Concepte filosofice abordate in logoterapie și analiza

existențială

Rollo May (1909-1994) a fost un distins psiholog și psihoterapeut

existențial, care la începuturile carierei a studiat cu Alfred Adler, iar mai
târziu și-a făcut doctoratul sub îndrumarea filosofului Paul Tillich (1886-
1965), important teolog și filosof existențialist germano-american,
profesor de teologie la Harvard și apoi la Chicago, unde a fost coleg cu
Mircea Eliade. Rollo May considera că natura umană poate fi înțeleasă
prin focalizarea asupra experienței subiective a individului. El mai
sublinia rolul central pe care îl au libertatea, alegerea și responsabilitatea
în existența umană și afirma că unul dintre marile pericole pentru om
este coliziunea cu trăsăturile narcisiace. Ființa umană este o organizare
de potențialități care pot fi atât sursa binelui, cât și a răului. Printre
cărțile pe care le-a scris se numără The Art of Counselling (1939), The
Meaning of Anxiety (1950) și Existential Psychology (1960).

Viktor Frankl (1905-1997) este considerat exponentul de seamă al

mișcării psihoterapiei existențiale. El pornește de la experiența lui din
lagărele naziste, unde a constatat că unii oameni, în condiții
amenințătoare de viață, devin egoiști și antisociali, în timp ce alții rămân
generoși și își păstrează speranța; astfel, își construiește credința că
oamenii se comportă în funcție de înțelesul pe care-l dau existenței.
Importanța înțelesului existenței stă la baza logoterapiei pe care o
dezvoltă sub influența ideilor lui Heidegger și Jaspers. El mai spunea că
nevoia de a găsi un înțeles în viață este o motivație de bază pentru
oameni, iar nevroza existențială este expresia tipică a pierderii
înțelesului vieții. Astfel, dacă libertatea nu are un înțeles, ea duce la
arbitrariu, iar dacă libertatea este plină de înțeles, duce la
responsabilitate. Dintre cărțile pe care le-a scris, amintesc Man’s Search
for Meaning (1963), Psychotherapy and Existentialism (1967) și The
Unheard Cry for Meaning: Psychotherapy and Humanism (1987).
Un alt pionier al terapiei umaniste a fost Fritz Perls (1893-1970),
considerat părintele terapiei gestalt. Acesta s-a născut la Berlin, a urmat
Facultatea de Medicină și apoi a devenit psihiatru și psihanalist. Trăiește
o perioadă în Africa de Sud, unde înființează un institut de psihanaliză,
iar apoi se mută în Statele Unite ale Americii, unde, în 1952, înființează
Institute of Gestalt Therapy. Această terapie este focalizată pe experiența
individului în momentul prezent, pe relația terapeut - client și adaptările
autoreglatoare pe care indivizii le fac ca rezultat al situației generale.
Sunt trei principii ale terapiei: i) orice lucru este relațional și în flux, ii)
accentul pe experiența subiectivă care creează semnificație și iii) dialog
și angajament între client și terapeut. Perls spune că această terapie are la
bază principiul holistic după care ființa umană este un tot în echilibru
homeostatic și într-o balanță între forțe opuse. Dintre cărțile scrise de el,
amintesc Ego, Hunger and Aggression (1947) și Gestalt Therapy:
Verbatim (1969).

În monumentala lor lucrare despre 100 de ani de psihoterapie, sub

redacția lui Norcross și Van den Boss, Watson și colab. (2005) (119)
sintetizează contribuția psihoterapiilor umaniste și existențiale, spunând
că ele au apărut pe fondul lipsei de încredere în paradigmele dominante
ale vremii, criticând valorile, presupozițiile şi metodele reducționiste de
interpretare a experiențelor umane. Abordările umaniste și existențialiste
doresc, în schimb, încorporarea de metode și descrieri „naturaliste“,
autentice, ale suferinței psihologice. Autorii conchid că cele două
modalități terapeutice au în comun:

 o perspectivă fenomenologică cu accent pe experiența subiectivă;

