Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)

– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Capitolul 8. Politica de dezvoltare regională a Uniunii europene

Noțiuni cheie
Abrevieri
 Disparități inter și intra regionale  PDR-politica de dezvoltare regionala
 Fonduri structurale  FS- Fondul social
 Instrumente structurale  FEOGA-Fondul european de
 Inițiative comunitare orientare si garantare a agriculturii
 Politica de dezvoltare regională şi  FEDR-Fondul European de
coeziune economică și socială Dezvoltare Regională
 Tratatul de la Maastricht  FC- Fondul de coeziune
 Comitetul regiunilor  FEADR-Fondul European Agricol
pentru Dezvoltare Rurală
 FEPAM- Fondul European pentru
Pescuit și Afaceri Maritime

Disparităţi inter şi intra regionale în Uniunea Europeană

Uniunea Europeanã reprezintã, dupã mai mult de o jumãtate de secol de evoluţie, acea
“unitate în diversitate” ale cărei coordonate economice, sociale, politice şi culturale în continuă
schimbare reprezintă tot atâtea provocări.
Sintagma “unitate în diversitate” permite o analiză a spațiului european în toată
complexitatea lui: unitatea spre care se tinde, este dată de componenta economică; diversitatea
care există este dată de componentele adiacente, sociale, culturale şi politice.
Unitatea ca deziderat de natură economică, reprezintă apropierea până la egalizare a
preţurilor bunurilor şi serviciilor finale completată de apropierea până la egalizare a preţurilor
factorilor de producţie (care reprezintă în fapt venituri ale acestora).
Apropierea nivelului preţurilor şi al veniturilor înseamnă, în ultimă instanţă, diminuarea
până la eliminare a disparităţilor care fac posibile diferenţele între venituri la nivel intra comunitar
şi în cadrul acestuia, la nivel subnaţional. Din acest punct de vedere, disparităţile se identifică la
nivel regional, regional însemnând bloc economic regional sau subregional, format din două sau
mai multe state membre (centrul şi periferia) sau la nivel subnaţional, atunci cand e vorba despre
regiuni în interiorul unui stat membru. Indiferent de nivelul la care se identifică, regiunile respectă
principiul “unităţii în diversitate” în sensul că există regiuni cu o mare diversitate a ramurilor sau,
opus acestora, regiuni cu o semnificativă concentrare numerică într-o singură ramură sau cu
dezvoltare de tip cluster, există regiuni transfrontaliere sau regiuni interioare, etc.
Cu toate că încă în Tratatul de la Roma s-a făcut referire la faptul că una din ţintele propuse
ale Comunităţii Economice Europene o reprezintă reducerea disparităţilor dintre nivelurile de
dezvoltare dintre diferitele regiuni ale statelor membre şi eliminarea înapoierii regiunilor mai puţin
dezvoltate, a insulelor sau zonelor rurale, problema disparităţilor intra naţionale a reprezentat, până
în deceniul al şaselea al secolului XX, una din obligațiile guvernelor naţionale.

1
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Obţinerea unei creşteri economice echilibrate la scară naţională era direct legată de
dezvoltarea economică a regiunilor cu probleme, regiuni care, datorită disparităţilor existente în
raport cu restul ţării, erau văzute văzute ca potenţiale surse de conflict care puneau în pericol insuşi
mersul integrării.
Timp de aproximativ două decenii această abordare a condus la obţinerea unor rezultate
semnificative în plan naţional. Guvernele naţionale au cheltuit sume importante pentru
infrastructura rurală, pentru introducerea curentului electric şi a telefoniei fixe în fiecare localitate,
pentru dezvoltarea unui sistem bancar şi intărirea sistemului de invăţământ, în scopul aducerii
regiunilor mai puţin dezvoltate la media naţională..
Incepând cu anii ‘70 a apărut o nouă abordare a analizei tipurilor de disparităţi şi a
mijloacelor şi instrumentelor de diminuare a acestora, abordare dictată în primul rând de etapele
succesive de extindere care au permis accesul, în spațiul comunitar, a unor economii “problemă”
cum ar fi Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia cu venituri pe cap de locuitor mult sub media
comunitară, şi, ulterior, a Austriei cu păşunile alpine de mare întindere, a Finlandei şi Suediei cu
teritoriile slab populate sau a statelor membre intrate în urma etapelor de extindere din 2004, 2007
şi 2013.
Aşa cum regiunile ”problemă” din spaţiul naţional au reprezentat un pericol pentru creşterea
echilibrată a acestor economii, tot aşa şi “economiile problemă” au reprezentat un pericol pentru
dezvoltarea echilibrată la nivel comunitar. Dacă între statele membre fondatoare existau doar
diferenţe nesemnificative (disparităţile se manifestau în principal în plan naţional, la nivel
interregional, de unde şi interesul statelor membre de a le rezolva), o data cu intrarea de noi membri
acestea s-au extins la întreg spaţiul comunitar.
La aceasta se adaugă şi declinul unora din industriile tradiționale concentrate în regiuni
specifice, dezvoltarea tehnologiei informației care a permis crearea unor ramuri inovative alături de
dezvoltarea celor tradiționale pe alte coordonate decât cele ale economiei clasice, precum şi faptul
că, prin Tratatul de la Maastricht, sub presiunea landurilor germane, s-a creat Comitetul Regiunilor,
care conferă consistenţă instituţională dezvoltarii regionale.
Un alt factor determinant al apariţiei şi evoluţiei politicii de dezvoltare regională îl constituie
şocurile energetice cu care s-au confruntat statele membre, şocuri care au generat, la vremea
respectivă o creştere a disparităţilor economice.
Acestea reprezintă cateva din motivele pentru care, la mijlocul anilor ‘70 s-au pus bazele
politicii de dezvoltare regională în spaţiul comunitar.1
Cu toate că apariţia acestei politici este în general legată de latura cantitativă a integrării
(extinderea reprezentând noi factori de producţie, noi pieţe de desfacere dar şi noi disparităţi) ea
trebuie văzută şi prin prisma laturii calitative, reprezentată de adâncirea sau creşterea în intensitate
a integrării.
Adâncirea înseamnă trecerea dinspre uniunea economică spre uniunea economică, monetară
şi politică, ceea ce presupune acea egalizare a condiţiilor economice (unitatea), ca suport pentru
integrarea politică.

