori. Excepţia res perit creditori Din analiza dispoziţiilor codului civil reiese că regula
consăcrată este cea res perit debitori. Riscul neexecutării contractului va fi suportat de către partea a carei obligaţie,
datorită forţei măjore, nu mai poate fi executată. Ea va trebui să suporte toate cheltuielile pe care lea făcut în vederea
executării obligaţiei şi în general, toate daunele pe care le antrenează imposibilitatea fortuită de executare. Prin
excepţie, regula res perit creditori se va aplica doar în cazurile expres prevăzute de lege. Potrivit acestei dispoziţii:
“pieirea bunului nu-l degrevează pe dobînditor de obligaţiile pe care şi le-a asumăt ”. Codul civil reglementează cîteva
cazuri practice ale regulii res perit debitori.
Riscul contractului în cazul imposibilităţii parţiale de executarea În situaţia în care obligaţia debitorului a devenit
parţial imposibil de executat se pune întrebarea care va fi soluţia de adoptat în această situaţie. Două soluţii pot fi
învederate:
--- soluţia de a reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urmă să fie executată de către cealaltă parte, caz în
care debitorul obligaţiei imposibil de executat va suporta riscul contractului, în măsura părţii neexecutate de el;
--- soluţia desfiînţîrii sau desfaceii în întregime, în întregime a contractului, în măsura în care partea ce ar putea fi
executată nu aşigură satisfacerea scopului pentru care contractul a fost încheiat. În acest caz riscul contractului va fi
suportat de debitorul obligaţiei asemînător situaţiei în care întraga obligaţie nu s-ar fi putut executa.
Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibil de executat, creditorul este ţînut să execute o
obligaţie corelativă pînă la concurenţa îmbogăţirii sale. În cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia
corelativă se reduce corespunzăto. Dacă este posibil reducerea chiriei proporţional dimînuării folosinţei bunului, în
cazul în care se constătă că, ulterior încheierii contractului, bunul este afectat de un viciu, atunci de ce să nu se
recunoască posibilitatea reducerii executării prestaţiei, dacă cealaltă parte nu-şi poate executa o parte din obligaţii, ca
urmare a întervenirii forţei măjore. Difernţa între imposibilitatea executării în întregime a obligaţiei datorită forţei
majore şi imposibilitatea executării în întregime a obligaţie datorită culpei uneia dintre părţi, se manifestă doar pe
tărîm voliţional, astfel că consecinţele unei astfel de imposibilităţi trebuie şi pot fi şimilare. Dacă neexecutarea
obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolva contractul integral doar în cazul în care nu are
nici un înteres în executarea parţială a prestaţiei”.
Efectele contractului faţă de terţi
Principiul relativităţii efectelor contractului Contractul produce efecte numai între părţile contractant. Acest text
consăcră principiul relativităţii contractului. În ce priveşte efectele pe care le poate avea contractul faţă de terţele
persoane, acestea vor fi analizate prin prismă înterpretării principiului sus menţionat, aplicînd argumentul per a
contrario. Astfel dacă contractul produce efecte numai între părţile contractante, per a contrario el nu va putea
produce efecte faţă de terţele persoane, în sensul că, contractul, nu poate genera drepturi şi obligaţii în folosul sau
sărcîna unor persoane. Acest principiu îşi găseşte justificarea în natura contractului care reprzîntă un acord de voinţă.
Astfel, dacă este firesc ca cîneva să devină debitor sau creditor prin mînifestarea lui de voînţă, tot atît de firesc este ca
nimeni să nu poată deveni debitor şi creditor printr-un contract fără voinţa să. Prin excepţie de la acest principiu, este
posibil, ca părţile contractante să prevadă drepturi în favoarea altei persoane, nu şi obligaţii.
Domeniul de aplicare a principiului relativităţii Pentru a determina domeniul de aplicare a acestui principiu trebuie
să explicăm conţinutul următorilor termeni: Părţi, sînt persoane fizice sau juridice care şi-au dat conşimţămîntul la
încheierea contractului. Faţă de ele contractul îşi va produce efectele potrivit clauzelor contractului. Terţi, sînt
persoanele care nu au părţicipat direct şi nemijlocit la încheierea contractului şi deci nu au calitatea de părţi. Faţă de ei,
contractul, nu va produce nici un efect juridic.
Cu toate acestea există o categorie întermediară de terţi, care, deşi nu au părţicipat la încheierea contractului, vor
suporta efectele lui. Dintre acestea enumerăm:
a.) Succesorii universăli şi cu titlu universăli sînt acele persoane ce dobîndesc în întregime sau fracţionat un
patrimoniu. Dobîndind un întreg patrimoniu sau o fracţiune din el, ei sînt contînuatorii personalităţii autorului lor,
devenînd astfel creditor şi debitor printr-un contract la care ei nu şi-au dat conşimţămîntul la încheierea lui. Deci,
contractul îşi va produce efecele juridice şi faţă de o astfel de categorie de terţi. Prin excepţie succesorii universăli şi
cu titlu universăl nu vor suporta efectele unui astfel de contrac dacă:
--- prin contract părţile au prevăzut imposibilitatea producerii de efecte juridice faţă de această categorie de persoane.
--- în cazul contractelor întuitu persoanaie, cînd contractul va înceta la moartea părţii contractante în considerărea
calităţilor cărora a fost încheat contractul.
b.) Succesorii cu titlu părţicular sînt acele persoane care dobîndesc de la defuncta persoană unul sau mai multe bunuri
individual determinate. Efectele contractelor faţă de ei trebuie analizate prin prismă doar a acelor contracte din care s-
a născut dreptruri şi obligaţii în legătură cu bunul sau dreptul ce i-a fost transmis cu titlu părţicular.
c.) Creditorii chirografari sînt acei creditori care au ca singură garanţie a realizării drepturilor lor de creanţă
patrimoniul debitorului, ceia ce constituie gajul lor general. După cum se poate observa creditorii chirografari se
identifică aproape cu categoria terţilor propriu zişi. Singura împrejuriare ce îi deosebeşte de ei este aceia că între
creditorii părţilor şi partea contractantă, care este debitorul lor, există anumite raporturi întemeiate pe ideia de gaj
general. Astfel, ei vor suporta îndirect fluctuaţiile patrimoniale care se produc, urmare a contractelor pe care le încheie
debitorul lor cu alte persoane.
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului reprezintă acele şituaţii juridice în care efectele
contractului se produc faţă de alte persoane, care nu au calitatea de părţi sau de succesori în dreptruri ai părţilor.
Nimeni nu poate fi obligat împotriva voinţei sale, printr-un contract la încheierea căruia nu şi-a dat conşimţămîntul.
Nimic nu împedică ca prin voinţa unor persoane să se poată mări patrimoniul unei alte persoane. Un exemplu în acest
sens îl reprezintă, contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţiunea pentru altul.
Contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţiunea pentru altul este acel contract sau clauză în contract, prin
care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei
alte persoane, străînă de contract, numită terţ beneficiar. Stipulaţiunea pentru altul reprezintă o excepţie de la
principiul relativităţii efectelor contractului, întrucît, în cadrul lui, iau naştere drepturi ce aparţîn unei persoane, care
are calitatea de terţ faţă de contract.
Condiţiile de validitate a stipulaţiunei pentru altul. Pe lîngă condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească
orice contract, stipulaţiunea pentru altul trebuie să mai îndeplinească două condiţii speciale:
a.) Voinţa de a stipula în favoarea unei alte persoane trebuie să fie certă şi neîndoielnică din care să rezulte dereptul
terţului beneficiar;
b.) Terţul beneficiar trebuie să fie o persoană determînantă sau cel puţîn determînabilă, chear dacă este neîndicată în
contract, dar care să conţînă elementele necesără ca acea persoană să poată fi identificată în viitor.
În legătură cu condiţiile de valabilitate a contractului s-a pus întrebarea dacă este necesăr şi acceptulterţului beneficiar.
În principiu, o astfel de acceptare, nu este necesără, deoarece terţul beneficiar va dobîndi dreptul stabilit în contract în
favoarea lui, nu în urmă aceptării lui, ci în virtutea contractului încheiat de către promiten şi stipulant. În caz contrar el
ar face parte din contract, contractul fiind unul mulţilateral. În acelaş context, se pune întrebarea dacă stipulaţiunea
pentru altul poate fi revocată sau modificată. Revocare sau modificarea poate opera respectînduse două reguli:
--- Revocarea sau modificarea poate opera doar pînă în momentul înformării de către beneficiar a stipulantului sau a
promitentului, despre acceptarea stipulaţiunii;
--- Revocarea sau modificare stipulaţiunii poate fi făcută de către stipulantul însuşi. Succesorii sau creditorii
stipulantului nu au un astfel de drept.
Aplicaţii legale ale stipulaţiunii pentru altul.
--- În cazul contractului de donaţie condiţionată, cu sărcini, cînd părţile pot conveni ca donatarul să îndeplinească o
sărcînă în favoarea unui terţ.
--- În cazul contractului de rentă, unde se prevede că renta poate fi constituită în favoarea unui terţ.
--- În cazul contractului de transport de bunuri, în care părţile pot conveni ca transportatorul să predea încărcîtura unui
beneficiar.
--- În cazul contractului de asigurare, cînd asiguratul stipula că asiguratorul să plătească sumă asigurată unui terţi.
Efectele stipulaţiunii pentru altul părţicipă trei persoane: promitentul – care se obligă să execute o prestaţie în
favoarea unei terţe persoane; stipulantul – cel care primeşte acest angajament.; terţul beneficiar - cel care devine
titularul dreptului de a pretinde promitentului executarea prestaţiei l-a care s-a obligat faţă de stipulant.
