Unitatea de Învăţare 11

ECONOMIA OCUPĂRII FORŢEI DE MUNCĂ, A

ŞOMAJULUI ŞI A POLITICILOR SOCIALE ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ

Cuprinsul capitolului:

11.1. Evoluţia istorică a politicii sociale şi de ocupare în Uniunea

Europeană
11.2 Test de autoevaluare 1
11.3. Piaţa Europeană a muncii şi şomajul
11.4 Test de autoevaluare 2
11.5. Obiectivele şi instrumentele politicii sociale şi de ocupare comunitare
11.6 Test de autoevaluare 3
11.7. Instituţiile politicii sociale şi de ocupare din Uniunea Europeană
11.8 Test de autoevaluare 4
11.9. Fondul Social European (F.S.E.)
11.10. Test de autoevaluare 5
11.11. Rezumat
11.12 Termeni cheie
11.13. Bibliografie

Obiectivele cursului: parcurgerea acestei unităţi de învăţare va

facilita însuşirea de cunoştinţe şi formarea de competenţe pe baza
cărora studenţii să poată:

1. evoluţia istorică a politicii sociale şi de ocupare în Uniunea

Europeană;
2. piaţa europeană a muncii şi şomajul şi obiectivele şi instrumentele
politicii sociale şi de ocupare comunitare;
3. aprofundarea conţinutului politicii sociale comunitare;
4. analizarea instituţiile politicii sociale şi de ocupare din Uniunea
Europeană şi a Fondul Social European (F.S.E.) ;

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare: 2 ore

11.1. Evoluţia istorică a politicii sociale şi

de ocupare în Uniunea Europeană
Politica socială se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul
statului care elaborează strategii, programe, proiecte, creează instituţii şi adoptă
o legislaţie specifică), în măsură să influenţeze bunăstarea individului, familiei
sau comunităţii într-o societate.

134
 În ceea ce priveşte politica socială comunitară, aceasta este promovată
de Uniunea Europeană ca instituţie supranaţională, dar şi de către fiecare stat
membru al Uniunii.
În domeniul politicii sociale, competenţele sunt partajate între Uniunea
Europeană şi statele membre. Tratatul de la Lisabona precizează că în cazul în
care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre,
Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de
vedere juridic în acest domeniu, iar distribuirea puterii de legiferare se
desfăşoară respectând principiul subsidiarităţii.
Bazată pe principiul subsidiarităţii, protecţia socială are ca obiectiv
satisfacerea nevoilor minimale ale fiecărui cetăţean. Principiul subsidiarităţii
presupune o coerenţă şi complementaritate în furnizarea serviciilor sociale între
Uniunea Europeană şi guvernul din fiecare stat membru. Aceasta presupune
preluarea de către instituţiile comunitare a problemelor care depăşesc graniţele
statelor sau capacitatea lor de a le soluţiona.
În perioada 1957-1972, prima etapă a politicii sociale, dominantă a
fost concepţia economică a construcţiei europene. Tratatul de la Roma a
prevăzut progresul social ca rezultat natural al dezvoltării economice, scopul
economiei fiind acela de a îmbunătăţi standardele de viaţă şi de muncă ale
lucrătorilor. Totuşi, în Tratatul de la Roma erau precizate câteva angajamente
obligatorii pentru ţările membre: libera circulaţie a lucrătorilor, coordonarea
între ţările membre ale sistemelor de securitate socială şi plata egală pentru
bărbaţi şi femei.
Dimensiunea socială a Tratatului de la Roma s-a caracterizat prin
puţine acţiuni directe în domeniul social. Noua grupare regională, preocupată
să-şi axeze eforturile principale în domeniul economic, nu a alocat un capitol
special care să cuprindă toate prevederile din domeniul social. Coeziunea
socială a fost concepută în subsidiar cu cea economică, fără să se precizeze cum
se va realiza efectiv. S-a plecat de la ideea că îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă şi de viaţă va rezulta firesc din evoluţia procesului integraţionist, iar
armonizarea treptată a politicilor sociale naţionale ar rezulta fără intervenţia
specială a organelor comunitare. De aceea, noile realităţi economice din
Comunitatea Europeană au impus adoptarea în completare a numeroase
directive în domeniul social, referitoare la accesul egal la ocupare şi formare şi
dreptul de a beneficia de protecţie socială.
Obiectivul principal al Tratatului de la Roma era îmbunătăţirea
activităţilor de protecţie socială în ceea ce îi priveşte pe lucrători. Nu s-a
precizat nimic despre drepturile cetăţenilor, ci numai despre lucrători şi
firmele angajatoare.
Aşadar, în prima etapă a politicii sociale şi de ocupare comunitară găsim
primul pilon al acţiunii comunitare în domeniul social şi al ocupării,
drepturile legiferate ale lucrătorilor, pilon ce a precizat necesitatea tratării în
mod egal a lucrătorilor, indiferent de ţara comunitară de origine şi egalitatea
profesională între bărbaţi şi femei.
Etapa a doua a politicii sociale şi de ocupare (1973-1985), cunoaşte
o dezvoltare a dimensiunii sociale comunitare, politica socială căpătând un rol
tot mai important în cadrul deciziilor comunitare. Se afirmă în documentele
comunitare că expansiunea economică nu este un scop în sine, prioritare
trebuie să fie atenuarea disparităţilor între condiţiile de viaţă şi o acţiune
susţinută în domeniul social. Aceste măsuri se concretizează în adoptarea
primului Program de Acţiune Socială, în anul 1974, care preconiza: protecţia
drepturilor lucrătorilor într-o Europă marcată de recesiune, îndeosebi a celor