1
Vezi si, G. Pascariu, M. Stanculescu, D. Jula, M. Lutas, E. Lhomel, Politica de coeziune socială a Uniunii
Europene şi dezvoltarea economică şi socială în Romania, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2003, pag.
57.

2
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

La baza politicii de dezvoltare regională se află nevoia de dezvoltare echilibrată la scară

comunitară, denumirile de “comunitate” şi “uniune” economică implicând o acceptare a intereselor
comune care transced frontierele statelor membre.
Principiile care stau la baza ei, cel al echităţii, conform căruia e inechitabil ca standardul de
viaţă să difere semnificativ de la o regiune la alta şi cel al eficienţei, conform căruia resursele
Uniunii Europene sunt subutilizate în regiunile mai sărace, sunt şi principiile care stau la baza
creării Comunităţilor Europene, transformate ulterior în Uniunea Europeană. La cele două principii,
cel al echităţii şi eficienţei se adaugă un al treilea, cel al solidarităţii, alimentat tot de considerente
de natură economică, conform căruia pentru atingerea echităţii şi eficienţei e nevoie de un transfer
de resurse dinspre zonele bogate spre cele sărace, în completarea celui realizat în spaţiul naţional
de către guvernele statelor membre. E vorba aici de un transfer de fonduri comunitare spre zone ale
spațiului comunitar, care pot sa îmbrace forma unor regiuni sau, acolo unde sunt îndeplinite
criteriile de eligibilitate, spre economiile statelor membre.
In aceste condiţii a apărut nevoia unei noi politici la scară comunitară, concepută iniţial
pentru a completa principalele tipuri de politici naţionale specifice dezvoltării regionale, îndreptate
spre investiţii şi stimulente fiscale, creşterea mobilităţii forţei de muncă, încurajarea introducerii de
tehnologii avansate, dezvoltarea firmelor mici şi mijlocii, re-localizarea activităţilor prin stimulente
indirecte şi incurajarea reţelelor de cooperare.
Continentul european în general şi în cadrul acestuia Uniunea Europeana în particular
reprezintă un spaţiu puternic fragmentat din punct de vedere al structurilor pieţei, dar în acelaşi timp
puternic centralizat şi polarizat din punct de vedere al performanţelor economice, eficienţei şi al
nivelului veniturilor.
Fragmentarea, dată de acea „unitate în diversitate” specifică acestui spaţiu, reprezintă
suportul pentru concentrare şi polarizare.
Din acest punct de vedere, gruparea economiilor statelor membre se poate realiza în funcţie
de o serie de criterii, dintre care cel al indicatorilor macroeconomici care exprimă cel mai bine
standardul de viață grupează economiile în regiuni de centru, intermediare şi periferice.
Astfel, din punctul de vedere al populaţiei2, în categoria statelor mari, cu peste 35 de
milioane de locuitori intră Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania şi Polonia, a căror
populaţie acoperă aproximativ trei pătrimi din cele aproximativ 549 de milione de locuitori ai
Uniunii Europene cu 27 de membri. Statele de mici dimensiuni care au o populaţie cuprinsă între 8
şi 10 miliooane de locuitori sunt Grecia, Belgia, Portugalia, Suedia, Austria, Republica Cehă şi
Ungaria, iar cele de dimensiuni foarte mici, în număr de 11, acoperă aproximativ 5% din totalul
populaţiei Uniunii cu 27 de membri: Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Letonia,
Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg şi Malta. Între categoriile menţionate anterior se situează
Olanda cu 16 milioane de locuitori şi Romania cu 22.
Diferenţe mari se manifestă şi în privinţa venitului pe cap de locuitor. În categoria statelor cu
venituri pe cap de locuitor peste medie (peste 20.000 Euro) intră Danemarca, Irlanda, Austria,
Olanda, Belgia, Finlanda, Italia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Suedia şi Luxemburg. 3 În
categoria veniturilor medii (între 10.000 şi 20.000 euro) intră Spania, Grecia şi Portugalia, Cipru,

2
calculat pentru cele 28 de state membre existente la 1 ianuarie 2017.
3
venitul pe cap de locuitor în Luxemburg este de aproximativ două ori mai mare decât cel al Franţei. Deoarece în
Luxemburg populaţia ocupată reprezintă în jur de 40%din populaţia totală, rezultă un venit mediu pe lucrător de
aproximativ 100.000 Euro anual.

3
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Slovenia, Cehia, Malta, si Slovacia. În categoria statelor cu un venit mic pe cap de locuitor intră
Estonia, Polonia, Lituania, Letonia, Bulgaria, Romania şi Turcia.

Tabel 1. Disparități intra și interregionale în economia spaţiului european, pentru UE 27, în anul 2000

Regiuni % din %din % din PIB- Rata Rata somaj la % din

totalul totalul ul agregat somaj populatia populatie cu
supra populatiei comunitar (UE27 tanara venituri peste
fetei =100) (UE27=100) media
comunitară
Regiunea de 14,0 33,2 47,2 74,0 60,5 88,8
centru
Regiuni 21,1 25,5 31,7 101,0 95,3 70,3
intermediare
Regiuni 64,9 41,4 21,1 120,8 134,2 18,1
periferice
Sursa tabelului: “Second report on economic and social cohesion”, European Commission, (2001).

Centrul economic al Europei, format din partea de vest a Germaniei, Belgia, Olanda,
Luxemburg, nord-estul Franţei şi sud-estul Marii Britanii acoperă mai puţin de 15% din totalul
suprafeţei comunitare, cuprinde peste o treime din populaţie şi în cadrul lui se desfăşoară mai mult
de jumătate din activităţile economice. Regiunile intermediare şi cele periferice, care acoperă
aproximativ 85% din teren, 70% din populaţie şi 50% din activitatea economică sunt şi cele mai
înapoiate din punct de vedere economic.
Disparităţile, calculate în funcţie de raportul dintre venitul pe cap de locuitor între statele
membre şi media Uniunii, respectiv în funcţie de rata şomajului şi ponderea acesteia în cadrul
populaţiei tinere, se manifestă atat între statele membre cât şi la nivel subnaţional. Spre exemplu, în
Marea Britanie, cea mai bogată regiune, Inner London, are un venit pe cap de locuitor situat la
166% faţă de media comunitară, în timp ce cea mai săracă regiune, Merseyside se situeaza cu 30%
sub media comunitară. În Spania, Madridul se situează cu peste 21% peste media UE, iar
Extremadura cu 47% sub medie. Cea mai mică diferenţă e în Suedia, unde veniturile medii din cea
mai bogată regiune sunt cu 60% mai mari decât ale celei mai sărace.4
În privinţa disparităţilor între statele membre, calculate în funcţie de venitul anual pe cap de
locuitor, pentru perioada 2006-2016, (conform tabelului de mai jos) diferenţele sunt enorme;
Bulgaria are un venit care acoperă între 38 si 48% din media comunitară pentru 28 de state), iar
Luxemburg reprezintă între 260 si 270% din medie.