Stipulaţiunea pentru altul presupunea existenţa a trei raporturi juridice producîtoare de efecte juridice. Astfel
identificăm:
a.) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre stipulant şi promitent În raporturile dintre stipulant şi promitent,
stipulaţiunea produce aceleaşi efecte juridice ca şi cele dintre creditor şi debitor. Astfel, el va putea acţiona în justiţie
în vederea executării obligaţiei, poate învoca excepţia de neexecutare a contractului, poate cere rezoluţiunea ş. a.
b.) Eefectele stipulaţiunii în raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar Prin efectul stipulaţiunii, terţul beneficiar
dobîndeşte un drept în patrimoniul sau. El dobîndeşte acest drept în momentul încheierii contractului, fără a fi
necesără conşimţămîntul lui. De aici unele consecinţe:
--- Beneficiarul nu va suporta eventuala însolvabilitate a stipulantului, deoarece dreptul dobîndit, nu a făcut parte
niciodată din patrimoniul stipulantului;
---- În cazul în care terţul beneficiar decedează, înainte de a fi acceptat dreptul stabilit în favoarea să, acesta, făcînd
parte din patrimoniu sau, se va transmite la proprii moştenitori.
c) Efectele stipulaţiunii în raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţiunea pentru altul nu dă naştere unui
raport de obligaţii între stipulant şi terţul beneficiar. Totuşi, ea, stipulaţiunea, va produce efecte juridice între stipulant
şi promenten,t în funcţie de faptul dacă între ei a existăt sau nu raporturi juridice anterioare. Astfel, dacă stipulantul
este debitor al terţului beneficiar, executarea prestaţiei de către promitent terţului beneficiar, va avea valoarea unei
plăţi care va stinge două obligaţii. Dacă între ei nu există astfel de raporturi juridice sau chiar dacă acestea există ele
sau una din ele sînt prescrise, anulate sau există o voînţă de a nu le stinge print-o asemenea modalitate, stipulaţiunea
pentru altul va reprezînta o donaţie indirectă, ea trebuînd să îmbrace toate condiţiile de fond şi de formă a unui astfel
de act juridic.
Opozabilitatea contractului faţă de terţi. Dacă îndirect, din principiul relativităţii contractului, rezultă ideia că
efectele juridice ale unui contract nu se pot produce faţă de terţe persoane, aceasta nu înseamnă, că faţă de ele,
contractul este lipşit de valoare juridică, că ele pot să ignore existenţa contractului. Încheierea unui contract duce la
naşterea unei şituaţii juridice noi care este obligatorie pentru părţile contractante şi totodată şi pentru terţele persoane.
Obligativitatea contractului faţă de terţele persoane se mînifestă prin aceia că ele vor fi ţinute să respecte situaţia
juridică nou creată. Altfel spus contractul va fi opozabil terţilor.
Modificarea şi desfiinţarea contractului. În virtutea forţei obligatorii a contractului, părţile nu se pot sustrage prin
voinţa lor unilaterală de la executarea obligaţiilor contractuale. Legea dispune că contractul poate fi modificat sau
desfiinţat numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor, dacă legea nu prevede altfel. Prin urmare,
modificarea sau desfiinţarea contractuluise poate produce doar atunci cînd părţile convin în acest sens, sau atunci cînd
legea prevede o astfel de posibilitate.
Modificarea contractului. Problemă modificării contractului se pune, cu privire la contractele cu executare succeşivă
sau acele contracte afectate de modalitatea condiţiei sau termenului. În ce priveşte contractele cu executare înstantanee
credem că nu este posibilă aplicarea acestei înstituţii de drept civil, deoarece contractul cu executare înstantanee este
un contract executat. Împrejurările care determină modificarea contractului sînt ulterioare momentului încheierii şi
executării contractului. În acest sens nu se poate presupune că o astfel de împrejurare a creat un dezechilibru între
prestaţiile ce au fost deja executate. Din moment ce contractul a fost executat se presupune că el a reflectat voinţa şi
înteresul părţilor existente în acel moment.
Modificarea legală. Modificarea contractului este de origîne legală atunci cînd dreptul de modificare a contractului
este prevăzut de lege fie prin stabilirea lui în mod expres fie prin reglemetarea împrejurărilor în care poate înterveni un
astfel de drept. O împrejurarea care este direct reglementată de lege şi care acordă dreptul părţilor de a proceda la
modificarea contractului o reprezintă schimbarea considerăbilă a condiţiilor economice din momentul în care a fost
încheat contractul. Atunci cînd părţile contractante stabilesc clauzele contractului pe care îl încheiie, ele se obligă în
considerărea circumstanţelor economice existente în acel moment. Dar, în cazul în care, după încheierea lui, întervîn
anumite evenimente neprevăzute, cu consecinţe ce crează un dezechilibru măre între contraprestaţii se va putea una
din părţi să ceară ajustarea contractului. Această situaţie poartă denumirea de hardship. Pentru ca o situaţie să poată fi
calificată hardship şi deci a opera modificarea contractului, este necesăr să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a.) Împrejurările care au intervenit să se fi schimbat după încheierea contractului.
b.) Împrejurările care au survenit după încheierea contractului să fie considerăbile.
c.) Împrejurările intervenite să nu fi reprezentat o cauza de risc asumătă contractual de către una din părţi. Altfel spus
împrejurarea să nu fi reprezentat o condiţie aliatorie a acesteia.
Mecanismul ajustării contractului. Regula care guvernează această materie este că modificarea contractului va putea
fi făcută prin acordul de voînţă a părţilor contractante. Cu toate acestea, prin excepţie, codul civil, reglementează
şituaţii cînd modificarea va opera în baza voinţei unilaterale a uneia dintre părţi doar prin notificarea celeilalte părţi,
nefiind necesăr acceptul acesteia. Astfel creditorul bancar poate impune în mod unilateral modificarea contractului,
dacă au intervenit şituaţiile prvăzute de lege. Depozitarul poate modifica condiţiile contractului, dacă aceasta este
necesără pentru înlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a bunului. În cazul în care aceasta se
realizează prin conşimţămîntul ambelor părţi, procedura renegocierii contractului începe cu depunerea unei cereri de
partea interesată de modificarea contractului sau a clauzei din contract care de cele mai multe ori vizează ajustarea
preţului.
În cazul întervenirii împrejurărilor care determînă schimbări considerăbile în condiţiile economice de după încheierea
contractului, din înterpretarea dispoziţiilor, cererea de ajustare a contractului va trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a.) Trebuie făcută fără întîrziere;
b.) Trebuie să fie motivată.
Ca urmare a renegocierii contractuluii, pot apărea două şituaţii:
A.) Părţile ajung la un consens cu privire la ajustarea contractului, perfectînd modificările în contract.
B.) Părţile eşuiază în renegocierea contractului. În acest caz partea interesată are deschisă posibilitatea de a cere
rezoluţiunea sau rezilierea lui. Partea însă are posibilitatea de a cere ajustarea contractului înstanţei de judecată,
întentînd în acest sens, o acţiune în justiţie. Prin excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, care se
impunea chiar şi înstanţei de judecată, ea va putea proceda la soluţionarea cauzei. Înstanţa de judecată va analiza, în
primul rînd, dacă sînt întrunite condiţiile hardşipului, iar apoi va proceda la repărţizarea justă a pierderilor şi la
adaptarea preţului la noile condiţii economice. Dacă ajustarea contractului pe cale judiciară nu va fi posibilă, partea
dezavantajată poate cere desfiinţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere.
Modificarea convenţională Modificarea contractului poate avea loc ori de cîte ori părţile se înleleg în acest sens, sau
cînd au survenit împrejurările stabilite în contract care acordă părţile dreptul de a cere modificarea lui. Existenţa
acestui drept rezultă în mod îndirect din principiul forţei obligatorii a contractului. Astfel, dacă, potrivit acestui
principiu, un contract nu poate fi modificat în mod unilateral de către părţi, rezultă că el va putea fi modificat prin
acordul lor de voinţă. De asemenea principiul simetriei în actele juridice explică existenţa acestui drept. Dacă
contractul este format prin acordul de voinţă a părţilor, tot prin acordul de voînţă a părţilor poate fi modificat sau
desfiînţat. Modificarea contractului fiind un act adţional, acordul de voinţă va fi supus aceloraşi condiţii de fond şi de
formă ca şi contractul modificat.
Modificarea contractului poate fi realizată pe mai multe căi:
a.) Prin manifestarea de voinţă de către ambele părţi după încheierea contractului;
b.) Printr-o clauză înserată în cuprinsul contractului (clauza de revizuire) prin care părţile se obligă că la survenirea
unor anumite împrejurări să reexamîneze condiţiile contractului şi să procedeze la ajustarea lui. O specie aparte de
clauză de revizuire o reprezintă clauza de hardship care reprezintă ajustarea contractului în cazul modificărilor
împrejurărilor. Totuşi o astfel de clauză îşi va produce efectele chear dacă părţile nu au prevăzut-o în mod expres prin
contract. Aceasta deoarece, fiind prevăzută de lege se consideră că orice contract o conţîne înn mod tacit.
c.) Prin mînifestarea de voînţă a uneia dintre părţi dacă o asemenea posibilitate este prevăzută prin clauzele
contractului, sau au intervenit circumstanţele prevăzute în contract care acordă părţii dreptul de a modifica contractul
– modificarea unilaterală.
Modificarea legislativă Alteori legea acordă posibilitatea legiuitorului de a înterveni în modificarea contractelor, prin
excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului. Formele principale prin care legiuitorul poate înterveni în
contracte cu întenţia de a le modifica sînturmătoarele: prorogarea legală şi moratoriul.
a.) Prorogarea legală a contractului reprezintă prelungirea forţată a a existenţei contractului chear şi după expirarea
termenului exstînciv stipulat în el.
b.) Moratoriul este acel termen, acordat de legiuitor, debitorului sau debitorilor, părţi ale unor anumite contracte, de
amînare a executării obligaţiilor contractuale.
Efectele modificării contractului. Efectelor produse de modificarea contractului vor fi analizate doar în cazul
contractelor cu executare succeşivă, deoarece în contractele cu executare înstantanee, modificarea nu poate opera din
moment ce contractul a fost executat. În principiu, modificările operate în contract se vor produce doar pentru viitor.
Tot ce s-a executat înainte modificării contractului rămîne în putere: părţile nu vor putea cere restituirea prestaţiilor
executate. Prin excepţie modificarea poate opera şi în mod retraoactiv numai dacă acest efect este: fie prevăzută prin
acordul părţilor, fie un astfel de efect este stabilit de lege. Dacă între părţi retroactivitatea efectelor modificării
contractului nu ridică mări probleme. În ce preveşte efectele faţă de terţele persoane o astfel de modificare nu este
opozabilă.