135
disponibilizaţi sau ale căror firme dădeau faliment; tratament egal între bărbaţi
şi femei, îmbunătăţirea dialogului social între lucrători şi patronat, protejarea
sănătăţii şi securităţii lucrătorilor.
Etapa a treia a politicii sociale şi de ocupare (1986-2000) s-a
dezvoltat sub impulsul politic conferit de Actul Unic European (1986), în care
era conştientizat faptul că adâncirea integrării economice poate genera şi efecte
economice şi sociale negative.
Actul Unic European conţinea prevederi privind sănătatea şi siguranţa
la locul de muncă. Comunitatea avea posibilitatea să adopte directive prin care
să definească cerinţe minime privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă şi,
de asemenea, prevedea necesitatea începerii constituirii dialogului social între
partenerii sociali europeni (Confederaţiile Patronatelor şi Confederaţiile
Sindicatelor).
În anul 1989, ţările comunitare (cu excepţia Marii Britanii) au adoptat
Carta drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (Carta Socială),
care este o declaraţie fără impact juridic imediat, dar cu o însemnătate
simbolică şi politică pentru pregătirea şi adoptarea unor norme sociale
minimale, coercitive din punct de vedere juridic. Drepturile cuprinse în Carta
Socială se grupează astfel:
 unul dintre ele este foarte general, anume dreptul muncitorilor la
muncă în statul membru ales de ei;
 trei dintre ele se referă la condiţiile de muncă şi de remunerare, ca:
dreptul la o remuneraţie echitabilă; dreptul la condiţii mai bune
de viaţă şi de muncă; dreptul la protecţia sănătăţii şi la securitate
în mediul de muncă;
 patru vizează protecţia anumitor categorii de muncitori, respectiv:
dreptul bărbaţilor şi femeilor la tratament egal; dreptul la
protecţie pentru copii şi adolescenţi; dreptul persoanelor în vârstă
la un nivel de trai decent; ameliorarea integrării sociale şi
profesionale a persoanelor cu handicap;
 două vizează relaţiile sociale, respectiv dreptul muncitorilor la
informare, consultare şi participare, dreptul de a se asocia şi a
negocia în colectiv;
 două vizează pregătirea şi protecţia socială: dreptul la protecţie
socială conform modalităţilor proprii fiecărui stat membru;
dreptul la pregătire profesională.
Tratatul de la Nisa, februarie 2001, a marcat începutul celei de-a patra
etape a politicii sociale şi de ocupare, subliniind că „oamenii constituie activul cel
mai valoros al UE, investiţiile în oameni vor fi de o maximă importanţă pentru bunăstarea
şi locul pe care îl vor ocupa în economia viitorului”.
Anterior adoptării Tratatului, Consiliul de la Nisa a adoptat Agenda
Socială Europeană care schiţa arhitectura socială a UE în primul deceniu al
secolului XXI, stabilind ca obiective: creşterea competitivităţii economiei
europene şi a capacităţii acesteia de a susţine creşterea economică, creşterea
ocupării şi o mai mare coeziune socială, obiectivul final fiind creşterea ocupării
la peste 70% până în anul 2010.
Agenda Socială Europeană cuprinde:
cinci obiective cu caracter general cu care se confruntă statele din
UE pe plan social:
 creşterea ocupării forţei de muncă;
 îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
 creşterea mobilităţii intracomunitare a forţei de muncă;

136
  valorificarea şi pe plan social a avantajelor creării şi funcţionării
PIU şi UEM;
 întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalităţii sociale între ţările
membre şi în interiorul acestora;
patru obiective punctuale ale politicii sociale şi de ocupare;
 creşterea numărului locurilor de muncă prin creşterea rolului
măsurilor active de combatere a şomajului;
 combaterea oricărei forme de sărăcie şi promovarea egalităţii şi
integrităţii sociale;
 modernizarea sistemului european de protecţie socială prin
întărirea cooperării între statele membre în acest domeniu;
 consolidarea politicii sociale în condiţiile lărgirii UE prin
extinderile din anii 2004 şi 2007.
Agenda Socială Europeană preciza că, la nivelul UE, la începutul
secolului XXI se impunea a fi realizate trei imperative:
1. constituirea unei Europe pentru cetăţeni, prin promovarea drepturilor
sociale fundamentale prevăzute în Carta Socială;
2. extinderea UE în Centrul şi Estul Europei, care trebuie să fie însoţită
de ajutoare date ţărilor candidate pentru a-şi constitui o politică socială
cât mai compatibilă cu Modelul Social European;
3. reconcilierea PIU şi UEM cu coeziunea economică şi socială.
Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007) aduce completări şi
precizări şi instituie o serie de măsuri privind politica socială şi de ocupare în
UE în actuala etapă.
În ceea ce priveşte politica de ocupare a forţei de muncă, se
precizează că „statele membre şi Uniunea se angajează să elaboreze o strategie coordonată
de ocupare a forţei de muncă formată, calificată şi adaptabilă, precum şi pieţe ale muncii
capabile să reacţioneze rapid la evoluţia economiei”.
Pornind de la realitatea că statele naţionale promovează politici
naţionale privind ocuparea, Tratatul consideră promovarea ocupării forţei de
muncă şi o problemă de interes comun, ce va trebui coordonată de Consiliul
UE. Uniunea trebuie să încurajeze cooperarea între statele membre şi să
completeze acţiunea statelor, atunci când este necesar, respectând pe deplin
competenţele statelor membre în acest domeniu.
Consiliul UE, pe baza concluziilor Consiliului European, la propunerea
Comisiei Europene şi după consultarea Parlamentului European, Comitetului
Economic şi Social, a Comitetului Regiunilor şi a Comitetului pentru Ocuparea
Forţei de Muncă, elaborează anual liniile directoare de care statele naţionale
ţin seama în formularea politicilor de ocupare a forţei de muncă.
Tratatul instituie un nou organism consultativ, Comitetul pentru
Ocuparea Forţei de Muncă, pentru a promova coordonarea între statele
membre a politicilor în materie de ocupare a forţei de muncă şi de funcţionare
a pieţei muncii, având şi sarcina de a urmări evoluţia ocupării forţei de muncă şi
a politicilor de ocupare a forţei de muncă în statele membre şi în Uniune.
Comitetul este alcătuit din câte doi reprezentanţi din fiecare stat membru şi doi
reprezentanţi ai Comisiei Europene.
În ceea ce priveşte politica socială desfăşurată de UE, Tratatul
precizează: „Uniunea şi statele membre, în baza drepturilor sociale fundamentale cuprinse
în Carta Socială Europeană şi în carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale
lucrătorilor, au ca obiective…. O protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea
resurselor umane care să permită un nivel ridicat şi durabil al ocupării forţei de muncă şi
combaterea excluziunii”.