4
Sursa datelor: R, Baldwin,C.Wyplosz, The Economics of European Integration, manuscris, 2003, pag. 93.

4
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Tabel nr. 2. Disparităţi regionale între statele membre ale UE 28, în perioada 2006-2015,
măsurate prin PIB/capita față de media comunitară

Specificaţie 2006 2014 2015 2016

UE 28 100 100 100 100
Zona Euro 110 107 106 108
Belgia 119 120 118 118
Bulgaria 38 48 47 48
Republica Ceha 79 86 87 88
Danemarca 125 127 127 125
Germania 117 125 124 123
Estonia 64 76 75 74
Irlanda 148 137 177 177
Grecia 96 70 68 67
Spania 103 90 90 92
Franta 109 107 107 105
Croația 58 58 58 59
Italia 108 97 96 96
Cipru 101 81 81 81
Letonia 53 64 64 65
Lituania 55 75 75 75
Luxemburg 261 270 269 267
Ungaria 61 68 68 67
Malta 78 90 93 95
Olanda 136 131 128 128
Austria 126 129 128 126
Polonia 51 68 69 69
Portugalia 83 77 77 77
România 39 55 57 59
Slovenia 86 83 83 83
Slovacia 63 77 77 77
Finlanda 115 111 109 109
Suedia 125 124 124 124
Marea Britanie 115 108 108 108
Sursa tabelului: http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-
explained/index.php/National_accounts_and_GDP.

În ultimele două decenii se observă o diminuare a dispersiei veniturilor între statele membre
concomitent cu creşterea dispersiei veniturilor între regiunile statelor membre. În ceea ce priveşte
distribuţia geografică a activităţilor economice în interiorul statelor membre, aceasta a inregistrat o
tendinţă de concentrare, în timp ce în privinţa specializării pe naţiuni se observă o modestă
realocare a industriilor, combinată cu o creştere a dispersiei industriilor manufacturiere între naţiuni,
în timp ce la nivel subnaţional industria e mai concentrată spaţial.

5
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Analiza evoluţiilor deviaţiei standard a venitului naţional pe cap de locuitor în statele

membre şi în cadrul acestora între regiunile componente o tendinţă progresivă de scădere ceea ce
demonstrează o diminuare a disparităţilor măsurate prin prisma PIB-ului pe cap de locuitor între
statele membre. Grecia, Spania, Portugalia şi în special Irlanda, beneficiare ale Fondului de
Coeziune şi a unei parţi importante din fondurile structurale, au înregistrat ritmuri de creştere
spectaculoase. Irlanda, spre exemplu, a trecut de la un PIB pe cap de locuitor care reprezenta, în
1998, aproximativ 64% din PIB-ul UE 15 la unul care se situează cu 77% peste media uniunii, în
anul 2016.
Tendinţa de convergenţă a veniturilor medii între statele membre este conjugată cu cea de
creştere a inegalităţii veniturilor la nivel regional. În perioada analizată se observă o creştere
constantă a inegalităţilor interregionale la nivelul fiecărui stat membru, cu excepţia Olandei, a
Finlandei şi Marii Britanii, care au înregistrat evoluţii descrescătoare ale aceluiaşi indice.
Intrarea, în 2004 şi respectiv 2007 și 2013 a noilor state ca membri cu drepturi depline, a
mărit şi mai mult disparităţile atât la nivel interstatal cât şi la nivel interregional, ştiute fiind
diferenţele mari care există între nivelul veniturilor acestora şi media UE.
Analiza datelor din tabelul anterior scoate în evidenţă şi un alt aspect: în ciuda faptului că se
observa o uşoara convergență a veniturilor între statele membre, integrarea economică (văzută ca un
proces care are drept scop creşterea echilibrată a veniturilor la nivelul spaţiului integrat) a avut un
impact modest asupra localizării industriilor, fapt demonstrat de lipsa unor modificări de substanţă
la nivelul statelor membre.
În privinţa structurii activităţilor economice, integrarea economică a favorizat concentrarea
(clustering-ul) industriilor la nivel sectorial şi nu la nivel regional. Utilizând un instrument specific
de măsură, indicele Krugman5 şi analizând pe baza acestuia economiile statelor membre se observă
că structura pe ramuri industriale ale statelor membre se abate de la media structurii pe ramuri a
economiei UE.
Dacă considerăm drept standard structura mediană a UE, cele mai multe economii ale
statelor membre au inregistrat o creştere a specializării pe segmentele industriale specifice. Această
tendinţă se datorează într-o mare măsură liberalizării schimburilor comerciale care au permis
statelor membre să-şi concentreze resursele productive spre acele domenii în care deţin avantaje
comparative.
Liberalizarea, pe baza integrării europene, a schimburilor comerciale a determinat
specializarea în producerea acelor bunuri şi servicii în a caror producţie economia respectivă este
bine dotată cu factorii de producţie care reprezintă componenta de bază a produselor exportabile.
Prin aceasta, resursele se dispersează între sectoare în cadrul fiecarei economii şi ca efect producţia
se relocalizează pe baze sectoriale.
Integrarea economică europeană este asociată cu specializarea statelor membre, specializare
determinată de existenţa diferenţelor naţionale în oferta de factori de producţie în general şi de forţă
de muncă în particular datorită barierelor, în special a celor informale, mobilitatea forţei de muncă
în spaţiul Uniunii Europene fiind mult mai redusă decât cea a capitalului, că atare egalizarea
preţului acesteia, între statele membre, care înseamnă egalizarea salariilor şi implicit a unei părţi din

5
Indicele Krugman ne arata ce procent din activităţile manufacturiere ar trebui să işi schimbe sectorul astfel incât să
determine o aliniere a unui sector dintr-o economie dintr-un stat membru la cota de sector a mediei pe toate statele
membre.