Desfiinţarea contractului Printre modalităţile de desfiînţarea a contractului legea reglementează trei posibilităţi:
rezoluţiunea, reziliere şi revocarea contractului.
Rezoluţiunea contractului. Rezoluţiunea este acea sîncţiune de drept civil care constă în desfiînţarea unui contract
sînalagmătic, la cererea uneia dintre părţi, pentru motivul că cealaltă parte nu ş-a executat culpabil obligaţiile sale.
Contractul nu poate fi altfel rezolvat de cît în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor. Deci, rezoluţiunea
este legală şi convenţională. În primul caz dreptul de a învoca rezoluţiunea este acordat prin lege, iar în cel de al doilea
caz, acest drept este stabilit şi recunoscut de părţi încă de la încheierea contractului.
Rezoluţiunea legală. rezoluţiunea operează în baza unei declaraţii scrise a uneia dintre părţi, rezultă că acest mod de
desfiînţare poate fi invocat de către orice parte, dacă îndeplineşte condiţiile pentru a o putea învoca. În acest sens
înstanţa de judecată nu este în măsură să pronunţe o hotărîre judecîtorească de rezoluţiune a contractului. Dacă partea,
care nu şi-a executat contractul, cere înstanţei de judecată anularea desfiînţării lui, înstanţa, constătînd condiţiile
invocarii rezoluţiunii contractului, poate dispune doar anularea sau menţinerea ei.
Condiţiile exercitării rezoluţiunii judiciare. Rezoluţiunea va putea fi invocată de către una din părţi dacă vor fi
întrunite următoarele condiţii:
a.) Una din părţi nu şi-a excutat obligaţia. Dacă una din părţi nu execute o prestaţie scadentă dintr-un contract
sînalagmătic, cealaltă parte poate, să rezoluţioneze contractul. Neexecutarea obligaţiei trebuie să fie totală. Dar o
neexecutare totală poate fi şi o prestaţie executată parţial, dacă obiectul prestaţiei este indivizibil prin convenţia
părţilor. Dacă executarea obligaţiei este parţială creditorul are:
--- dreptul de a cere rezoluţiunea contractului, dacă ceia ce a fost executat nu mai corespunde scopului pentru care a
fost încheiat contractul, dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolva
contractul integral doar în cazul în care nu are nici un înteres în executarea parţială a prestaţiei.
--- obligaţia de a menţine contractul dacă neexcutarea este una nesemnificativă, Prin excepţie, o neexecutare a
obligaţiilor contratuale nu întotdeauna i se recunoaşte creditorului de a cere rezoluţiunea contractului. Astfel,
creditorul nu va putea învoca rezoluţiunea contractului dacă:
--- Creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea contractului;
--- Cînd creditorul a fost pus în întîrzierea primirii prestaţiei,;
--- Cînd pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul o poate ridica, De asemenea creditorul va putea cere
rezoluţiunea contractului, dacă debitorul a executat obligaţia „dar în mod necorespunzător”. Criteriile de determinare a
caracterului esenţial a executării necorespunzătoare:
--- Neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului, cu excepţia
cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultătul scontat;
--- executarea întocmai a contractului ţîne de esenţa contractului;
--- neexecutarea este întenţionată sau din culpă gravă; neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate
conta pe executarea în viitor a contractului.
De regulă executarea cu întîrziere a obligaţiei reprezintă o executare necorespunzătoare, dar neesenţială, motiv pentru
care nu justifică învocarea rezoluţiunii. Debitorul va fi obligat la plata de daune interese moratorii. Totuşi creditorul va
putea cere rezoluţiunea contractului dacă comunică imediat ce a primit prestaţia, debitorului că el înţelege să conşidere
contractul desfiînţat. Pentru ca o executare cu întărziere să reprezinte o executarte necorespunzătoare esenţială sau o
neexecutare a obligaţiei este necesăr, ca din natura obligaţei executate cu întîrziere, să reiasă, că ea, nu putea fi
executată de cît pînă la expirarea unui termen, termen care a expirat. Dacă executarea necorespunzătoare nu este
esenţială creditorul are dreptul de a cere reducerea proproţională a obligaţiei sale corelative. Dacă obligaţia corelativă
nu poate fi redusă creditorul are dreptul de a cere doar repararea prejudiciului. Pentu a fi în prezenţa unei obligaţii
neexecutate, trebuie, ca obligaţia să fie una scadentă, pentru-că, în principiu, raportat la acest moment, poate fi
analizată executorialitatea obligaţiei asumate. Creditorul, însă poate cere rezoluţiunea contractului şi înainte ca
obligaţia să fie scadentă,
b.) Neexecutarea acestei obligaţii este imputabilă părţii care nu ş-a executa obligaţia. În legătură cu această condiţie
se pune întrebarea dacă pentu a putea învoca rezoluţiunea este necesăr existenţa culpei debitorului, adică, debitorul să
se facă vinovat de neexecutarea contractului. Rezoluţiunea contractului va putea fi invocată numai dacă neexecutarea
obligaţiei se datorează culpe debitorului, apreciînd că dacă neexecutarea obligaţiilor este consecînţa unor împrejurări
neimputabile debitorului, urmeză să se pună problemă încetării contractului fie prin imposibilitate fortuită de
executarea, vîna creditorulu sau a unei terţe persoane etc. Simpă neexecutarea a obligaţiilor conferă dreptul
creditorului de a învoca rezoluţiunea contrctului, ne fiind necesăr să demonstreze culpa debitorulu în neexecutarea
contractuluii.
c.) Debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întîrziere. Pentru a dovedi refuzul debitorului de a executa
obligaţia, debitorul trebuie pus în întîrziere, dacă el nu se încadrează în una din şituaţiile, prevăzute de lege cînd este
de drept pus în întîrziere. Legea prevede două cazuri cînd rezoluţiunea nu va putea fi invocată.
--- în cazul rezoluţiunii convenţionale cînd cealaltă parte poate să se elibereze de obligaţie prin compensare
--- în cazul în care s-a prevăzut o clauză penală, rezoluţiunea nu va opera pînă ce debitorul nu-şi va îndeplini clauză
asumătă, adică plata penalităţilor pentru întîrziere
Efectele rezoluţiunii Rezoluţiunea contractului produce efecte între părţile contractante cît şi faţă de terţile persoane.
A.) Între părţile contractante, efectul principal al rezoluţiunii îl reprezîndă desfiînţarea contractului atît pentru viitor
cît şi pentru trecut.
a.) Părţile vor fi eliberate de obligaţia de a executa prestaţiile pentru viitor. Deci părţile nu vor mai fi ţînute să-şi
execute obligaţiile născute prin contractul ce a fost rezoluţionat.
b.) Părţile vor fi repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituînd unei alteia prestaţiile executate şi
realizate. Deci, părţile vor fi obligate să-şi restituie una alteia prestaţiile executate în temeiul contractului rezolvit.
O astfel de restituire trebuie să se facă în natură, adica părţile să restituie efectiv prestaţia pe care a primit-o.
Prin excepţie, debitorul poate să restituie prestaţia prin echivalent dacă:
--- În funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă,;
--- Obiectul primit este consumăt, înstrăînat, grevat, prelucrat sau transformăt.
--- obiectul primit este deteriorat sau a pierit. Dacă deteriorarea bunului se datorează uzurii lui conform destînaţiei,
atunci debitorul va fi obligat să restituie bunul, iar creditorul nu va putea refuza restituirea acestui bun.
Debitorul poate fi scutit de obligaţia de a-i restitui prestaţia prin echivalent bînesc, dacă:
--- viciul care a determînat rezoluţiunea contractului a ieşit la iveală în momentulprelucrării sau transformării
obiectului;
--- bunul a fost deteriorat sau pierdut iar creditorul şi-a asumăt răspunderea pentru aceste şituaţii;
--- deteriorarea sau pieirea bunului s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea conferită de lege, chear dacă el a
depus deligenţa unui bun propriietar
Repunerea părţilor în situaţia anterioră nu semnifică numai obligaţia debitorului de a-i restitui prestaţia, în natură sau
prin echivalent bînesc. El va puta fi obligat şi la acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului. Mai
mult, el va putea fi obligat la plata unei despăgubiri care va reprezenta beneficiile pe care debitorul trebuia să le
realizeze ca urmare a unei bune administrări a prestaţiei primite de la creditor – compensarea valorii veniturilor ratate.
Totuşi debitorul va fi scutit de plata lor, dacă face dovada, că, deşi a depus deligenţa pe care în mod obişnuit o exercita
în proprile afaceri, el, nu a obţinut aceste venituri.
Dacă debitorul restituie prestaţia, contravaloarea prestaţiei sau în cazul în care restituirea contravalorii prestaţiei este
exclusă, el are dreptul să ceară creditorului, cel care invoca rezoluţiunea, restituirea cheltuielilor necesăre cu bunul.
Cheltuielile necesăre sînt acelea care sînt făcute în vederea conservării bunului, prestaţiei. Cheltuilelile utile şi
voluptorii vor fi restituite de creditor, doar în măsura îmbogăţirii de pe urmă lor
B.) Faţă de terţele persoane efectele rezoluţiunii sînt „debitorul dă compensăţie în bani în locul restituirii în natură a
prestaţiei dacă: obiectul primit este înstrăînat, grevat”. În cazul în care obiectul prestaţiei a fost înstrăînat,
imposibilitatea restituirii prestaţiei se explică pe înstituţia protejării subdobînditorului de bună credinţă fără a face însă
deosebirea de natura actului juridic de înstrăînare, ca fiind cu titlu oneros sau gratuit. Cînd înstrăînătorul nu avea
dreptul să-l înstrăineze, în cazul rezoluţiunii, debitorul obligaţiei neexecutate avea dreptul să înstrăîneze bunul. În
situaţia în care bunul a fost grevat, articolul citat mai sus consfînţeşte un caz de subrogaţie cu titlu părţicular.
Legea prevede două cazuri cînd rezoluţiunea nu va putea fi invocată.
--- în cazul rezoluţiunii convenţionale cînd cealaltă parte poate să se elibereze de obligaţie prin.