137
11.2. Test de evaluare 1

1. Ce competenţe în domeniul politicii sociale şi de ocupare revin UE şi

statelor membre?
2. Care sunt etapele politicii sociale şi de ocupare parcurse de UE?
3. Care a fost primul pilon al politicii sociale şi de ocupare şi ce preciza
acesta?
4. Principiul subsidiarităţii în domeniul politicii sociale în cadrul UE
presupune:
a. o complementaritate în furnizarea serviciilor sociale între UE şi
guvernul din fiecare stat membru;
b. preluarea de către instituţiile comunitare a problemelor care
depăşesc graniţele statelor sau capacitatea lor de a le soluţiona;
c. sarcinile în domeniul politicii sociale revin doar UE;
d. sarcinile în domeniul politicii sociale cad doar în sarcina
guvernelor naţionale;
e. problemele politicii sociale comunitare privesc doar Curtea
Europeană de Justiţie.
5. Politica Socială în prima etapă (1957-1972) cuprindea referiri:
a. libera circulaţie a forţei de muncă;
b. cu privire la finanţarea din bugetul comunitar a IMM-urilor
aflate în dificultate;
c. cu privire la modificarea sistemului de pensionare;
d. cu privire la durata minimă a perioadei de angajare;
e. coordonarea între ţările membre a sistemelor de securitate socială.
6. Primul pilon al acţiunii comunitare în domeniul politicii sociale şi al
ocupării, drepturile legiferate ale lucrătorilor preciza:
a. tratarea diferenţiată a lucrătorilor în raport de ţara de origine;
b. tratarea diferenţiată a lucrătorilor în funcţie de sex;
c. tratarea diferenţiată a lucrătorilor în funcţie de religie;
d. necesitatea tratării în mod egal a lucrătorilor;
e. tratarea diferenţiată a lucrătorilor naţionali în raport cu cei
străini.
7. Etapa a doua a politicii sociale şi de ocupare a UE (1972-1985) a adus
elemente noi privind politica socială:
a. finanţarea politicii sociale din Fondul Social European;
b. îmbunătăţirea dialogului social între lucrători şi patronat;
c. tratament egal între bărbaţi şi femei;
d. stimularea liberei circulaţii a forţei de muncă;
e. promovarea viziunii liberale cu privire la politica socială.
Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare
1 se regăsesc în Unitatea de învăţare 10, pg. ….. Pentru
exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte la sfârşitul
manualului.

11.3. Piaţa Europeană a muncii şi şomajul

Populaţia UE numără în prezent peste 500 milioane locuitori. Unul din

obiectivele integrării europene constă în a crea o piaţă a muncii total unificată,
însă această speranţă a fost şi este şi în prezent dificil de realizat. Extinderea
UE în anii 2004 şi 2007 în Centrul şi Estul Europei prin integrarea a încă 12

138
state, ridică din punctul de vedere al pieţei muncii probleme noi şi deosebit de
complexe.
În ultimele două decenii populaţia activă din UE-27 a înregistrat o
scădere continuă, explicabilă în primul rând, prin îmbătrânirea populaţiei
europene datorită faptului că numărul persoanelor care ies din categoria de
vârstă activă (64 ani) creşte, în timp, ce numărul persoanelor care intră în
această categorie (începând cu 15 ani) scade, şi în al doilea rând, prin scăderea
gradului de ocupare a forţei de muncă determinată de restructurarea mai
multor activităţi sub influenţa cerinţelor pieţei şi a progresului tehnic.
Pe de altă parte, numărul persoanelor ieşite la pensie în UE în
comparaţie cu cele care le finanţează pensiile se estimează că se va dubla în
următorii 40-50 de ani. Pentru a preântâmpina efectele negative ale acestei
evoluţii se impune a fi examinat cu atenţie echilibrul între perioada de timp
petrecută în activitate şi cea de pensie, tendinţa generală fiind de creştere a
duratei vieţii active.
În prezent caracteristicile pieţei muncii în UE sunt:
crearea unui număr mereu mai mic de locuri de muncă de la un
an la altul;
scăderea continuă a ratei de ocupare a forţei de muncă în aproape
majoritatea ţărilor comunitare;
contracţia forţei de muncă însemnând intrarea târzie a tinerilor pe
piaţa muncii şi numărul mare al persoanelor care beneficiază de pensii
anticipate, deşi vârsta de pensionare a crescut;
creşterea şomajului pe termen lung, creştere ciclică ce corespunde
diferitelor perioade de variaţie a utilizării forţei de muncă în funcţie de
fluctuaţiile activităţii economice;
disparităţi regionale în gradul de ocupare şi manifestare a
şomajului. În UE există regiuni în care şomajul este redus: Germania,
Olanda, Sudul Angliei, Austriei şi nordul Italiei şi regiuni în care
şomajul este ridicat: Finlanda, Irlanda, Spania, Portugalia, sudul Franţei
şi Italiei;
presiunea fiscală asupra angajaţilor, care a determinat ponderea
ridicată a persoanelor angajate în economia subterană (între 20 şi 40%
pentru noile state membre);
rigiditate şi disparitate între diferitele pieţe naţionale ale muncii: salarii
minime şi nearmonizate în unele ţări în timp ce în altele sunt
reglementate, precum şi existenţa unor reguli diferite privind
acordarea şi nivelul indemnizaţiei de şomaj;
şomajul european este un şomaj structural care depinde de procesul
de formare a preţurilor şi piaţa bunurilor şi de procesul de constituire a
salariilor pe piaţa muncii.
Analiza economică a şomajului şi a politicilor de utilizare a forţei de
muncă necesită evidenţierea cauzelor care generează şomajul în UE.
 incompatibilitatea dintre calificările disponibile pe piaţa muncii şi cele
solicitate de agenţii economici, care generează şomajul structural. Din
acest motiv, ţările comunitare în care mâna de lucru nu este pregătită
sau este calificată dar insuficient sau în mod neadecvat au rate ale
şomajului ridicate;
 diferenţele între costul social şi costul privat al mâinii de lucru şi
gradul diferit de impozitare (prin sistemul de asigurări sociale)
existente la nivelul statelor membre explică într-o anumită măsură
discrepanţele între ratele naţionale ale şomajului;

139
  factorii instituţionali şi migraţia populaţiei pot explica persistenţa
unor puternice diferenţe între ratele naţionale ale şomajului din UE.
Chiar dacă în UE libera circulaţie a forţei de muncă a fost statuată prin
Tratate, fluxurile migratorii ale populaţiei în căutarea unui loc de muncă
sunt reduse şi supuse, cu deosebire în etapa actuală de manifestare a
crizei economice, unor restricţii din partea multor ţări comunitare;
 degradarea semnificativă a situaţiei locurilor de muncă poate fi explicată
şi prin politicile economice restrictive duse în Europa. Ratele
ridicate ale dobânzilor afectează procesul investiţional, iar punerea în
aplicare a prevederilor Tratatului de la Maastricht a obligat ţările
comunitare să practice politici bugetare restrictive;
 nivelul ridicat al şomajului comunitar se explică şi prin restricţiile
impuse politicilor economice europene pentru a îndeplini şi
respecta criteriile fixate prin Tratat privind crearea Uniunii
Economice şi Monetare.
Actualele condiţii economice pe care le traversează UE au pus în faţa
instituţiilor comunitare probleme deosebite în legătură cu gestionarea ocupării
şi şomajului în ţările comunitare. Parlamentul European a subliniat că în
condiţiile crizei economice mondiale obiectivele esenţiale ale UE şi statelor
membre privind politica de ocupare a forţei de muncă trebuie să fie
următoarele:
 păstrarea a cât mai multe locuri de muncă viabile, dată fiind scăderea
cererii;
 sprijinirea creării de noi locuri de muncă;
 sprijinirea puterii de cumpărare a şomerilor şi inserţia acestora pe piaţa
muncii;
 investiţiile statelor membre pentru realizarea obiectivelor precizate la
Lisabona: cercetare, educaţie, politici active pe piaţa muncii,
îngrijirea copiilor şi stimularea investiţiilor private trebuie să
constituie un element esenţial al politicii de ocupare a forţei de muncă;
 combaterea discriminării pe criterii de sex, origine rasială sau etnică,
religie, handicap, vârstă trebuie să constituie o preocupare permanentă;
 gestionarea problemelor cu care se confruntă grupurile vulnerabile în
perioadele în care se înregistrează un nivel ridicat al şomajului
(persoane cu handicap, grupurile de imigranţi);
 realizarea reformei fondurilor structurale ale UE în sensul alocării
prioritare a acestora către obiectivul creării de locuri de muncă durabile,
de înaltă calitate;
 creşterea importanţei educaţiei nu numai pentru a spori şansele
lucrătorilor de a se angaja, ci şi mobilitatea acestora, fapt important
pentru funcţionarea pieţei interne;
 crearea de noi locuri de muncă cu luarea în considerare a noilor
exigenţe de a proteja calitatea mediului ambiant.