6
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

veniturile reale se realizează altfel decât în interiorul acestora, prin modificarea structurilor
productive la scară interstatală.
Economiile de scară şi dimensiunea costurilor tranzacţiilor generează forţe care incurajează
concentrarea (clusteringul) activităţii economice. Clusteringul poate imbraca două forme distincte:
cea a clusteringului general, atunci cand concentrarea mai multor activităţi economice are loc la
nivelul unei regiuni, ceea ce conduce la polarizare şi la creşterea dispariţilor între regiuni, mărind
prin aceasta diferenţele între centru şi periferie, sau a clusteringului sectorial, atunci când are loc
o concentrare a firmelor apaţinând unui sector distinct la nivelul unei regiuni, astfel incât fiecare
regiune beneficiază de dezvoltarea unei ramuri sau a unui sector industrial. Această a doua formă a
clusteringului face că fiecare regiune să devina „centrul” pentru o industrie sau activitate şi
„periferia” pentru toate celelalte activităţi economice dezvoltate în interiorul ei.
Clusteringul este rezultatul acţiunii a două forţe care acţionează asupra mecanismului pieţei,
aglomerarea şi dispersia. Aglomerarea se manifestă atunci când concentrarea spaţială a uneia sau
mai multor activităţi economice determină creşterea în dimensiuni a pieţei şi prin aceasta o nouă
concentrare spaţială a industriilor, în timp ce dispersia favorizează disiparea activităţilor economice
în cadrul unui spaţiu economic dat.
Dimensiunea aglomerării este dictată de mărimea cererii, care la rândul ei este determinată
de dimensiunea pieţei şi de puterea de cumpărare a consumatorilor şi de eficienţa utilizării factorilor
de producţie, care se reflectă în costul mediu total al produsului.
Mărimea cererii, dependentă de dimensiunea pieţei reprezintă un stimulent pentru firmele
sau ramurile industriale care doresc să-şi micşoreze costul tranzacţiilor exploatând apropierea de
piaţa de desfacere, de furnizori dar şi economiile la scară generate de dimensiunea pieţei.
Intrate pe o piaţă de mari dimensiuni, aceste firme vor stimula activitatea pe această piaţă,
prin aprovizionări de la furnizori locali, angajare de forţă de muncă locală care inseamnă, per total,
creşterea veniturilor, a cererii agregate şi implicit a concentrării pe acea piaţă. Orice delocalizare a
unei firme sau industrii modifică sectorizarea iniţială a pieţei, determinând concentrarea activităţii
economice.
Opuse concentrării, forţele de dispersie favorizează împrăştierea geografică a activităţii
economice. În acesta categorie intră preţul pământului sau al forţei de muncă necalificate, factori
care, conjugaţi cu lipsa concurenţei vor acţiona ca un pol de atracţie pe aceste pieţe. Aglomerarea,
care înseamnă concentrare şi dispersia care înseamnă anticoncentrare operează simultan,
determinând distribuţia geografică a activităţii economice.
Aşa cum am arătat deja, integrarea europeană a generat două tipuri de efecte de localizare:
unul în interiorul statelor membre, în care disparităţile regionale s-au adâncit pe măsura creşterii în
intensitate a integrării şi un al doilea, între statele membre, unde se observă o diminuare a
disparităţilor pe fondul dispersiei activităţii economice la nivel comunitar. Aceste efecte confirmă
teoriile cauzalităţii cumulative6 ale lui Myrdal (1957), Hirschman (1958) şi Kaldor (1971), conform
cărora disparităţile iniţiale se perpetuează printr-o mişcare cumulativă care este alimentată de
migrarea factorilor de producţie şi de creşterea schimburilor comerciale.
Migraţia factorilor de producţie poate, ea singură, să genereze venituri crescătoare, ceea ce
înseamnă că se crează fluxuri de capital, forţă de muncă, bunuri şi servicii dinspre regiunile sărace
spre cele bogate, cu efecte asupra creşterii diferenţelor de venit dintre centru şi periferie. În acelaşi

6
Vezi şi Peter Robson, The Economics of International Integration, fourth edition, London, New York, 1998, pag.
240-241.

7
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

timp, în prezenţa veniturilor crescătoare, comerţul între regiuni poate mări diferenţele între costurile
comparative. Procesul prin care avantajul iniţial al regiunii care se dezvoltă este susţinut şi
alimentat a fost denumit de către Hirschman polarizare, iar de către Myrdal dispersie. Atunci când
efectele de dispersie la nivelul unui spaţiu integrat sunt suficient de puternice, toate economiile
beneficiază de pe urma creşterii economice a centrului, iar problema care se pune este doar cea a
ratelor diferite de creştere care generează sau, după caz, măresc disparităţile existente.
Conform teoriei lui Hirschman, efectele de disipare contracarează o parte din efectele de
polarizare care, pe termen scurt, au generat ritmuri diferite de creştere, determinând în ultimă
instanţă creşterea gradului de convergenţă între economii. Myrdal consideră că atunci când efectele
de disipare sunt reduse, succesul zonelor cu ritmuri de creştere rapidă inhibă dezvoltarea celorlalte
zone din interiorul spaţiului dat.
Teoriile cauzalităţii cumulative au fost completate de către Kaldor, care a explicat
disparităţile pornind de la creşterea resurselor ca fiind iniţial generată din surse proprii şi
determinată de raportul în care progresul tehic este încorporat în capital şi echipament, care la
rândul lui este determinat de către rata de creştere a venitului şi producţiei.
Ca atare, creşterea economică este determinată nu de dotarea cu factori, ci de mărimea
cererii autonome. În context regional, principalul factor autonom al cererii îl constituie cererea
pentru exporturi în interiorul spațiului, care induce, în mod indirect, creşterea investiţiilor la nivelul
regiunii.
Un model formal care explică diferenţele de creştere la nivel regional şi implict disparităţile
care apar din acesta este cel dezvoltat de către Dixon şi Thirlwall în 19757. În cadrul acestuia, rata
de creştere economică la nivel regional depinde de patru factori importanţi: (1) elasticitatea cererii
în funcţie de venit pentru exporturi; (2) elasticitatea cererii în funcţie de preţ pentru exporturi; (3)
rata inflaţiei şi (4) efectul Verdoorn, care la rândul lui este determinat de elasticitatea cererii pentru
exporturi.
Conform acestui model, disparităţile regionale persistă atunci când sunt susţinute, conform
efectului Verdoorn, prin legăturile care se stabilesc între exporturi şi creştere economică prin
intermediul preţurilor.