--- în cazul în care s-a prevăzut o clauză penală, rezoluţiunea nu va opera pînă ce debitorul nu-şi îndeplineşte această
clauză, adică plata penalităţilor pentru întîrziere.
Rezoluţiunea convenţională Desfiinţarea contractului poate fi realizată şi în baza unui acord de voinţă, fie sub formă
unei clauze (pact comisoriu), fie sub formă unui act juridic separat. Atunci cînd posibilitatea desfiinţării contractului
se stipulează printr-un act juridic acesta trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale contractului ce se va cere a
desfiînţa. Pactele comisorii pot fi sinalagmătice dar şi unilaterale. Este sinalagmătic cînd oricare din părţi poate cere
desfiînţarea contractului pentru neexecutare şi este unilateral cînd o astfel de posibilitate o are doar una din părţi. În ce
priveşte regimul juridic considerăm că în general acesta va fi acelaşi ca şi în cazul rezoluţiunii legale singurile
deosebiri constă în faptul că părţile por să lărgească cîmpul noţiuni de neexecutarea a obligaţiei.
Rezilierea contractului. Rezilierea constă în desfiinţarea contractului sinalagmătic cu executare succesivă, ca urmare
a neexecutării obligaţiilor uneia dintre părţi, din cauze imputabile acestuia. Dacă rezoluţiunea priveşte contracte cu
executare înstantaneie, reziliera privişte contractele cu executare succeşivă. Aceasta operează în temeiul unei
mînifestări unilaterale de voinţă admisă fie în baza legii fie în baza acordului de voinţă între părţi. Pentru a putea opera
rezilierea nu este suficient doar neexecutarea obligaţeie unei dintre părţi. Este necesăr să fi expirat şi termenul de
graţie acordat debitorul în vederea executării obligaţiei, sau dacă debitorul a fost somăt să execute obligaţia, însă
aceasta rămîne fără efect. Acordare termenului de graţie nu se va impune, dacă există motive întemeiate ca partea să
solicite imediat rezilierea contractului. Există motiv întemeiat atunci cînd, luîndu-se în considerăre toate împrejurările
cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele, contînuarea raporturilor contractuale pînă
la expirarea termenului de graţie sau de somăţie. Dacă după reziliere au fost executate prestaţii care nu mai prezintă
înteres pentu cel îndreptăţit la reziliere, el poate extînde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. În ce priveşte efectele ei,
acestea se vor produce doar pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut nu vor fi restituite, fiind, în principiu,
ireversibile.
Revocarea contractului. Prin revocare vom înţelege desfacerea unilaterală a unui act, prin manifestarea de voinţă
a persoanei care l-a făcut. Revocarea contractului repzintă acel act juridic unilateral prin care o parte
contractantă revine asupra conşimţămîntului sau exprimăt la încheierea contractului. Un astfel de mod de
desfiînţare a contractului este prevăzut la nivel de principiu. În principiu revocarea contractului produce aceleşi efecte
ca şi rezilierea contractului. Codul civil reglementează un caz aparte de revocare a contractului, şi anume revocarea
contractului între întreprinzător şi consumători. Specificul acestui mod de desfiinţare a contractului este că acesta se
va aplica doar contractelor dintre întreprinzători şi consumători şi are drept scop protejarea consumătorilor de
eventualele abuzuri din partea întreprinzătorilor care datorită faptului că sînt mai experimentaţi pot impunea
consumătorilor condiţii dezavantajoase. Astfel de contracte vor produce efecte doar în decursul a două săptămîni.
Dacă contractul a fost încheiat în baza unui prospect de vînzare, atunci legea prevede că, consumătorul are un dreptul
de a i se înlocui dreptul de revocare cu un drept de restituire nelimitat a bunului, doar dacă:
--- prospectul de vînzare conţine o explicaţie clară referitoare la dreptul de restituire;
--- consumătorul a luat cunoştînţă de vînzare din prospect în lipsă întreprinzătorului;
--- consumătorului i se aşigură dreptul de restituire.
Ca urmare a exercitării dreptului de revocare sau restituire, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară. Consumătorul va
restitui bunul pe cheltuiala şi riscul întreprinzătorului.
TEMA 4. MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR
Atunci cînd un raport juridic are ca singure părţi un creditor şi debitor, cînd obiectul obligatţe constâ în executarea
unei prestatii, fie succesiva, fie imediată, sau cînd efectele juridice se produc ireverşibil imediat după naşterea
obligaţiei, raportul juridic obligational se prezintă ca unul pur şi şimplu. Însâ o obligaţie se poate prezenta şi sub forme
mai complexe prin adaugirea unor elemente suplimentare care produc efecte specifice. Încorporarea acestor elemente
suplimentare în raportul juridic pur şi şimplu a fost identificata în doctrîna de specialitate sub denumirea de obligatii
afectate de modalitati.
Obligaţiile afectate de modalitati sînt acele raporturi juridice obligationale care prezîntă unele părţicularităţi privitoare
la fiinţa şi executarea, subiectele sau obiectul, părţicularităţi ce sînt de natura a produce anumite efecte juridice
deosebite în comparaţie cu obligaţiile care ni se înfaţişează ca pure şi şimple. Aşa fiind, prin modalităţi ale
obligaţiilor vom înţelege ca fiind, elementele cuprinse în raporturile juridice obligaţionale privitoare la fiînţa şi
executarea, subiectele şi obiectul lor, elemente care conferă acelor obligaţii anumite părţicularităţi ce le distîng de
raporturile obligaţionale pure şi şimple.
Modalități care afectează existența și ființa obligației.
Condiția - modalitate a obligației numai a obligaţiei civile nu este reglementată în mod expres în Codul civil. Ea este
reglementata numai ca modalitate a actului juridic civil. Dar avînd în vedere ca efectele actului juridic civil se referă la
drepturile şi obligaţiile părţilor, prin urmare condiţia vizează unul din aceste elemente. Condiţia vizeaza apariţia şi
încetarea drepturilor şi a obligaţiilor din actul juridic. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de
care părţile au înţeles să depindă naşterea sau stingerea raportului juridic obligaţional, cu efect retroactiv.
Clasificarea condiției
a.) După efectele pe care le produce condiţia poate fi: suspensivă şi rezulutorie.
--- condiţia suspensivă este acel eveniment de care depinde naşterea raportului obligaţional,
--- condiţia rezulutorie este acel eveniment a carui realizare duce la desfiînţarea raportului obligaţional, art. 240 C.civ.
De ex., îţi vînd automobilul dacă nu pleci peste hotarele ţării.
b.) După originea evenimentului, condiţia se claşifică în cauzală, mixtă şi potestativă;
--- condiţia cauzală este a cea condiţie a carui realizare depinde de întîmplare, hazard. Dacă voi cîştiga la loto.
--- condiţia mixtă este acea condiţie a cărui realizarea sau nerealizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi voinţa
unei terţe persoane.
--- condiţia potestativa este acea condiţie a carui realizare depinde de voinţa unei părţi contractante. Ea este de două
feluri: Condiţia potestativa pură cînd evenimentul depinde de voinţa uneia dintre părţi Condiţia potestativa simplă
este acel eveniment a carui realizare sau nerealizare depinde de voinţa unei parţi şi de un fapt exterior, sau de voinţa
unei persoane nedeterminate. O astfel de obligaţie va fi valabilă, chear dacă ea este facuta sub condiţie rezulutorie sau
suspensivă.
c.) După cum condiţia constă în realizarea sau nerealizarea unui eveniment, ea poate fi pozitivă şi negativă.
--- condiţia este pozitivă cînd existenţa obligaţiei depinde de un eveniment ce urmează a se realiza.
--- condiţia este negativă atunci cînd existenţa obligaţiei depinde de un eveniment ce urmează a nu se realiza.
d.) Codul civil distinge, de asemenea între condiţia imposibila, ilicită, şi imorală, stabilind că o obligaţie asumată cu o
astfel de condiţie este nulă.
Efectele condiției În analiza efectelor condiţiei, trebuie să avem în vedere că codul civil stabileşte două reguli:
--- dacă la survenirea condiţiei a contribuit în mod culpabil partea pentru care realizarea ei este dezavantajoasă,
condiţia se consideră survenită.
--- dacă la survenirea condiţiei a contribuit în mod culpabil partea pentru care realizarea ei este avantajoasă,
condiţia nu se consideră survenita.
De asemenea, trebuie să avem în vedere că efectele condiţiei diferă după cum ele sînt produse în perioada anterioara
îndeplinirii condiţiei (pendente conditione), şi efectele produse în perioada ulterioara îndeplinirii condiţiei (eveniente
conditione).
Efectele condiției suspensive
Pendente conditione, întervalul de timp dintre momentul naşterii obligaţiei şi momentul îndeplinirii condiţiei. Pe
parcursul aceste perioade se consideră că obligaţia nu este producătoare de efecte juridce acestea sînt suspendate. De
aici şi consecinţele:
--- creditorul nu poate cere executarea prestaţiei de către debitor;
--- dacă debitorul execută plata el poate cere restituirea lui pe temeiul plăţii nedatorate;
--- nici una din părţi nu poate invoca compensaţia ca mijloc de stingere a obligaţiei;
--- prescriptia extinctiva nu va curge;
--- bunul ramîne în rezico pericolo a debitorului, deoarece pîna la îndeplinirea condiţiei, el ramîne proprietarul
bunului.
Dar aceasta nu înseamnă că pîna la îndeplinirea condiţiei, obligaţia nu există. Ea există dar nu este producîtoare de
efecte juridice. În consecinţă:
--- creditorul va putea îndeplini acte de conservare a dreptului sau de creanţa;
--- creditorul va putea obţine constituirea unei garanţii pentru creanţa să, - gaj, ipotecă, fidejusiune;
--- creditorul poate ceda sau transmite prin acte între vii sau mortis cauza dreptul sau.
Dreptul va fi unul afectat de modalitatea condiţiei suspensive.
Eveniente conditione exprimă situatia obligaţiei de după îndeplinirea condiţiei. Obligaţia se va considera că fiind
formtă valabil, în mod retroactiv, din momentul naşterii sale, ea devenind una pur şi simpla. De aici, şi următorele
consecinţe:
--- plata efectuată anticipat de către debitor, va fi considerată o plata valabilă, astfel că, după îndeplinirea condiţiei, el
nu va putea cere restituirea ei:
--- dacă pendente coditione creditorul a transmis dreptul sau la terţe persoane, după îndeplinirea condiţiei, acest drept
va deveni pur şi şimplu.