11.4. Test de evaluare 2

1. Ce a preconizat primul Program de Acţiune Socială (1974)?
2. Cum sunt grupate drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor în
Carta Socială?
3. Care sunt principiile promovate prin cel de-al doilea Program de Acţiune
Socială?
4. Primul program de Acţiune Socială (1974) preconiza:
a. creşterea rolului Fondului Social European;
140
 b. stimularea liberei circulaţii a forţei de muncă;
c. protecţia drepturilor lucrătorilor într-o Europă marcată de
recesiune;
d. tratarea diferenţiată a lucrătorilor în funcţie de ţara de origine;
e. creşterea rolului statelor naţionale în domeniul politicii sociale.
5. Caracteristica principală a politicii sociale în etapa a treia (1986-2000)
o reprezintă:
a. instituirea dialogului social între partenerii sociali europeni
(Confederaţia Patronatelor şi Confederaţia Sindicatelor);
b. liberalizarea politicii sociale comunitare;
c. creşterea perioadei vieţii active a lucrătorilor;
d. tratarea diferenţială a lucrătorilor în funcţie de ţara de origine;
e. tratarea diferenţiată a lucrătorilor în raport de apartenenţa
politică.
6. Care din prevederile de mai jos sunt cuprinse în Carta Drepturilor
Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (Carta Socială) adoptată în anul
1989?
a. dreptul muncitorilor la muncă doar în ţara lor de origine;
b. dreptul lucrătorilor de a se pensiona la vârsta pe care o doresc;
c. dreptul lucrătorilor de a refuza un loc de muncă;
d. dreptul lucrătorilor la pregătire profesională şi protecţie socială;
e. dreptul la condiţii mai bune de viaţă şi muncă.
7. Al doilea program de Acţiune Socială a avut la bază:
a. principiul subsidiarităţii;
b. principiul respectării diversităţii sistemelor de protecţie socială;
c. principiul proporţionalităţii;
d. principiul codeciziei;
e. principiul atribuirii competenţelor.
8. Cel de-al doilea pilon al politicii sociale şi de ocupare are ca element
central:
a. principiul proporţionalităţii;
b. principiul atribuirii competenţelor;
c. principiul promovării dialogului social între partenerii de pe piaţa
muncii;
d. principiul petrecerii concediului de odihnă şi timpului liber;
e. principiul intensificării activităţii de cercetare ştiinţifică.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare

2 se regăsesc în Unitatea de învăţare 10, pg. ….. Pentru
exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte la sfârşitul
manualului.

11.5. Obiectivele şi instrumentele politicii

sociale şi de ocupare comunitare
Obiectivele şi instrumentele politicii sociale şi de ocupare în Uniunea
Europeană sunt precizate în Tratatele constitutive, Protocolul Social şi Agenda
Socială Europeană: asigurarea locurilor de muncă, iniţiativele comunitare;
implementarea libertăţii de mişcare; promovarea învăţământului şi pregătirii;
egalitatea de şanse pentru bărbaţi şi femei; îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
implementarea sistemului de protecţie socială şi integrare socială.

141
 Asigurarea locurilor de muncă. Piaţa muncii din UE se confruntă cu
mari probleme pe linia asigurării locurilor de muncă şi combaterii şomajului.
Obiectivele politicii de ocupare au fost precizate de Consiliul European în
Tratatul de la Amsterdam şi Agenda Socială Europeană şi sunt organizate în
jurul a patru elemente:
Disponibilitatea pentru angajare: cei care caută de lucru trebuie să
aibă pregătirea corespunzătoare şi să dorească participarea la perfecţionarea
profesională, adică să posede calităţile şi experienţa cerute de piaţa forţei de
muncă.
În acest sens: tinerilor trebuie să li se ofere pregătire şi postpregătire,
sau o perioadă de practică înainte de a se înregistra ca şomeri; şomerilor adulţi
ar trebui să li se ofere un nou început printr-o pregătire suplimentară; cel puţin
unul din cinci şomeri să aibă posibilitatea să urmeze cursuri de perfecţionare a
pregătirii sau de specializare; se impune perfecţionarea sistemului şcolilor
profesionale.
Atingerea acestor obiective va fi posibilă dacă guvernele statelor,
organizaţiile patronale şi sindicale reuşesc în cadrul dialogului social să ajungă la
înţelegeri privind multiplicarea programelor de pregătire şi de perfecţionare
profesională.
uşurarea situaţiei companiilor prin simplificarea procedurilor
înfiinţării de noi afaceri şi de sprijinire a celor care vor să-şi deschidă
propria afacere;
companiile şi angajaţii trebuie să accepte schimbarea atunci când
se confruntă cu noile tehnologii şi cu schimbarea condiţiilor pieţei;
statele membre trebuie să acorde o mare importanţă asigurării
oportunităţilor egale de a face carieră atât pentru bărbaţi, cât şi
pentru femei şi integrării persoanelor cu handicap pe piaţa
muncii.
Liniile directoare ale ocupării precizate de Comisia Europeană sunt
structurate în jurul a trei obiective: ocupare deplină, calitate şi
productivitate, iar problema creşterii locurilor de muncă constituie o prioritate
de prim rang a UE.
 Iniţiativele comunitare reprezintă forme de asistenţă financiară
propuse de comisie statelor membre, în vederea rezolvării problemelor
ocupării şi politicii sociale care afectează întreaga Uniune şi care vin să
completeze intervenţia fondurilor structurale. Programul comunitar
pentru ocupare şi solidaritate, finanţat prin iniţiativele comunitare, este
structurat pe cinci domenii de activitate: ocuparea, protecţia socială şi
incluziunea socială, condiţiile de muncă, lupta contra discriminării şi
egalitatea şanselor bărbaţi-femei.
 Implementarea libertăţii de mişcare. Aceasta înseamnă că fiecare
cetăţean al unui stat membru al UE are dreptul de a merge în alt stat
membru pentru a locui şi munci acolo. De asemenea, are dreptul de a
rămâne în acel stat până la sfârşitul contractului de muncă. În acest
sens, prin mai multe reglementări, UE a decis: recunoaşterea reciprocă
a titlurilor şi diplomelor, asigurarea securităţii sociale a persoanelor care
se deplasează în cadrul UE, asigurarea cetăţenilor că pot consulta piaţa
europeană a locurilor de muncă prin Agenţia Europeană a Locurilor de
Muncă.
 Promovarea educaţiei şi pregătirii profesionale are ca scop punerea
la dispoziţia economiei europene a unei forţe de muncă având o înaltă
calificare. Mijlocul de realizare îl reprezintă programele educaţionale