POLITICA DE DEZVOLATRE REGIONALĂ. OBIECTIVE, FONDURI.

INSTRUMENTE ŞI INSTITUŢII

Politica de dezvoltare regională face parte din rândul politicilor comunitare relativ nou
apărute ca răspuns la nevoia de dezvoltare echilibrată a Uniunii, văzută prin prisma intereselor
comune care transced graniţele naţionale ale statelor membre.
Tratatul de la Roma se referă în preambul la nevoia de a întări unitatea economiilor statelor
membre şi de a asigura dezvoltarea armonioasă prin reducerea decalajelor care există între diferitele
regiuni şi ajutorarea regiunilor rămase în urmă, însă cu toate acestea nu se poate vorbi de o abordare
formal instituţională comună decât începând cu deceniul şapte al secolului trecut. Aceasta nu
înseamnă că problemele generate de dezvoltarea economică inegală între regiuni nu au fost
identificate în primele decenii de construcţie europeană, ci doar că ele şi-au găsit rezolvarea, în
perioada respectivă, în plan naţional.

7
Peter Robson, op. cit, pag. 241.

8
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Politicile de dezvoltare regională în plan naţional pentru ţările din vestul Europei au apărut
în deceniul al 6-lea al secolului XX.8 În acel moment rolul guvernelor naţionale în creşterea
economică echilibrată şi în reducerea disparităţilor între zone şi regiuni din spaţiul naţional era
considerat drept unul foarte important.
Începând cu anii 70 obiectivele şi instrumentele politicii regionale s-au modificat profund în
sensul că intervenţia statului s-a redus gradual, manifestându-se prin politici de liberalizare
economică, de reglementare şi privatizare; suportul direct acordat firmelor a fost înlocuit de forme
indirecte de asistenţă, cum ar fi niveluri reduse de impozitare şi subvenţionarea educaţiei, serviciilor
de consultanţă şi inovaţie.
Pe acest fond au apărut şi s-au dezvoltat, fără a face obiectul unei politici specifice de
dezvoltare regională, Fondul Social European (FSE) în 1958, Fondul European de Orientare şi
Garantare a Agriculturii (FEOGA), în 1962, respectiv Fondul European de Dezvoltare Regională
(FEDR), în 1975.
În anul 1986 Actul Unic European pune bazele Politicii de coeziune, îndreptată spre
regiunile mai puţin dezvoltate şi spre statele membre nou intrate în spaţiul comunitar.
Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993, a stabilit coeziunea ca fiind unul din
obiectivele majore ale Uniunii, alături de uniunea economică şi monetară. Acelaşi tratat a stipulat
crearea Fondului de Coeziune pentru a sprijini proiecte de dezvoltare în domeniul mediului şi a
infrastructurii de transport pentru statele mai puţin dezvoltate la nivel comunitar.
În cadrul Consiliului European de la Edinburgh a fost creat un nou instrument structural,
numit Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului, care s-a alăturat fondurilor structurale
deja existente (Fondul Social European, Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii,
respectiv Fondul European de Dezvoltare Regională).
Tot în perioada respectivă s-au creat fondurile de preaderare, PHARE, ISPA şi SAPARD,
destinate finanţării unor programe comunitare menite să ajute statele candidate din centrul şi estul
Europei în perioada de pregătire pentru intrarea în Uniune.
În prezent, politicile de dezvoltare regională la nivel naţional urmează dinamica
schimbărilor continue generate de problemele restructurării producţiei şi creşterii competitivităţii la
nivel naţional şi local şi a stabilităţii macroeconomice.
Mecanismul utilizat de către Uniunea Europeană pentru a promova coeziunea economică şi
socială este format din:
1) politicile naţionale îndreptate spre creşterea coeziunii economice şi sociale;
2) politicile comune ale Uniunii care ating obiective de convergenţă şi competitivitate;
3) politica de dezvoltare regională şi coeziune economică şi socială.

OBIECTIVELE POLITICII DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ȘI COEZIUNE

ECONOMICĂ ȘI SOCIALĂ

Obiectivele politicii de dezvoltare regională sunt diferite de la un exercițiu bugetar la altul,

în funcție de interesele economice, sociale și politice ale spațiului comunitar dar și de conjunctura
geo-strategică la nivel global. Pentru exercițiul financiar 2007-2013, acestea au fost îndreptate

8
Gabriel Pascariu, Manuela Stanculescu, Dorin Jula, Mihaela Luţaş, Edith Lhomel, Politica de coeziune a Uniunii
Europene şi dezvoltarea economică şi socială în România, Ed. Institutul European din Romania, Bucureşti, 2003, pag.
57 .

9
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

spre convergenţă, competitivitate regională şi ocupare, respectiv cooperare teritorială europeană şi

au fost acoperite după cum urmează:

Obiectivul Fonduri şi instrumente structurale

Convergenţă FEDR FSE Fondul de
coeziune
Competitivitate regională şi ocupare FEDR FSE x
Cooperare teritorială europeană FEDR x x

Obiectivul Convergenţă promovează îmbunătăţirea condiţiilor care conduc la creşterea

convergenţei reale pentru statele membre şi regiunile mai puţin dezvoltate.
În UE-27 acest obiectiv a acoperit, în perioada menţionată, în 17 state membre un număr de
84 de regiuni cu o populaţie totală de 154 de milioane de locuitori şi cu un PIB/locuitor mai mic
decât 75% din media comunitară.
Obiectivul Competitivitate regională şi ocupare ţinteşte întărirea competitivităţii şi
atractivităţii regiunilor dintr-o dublă perspectivă. Prima este cea legată de promovarea schimbărilor
economice prin inovare, cea de a doua de creşterea gradului de ocupare prin investiții în capital
uman.
În UE 27 sub obiectivul competitivitate regională şi ocupare au fost eligibile 168 de regiuni.
Obiectivul Cooperare teritorială europeană se adresează întăririi cooperării transfrontaliere
prin iniţiative comune la nivel local şi regional, la colaborare intreregională şi transnaţională. Acest
obiectiv acoperă practic toate regiunile spaţiului comunitar.
Pentru perspectivele financiare 2014-2020 obiectivele sunt canalizate pe (1) investiții pentru
creștere și locuri de muncă și (2) cooperare teritorială europeană.
Primul obiectiv are ca arii prioritare9:
- investiții în creștere economică (cercetare și inovare, tehnologiile informației și comunicațiilor,
competitivitatea IMM-urilor, economii cu emisii reduse de carbon);
- Investiții în oameni (ocuparea forței de muncă, educație mai bună, incluziune socială,
administrație publică mai competentă);
- Investiții în infrastructură de transport și mediu.
Sunt eligibile toate regiunile din Uniunea Europeană, iar finanțările sunt acoperite prin FEDR, FSE
și Fondul de Coeziune.