De la efectul retractiv al îndeplinirii condiţiei suspensive sînt cunoscute unele excepţii:
--- prescriptia va începe să curga numai de la data îndeplinirii condiţiei.
--- creditorul va culege fructele doar după îndeplinirea condiţiei. Explicaţia care putem să o dam este că pendente
conditione debitorul era de bună credinţă, iar aceasta justifică dreptul debitorului de a culegea fructele pe aceasta
perioada; Actele de administrare a debitorului, de punere în valoare a bunului, pendente conditione sînt valabile şi vor
fi opozabile creditorului. Dacă condiţia suspensivă nu s-a realizat se consideră că între părţi nu a existăt nici un raport
obligational. Dacă părţile au efectuat prestatii în baza acestui raport, ei vor fi obligaţi să şi le restituie reciproc.
Efectele condiției rezolutorii Pendente conditione, pe perioada pîna la realizarea condiţiei, obligaţia există ca o
obligaţie pură şi simpă producîtoare de efcte juridice, prin urmare:
--- debitorul trebuie să-şi execute obligaţia asumată, iar creditorul poate cere executarea ei;
---creditorul fiind dobînditorul bunului sub condiţie rezulutorie va suporta riscul pieirii fortiuite.
--- dreptul dobîndit poate fi transmis prin acte juridice între vii sau mortis cauza, dar tot sub condiţie rezulutorie;
Eveniente conditione, adică perioada de după îndeplinirea condiţiei, obligaţia se va desfiinţa retroactiv. Ea va produce
efectele specifice rezolutiunii contractului. Prin urmare: -
-- părţile sînt obligate să-şi restituie prestaţiile reciproce;
--- drepturile consimţite de creditor se vor desfiinţa retroactiv potrivit principiului resoluto iure dantis resolvitur ius
accipientis.
De la efectul retroactiv sînt cunoscute citeva excepţii, acestea se refera la actele de administrare îndeplinite de
dobînditor pendente conditione care vor fi considerate valabile, iar fructele culese de el vor ramîne pe deplin
dobîndite. Dacă condiţia rezulutorie nu s-a îndeplinit, obligaţia se va consolida defînitiv, fiind socotită de la naşterea
să pură şi simpă.
Termenul – modalitatea obligației Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afecteaza fie
exigibilitatea obligaţiei fie stingerea ei. Termenul se deosebeste de condiţie pentru că în timp ce termenul afecteza
Clasificarea termenului În funcţie de diferite creterii de clasificare distingem următoarele cîtegorii de termene:
a). În funcţie de efectele pe care le produce termenul este suspensiv sau extinctiv de executare. –
-- este suspensiv de executare atunci cînd el indică data de la care trebuie îndeplinite obligaţiile asumate de părţi. De la
naşterea obligaţiei pîna la îndeplinirea ei, termenul suspendă executarea obligaţiei.
--- este axstinctiv de executare semnifică situatia în care îndeplinirea lui duce la stingerea obligaţiei.
b). În funcţie de cunoaşterea sau necunoaşterea momentului cînd se va îndeplini, termenul poate fi:
--- termen cert cînd data implinirii sale este cunoscută de părţi din chiar momentul naşterii obligaţiei;
--- termen incert cînd data implinirii sale nu este cunoscută de părţi, dar este sigur că se va îndeplini.
c). După izvorul lor termenul poate fi legal, convenţional sau judiciar,
d). În funcţie de persoana care beneficiază de termen:
--- termen stabilit în favoare debitorului;
--- termen stabilit în favoarea creditorului;
---termen stabilit în favoarea ambelor părţi. În acest caz părţile pot renunţa la termen numai de comun acord.
e). După modul în care a fost stabilit, termenul poate fi:
--- expres, cînd este prevazut în mod direct de părţi,
--- tacit cînd se poate deduce din natura raportului juridic sau alte împrejurări legate de aceasta.
Efectele termenului. În analiza efectelor pe care le produce termenul trebuie să distingem între efectele termenului
suspensiv şi efectele termenului rezulutoriu
---- efectele termenului suspensiv. Termenul suspensiv afecteaza exigibilitatea obligaţiei, adică executarea ei. El
amîna executarea obligaţiei pîna la îndeplinirea termenului suspensiv. De aici şi consecinţele care se produc:
--- termenul este prezumat a fi stabilit în favoare debitorului, astfel dacă el face o plata, ea va fi una valabilă.
Creditorul nu va putea refuza efectuarea plăţii. În acest caz se consideră că debitorul a renuntat la termen.
--- pînă la împlinirea termenului, creditorul poate face acte de conservare cu privire la obligaţia debitorului;
--- pîna la împlinirea lui nu curge prescriptia exstinctivă.
--- riscul pieirii fortuite va fi suportat de debitor. Odata ce termenul s-a implinit obligaţia este scădentă. Prin ajungerea
la scădenţă obligaţia devine exigibilă din ziua următoare aceleia în care termenul s-a împlinit,
Din acest moment creditorul poate pretinde plata.
---- efectele termenului extinctiv. Împlinirea termenului extinctiv marchează momentul stingerii obligaţiei pentru
viitor. Pînă la împlinirea termenului, raportul juridic obligaţional îşi va produce efectele sale. După îndeplinirea lui
aceste efecte încetează. Îndeplinirea termenului nu are efecte retroative, tot ce s-a executat în baza raportului juridic
obligaţional ramîne defînitiv şi irevocăbil executat. Dacă nu s-a executat tot ce se datora, obligaţiile şi drepturile,
continuă să existe. Astfel, în cazul contractelor cu executare succesiva, părţile vor ramîne obligate să-şi execute
obligaţiile restante pîna la împlinirea termenului. De ex., contractul de locaţiune, cînd locatarul ramîne obligat pentru
plata chiriei restante.
Termenul de grație. Termenul de gratie este acel termen acordat de înstanta de judecîta numai în favoarea debitorului,
în considerărea şituatiei patrimoniale încare se afla, fără a avea conşimtamîntul creditorului şi fără a se tîne cont de
stipulatiile contractuale. Efectul termenului de gratie este că împedică executarea silita a obligaţiei.
Renunțarea și decăderea din termen. Partea în folosul careia a fost stabilit termenul poate renunţa la el. Dacă
termenul a fost stabilit în favoare ambelor părţi ei pot renunta dor prin acordul lor la beneficiul acestuia. Renunţarea la
termen, obligaţia va avea valoare juridică a unei obligaţii scadente. Acelaş efect juridic va avea şi decăderea din
beneficiul termenului numai că aceasta reprezinta o sancţiune juridică şi întervîne atunci cînd:
---- debitorul ajunge în stare de însolvabilitate, îndiferent de culpa lui. În caz contrar trecerea timpului ar duce la
aprofundarea stării de însolvabilitate, şi implicit la agravarea posibilităţii de satisfacere a creanţei creditorului.
--- debitorul micsorează în mod imputabil garanţiile aduse creditorului în garantarea creanţei.
II. Modalitățile privitoare la subiectele obligației.
Părțile raportului juridic obligațional, în mod obișnuit, sînt formate din două persoane – un creditor și un debitor. În
acest caz vorbim de un raport juridic obligațional pur și simplu. Însă el se poate înfățișa și sub forme mai complexe,
cînd părțile raportului juridic obligațional sînt formăte dintr-o pluralitate de subiecte. Atunci cînd această pluralitate
vizează latura activă a raportului juridic, deci există mai mulți creditori și un singur debitor avem o pluralitate activă.
Dacă această pluralitatea vizează latura pasivă, mai mulți debitori și un singur creditor, avem o pluralitate pasivă.
Raportat la aceste părţicularități obligația sub aspectul executării ei va comporta un alt regim juridic. Acest regim
juridic va depinde de faptul dacă obligația asumătă sau creanța dobîndită poate fi divizată între subiectele părții
raportului juridic. Deci, efectele executării obligației cu pluralitate de subiecte va depinde de faptul dacă ea este una
divizibilă sau indivizibilă
Obligații divizibile. Regula În cazul unui raport juridic obligațional cu pluralitate de subiecte, dreptul de creanță și
datoria se divid, de plin drept, în atîtea fracțiuni cîți creditori sau debitori există în raportul juridic respectiv. Astfel de
obligații se numesc obligații divizibile sau conjuncte. În dreptul nostru divizibilitatea obligațiilor cu pluralitate de
subiecte reprezintă regula, astfel că în lipsă unor stipulații exprese divizibilitatea ei este prezumătă. Obligația
divizibilă este acea obligație cu pluralitatea de subiecte, între care creanța sau datoria se devide de plin drept. În
consecinţă fiecare creditor nu va putea urmări pe debitor sau debitorii săi, de cît în limita cotei părți ce i se cuvine din
creanță, iar fiecare debitor nu va putea fi urmărit de creditor sau creditrori de cît pînă la concurența părții sale din
datorie. Pînă la proba contrarie cotele părți sînt prezumăte a fi egale, dacă din lege, contract sau natura obligației nu
rezultă altfel. Deci, ceia ce caracterizează o obligație divizibilă este că în funcție de cîți creditori și debitori există în
cădrul raportului juridic obligațional coexistă tot atîtea raporturi de obligații îndependente unele de altele. De aici
derivă o serie de consecințe:
--- dacă sînt mai mulți debitori fiecare va fi urmărit doar pentru partea să din datoria comună;
--- dacă sînt mai mulți creditori fiecare din ei va putea să-l urmarească pe debior doar pînă la concurența părții sale din
creanță;
--- în caz de insolvabilitatea a unui debitor, partea acestuia va fi suportată de către creditor sau creditori și nu de
ceilalți debitori;
--- fiecare din debitori avînd cite o parte din datorie, punerea în întîrziere sau întreruperea prescripției nu va profita și
celorlalți debitori;
--- plata efectuată de către unul din debitori în limita cotei ce-i aparținea nu are efect eliberator pentru ceilalți
debitori.