142
 finanţate de UE: LEONARDO, pentru învăţământul profesional şi
calificare şi SOCRATES, pentru învăţământul general şi superior.
 Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei reprezintă astăzi o
problemă majoră a activităţilor socio-politice din UE. În acest sens, au
fost emise mai multe acte legislative: directiva privind salarii egale
pentru bărbaţi şi femei; directiva privind tratamentul nediferenţiat;
directiva privind concediul prenatal; directiva privind furnizarea
dovezilor în cazul unei discriminări şi pactul european pentru
egalitatea între femei şi bărbaţi.
 Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Condiţiile diferite ale
concurenţei în cadrul pieţei unice au impus ca UE să trateze la acelaşi
nivel îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pentru toţi angajaţii, scop în
care a adoptat o legislaţie privind atât pe patroni, cât şi pe salariaţi,
legislaţie care reglementează: timpul de lucru: 48 ore/săptămână cu
un concediu plătit de patru săptămâni; drepturile şi obligaţiile ce
trebuie cuprinse în contractul de muncă; armonizarea legislaţiilor din
statele membre cu privire la condiţiile de muncă şi protecţia angajaţilor;
armonizarea legislaţiilor cu privire la concedierile în masă;
integrarea lucrătorilor nerezidenţi în cadrul sistemului de ocupare a
forţei de muncă; constituirea de locuri de muncă fără normă întreagă;
îmbunătăţirea măsurilor de îngrijire a sănătăţii angajaţilor.
 Promovarea măsurilor de protecţie socială. Sistemul de protecţie
socială oferă populaţiei securitate şi contribuie la stabilitatea socială şi
politică şi la succesul economic.
În prezent, sistemul de protecţie socială este puternic afectat de
tendinţele demografice şi de imperfecţiunile pieţei muncii. Populaţia europeană
îmbătrâneşte, vârsta de pensionare are tendinţa de scădere, şomajul este în
creştere, realităţi care impun reformarea sistemelor de protecţie socială, astfel
încât să fie viabile financiar, dar să-şi păstreze şi eficienţa.
Deşi organizarea sistemului de protecţie socială este responsabilitatea
fiecărui stat membru, Consiliul UE urmăreşte punerea în aplicare a unei
strategii de convergenţă, menită să uniformizeze, pe termen lung sistemele
naţionale de protecţie socială.
UE avertizează ţările membre că evoluţiile demografice şi situaţia de pe
piaţa muncii vor determina mari presiuni asupra sistemelor de securitate
socială, cu deosebire asupra pensiilor. Deoarece sistemele de pensii reprezintă
elementul fundamental al protecţiei sociale şi al realizării coeziunii sociale,
reforma acestor sisteme trebuie să conducă la încrederea cetăţenilor că pensia
le va asigura bătrâneţea şi păstrarea independenţei financiare.
Comisia Europeană militează pentru implementarea unei noi strategii
de modernizare a protecţiei sociale care să răspundă unor obiective majore:
munca să fie plătită şi să asigure un venit sigur; pensiile să fie adecvate şi sigure,
iar sistemele de pensii să fie durabile din punct de vedere financiar; să fie
promovată incluziunea socială; să se asigure un sistem de sănătate şi îngrijire
medicală, sigur şi durabil.
∗ Integrarea socială. O componentă importantă a politicii sociale din
UE o constituie lupta împotriva excluderii sociale. Categoriile populaţiei care
sunt victime ale respingerii şi discriminării sociale includ femeile şi diferite etnii;
persoanele în vârstă şi persoanele cu handicap.
Succesul economic înregistrat de UE şi valoarea excepţională a
sistemelor de protecţie socială din unele ţări membre nu a diminuat numărul
persoanelor excluse din societate. Oamenii excluşi depind de venitul minim

143
garantat de stat şi de mila semenilor lor. Şomajul, alcoolismul, consumul de
droguri, discriminarea bazată pe handicap fizic sau decăderea din calităţile de
membru de familie sunt cauze care conduc la excludere socială.
UE, prin programele de combatere a sărăciei, a militat pentru integrarea
persoanelor defavorizate. În prezent, nevoile persoanelor cu handicap fac
parte din politicile UE. UE apreciază că fiecare al zecelea cetăţean comunitar
are handicap fizic sau psihic. Strategia Europeană de Ocupare şi Fondul Social
European sunt instrumentele utilizate în realizarea politicii de integrare a
persoanelor cu handicap.
Situaţia de pe piaţa muncii din UE determină ca nevoile şi temerile
persoanelor în vârstă să devină tot mai importante şi mai urgente. Bătrânii
europeni de astăzi sunt excluşi de pe piaţa muncii la o vârstă din ce în ce mai
timpurie. Comisia Europeană se implică în dezvoltarea de proiecte care să
conducă la o tranziţie uşoară de la muncă la pensionare, cu perspective realiste
pentru vârsta a treia, astfel încât bătrâneţea să merite să fie trăită. Totodată,
unul din scopurile urmărite de UE prin politica socială este şi prevenirea
discriminării nejustificate îndreptate împotriva angajaţilor mai în vârstă.