Cel de-al doilea obiectiv este destinat întăririi cooperării transfrontaliere prin iniţiative
cumulate locale, care la nivel transnaţional se concretizează în acţiuni de dezvoltare teritorială
integrată legate de priorităţile comunitare, şi prin crearea de reţele şi prin schimbul de experienţe la
nivel teritorial adecvat. Sunt eligibile regiuni de frontieră şi mari regiuni de cooperare
transnaţională, iar finanțarea se asigură prin FEDR.
Obiectivele generale, prezentate mai sus, ale politicii de dezvoltare regională sunt stabilite
pe diferitele niveluri teritoriale: cel al Uniunii pe ansamblul acesteia, cel al fiecărui stat membru şi
cel al unor unităţi teritoriale care cuprind mai multe state care formează o regiune.

9
https://econ.ubbcluj.ro/documente2017/Suport%20admitere%20masterat%20DRD%202017.pdf

10
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Din considerente statistice şi de colectare a datelor s-a creat un sistem unitar la nivelul
Uniunii, numit NUTS (Nomenclature of Territorial Units) organizat pe trei niveluri teritoriale
pornind dinspre structurile mari spre cele mici. Nivelul NUTS I cuprinde unități teritorial-statistice
care au între 3 și 7 milioane de locuitori.
Nivelul NUTS II (între 800.000 și 3 milioane de locuitori) reprezintă nivelul de bază la care
se aplică politica de dezvoltare regională în ţările UE. Dimensiunea medie a unei regiuni NUTS II
este de 2 milioane persoane şi 13.000 km2 iar numărul mediu de unităţi pe ţară este 15. Germania cu
cele peste 82 de milioane de locuitori este împărţită în 40 de regiuni NUTS II.
În NUTS III sunt cuprinse unități teritoriale cu o populație între 150.000 și 800.000 de
locuitori.

FONDURI ȘI INSTRUMENTE STRUCTURALE

Fondurile structurale sunt: Fondul European de Dezvoltare Regională (creat pentru a

diminua disparităţile între regiuni); Fondul Social European; Fondul European de Orientare a
Agriculturii; Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului.
Aceste fonduri sunt rezultatul contribuţiei financiare proporţionale a statelor membre în
concordanţă cu nivelul de dezvoltare economică, redistribuite spre acele state şi regiuni ale UE care
sunt înapoiate din punct de vedere economic şi social.
În primele etape ale dezvoltării Comunităţilor Europene, singurul fond structural utilizat a
fost Fondul Social European, ale cărui fundamente se regăsesc în Tratatul de la Roma În acea
perioadă primele politici regionale europene au fost politicile sectoriale: politica comună privind
transporturile şi politica agricolă comună. Politica Agricolă Comună a fost creată în 1962 şi doi ani
mai târziu a beneficiat de instrumentul financiar FEOGA (Fondul European de Orientare şi
Garantare a Agriculturii). Acest fond este compus din 2 secţiuni: una pentru garantare, care este
instrumentul financiar al PAC-ului şi o alta pentru orientare care este un fond structural. În urma
reformei PAC, secţiunea de garantare a dispărut, în schimb s-a extins secţiunea de orientare şi
consultanţă.
În plan instituţional, în 1967 a fost creat, în cadrul Comisiei Europene, Directoratul General
„DG REGIO”, având misiunea precisă de a planifica elaborarea unei politici regionale comune.
Această politică a început să fie implementată în mod real numai în anii 70. Un an important a fost
1974 când Comunităţile Economice Europene s-au confruntat cu primul şoc energetic. Această
criză a generat o creştere a disparităţilor economice, iar şomajul a început să crească. La declinul
regiunilor industrializate tradiţionale s-a adăugat înapoierea cronică a unor regiuni cum ar fi sudul
Italiei. Nevoia unui ajutor specific a devenit imperativă în contextul primei extinderi a Uniunii,
care a adus în spaţiul comunitar Marea Britanie (care refuza strict să devină un contribuabil net la
bugetul UE), Irlanda (care se afla în acel moment într-o puternică înapoiere) şi Danemarca.
În aceste condiţii, a apărut nevoia unui nou fond structural, Fondul European de Dezvoltare
Regională. Acest fond structural a avut drept scop finanţarea proiectelor de infrastructură şi a
investiţiilor productive în regiunile mai puţin favorizate. Regulamentele privind acest fond au fost
profund revizuite după aderarea Greciei în 1981, a Spaniei şi Portugaliei în 1986.
Extinderea spre sud a mărit disparităţile economice şi sociale ale Uniunii. În 1993 numărul
fondurilor structurale a crescut la patru prin crearea Instrumentului Financiar pentru Orientarea
Pescuitului ca măsură legată de integrarea, în 1995, a celor două ţări scandinave Finlanda şi Suedia.

11
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

În anii ’80 şi începutul anilor ‘90 Fondurile structurale au suferit noi transformări. Actuala
arhitectură a fondurilor structurale s-a stabilizat în jurul momentului semnării Tratatului de la
Amsterdam. La iniţiativa lui Jaques Delors s-a semnat Actul Unic European, în 1986, consacrând
un nou pas în construcţia europeană. Principiul coeziunii economice şi sociale a fost reafirmat cu
putere alături de acela al pieţei unice şi al uniunii monetare. Fondurile structurale au devenit un
instrument major de atingere a coeziunii printr-o intervenţie coordonată şi integrată în jurul
obiectivelor de dezvoltare comună.
Începând cu 1993 cele patru fonduri structurale au fost corelate cu Fondul de coeziune,
înfiinţat pentru a susţine protecţia mediului şi expansiunea reţelelor de transport transeuropene în
cele mai sărace patru state din acea perioadă din UE: Grecia, Portugalia, Spania şi Irlanda.
În ultimele decenii s-au realizat o serie de reforme care au vizat și tipul și forma
instrumentelor și a fondurilor structurale. În prezent există următoarele fonduri structurale și de
investiții europene: Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de
Coeziune, Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, Fondul European pentru Pescuit și
Afaceri Maritime.10