În ce privește momentul nașterii obligației divizibile acesta poate fi atît momentul încheierii contractului cît și ulterior
acestui moment, de ex., în cazul decesului uneia din părți, cu condiția ca obligația moștenită să nu fi fost indivizibilă
prin natura ei, prin lege sau să fie astfel stabiltă de părți.
Obligații indivizibile. Excepția Din analiza efectelor pe care le produce obligațiile divizibile reiese că deseori
urmărirea debitorului în executarea datoriei sale, pentru creditor, prezintă numeroase inconveniente. Aceste se
mînifestă pe tărîmul urmăriii debitorului cît și cel al exigibilității datoriiei debitorului. Astfel creditorul se vede obligat
să-și devidă urmărirea în realizarea creanței sale ceia ce presupune suportarea unor cheltuieli materiale. Creditorul va
fi cel ce va suporta riscul însolvabilității debitorului, sau nu va putea beneficia de efectul înteruptiv al prescripției față
de toți debitorii, că urmare a punerii în întîrziere a uneia din ei, deoarece față de ei întreruperea nu-și produce efectele.
În considerarea acestor inconveniente, Codul civil înstituie situațiile de exepție de la regula divizibilității obligației,
prin reglementarea unor categorii de obligații indivizibile. Specific acestor obligații este că ele sînt nefracționate în
materialitatea să. Acestea sînt obligațiile indivizibile în sens larg al cuvîntului care la rîndul lor se împart în obligații
indivizibile în sens restrîns; obligații solidare şi obligații în solidium.
Obligații indivizibile în sens restrîns În sens restrîns obligația indivizibilă este acel raport juridic obligațional cu
pluralitate de subiecte al cărui obiect este nesusceptibil de divizare, fie prin natura sa, fie prin convenția părților.
Din defîniție rezultă că indivizibilitatea este de origine naturală sau convențonală. Codul civil nu prevede cauzele
din care rezultă indivizibilitatea obligației, acestea fiind identificate de literature de specialitate.
Indivizibilitatea este naturală atunci cînd ea rezultă din natura prestației datorate, din caracteristicile intrinseci ale
obiectului obligației. Unele nuanțe se impun în funcție de obiectul prestației datorate de debitor. Atunci cînd obiectul
obligației o reprezintă obligația de a da, adică de a constitui sau a transfera un drept real, ea este una divizibilă dar
numaisub aspect intelectual. Dacă există mai mulți debitori fiecare va putea să execute doar cota sa parte dintr-o astfel
de obligație, iar dacă există mai mulți creditori fiecare din ei va putea să primească doar o fracțiune din dreptul
transmis. Soluție pe deplin valabilă de vreme ce executarea în întregime a unei astfel de obligații (dacă e să o privim
că o obligație indivizibilă) va avea acelaș efect juridic, respectiv dobîndirea de către creditori sau transmiterea de
către debitori doar a unei cote părți din dreptul real corespunzător cotelor lor părți ideale .
În cazul obligațiilor de a face înclusiv obligația de predare, indivizibilitatea își găsește un cîmp de aplicare mai larg.
Faptul că în dreptul nostru, în cazul bunurilor mobile, de regulă, obligația de predare, care reprezintă o obligație de a
face, se execută odată cu obligația de a da nu semnifică faptul, că o astfel de obligație este și ea divizibilă prin natura
să. Aceasta deoarece, deși, ele se execută concomitent, conținutul executării este diferit. În primul caz acesta vizează
transmiterea unui drept real în cel de-al doilea caz executarea unei prestații.
În ce privește obligația de a nu face aceasta nu poate fi de cît una indivizibilă prin natura să, deoarece, așa cum sa
afirmat în literature de specialitate: ”orice fapt contrar obligației de a nu face este în mod necesăr indivizibil, fiindcă o
executarea parțială a acestei obligații nu se poate concepe”.
Indivizibilitatea obligației poate fi una voluntară, atunci cînd părțile raportului juridic a stipulat caracterul indivizibil
al prestației, chiar dacă prin natura să obligația este divizibilă. De exemplu în cazul contractului de împrumut a unor
bunuri de genm, cînd debitori sau creditori pot să stabilească indivizibilitatea prestației, deși, prin natura sa, acestea
sînt divizibile. Ce este caracteristic obligațiilor indivizibile este că îndiferent de numărul părților, fiecare creditor poate
cere satisfcarea întregii creanțe de la debitor sau debitori și fiecare debitor va fi ținut să execute întraga prestație față
de creditor sau creditori.
Efectele obligațiilor indivizibile În ce privește consecințele pe care le comportă obligațiile indivizibile, trebuie să
facem deosebirea după cum raportul obligațional este cu pluralitate de creditori – indivizibilitate activă, sau cu
pluralitate de debitori – indivizibilitate pasivă.
a. Indivizibilitatea activă este, de regulă, naturală. Ea poate apărea fie în momentul încheiereii contractului cu
pluralitate de creditori, fie că urmare a decesului creditorului unei creanțe cu un obiect indivizibil cînd titularii
dreptului de creanță devin mai mulți moștenitori ai creditorului. Ea va produce următoarele efecte juridice:
--- fiecare din creditori va putea pretinde de la debitor executarea în întregime a prestației;
--- de punerea în întîrziere sau întreruperea prescripției realizată de unul din creditori vor beneficia și ceilalți creditori;
--- actele de dispoziție încheiate de către unul dintre creditori cu privire la obligația indivizibilă față de debitor nu va
dăuna, nici profita celorlalți creditori. Astfel remiterea de datorie, darea în plată, novația cu privire la întreaga creanță,
sînt acte juridice ce vor fi inopozabile lor. Debitorul va fi ținut să-și execute obligația asumătă față de ceilalți creditori
integral.
b. Indivizibilitatea pasivă. O astfel de obligație poate fi atît naturală cît și voluntară. Printe efectele pe care le produce,
identificăm următoarele:
--- oricare debitor poate fi urmărit și constrîns să execute întreaga prestație la care are dreptul creditorul;
--- punerea în întîrziere ori întreruperea prescripției a unui debitor produce efecte față de ceilalți codebitori;
--- nu poate să ceară în înstanței de judecîtă ca creditorul să-și devidă acțiunea sa împotriva tuturor debitorilor –
beneficiul de diviziune. Dar el poate solicita instanței un termen pentru a întroduce în cauza și pe ceilalți debitori
pentru ca hotărîrea judecătorească ce o va pronunța să fie opozabilă și lor. Dacă nu a solicitat introducerea în căuză a
celorlalți debitori, după executarea obligației, el va avea o acțiune în regres împotriva lor, pentru partea ce li se cuvine
din datoria comună.
Obligațiile solidare. obligația solidară este acel raport juridic obligațional cu pluralitate de subiecte, în cădrul
careia, fiecare creditor solidar poate cere debitorului sau codebitorilor, întreaga datorie sau fiecare debitor solidar
poate fi obligat de creditor sau cocreditori la executarea întregii creanțe. Izvorul obligațiilor solidare poate fi actul
juridic (convenția, testamentul), legea sau atunci cînd prestația este indivizibilă
Distincția dintre indivizibilitate și solidaritate se manifesta sub mai multe planuri. În principal indivizibilitatea privește
obiectul obligației iar solidaritatea vizează subiectele raportului juridic obligațional, chear dacă obiectul este unul
divizibil. În caz de deces a unui codebitor, moștenitorii moștenesc obligația indivizibilă, iar în cazul solidarității
pasive, ei moștenesc doar cota parte din partea ideală ce iar fi cuvenit codebitorului decedat.
Solidaritatea activă. Dacă doi sau mai mulți creditori au dreptul să pretindă la o prestație în așa fel încît fiecare
să poată pretinde la întreaga prestație, iar prestația făcută uneia din creditori eliberează debitorul, atunci creanța
lor este solidară. Prin urmare solidaritatea activă semnifică situația, cînd oricare dintre creditori poate să ceară
executarea întregii prestații debitorului sau cînd executarea de către debitor a obligației sale față de unul din creditori il
eliberează de obligație și față de ceilalți creditori.
Efectele solidarității active. În analiza efectelor solidarității active trebuie să avem în vedere următoarele două
ipoteze;
a). Raporturile dintre creditori și debitorul –ii lor. Aceste raporturi sînt dominate de regula potrivit careia fiecare
creditor are dreptul să pretindă și să primească plata integrală a creanței. Debitorul este obligat să efectuieze prestația
aceluia dintre creditori care a solicitat executarea obligației. Dacă nici unul din creditori nu a solicitat executarea
obligației, debitorul, are un drept de opțiune în a prefera cui să execute obligația. Dacă există doi sau mai mulți
creditori ce au solicitat prestația, debitorul se va elibera valabil executînd plata creditorilor solicitanți și aceasta numai
dacă obiectul prestației este divizibil prin natura să. Dacă obiectul este indivizibil prin natura să, din interpretarea
dispoziției de mai sus, ar reieși că debitorul va avea un drept de opțiune.
Nu are importanță pentru debitor cîne primește prestația și de situația juridică viitoare a bunului. Cu atît mai mult un
astfel de drept nu va avea atunci cînd el a fost acționat în justiție de mai mulți cocreditori. Dacă obligația a ajuns la
scădență, iar creditorii se eschivează să primească prestația debitorului, ei vor putea fi puși în întîrziere ulterior
consemnînd plata la dispoziția oricărui creditor avînd un drept de opțiune în acest sens.
b). Raporturile dintre creditorii solidari. creditorul solidar reprezintă pe toți cocreditorii în toate actele care au drept
scop conservarea obligației. Ei pot să săvîrșească acte care să profite tuturor creditorilor, dar nu pot face numic de
natură a înrăutăți situația celorlalți creditori. De aici și următoarele consecințe;
--- fiecare din creditori avea dreptul de a încăsa întreaga creanță, eliberînd o chitanță în acest sens;
--- după ce a încăsăt creanța este obligat să o împartă cu ceilalți creditori dacă nu face dovada că a fost contractată
numai în înteresul sau.
--- dacă debitorul a fost pus în întîrziere, sau a fost întreruptă prescripția, acesta va profita și celorlalți creditori;
--- creditorul nu va putea face acte de dispoziție cu privire la întreaga creanță, decît dacă acestea se vor produce în
persoana sa. Astfel, remiterea de datorie efectuată de unul dintre creditorii va produce efecte juridice numai asupra
părții care revine acelui creditor. Compensația, novația sau alte modalități de stingerea a obligației va produce aceleași
efecte juridice.