11.6. Test de evaluare 3

1. Care sunt obiectivele urmărite de UE prin Agenda Socială Europeană la

începutul sec.XXI?
2. Care sunt caracteristicile pieţei muncii din UE?
3. Care sunt cauzele manifestării şomajului în UE?
4. Cel de-al treilea Program de Acţiune Socială (1995) are ca element
central:
a. dreptul lucrătorilor la pregătire şi formare;
b. dreptul la o remunerare corectă şi echitabilă;
c. redimensionarea fondurilor alocate politicii sociale comunitare;
d. instituţionalizarea unor noi fonduri la nivel european;
e. creşterea rolului şi importanţei statelor naţionale.
5. Cel de-al treilea pilon al politicii sociale şi de ocupare are ca prevedere
principală:
a. creşterea duratei vieţii active a lucrătorilor;
b. creşterea duratei concediului de odihnă şi a timpului liber;
c. elaborarea unor strategii coordonate de promovare a ocupării;
d. reducerea inegalităţii sociale între ţările membre;
e. responsabilitatea principală în derularea politicii sociale să revină
UE.
6. A patra etapă a politicii sociale a UE, al cărei început a fost marcat de
Tratatul de la Nisa (2001) subliniază:
a. oamenii constituie activul cel mai valoros al UE;
b. investiţiile în oameni vor fi de o maximă importanţă pentru
bunăstarea lor în viitor;
c. oamenii au dreptul fundamental la muncă;
d. oamenii au dreptul la educaţie şi formare;
e. oamenii au dreptul la concediul de odihnă.
7. Din enumerarea de mai jos selectaţi obiectivele majore cuprinse în
Agenda Socială Europeană aprobată la Nisa:
a. dezvoltarea susţinută a industriei;
b. dezvoltarea intensivă a agriculturii;

144
 c. dezvoltarea şi consolidarea PIU;
d. creşterea competitivităţii economiei europene şi a capacităţii
acesteia de a susţine creşterea economică;
e. creşterea ocupării şi o mai mare coeziune socială.
8. Tratatul de la Lisabona (2007) a instituit un nou organism consultativ
menit să coordoneze statele membre în materie de ocupare a forţei de
muncă:
a. Comitetul Economic şi Social European – CESE;
b. Agenţia UE a Drepturilor Fundamentale;
c. Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă;
d. Observatorul European pentru Ocupare:
e. Conferinţa Europeană a Sindicatelor.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare

3 se regăsesc în Unitatea de învăţare 10, pg. ….. Pentru
exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte la sfârşitul
manualului.

11.7. Instituţiile politicii sociale şi de ocupare

din Uniunea Europeană

Instituţiile din Uniunea Europeană cu rol important în politica socială

sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul UE, Comisia
Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Comitetul Economic şi Social
European şi Comitetul Regiunilor.
„Consiliul European – se precizează în Tratatul de la Lisabona –
analizează anual situaţia ocupării forţei de muncă din Uniune şi adoptă concluzii în această
privinţă, pe baza unui raport anual al Consiliului şi Comisiei”. Totodată, „Consiliul, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, a Comitetului Economic
şi Social, a Comitetului Regiunilor şi a Comitetului pentru Ocuparea Forţei de muncă,
elaborează anual linii directoare de care statele membre ţin seama în politicile naţionale de
ocupare a forţei de muncă”. De asemenea, pentru promovarea egalităţii şanselor,
„Parlamentul European şi Consiliul, după consultarea Comitetului Economic şi Social,
adoptă măsuri necesare pentru a asigura punerea în aplicare a principiului egalităţii şanselor
şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte munca şi locul de
muncă”.
Pe lângă instituţiile cu rol de decizie din cadrul UE funcţionează două
organe cu rol consultativ în elaborarea politicilor de ocupare şi de protecţie
socială la nivel comunitar: Comitetul Economic şi Social European şi
Comitetul Regiunilor.
Există şi alte instituţii cu caracter consultativ în politica socială, pe
domenii precise:
Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă
şi Viaţă , cu rol în promovarea dialogului social;
Agenţia Europeană pentru Siguranţă şi Sănătate la locul de
muncă , cu rol important în schimbul de bune practici în domeniul
ocupării şi protecţiei sănătăţii;
Agenţia UE a Drepturilor Fundamentale ;
Observatorul European pentru Ocupare, cu rol în realizarea
schimbului de informaţii între UE şi statele membre privind politicile
de ocupare şi tendinţele ce se manifestă pe pieţele naţionale ale muncii;

145
 Institutul European pentru Egalitatea de Şanse între bărbaţi şi
femei , care oferă asistenţă tehnică instituţiilor şi statelor membre
privind eliminarea discriminărilor.
Comisia Europeană, în procesul elaborării de legi, directive şi
recomandări în domeniul politicii sociale şi ocupării, a creat două comitete
consultative: Comitetul pentru securitatea socială a lucrătorilor migranţi
şi Comitetul de ocupare , care au rol în promovarea cooperării şi coordonării
între statele membre, în materie de politică socială.
Pentru a fi promovată coordonarea între statele membre a politicii în
materie de ocupare a forţei de muncă şi de piaţă a muncii şi de cooperare în
materie de protecţie socială, Tratatul de la Lisabona a instituit două comitete
consultative: Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Comitetul de
Protecţie Socială.
Un rol important în promovarea politicii de ocupare şi de protecţie
socială în UE îl au partenerii sociali:
Confederaţia Europeană a Sindicatelor (cuprinde 68 de confederaţii
din 29 de ţări);
Uniunea Angajatorilor din Industrie şi Comerţ (cuprinde
organizaţii ale angajatorilor din 22 de ţări);
Centrul European pentru Întreprinderi Publice – promovează
dialogul social.
Partenerii sociali au un rol important în promovarea dialogului social (al
doilea pilon al politicii sociale), concretizat în semnarea de acorduri cu Comisia
Europeană. Asemenea acorduri, rezultat al dialogului Comisia Europeană –
parteneri sociali, se referă la concediul parental care instituie reangajarea după
expirarea concediului parental; munca cu jumătate de normă, care permite
muncitorilor să-şi adapteze orarul de muncă; contracte de muncă pe termen
limitat (nu poate fi mai mare de un an şi nu se poate aplica unui muncitor mai
mult de două ori); acord privind lucrul la distanţă (pentru persoanele care
execută activităţi în locuri sau activităţi artizanale legate de resursele dintr-o
anumită zonă).

11.8. Test de evaluare 4

1. Care sunt obiectivele politicii sociale şi de ocupare în UE?

2. Care sunt instituţiile din UE cu rol important în politica socială?
3. Ce tipuri de acţiuni au fost finanţate prin FSE în prima etapă?
4. În ultimele decenii piaţa europeană a muncii s-a confruntat cu o serie
de probleme printre care scăderea populaţiei active explicabile prin:
a. îmbătrânirea populaţiei europene;
b. refuzul tineretului de a accepta orice loc de muncă;
c. creşterea duratei de pregătire;
d. scăderea gradului de ocupare ca rezultat al restructurării multor
activităţi;
e. scăderii natalităţii.
5. Caracteristicile actuale ale pieţei muncii în UE sunt:
a. crearea unui număr mereu mai mic de locuri de muncă
b. creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă;
c. creşterea şomajului pe termen scurt;
d. atenuarea disparităţilor regionale în ce priveşte gradul de ocupare
şi manifestare a şomajului;

146
 e. creşterea şomajului pe termen lung.
6. Printre cauzele generatoare de şomaj în UE se află:
a. politicile economice restrictive duse în Europa;
b. atenuarea diferenţelor între costul social şi costul privat al mâinii
de lucru;
c. gradul egal de impozitare prin sistemul de asigurări sociale;
d. atenuarea diferenţelor între ratele naţionale ale şomajului;
e. concordanţa dintre calificările disponibile pe piaţa muncii şi cele
solicitate de agenţii economici.
7. Care din enumerările de mai jos constituie obiective ale politicii
sociale comunitare?
a. asigurarea locurilor de muncă;
b. restrângerea libertăţii de mişcare a lucrătorilor;
c. tratament diferenţiat între bărbaţi şi femei privind şansele la
ocuparea unui loc de muncă;
d. îmbunătăţirea condiţiilor de muncă:
e. creşterea gradului de impozitare a muncii.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare

4 se regăsesc în Unitatea de învăţare 10, pg. ….. Pentru
exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte la sfârşitul
manualului.