Fondul de Coeziune reprezintă un instrument structural creat în 1994 care se adresează

statelor membre în scopul ajutorării acestora de a reduce disparităţile economice şi sociale şi pentru
a-şi stabiliza economia.
Pentru finanţările prin Fondul de Coeziune sunt eligibile cele mai puţin prospere state
membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară. De acest fond beneficiază:
Grecia, Portugalia, Spania, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta,
Polonia, Slovacia, Slovenia, Bulgaria şi România.
Acordarea finanţării prin Fondul de Coeziune e condiţionată de capacitatea statului
beneficiar de a îndeplini obiectivele programelor de convergenţă pentru uniunea economică şi
monetară (deficit bugetar, datorie pubică cumulată, inflaţie scăzută).
Proiectele eligibile prin Fondul de coeziune pot fi finanţate în proporţie de maximum 85% din
partea Uniunii şi trebuie să aparţină umătoarelor categorii:
a. Proiecte de mediu, legate de menţinerea unui mediu curat în condiţiile dezvoltării sustenabile
b. Proiecte de infrastructura şi transport care pot fi identificate în Reţelele de Transport
Transeuropene.

Inițiativele financiare reprezintă programe de acţiune complementare operaţiunilor fondurilor

structurale pe domenii specifice. Fiecare iniţiativă comunitară poate fi finanţată dintr-un singur
fond.
1) INTERREG III, privind cooperarea transfrontalieră, transnaţională şi interregională prin crearea
de parteneriate în scopul încurajării dezvoltării echilibrate a zonelor multiregionale. INTERREG
III este finanţat din Fondul European de Dezvoltare Regională
2) EQUAL creat pentru a elimina factorii care conduc la inegalităţi şi discriminări pe piaţa muncii,
finanţat din Fondul Social European ,
3) URBAN II privind recuperarea unor zone urbane aflate în declin şi regenerarea oraşelor,
finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională

10
http://www.fonduri-structurale.ro/fondurile-esi-pe-scurt.

12
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

4) Leader + destinat dezvoltării rurale în contextul dezvoltării sustenabile, finanţat din Fondul
European de Orientare şi Garantare a Agriculturii, componenta de orientare.
Instrumentele structurale sunt susţinute de către cele patru fonduri structurale pentru toate
regiunile statelor membre ale Uniunii, suplimentar celor susţinute prin Fondul de coeziune, răspund
obiectivelor specifice şi se supun unor obiective stricte.
Începând cu 1988 Fondurile structurale sunt organizate în jurul a 4 mari principii care permit
clarificarea misiunilor, raţionalizarea utilizărilor, organizarea unei coordonări relative astfel încât să
poată oferi o mai mare coerenţă suportului comunitar: concentrarea, programarea, adiţionalitatea şi
parteneriatul.
1. Concentrarea: intervenţia fondurilor structurale este concentrată pe teritorii sau grupuri
sociale prioritare. Aceste teritorii sau grupuri sociale sunt selectate în concordanţă cu diferite
criterii socioeconomice. Pentru primele două fonduri structurale, din prima generaţie (1988
– 1993, 1994 – 1999), s-a urmărit reducerea disparităţilor regionale dintre statele membre
identificând iniţial cinci, apoi şase axe de dezvoltare. Fiecare obiectiv s-a concentrat asupra
unei probleme majore de dezvoltare. În completarea acestor obiective au fost lansate 14
Programe de iniţiativă comunitară pentru mai multe obiective clar delimitate, esenţiale
pentru a susţine acţiuni experimentale sau inovative (dezvoltare locală în zonele rurale –
programul Leader, promovarea cooperării transfrontaliere – INTERREG, etc.).
2. Programarea: Implementarea fondurilor structurale s-a realizat printr-o abordare
multianuală (1988–1993;1994-1999;2000-2006; 2006-2013). Monitorizarea se poate realiza
la nivel naţional ori la nivel regional, uneori fiind implicate ambele niveluri. Partenerii
naţionali şi regionali elaborează şi negociază suportul financiar comunitar pe baza
documentelor cadru specifice, al documentului unic de programare, al programului
operaţional sau programului complementar. Pe baza evaluării exacte aceste programe
definesc obiective clare, strategii de acţiuni şi axe prioritare. Aceste axe sunt definite prin
măsuri şi acţiuni implementate de către parteneri pentru a răspunde nevoilor identificate
printr-un diagnostic pus pe baza analizei SWOT.
3. Adiţionalitatea: reprezintă principiul conform căruia ajutorul structural al UE trebuie să
suplimenteze şi nu să înlocuiască resursele oferite deja de către autorităţile naţionale
regionale şi locale în scopul dezvoltării regiunilor şi a pieţei muncii. Astfel ajutorul
structural reprezintă o valoare adăugată efectivă pentru teritoriile eligibile; statele membre
sunt obligate să menţină angajamentele financiare la acelaşi nivel la care se aflau la
începutul perioadei de programare.
4. Parteneriatul: presupune concentrarea eforturilor de finanţare venind dinspre Uniunea
Europeană, statele membre, autorităţile regionale şi locale şi partenerii economici şi sociali.
Acest principiu este aplicat în fiecare etapă a perioadei de finanţare de la programare la
implementare, monitorizare şi evaluare.