--- dacă unul din creditori a obținut o hotărîre judecătorească de condamnare a debitorului aceasta va produce efecte
numai dacă sunt favorabile creditorilor. O hotărîre judecătoreacă defavorabilă creditorilor nu poate să produc efecte
față de ei, deoarece ei nu au figurat în proces și prin urmare nu au avut posibilitatea de a-şi apăra pretențiile. Aceasta
rezultă îndirect din înterpretarea care stabilște că, creditorul va reprezenta pe ceilalți creditori numai în actele de
conservare a obligației.
Repartizarea creanței între creditorii se va face potrivit cotelor părți din creanță36 care pînă la dovada contrarie sînt
prezumate a fi egale.
Solidaritatea pasivă. dacă doi sau mai mulți debitori datorează o prestație în așa fel încît fiecare este dator să
efectuieze întreaga prestație, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din debitori executarea, atunci debitorii sînt
legați solidar. În temeiul unei astfel de obligații creditorul are dreptul să pretindă plata întregii datorii de la oricare din
debitorii solidari. Din defîniţia dată solidaritaţii pasive rezultă unele trasături juridice. Astfel:
--- fiecare din debitori se obliga la executarea aceleaşi prestatii;
--- existenta unei pluralitati de legaturi obligationale distîncte între fiecare codebitor şi creditorul sau.
Din primă trasătură rezultă că creditorul are mai mulţi debitori care datoreaza una şi aceiaşi prestaţie. În aces sens, s-a
spus, că solidaritatea ar avea și funcția unei garanții 38 împotriva însolvabilității unui codebitor solidar. Astfel că, în
cazul în care unul din debitori este însolvabil, aceasta stare nu va fi suportata de creditor, ci de către codebitorii
solvabili; atunci cînd unul din codebitori executa creanţa în întregime, el se va întoarce impotriva celorlalti codebitori
solvabili, suportînd astfel împreună însolvabilitatea acestuia.
Din cea de a doua trasătura rezultă alte consecinţe juridice:
--- analiza acordului de vointa care a stat la baza asumării obligaţiei se va analiza separat pentru fiecare codebitor în
parte fără că aceasta să aibă vre-o influenţa asupra obligaţiei celorlalţi debitori;
--- obligaţia codebitorilor poate fi distinctă sub aspectul modalităţilor, în sensul că obligaţia unui codebitor poate fi sub
condiţie sau termen în timp ce obligaţia altor debitori să fie pură şi simplă;
---obligaţia unor codebitori se poate stinge, fără că acesta să ducă la stingerea şi a obligatiilor celorlalti codebitori –
confuziunea, compensaţia, remiterea de datorie.
--- în cazul decesului unuia dintre codebitori succesorii lui nu pot fi tinuţi de obligaţia solidară decît proportional cu
partea ce-i revine din moştenire.
Izvoarele solidarității pasive sînt: actul juridic, legea sau prestația însăși, dacă ea este indivizibilă. Fiind o excepție de
le regula divizibilității obligației, solidaritatea nu se prezumă.
Efectele solidarității pasive Efectele juridice ale solidarităţii pasive pot fi circumscrise următoarelor doua categorii de
raporturi juricice:
A.) Efectele juridice între codebitorii solidari şi creditor. Aceste efecte sînt guvernate de regula potrivit careia,
fiecare debitor este obligat faţă de creditor pentru întreaga datorie. De aici decurg două consecinţe.
a.) Prima consecinţă este că fiecare codebitori va putea fi urmărit de către creditor pentru întreaga datorie, creditorul
avînd în acest sens un drept de optiune. Dar, optînd pentru urmărirea unui codebitor, aceasta nu–l va impedică şi la
urmărirea celorlalti codebitori. Principalul mod de executare a obligaţie il reprezînta plata. Dar ea poate fi executata şi
prin darea în plata. Dar o obligaţie solidară se poate stinge şi prin alte modalitati juridice. Dintre care distingem:
--- Compensatia totală. Compensaţia reprezintă stingerea a două obligaţii reciproce pîna la concurenaţa celei mai mici
între ele. Codebitorul va putea opune creditorului compensaţia unei creanţe ale sale dintr-un alt raport juridic cu
întreaga datoria comună, pe care o are faţă de el, cînd îi va exonera de obligaţie şi pe ceilalti codebitori.
--- Novatia prin schimbarea de subiecte. Este acel acord prin care un codebitor se obligă faţă de creditor să execute
datoria acestuia. Dacă creditorul acceptă, codebitorul sau codebitorii vor fi liberţti iar debitorul care a facut novaţia
ramîne singur obligat. În acest caz obligaţia nu se stinge ci se transformă într-o obligaţie pură şi simplă.
--- Remiterea de datorie. Creditorul poate renunţa iar debitorul poate obţine de la creditor o remitere totala a datorie.
--- Pieirea bunului. Soluţia va fi una valabilă numai dacă bunul este individual determinat iar pieirea lui se datoreaza
unei forţe majore sau cazului fortuit iar în acest ultim caz codebitorii să nu fi fost puşi în întirziere. Dacă bunul a
pierit, atunci şi obligaţia solidară se va desfiinţa. Soluţia nu este valabilă dacă bunurile sînt de gen.
Uneori însă executarea ei nu priveşte întreaga obligaţie solidară ci doar o parte a acesteia. Este cazul cînd obligaţia s-a
stins în parte prin una din modalităţile ce-şi are originea în raporturile dintre fiecare debitor şi creditor. Această
posibilitate rezultă ca faptele care survin doar faţă de un debitor solidar au efect doar în privinţa lui. Aceste
modalităţi sînt:
--- remiterea de datorie consimţită numai unuia dintre codebitori, cînd ceilalti codebitori vor ramîne obligaţi solidar
pentru datoria rămasă prin scăderea din datoria totala a părţii renunţată de creditor. Dacă nu s-ar recunoaşte un astfel
de efect atunci codebitorul solidar care a platit întreaga datorie s-ar întoarce, cu drept de regres, împotriva debitorului
pentru care s-a făcut remiterea şi astfel remiterea ar ramîne fără efecte juridice.
---- Compensaţia. Compensaţia realizată între un codebitor şi creditor are efecte liberatorii faţă de ceilalti, pentru
partea acestuia
-- Confuziunea stinge obligaţia pentru partea codebitorului în privinţa căreia a operat. Ceilalti codebitori vor fi ţinuţi
de obligaţie mai putin partea stinsă prin confuziune
--- Renunţarea la solidaritate. Creditorul poate renunţa la solidaritate în privinţa unui codebitor. Ceilalti codebitori vor
fi tinuţi solidar la executarea obligaţiei rămase prin scăderea părţii debitorului pe care la eliberat de solidaritate,
art.540 C. civil. Debitorul urmărit are dreptul de a executa obligaţia. Dar el are şi dreptul de a refuza executarea ei
invocînd în acest sens excepţii fie personale fie comune tuturor codebitorilor,
Printre excepţiile personale pe care le poate invoca codebitorul urmărit sînt cele ce rezultă doar din raportul juridic
dintre el şi creditor, respectiv;
--- cele ce rezultă din acordul lor de voinţă cu privire la contractarea obligaţiei – anularea lui pentru vicii de
conşimtamînt, lipsă formei autentice sau a autorizatiei prealabile, lipsă călitatii de parte în contract;
--- cele ce rezultă din modalităţile conşimţite numai faţă de el – termen condiţie s. a.
Aceste exceptii vor profita doar codebitorului urmărit. Însă sînt situaţii cînd învocarea lor va profita şi celorlalt
codebitori, în sensul că acestea vor fi ţinuţi să execute obligaţia ramasă prin scăderea părţii din obligaţie ce
corespundea codebitorului care a invocat excepţia.
Printre excepţiile comune identificăm:
--- cele ce se refera la cauzele de nulitatea care afecteaza acordul de voinţă al tuturor, modalitatile comune tuturor;
--- cele ce se referă la cauzele de stingere a obligaţiilor cum ar fi remiterea datoriei în întregime, compensaţia totala,
pieirea fortuita a bunului.
b.) O a doua consecinţă care rezultă din principiul mai sus enunţat este că: debitorul solidar îi va reprezenta pe ceilalţi
codebitori în toate actele îndreptate spre stingerea sau reducerea obligaţiei Astfel prestaţia parţială efectuată de unul
din codebitori va profita şi celorlalţi codebitori, prin diminuarea obligaţiei totale. De asemenea întîrzierea creditorului
faţă de unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalti debitori solidari. Totuşi unele excepţii pot fi identificate:
--- curgerea termenului de prescripţie exstinctivă faţă de unul din debitori nu produce efecte juridice faţă de ceilalţi
codebitori.
--- punerea în întirziere a unui debitor nu are efecte juridice faţă de ceilalti codebitori,
--- tranzacţia încheiata de unul din codebitori cu creditorul, nefavorabilă celorlalţi codebitori nu va putea fi opusă
acestor codebitori;
--- daunele moratorii vor fi acordate doar de către codebitorul pus în întarziere;
--- daunele interese, Dacă un bun a disparut din vîna unui debitor solidar, toţi ceilalţi codebitori vor fi tinuţi la
despagubire doar în limita prejudiciului efectiv suferit, care este plata pretului lucrului pierit, iar debitorul vinovat va
fi obligat şi la plata unei sume care va reprezenta beneficiul nerealizat
B.) Efectele juridice între codebitorii solidari Dacă în raporturile dintre creditor şi codebitori obligaţia este una
solidară, în raporturile dintre debitori obligaţia este una divizibilă, existînd atîtea părţi cîti debitori sînt. Dacă unul din
debitori plateşte întreaga datorie, aceasta se împarte de plin drept între codebitori şi trebuie suportată de toţi. Astfel că
cel care a efectuat plata creditorului poate să se îndrepte faţă de codebitori cu o actiune în regres pentru părţile lor din
datoria comuna, care pîna la dovada contrarie sînt prezumate a fi egale. Dacă datoria solidară este asumată numai în
înteresul unui singur codebitor acesta va fi ţinut în final faţă de ceilalti codebitori să platescă întreaga datorie. Astfel,
în cazul fideiujiunii, fidejusorul care a platit, se va putea întoarce cu o actiune în regres impotriva celorlalti fidejusori
pentru partea acestora din obligaţie, că ulterior acestea să şi-o poată recupera urmărind-ul pe debitorul principal.