11.9. Fondul Social European (F.S.E.)

Fondul Social European a fost creat odată cu Tratatul de la Roma,
atribuţiile sale cunoscând dezvoltări în cadrul mai multor etape. Reprezintă
principalul instrument financiar al politicii sociale europene şi de implementare
a Strategiei Europene de Ocupare. Într-o primă etapă, a servit la finanţarea a
trei tipuri de acţiuni: formarea profesională, reconversia profesională şi crearea
de noi locuri de muncă. Dacă la început rolul său era de a uşura dificultăţile
generate de şomaj prin facilitarea mobilităţii sectoriale şi zonale şi
îmbunătăţirea standardelor de viaţă, ulterior au fost structurate alte două
scopuri specifice ale F.S.E. şi anume:
sprijinirea statelor membre în eforturile lor de a crea politici active
pentru a face faţă efectelor şomajului şi a îmbunătăţi calificarea
lucrătorilor;
oferirea de sprijin unor regiuni care se confruntă cu probleme specifice
de natură socială.
La începuturile funcţionării sale, F.S.E. finanţa acţiunile sociale numai
la cererea unei ţări membre, de a i se rambursa 50% din cheltuielile deja
efectuate pentru un anumit program social. Constituirea fondului se făcea prin
contribuţii proporţionale ale ţărilor membre. Iniţial, doar o mică parte din
fonduri s-au folosit pentru încurajarea mobilităţii regionale a lucrătorilor, cea
mai mare parte luând calea finanţării unor programe de calificare sau
recalificare a forţei de muncă. Dacă la început avea loc o alocare automată a
fondurilor, la solicitarea uneia sau alteia din ţări, în ultima perioadă a fost
necesară autorizarea Comisiei să selecteze proiectele ce trebuiau finanţate pe
baza unui set de criterii convenite la nivel comunitar.
Mecanismul de intervenţie al FSE se realizează prin două categorii de
măsuri, temporare şi permanente;

147
 măsuri temporare: finanţarea programelor de ocupare a lucrătorilor
disponibilizaţi din agricultură, industria siderurgică, textilă şi confecţii
care puteau fi ajutaţi pentru a se deplasa şi angaja în alte sectoare, sau
pentru finanţarea calificării alternative a femeilor şi tinerilor sub 25 de
ani;
acţiuni permanente, care puteau fi declanşate pentru a soluţiona
situaţiile dificile apărute în industriile specifice din anumite regiuni.
Fondul Social European este administrat de Comisia Europeană,
resursele sale acoperind până la 50% din finanţările efectuate de statele
naţionale; ¾ din ajutor sunt folosite pentru finanţarea măsurilor privitoare la
tinerii sub 25 de ani.
Pentru perioada 2000 – 2006, F.S.E. a finanţat acţiuni ale statelor
comunitare în cadrul a cinci domenii prioritare:
 dezvoltarea şi promovarea politicilor active specifice pieţei muncii,
pentru combaterea şi prevenirea şomajului;
 promovarea şanselor egale pentru toţi, în vederea intrării pe piaţa
muncii, punându-se accent pe cei care sunt în prag de excludere socială;
 promovarea şi îmbunătăţirea formării, educaţiei şi consilierii ca parte a
politicii de învăţare pe parcursul întregii vieţi, pentru a facilita şi
îmbunătăţi accesul şi integrarea pe piaţa muncii;
 promovarea unei forţe de muncă calificate, bine pregătite şi adaptabile
la noile transformări structurale;
 măsuri specifice pentru îmbunătăţirea accesului şi participării femeilor
pe piaţa muncii.
În perioada de programare 2007 – 2013, scopul intervenţiilor Fondului
Social European este de a susţine statele membre să anticipeze şi să
administreze eficient schimbările economice şi sociale în cadrul obiectivelor
„Convergenţă” şi „Competitivitate regională şi ocupare a forţei de muncă”, finanţând
următoarele priorităţi: creşterea adaptabilităţii lucrătorilor şi întreprinderilor;
creşterea accesului şi participării pe piaţa muncii; promovarea incluziunii sociale
prin lupta împotriva discriminării şi facilitarea accesului pe piaţa muncii pentru
persoanele dezavantajate.
În regiunile mai puţin dezvoltate care se înscriu sub obiectivul
convergenţei, FSE susţine: investiţiile în capitalul uman, în special prin
îmbunătăţirea sistemelor de educaţie şi formare; acţiuni având drept scop
dezvoltarea capacităţii instituţionale şi a eficienţei administraţiilor publice, la
nivel naţional, regional sau local.
Resursele FSE sunt împărţite între statele membre de către Comisia
Europeană care stabileşte sumele în funcţie de obiectiv şi de ţară. Modul în
care acestea sunt utilizate şi proiectele care primesc cofinanţarea FSE
reprezintă decizii ale autorităţilor naţionale.
Accesul la FSE se face pe baza principiului cofinanţării. Pentru fiecare
proiect prezentat de un stat este necesară cofinanţarea de la bugetul naţional,
local sau privat.
Fondul Social European va rămâne şi în continuare principalul
instrument financiar prin care se va acorda sprijin statelor membre, în vederea
aplicării de programe menite să depăşească problemele subutilizării forţei de
muncă. Sumele s-au alocat şi se vor aloca în continuare fiecărei ţări membre în
funcţie de rata şomajului, numărul de şomeri pe termen lung, prosperitatea
naţională şi regională.