 accentul pe tendința de autoactualizare și creștere a individului;
 o viziune a persoanei ca agent capabil de autocunoaștere,
autodeterminare și alegere;
 un stil de relaționare care respectă și valorizează strădania celuilalt
și înțelege experiența celuilalt;
 persoana trebuie înțeleasă din perspectiva discursului la persoana
întâi, prin înțelegerea viziunii subiective, personale, asupra lumii,
incluzând sentimente, percepții, valori și constructe.
În secolul al XXI-lea continuă și se extinde mișcarea self-help începută
cu un secol în urmă în Anglia și SUA. Bogart (2011) (120) spune că în
fiecare an apar în jur de 5000 de titluri de cărți self-help și, dintre
acestea, foarte multe privesc sănătatea mintală. Este vorba despre cărți
care acoperă o varietate mare de subiecte, precum adicție, diete și
fitness, planificarea carierei, părinți și copii, motivație personală,
dezvoltare personală, probleme de sănătate mintală, sexualitate și relații.

De aici au rezultat o serie de neclaritãti si neîntelegeri care au stat la

originea principalelor critici ce i-au fost aduse, culminând cu afirmatia
conform cãreia s-ar urmãri nici mai mult nici mai putin decât crearea
unui soi de religie surogat. Aceastã abordare idealist – platonicianã a
problematicii sensului de cãtre Frankl, ce poate fi sintetizatã în
asertiunea: sensul premerge fiinta, este înlocuitã de Alfried Längle prin
una empiric – aristotelicã: fiinta ajunge la sens (Längle, 1993) sensul
fiind vãzut din aceastã nouã perspectivã ca a posteriori. Längle distinge
între un sens existential si unul ontologic, doar primul fiind de
competenta psihologiei, a psihopatologiei si psihoterapiei, cel de-al
doilea depãsind competenta acestor domenii (Längle, 1993). Este locul
de întâlnire dar si de delimitare al psihoterapiei de teologie. Se
realizeazã în felul acesta o nouã cotiturã în abordarea problematicii
sensului, de aceastã datã o cotiturã existentialã. Sensul existential
(„logos“) este acum definit drept cea mai valoroasã posibilitate de
actiune, atitudine sau trãire, acum si aici, fiind sansa sau sarcina
(imperativul) momentului (Längle, 1994).

Dar dacã „fiinta ajunge la sens“, sensul fiind ceva de atins, ceva ce
trebuie descoperit, ceva situat la sfârsit, înseamnã cã si vointa de sens,
vãzutã de Frankl ca principalã fortã motivationalã a omului, este ultima
într-un sir de alte motivatii ce o premerg.

Analiza existentialã actualã distinge patru motivatii existentiale

fundamentale (Längle, 1994), care trebuiesc împlinite, ca o scarã a
devenirii, pentru ca persoana sã poatã ajunge la o existentã autenticã si
ferm întemeiatã:
1. Putinta de a fi pur si simplu, putintã vizatã în interogarea
fundamentalã a existentei în directia propriului temei de a fi, prin
intermediul perceptiei si cognitiei ajungându-se la „încrederea
fundamentalã“;

2. Putinta de a resimti ceea-ce-este-valoros ca atrãgãtor. Aceastã

posibilitate este confruntatã în întrebarea fundamentalã a vietii: „Eu
trãiesc, dar îmi place sã trãiesc?“, prin intermediul emotiei ajungându-se
la „valoarea fundamentalã“ reprezentatã de viata însãsi;

3. Putinta si, coextensiv, permisiunea de a fi Eu însumi, ce presupune

elaborarea rãspunsului la întrebarea fundamentalã a persoanei: „Eu sunt,
dar am voie sã fiu asa cum sunt?“, prin intermediul atitudinii si
identificãrii ajungându-se la „valoarea proprie“, pentru ca atunci, si doar
atunci când aceste trei motivatii fundamentale personal-existentiale sunt
împlinite, persoana sã fie pusã în fata acelei motivatii, specific umane,
pe care Frankl a descris-o ca:

4. Vointa (dorinta) de sens, ce presupune rãspunsul la întrebarea asupra

sensului existentei: „Eu sunt aici – de ce este bine acest lucru?“, prin
actiune, dãruire si consacrare ajungându-se la „sensul vietii“.