În 1992 Tratatul de la Maastricht a întărit ponderea şi rolul politicii de coeziune, fapt pentru
care în 1993 s-a creat Fondul de Coeziune îndreptat spre protecţia mediului şi reţelele de transport
în ţările membre UE cuprinse în obiectivul I cu un PIB sub 90% din media pe UE (Irlanda, Spania,
Grecia şi Portugalia). Acest fond trebuia să ajute statele membre mai puţin dezvoltate să atingă
criteriile de convergenţă stipulate prin Tratatul de la Maastricht ca fiind necesare pentru a aparţine

13
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Uniunii Economice şi Monetare. Cu un prim buget de 16,5 miliarde Euro acest fond a permis
progresul substanţial al dezvoltării economice în aceste patru state membre.
După o perioadă de 10 ani sumele alocate Fondurilor Structurale s-au dublat: de la 45
miliarde ECU pentru perioada 1988 – 1993 la 90 miliarde ECU pentru perioada 1994 – 1999; în
acest interval finanţarea PAC a rămas la acelaşi nivel. Creşterile succesive ale bugetului pentru
politicile de coeziune şi de dezvoltare regională ale UE au determinat şi o creştere proporţională a
cheltuielilor de la 3,7 miliarde ECU în 1985 la 33 miliarde ECU în 1999. Proporţia bugetului EU
alocat acestor fonduri a crescut de la 18 % la 37% în perioada respectivă.
Primul raport asupra coeziunii economice şi sociale prezentat de către CE în 1996 a pus
bazele unei noi reforme care a fost prezentată în raportul Agenda 2000 – pentru o Uniune mai
puternică şi mai extinsă, publicat de către Comisia Europeană în iulie 1997. Consiliul European de
la Berlin a adoptat reforma politicii de coeziune a UE în iunie 1999 11.
Până în 2000 politica de dezvoltare regională a fost îndreptată spre reducerea disparităţilor
regionale dintre statele membre, în concordanţă cu cele 6 priorităţi de dezvoltare numite
(obiectivele 1 la 6)12. Aceste obiective de dezvoltare au fost atinse cu ajutorul Fondurilor structurale
şi al Fondului de Coeziune. Pentru a creşte concentrarea asistenţei Fondurilor structurale s-a decis o
reducere drastică a numărului obiectivelor Politicii de dezvoltare regională. În martie 1999 Summit-
ul de la Berlin a decis reducerea numărului de criterii de eligibilitate la 3 după cum urmează:
 Obiectivul 1 va promova dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor a căror dezvoltare este
întârziată. Statutul obiectivului 1 pentru perioada 2000 – 2006 se bazează pe: regiunile care în
prezent se află pe nivelul NUTS II ale căror PIB pe cap de locuitor e mai mic decât 75% din
media comunităţii şi cele mai multe regiuni îndepărtate (departamentele Franţei din teritorii,
Insulele Azore, Madeira şi Canare), care sunt toate sub 75% şi zonele eligibile sub obiectivul 6
pentru perioada 1995 – 1999 respectând Protocolul nr. 6 al Actului de Acces al Finlandei şi
Suediei. „Obiectivul 1” este de departe cel mai semnificativ, acoperind aproximativ 51% din
populaţia totală a UE şi cheltuind peste două treimi din totalul FS alocate în ţările UE. În ultimii
6 ani regiunile asistate prin obiectivul 1 au primit aproximativ 100 Euro pe cap de locuitor din
FS.
 Obiectivul 2 are drept scop susţinerea conversiei economice şi sociale a zonelor aflate în
dificultăţi structurale. Ar trebui să includă zonele în care au loc schimbări economice şi sociale
în sectoarele industrial şi de servicii, în zonele rurale în declin, în zonele urbane în dificultate şi
în zonele dependente de pescuit, definite pe baza criteriilor obiective stabilite în textele
legislative. Statele Membre vor propune CE o listă de zone care întrunesc criteriile privind
obiectivul, care în funcţie de un plafon al populaţiei pot fi aplicabile oricărui stat membru. Un
maximum de 18% din populaţia Uniunii poate fi acoperită prin noul Obiectiv 2 (care va
cuprinde zonele din fostul obiectiv 2 şi 5, dar şi câteva din fostele zone 3 şi 4);

11
Vezi J. Bachtler, „Reforming the structural funds: options for change”, European Policies Research Centre, Regional
and Industrial Research paper series no. 26, december 1997, p. 44.
12
Obiectivul 1: reajustarea economică a regiunilor înapoiate din punct de vedere al dezvoltării economice (situate sub
un anumit nivel al PIB-ului pe UE); Obiectivul 2: reconversia economică a regiunilor industriale aflate în declin sau a
unor părţi din acestea; Obiectivul 3: rezolvarea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării tinerilor şi a
persoanelor expuse excluderii de pe piaţa muncii; Obiectivul 4: facilitarea adaptării tinerilor lucrători la schimbările
sistemelor de producţie şi industriale şi încurajarea inserţiei lor; Obiectivul 5: ajustarea structurilor agricole şi de pescuit
(5a) şi promovarea dezvoltării zonelor rurale vulnerabile (5b); Obiectivul 6: dezvoltarea zonelor slab populate din
nordul Europei (care s-au format prin adeziunea Austriei, Finlandei şi Suediei în ianuarie 1995).

14
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana Mihuţ)
– FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

 Obiectivul 3 va oferi suport adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor educaţionale,

instruirii şi ocupării forţei de muncă. Se va aplica în afara Obiectivului 1, fiind activ pentru
regiunile cuprinse în Obiectivul 2 precum şi cele care nu sunt cuprinse în vreun obiectiv. Se
consideră că nivelul de asistenţă mediu pe cap de locuitor în cadrul Obiectivului 3 trebuie să ia
în considerare prioritatea acordată ocupării forţei de muncă, educaţiei şi instruirii (va cuprinde
în principal fostele zone din obiectivele 3 şi 4).
Numărul Programelor de iniţiativă comunitară a fost de asemenea redus la patru: Interreg III,
(pentru cooperare transfrontalieră), Leader +, (pentru dezvoltarea locală a zonelor rurale), Equal (de
luptă împotriva discriminării pe piaţa muncii) Urban II (pentru zonele urbane aflate în dificultăţi
severe). Un singur fond structural poate să ofere finanţare pentru fiecare din cele patru programe de
iniţiativă comunitară.
Incă de la crearea lor, Fondurile structurale au fost considerate instrumente esenţiale pentru
dezvoltarea economică şi socială echilibrată a Uniunii. Efectul de propagare al fondurilor
structurale este acum indiscutabil. Volumul transferurilor către ţările membre a adus o contribuţie
importantă la creşterea şi dezvoltarea lor economică cel mai bine observabilă în cazul Irlandei şi
Portugaliei. În spaţiul Uniunii însă, într-o măsură diferită Fondurile au generat creşterea interesului
în gândirea strategică şi planificarea dezvoltării economice şi au încurajat cooperarea instituţională
implicând parteneriatul noilor actori sociali instituţionali şi economici şi a grupurilor în formularea
şi programarea strategiilor. Ele au promovat dinamism şi inovaţie în abordarea dezvoltării regionale
cu toate că aceasta nu a fost întotdeauna bine primită sau considerată potrivită de către autorităţile
statelor membre.

15