Dacă unul din codebitorii solidari este însolvabil partea acestuia va fi suportată de toti ceilalţi codebitori solvabili,
înclusiv şi de debitorul faţă de care creditorul a renunţat la solidaritate dacă din lege sau contract nu reisese altfel, art.
546 C. civil. Prin exceptie insolvabilitatea unui codebitor va fi suportată de un singur codebitor numai dacă obligaţia
a fost asumată în înteresul acestuia din urmă. Astfel, este cazul fidejusiunii, cînd fidejusorul sau fidejusorii sînt
codebitori cu debitorul principal, iar după executarea obligaţiei de către ei, vor avea calitatea de creditori faţă de
debitorul principal. În acest caz fidejusorul sau fidejusorii se vor subroga în drepturile creditorului. De asemenea
insolvabilitatea debitorului va fi suportată şi de acel debitor a cărui parte din obligaţie s-a stins prin compensaţie,
confuziune sau remitere de datorie.
Încetarea solidarității pasive. Solidaritatea pasivă poate să înceteze prin doua modalităţi: forţată şi voluntară:
Încetarea forţată are loc prin moartea unuia dinte codebitorii solidari, cînd datoria se va divide între mostenitori
proportional cu partea din moştenire cei revine fiecăruia,
Încetarea voluntara are loc prin renuntarea la solidaritate care poate fi totala sau parţială.
Renuntarea este totala la solidaritate atunci cînd îşi produce efectele faţă de toţi codebitorii.
Renuntarea este părţiala cînd ea va profita doar codebitorului faţă de care ea a fost realizată. Dacă unul din codebitori
va deveni insolvabil, riscul îl vor suporta toti codebitorii înclusiv debitorul faţă de care s-a renuntat la solidaritate,
dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Creditorul poate renunța la solidaritatea pasivă în mod expres sau tacit. Vom fi în prezența unei renunțări tacite
părţiale atunci cînd creditorul primește că bună o executarea parțială a obligației în limita cotei părți ideale a
codebitorului, fără să specifice în chitanța că își rezervă în continuare solidaritatea, se va considera că a renunțat la
solidaritate doar în privința acestui debitor. De asemenea, vom fi în prezența unei renunțări tacite părţiale faţă de un
codebitor cînd creditorul îl acționează în judecată pe un debitor, pentru partea acestuia, iar acesta a recunoscut
acțiunea sau s-a obținut o hotărîre definitivă prin care s-a admis acțiunea.
Obligațiile in solidium O varitate a obligaţiilor solidare în raporturile dintre debitori o reprezintă obligaţia in
solidium. Distincţia dintre obligaţia solidară şi obligaţia insolidium este că acerasta din urmă se manifestă doarn în
raporturile dintre codebitori. Obligaţia în solidium este acea obligaţie cu pluralitate de debitori, în care deşi fiecare
din ei este obligat la plata integrala a datoriei în fînal ea va fi suportata de debitorul care se afla în culpa sau în
înteresul căruia ea a fost asumată. Trebuie de spus că existenta unei astfel de obligatii este contraversăta în literatura
de specialitate. Aceasta deoarece ea nu se naştea între cele două părţi ale raportului juridic obligaţional, ci priveşte
doar latura pasivă a raportului juridic obligaţional exprimînd situaţia de excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiei
dintre codebitorii solidari. Cazurile cărora se circumscrie obligaţia în solidium sînt:
--- o persoana este chemată să raspunda pentru prejudicile cauzate prin fapta altuia;
--- o persoana juridică este chemtăa să raspundă pentru prejudiciile cauzate de organele sale de conducere;
--- în cazul fidejusiunii, cînd fidejusorii sau obligat alături de debitorul principal şi care în cazul în care vor executa
datoria debitorului, se vor întoarce impotriva lui cu o actiune în regres în recuperarea datorie, pentru întreaga valoare a
ei.
Caracteristica cea mai importantă a acestei obligaţii faţă de obligaţiile solidare este că datoria nu se imparte între cel
obligat în solidium şi debitorul care a cauzat paguba prin propria faptă şi cel în înteresul căruia a fost asumată.
III. Modalitățile privitoare la obiectul obligației
Modalităţile unui raport juridic obligaţional poate privi nu numai subiectele acestuia, dar şi obiectul ei, caz în care
vom avea o obligaţie cu pluralitate de obiecte. Aceasta se caracterizeaza prin aceia că debitorul datoreaza mai multe
prestatii. Dacă debitorul datoreaza cumulativ toate prestatiile la care s-a obligat, ea va produce efectele unei obligatii
pure şi şimple dar care se executa succesiv. Există şituaţii cînd obiectul obligaţiei îl formeaza mai multe prestaţii, însă
ele nu pot fi executate de cît separat, executare care va depinde, fie de voinţă părţilor fie de existenţa unor
circumstanţe care afecteza exigibiliteatea unei prestaţii. În acest sens avem obligatii alternative şi facultative
Obligația alternativă Obligaţia alternativa este acel raport juridic obligational care are că obiect doua sau mai
multe prestatii, dintre care, la alegeare uneia dintre părţi, executarea uneia elibereaza integral debitorul,
Efectele obligației alternative În analiza efetelor obligaţiei alternative trebuie să avem în vedere faptul dacă dreptul de
a alege prestaţia ce trebuie executată apartine debitorului sau creditorului. Potrivit codului civil debitorul este
prezumat a avea dreptul de a alege, dacă acesta nu rezultă contrariul în mod expres. Dacă partea care avea dreptul de a
alegea nu-l exercita nici în termenul acordat suplimentar după punearea în întirziere, dreptul de a alege prestaţia va
reveni celeilalte părţi.
A). Dreptul de a alege executarea prestaţiei apartine debitorului. Debitorul va avea dreptul de a alege în următoarele
trei situaţii;

--- cînd părţile nu au stabilit acest lucru în mod expres cînd se va aplică prezumţia de mai sus;
--- cînd părţile au stabilit aceasta în mod expres;
--- cînd dreptul de a alege a fost stabilit în mod expres creditorului, dar acesta nu-l exercită, chear după ce a expirat
termenul suplimentar după ce a fost pus în întirziere.
Trebuie de spus că atunci cînd va proceda la executarea prestaţiei, aceasta trebuie să fie una indivizibila, să privească
întreaga prestatie. Din natura juridică a unei astfel de obligaţii, dar însăşi codul civil stabileşte că, debitorul nu are
dreptul de a alege executarea în parte a prestaţiilor asumate. Avînd în vedere aceste părţicularităţi, obligaţia
alternativă, prin prisma dreptului debitorului de a alegea executarea prestaţiei, va produce următoarele efecte juridice;
--- debitorul, la scădenţă poate să execute oricare din prestaţiile asumate;
--- dacă una din prestaţii a devenit imposibila de executat datorita unui caz fortuit sau forţe majore, debitorul va fi
obligat să execute cealaltă prestaţie asumată. În acest caz obligaţia va deveni una pură şi simpă.
--- dacă debitorul nu executa nici una din prestatiile asumate, creditorul are dreptul de a cere executarea silită în
natură a oricarei din ele. Dacă una din mai multe prestaţii a devenit imposibilă de executat datorită unui caz fortuit sau
foţtei majore, executarea silita va avea că obiect una din celelalte prestaţii.
--- dacă ambele prestaţii au pierit din vîna debitorului, el va fi obligat să-l despagubească pe creditor pînă la
concurenţa valorii prestaţiei care a rămas ultima
--- dacă ambele prestaţii au pierit una fortuit iar cealaltă din culpa debitorului, el va fi ţînut să-l despagubească pe
creditor pîna la limita valorii obligaţiei neexecutate culpabil.
B). Dreptul de a alege aparţine creditorului. Creditorul va avea dreptul de a alege dacă:
--- aceasta a fost prevazuta în mod expres
--- debitorul nu şi l-a exercitat în termenul suplimentar acordat după punerea în întirziere. În aceasta ipoteză
obligaţia alternativă va produce următoarele efecte juridice:
--- la scadenţă creditorul poate cere debitorului executarea oricărei obligaţii;
--- dacă una din prestaţii a devenit imposibilă de executat datorită unui caz fortuit sau forţe majore, creditorul se vede
obligat să accepte executarea celeilalte prestaţii,
--- dacă una din prestaţii a devenit imposibilă de executat din cauza culpei debitorului, creditorul are alegerea în a cere
executarea prestaţiei rămase sau repararea prejudiciului adus prin neexecutarea prestaţiei a carei executare a devenit
imposibila
--- dacă ambele obligaţii au devenit imposibile de executat în mod culpabil, creditorul are dreptul de a alege în a cere
repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea uneia sau alteia din prestatii
Obligația facultativă. Obligaţiile facultative sînt acele raporturi obligationale care au că obiect o singura prestatie
principala, dar debitorul se poate elibera valabil prin executarea altei prestatii determinata prin acordul lor . Din
definiţie rezultă că obiectul obligaţiei alternative o reprezinta o singura prestatie, dar debitorul, atunci cînd ea a
devenit scadentă, poate să execute o alta obligaţie, în a stinge raportul juridic obligaţional. Prin urmare în obligaţia
altenativa pluralitatea nu vizeaza obiectul obligaţiei, ci posibilitatea de a plati (în facultate solutionis).
Efectele obligației facultative. Debitorul este obligat, iar creditorul poate cere numai prestaţia care constituie obiectul
obligaţiei, respectiv prestaţia principala. Cealaltă prestţtie reprezintă doar o facultate pusă la dispozitia debitorului de a
se elibera în mod valabil de obligaţie. El va avea o astfel de obligaţie numai dacă obligaţia principala a devenit
imposibil de executat din culpa debitorului. Dacă obligaţia principala a devenit imposibiăa de executat datorită unui
caz fortuit sau forţe majore, debitorul va fi exonerat de obligaţia asumată. Ea se va stinge în mod necesar.

Pag 54