148
11.10. Test de evaluare 5

1. Ce fel de acţiuni (măsuri) se realizează prin FSE?

2. Cum are loc accesul la FSE?
3. De ce este necesară o politică socială comunitară?
4. Fondul Social European este administrat de:
a. Consiliul European;
b. Consiliul UE;
c. Parlamentul European;
d. Comisia Europeană;
e. Curtea Europeană de Conturi.
5. Accesul statelor comunitare la Fondul Social European se face pe
baza principiului:
a. proporţionalităţii;
b. atribuirii competenţelor;
c. solidarităţii comunitare;
d. cofinanţării;
e. egalităţii şi nediscriminării.
6. Dezbaterile în legătură cu nivelul de gestionare a politicilor sociale în
cadrul UE s-au concretizat în două concepţii:
a. există adepţi ai unor politici sociale la nivel de regiune dintr-o
ţară comunitară;
b. există adepţi au unei politici sociale la nivel de euroregiune;
c. există adepţi ai unei politici sociale diferenţiate pentru ţările
dezvoltate şi pentru ţările din Centrul şi Estul Europei;
d. există adepţi ai unei politici sociale comune la nivelul UE;
e. există adepţi ai unei politici sociale la nivelul fiecărui stat.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare

5 se regăsesc în Unitatea de învăţare 11, pg. ….. Pentru
exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte la sfârşitul
manualului.

11.9. REZUMATUL TEMEI

Ţările comunitare se dezvoltă în condiţii economice, sociale şi politice

diferite, generate de tradiţiile istorice, condiţiile naturale, dotarea cu factori de
producţie, gradul de implementare a progresului tehnic, nivelul şi calitatea
pregătirii factorului uman etc. Nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări,
prosperitatea sunt factori care influenţează modul de viaţă al cetăţenilor săi.
Fiecare ţară din UE, plecând de la nivelul dezvoltării economice, şi-a conceput
o politică socială proprie, naţională, în concordanţă cu condiţiile concrete ale
dezvoltării. De aceea, politica socială este şi va fi, în primul rând,
problema fiecărui stat membru al UE. Prin urmare, politica socială la nivel
european va trebui să respecte diversitatea evoluţiei statelor membre. Numai
acele probleme sociale pentru care nu se poate găsi o soluţie la nivel naţional,
să fie tratate la nivel european. Există, prin urmare, o serie de probleme din
sfera socialului care necesită o rezolvare europeană:
- coexistenţa politicii sociale comunitare cu politicile sociale la nivel
naţional este impusă de gestionarea disfuncţionalităţilor, în plan social, pe care

149
le generează adâncirea procesului de integrare economică europeană: spre
exemplu, crearea Pieţei Interne Unice şi derularea procesului de creare a
Uniunii Economice şi Monetare vor necesita asigurarea unor condiţii egale de
competiţie şi va cere introducerea unor standarde minime de muncă şi viaţă
pentru cetăţenii comunitari;
- economia comunitară, în prezent, prezintă creşteri mai reduse în ce
priveşte oferta de locuri de muncă şi creşteri mai ridicate în ceea ce priveşte
şomajul. De aceea este necesară o politică a pieţei muncii şi a locurilor de
muncă coordonată la nivel european pentru toate statele membre;
- ideea de dimensiune socială în cadrul UE implică o gamă mai largă de
acţiuni, decât protecţia drepturilor lucrătorilor şi politicile de angajare,
incluzând o serie de programe care să sprijine persoanele în vârstă şi grupările
mai puţin favorizate ale societăţii europene. Toate ţările comunitare se
confruntă cu îmbătrânirea societăţii. De aceea, aspecte sociale precum
sănătatea, securitatea socială, pensia şi securitatea persoanelor în vârstă fac
necesară remodelarea sistemelor sociale naţionale, după modelul social
european;
- efectele folosirii noilor tehnologii în condiţiile globalizării vieţii
economice vor duce, în cele din urmă, la o schimbare masivă a muncii în UE,
efecte asupra economiei şi populaţiei şi dimensiunilor şomajului. Provocarea
socială a noilor tehnologii depăşeşte capacitatea de influenţă socială şi politică a
oricărei ţări, fapt ce necesită şi impune o politică socială comună, la nivelul UE.
Obiectivul strategic al UE pentru primul deceniu al secolului XXI,
transformarea economiei europene în cea mai competitivă şi dinamică
economie bazată pe cunoaştere, capabilă să susţină creşterea economică cu mai
multe locuri de muncă şi cu o coeziune socială mai mare, necesită acţiuni
pentru îmbunătăţirea modelului social european care să promoveze ocuparea
deplină, dinamismul economic şi social, coeziunea şi justiţia socială în UE.
De aceea, rolul politicii sociale în UE s-a canalizat în următoarele
domenii:
a. cultivarea convergenţei politicilor sociale în sferele care rămân în
continuare în competenţa exclusivă a statelor naţionale;
b. să elaboreze şi să pună în aplicare cele mai adecvate programe
comunitare privitoare la sprijinirea recalificării forţei de muncă;
c. să ofere sprijin financiar prin FSE şi BEI;
d. să elaboreze şi să modernizeze cadrul legislativ şi instituţional care să
cultive armonia între parteneri;
e. să instituie noi reglementări privitoare la protecţia lucrătorilor la locul
de muncă.

10.10. Termeni cheie

• Etapele politicii sociale şi de ocupare

• Primul pilon al politicii sociale şi de ocupare, drepturile legiferate ale
lucrătorilor
• A doua etapă a politicii sociale şi de ocupare: 1957 - 1972
• Primul Program de Acţiune Socială - 1974
• A treia etapă a politicii sociale şi de ocupare: 1986 - 2000
• Dialogul social

150
• Carta Socială – 1989, Carta drepturilor sociale fundamentale ale
lucrătorilor
• Al doilea Program de Acţiune Socială: 1989
• Protocolul Social (Acordul de Politică Socială), Maastricht, 1992
• Al treilea Program de Acţiune Socială, 1995
• Al treilea pilon al politicii sociale şi de ocupare: Strategia coordonată de
promovare a ocupării, 1997, Amsterdam
• A patra etapă a politicii sociale şi de ocupare, Nisa, 2001
• Agenda Socială Europeană, Nisa, 2001
• Carta Verde. Modernizarea dreptului muncii
• Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Lisabona, 2007
• Comitetul de protecţie socială, Lisabona, 2007
• Obiectivele politicii sociale şi de ocupare
• Iniţiativele Comunitare
• Integrarea socială
• Persoane defavorizate
• Persoane cu handicap

10.11. Bibliografie

Lolescu Elena – Economie europeană, Editura Universitaria, Craiova 2007

Pîrvu Gheorghe - Economie europeană, Editura Universitaria, Craiova 2008
Pîrvu Ghe., Lolescu E., Pîrvu R., Tănasie A.- Economie europeană, Editura
Universitaria, Craiova, 2011
Gilles Ferréol (coord.) – Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, 2001

Raspunsuri grile Unitatea de invatare 11

T1— 4ab
T2 – 4c, 5bc, 6c, 7d, 8c, 9d, 10ab
T3 – 13ab, 14a, 15d, 16ad, 17a, 18bd, 19d, 20ae
T4 – 3ab, 4b

151