Aceastã nouã si complexã teorie motivationalã furnizeazã analizei

existentiale actuale un instrument teoretic propriu, în baza cãruia poate fi
abordatã si psihodinamica, ea devenind astfel o metodã si o doctrinã
psihoterapeuticã completã. În plan teoretic se contureazã tot mai clar o
rescriere a psihopatologiei (în sensul analizei existentiale), bazatã pe
filosofia existentialistã si fenomenologicã în centrul cãreia se situeazã
conceptul de existentã, concept înteles ca trãirea si crearea de cãtre om a
valorilor în lume.
Conform analizei existentiale se descriu patru premise pentru
existentã (Längle,1997):

1. capacitatea de a accepta conditiile vietii (raportarea la realitate si

capacitatea de a avea încredere);

2. de a trãi cu propria simtire (relatii si valori);

3. valorizarea a ceea ce este individual si unic (respect fatã de felul,

libertatea si demnitatea persoanei, chiar si a celei proprii);

4. a actiona si a se angaja pentru ceea ce dã sens.

Astfel, perspectiva teoriei comportamentale si a psihodinamicii se

modificã diametral, omul încercând a se face înteles nu doar ca o fiintã
condusã sau mânatã de conditionãri si forte inconstiente, ci si ca una
esential atrasã de valorile prezente si posibile în lume. Omul ca persoanã
tinde a trece dincolo de sine, a se consacra si dãrui altora (lucruri,
oameni, îndatoriri) pentru ca astfel sã dobândeascã împlinirea sa
existentialã. Astfel, analiza existentialã poate fi definitã ca „o
psihoterapie fenomenologic-personalã al cãrei scop este de a ajuta
persoana sã ajungã la o trãire liberã (spiritualã si emotionalã), la
atitudini autentice si la un comportament responsabil fatã de viata si
lumea sa“ (Längle, 1998).

Din aceastã definitie rezultã si etapele presupuse de procesul

terapeutic din analiza existentialã:

 prelucrarea emotiei si cognitiei din impresie si trãire;

 prelucrarea integrativ-biograficã a atitudinilor personale;
 descoperirea formelor de expresie autentice si corespunzãtoare
situatiei;
 exersarea si realizarea unui comportament încãrcat de sens.
 În decursul timpului, întelesul termenilor de analizã existentialã si
logoterapie a evoluat, iar acest lucru a apãrut ca evident chiar în opera
franklianã. Confuziile si neîntelegerile au fost generate de Frankl însusi,
care în dorinta de a sublinia pe de o parte specificitatea perspectivei sale
antropologice de orientare existentialistã, iar pe de alta particularitãtile
metodei sale de interventie terapeuticã, a conferit acestor termeni
întelesuri sensibil diferite. Scoala vienezã actualã întelege prin analizã
existentialã întrega metodã de psihoterapie cu tot esafodajul ei teoretic,
logoterapia reprezentând doar o parte a acestui întreg, si anume aceea
care se preocupã de problematica sensului, deci de problematica legatã
de cea de a patra motivatie fundamentalã personal-existentialã.

În esentã, scopul analizei existentiale este de a descoperi acel

„DA“ pentru viatã manifestat prin a trãi decis si cu acord interior,
existenta fiind împlinitã în acord cu lumea, în vreme ce scopul
logoterapiei este de a descoperi sensul (existential).

Principalele afirmatii ale analizei existentiale sunt:

 ceea ce este cel mai profund în om – persoana – nu se poate

îmbolnãvi, este liberã si intangibilã;
 cu toate acestea, omul poate ajunge la deznãdejde dacã nu-si
descoperã sensul sau dacã „nu poate fi“;
 omul este responsabil pentru libertatea sa;
 nu este necesar ca omul sã afle plãcere în tot ceea ce întâlneste,
nici mãcar în tot ceea ce aflã despre sine însusi (capacitatea de
auto-distantare);
 omul nu este întregit doar din si prin el însusi – el are nevoie de
o „completare“, împlinire, prin intermediul celorlalti (auto-
transcendere);
 fiecare om are un loc si o misiune în lume – ceea ce i se cere este
doar sã le descopere.

În completare, principala afirmatie a logoterapiei remarcã putinta

omului de a descoperi un sens în oricare situatie de viatã, iar aceasta nu
prin elaborare sau impunere ci prin aplecare si cãutare, astfel cã pânã si
situatiile cele mai dificile si lipsite în aparentã de orice sperantã sã poatã
deveni accesibile prin:

 trãirea a ceea ce este valoros (de ex. natura, arta, relatia etc);
 crearea de valori (materiale, artistice, spirituale etc);
 suportarea a ceea ce este de neînlãturat si de neschimbat (boalã,
pierderea unor oameni dragi), în atitudinea de a-si fi credincios
sie însusi si de a se putea privi în fatã.

Înarmatã cu aceastã nouã perspectivã teoreticã si metodicã, analiza

existentialã si logoterapia actualã sunt pregãtite pentru a face fatã
provocãrii acestui sfârsit de mileniu, provocare reprezentatã, dupã cum
foarte atent sesizeazã Nolberto A. Espinoza (1998), de intrarea omenirii
într-o nouã erã, pe care el o defineste ca postmetafizicã.

O apreciere lucidã ne obligã sã recunoastem marile mutatii

survenite în ultimii 50 de ani în felul de a gândi si a se relationa al
oamenilor, atât la lume si la ceilalti, cât si la ei însisi. În noua lume ce se
prefigureazã, o lume a globalizãrii, marile imperative morale ce
constituiau jaloane existentiale certe, pentru generatia lui Frankl de
exemplu, tind sã disparã, impunând a fi înlocuite cu altele. Ori tocmai
aceasta este sarcina de perspectivã a analizei existentiale si logoterapiei,
sarcinã la care aceasta este pregãtitã a face fatã prin intermediul noilor
deschideri si orientãri pe care le avanseazã.

Limbajul folosit în spațiul dedicat relației terapeutice s-a scurs și a

infiltrat matricea culturală și socială și a devenit modalitatea comună,
astăzi, prin care oamenii se descriu pe ei înșiși, îi interpretează pe alții și
cum acest limbaj a devenit modul prin care instituțiile și statul încearcă
să dialogheze și să exercite controlul, devenind un instrument al
politicului. Pentru aceasta o să folosesc două din cărțile la care țin mult,
pe care le-am citit de cel puțin două ori, pe care le-am tradus şi la care
mă uit uneori cu drag cum stau cuminți pe rafturile bibliotecii mele. Ce
regret este faptul că am aflat de aceste cărți și de altele pe care le-am
citat aici atât de târziu. Poate că viața mea ar fi fost alta! Foarte mulți ani
am fost condamnat la ignoranță! Aceste cărți sunt: Frank Furedi –
Therapy Culture: Cultivating Vulnerability in an Uncertain Age,
London, Routledge, 2004, și Eva Illouz – Saving the Modern Soul
Therapy, Emotions, and the Culture of Self-Help, Berkley: University of
California Press, 2008. Frank Furedi este sociolog și profesor la
Universitatea din Kent, iar Eva Illouz este și ea sociolog, profesor la
Hebrew University din Ierusalim.

Bibliografie
1. Espinosa N.A. (1998) Zur Aufgabe der Logotherapie und
Existenzanalyse im nachmetaphysischen Zeitalter. În: Existenzanalyze
nr. 3/1998, 4-12.
2. Frankl V.E. (1988) Die Sinnfrage in der Psychotherapie. Piper
3. Frankl V.E. (1995) Ärztliche Seelsorge. Fischer, 96.
4. Frankl V.E. (1996) Der Wille zum Sinn. München, Zürich, Piper.
5. Längle A. (1993) Wertberührung. În: Längle A. (edit.):
Wertbegegnung. Phänomene und methodische Zugänge. Viena: GLE,
22-59.
6. Längle A. (1993) Glossar zu den Emotionsbegriffen. Ibid. 161-173.
7. Längle A. (1994) Sinn-Glaube oder Sinn-Gespür? Zur
Differenzierung von Ontologischem und Existentiellen Sinn in der
Logotherapie. În: Bulletin der GLE 11, 2, 15-22.
8. Längle A. (1994) Sinnvoll leben. Niederösterreichisches Pressehaus.
9. Längle A. (1997) Das Ja zum Leben Finden. În: Süchtig Sein. Viena,
GLE, 13-32.
10. Längle A. (1998) Verständnis und Therapie der Psycho-Dynamic in
der Existenzanalyse. În: Existenz-Analyse nr.1/1998, 16-27.