Obiectul meteorologiei. Istoric.

Metode de cercetare

Meteorologia este o ramură a ştiinţelor geofizice care se ocupă cu studiul

atmosferei atât sub raportul însuşirilor fizice, structurii şi compoziţiei sale cât şi sub cel al
proceselor şi fenomenelor care au loc în cuprinsul ei. Termenul de meteorologie provine
din limba greacă ( meteoron – fenomen atmosferic, logos- ştiinţă, cunoaştere) .
Primele noţiuni de meteorologie datează din timpul antichităţii greceşti. Aristotel
este autorul primului tratat de meteorologie, realizat însă cu mijloace rudimentare de
observaţie şi cu un număr redus de observaţii concrete.
Epoca Marilor Descoperiri Geografice reprezintă o etapă importantă a dezvoltării
cunoştinţelor de meteorologie. În expediţiile navigatorilor au fost realizate primele
observaţii asupra alizeelor, musonilor, furtunilor tropicale şi altor fenomene atmosferice
cu specific local.
În Epoca Renaşterii se pun bazele meteorologiei instrumentale. Din această
perioadă datează: primul termometru ( Galileo Galilei 1597), primul barometru cu mercur
(Evangelista Torricelli 1643), barometrul cu mercur (R.Hooke 1673), prima scala
termometrică (1665-C. Huygens), primul higrometru cu fir de păr (H.B.de Saussure
1783), primul anemometru (J. Woltzmann 1790).
După Războiul Crimeei(1854-1856), când o mare parte a flotei militare franceze a
fost distrusă de o furtună iscată în Marea Neagră, guvernul francez a dat dispoziţii prin
care se cerea elaborarea unor metode de prevedere a vremii.
În acastă etapă a istoriei dezvoltării meteorologiei încep să se organizeze reţelele
de staţii meteorologice în mai multe state din Europa vestică, de asemenea se descoperă
legi noi referitoare la unele procese şi fenomene atmosferice şi se realizează primele hărţi
meteorologice.
În a doua jumatate a secolului al XIX-lea apar şi primele institute meteorologice,
primele servicii de prevedere a timpului iar meteorologia devine ştiinţă de sine stătătoare,
cu obiect şi metode de cercetare proprii.
 Principala metodă de cercetare în meteorologie este reprezentată de observaţia
meteorologică,cu ajutorul căreia se obţin date referitoare la desfăşurarea în condiţii reale
a proceselor şi fenomenelor atmosferice. Observaţiile se pot realiza vizual (în cazul
determinării tipului norilor, a precipitaţiilor, a unor fenomene) sau instrumental ( cu
ajutorul aparaturii ci citire directă şi a celei cu înregistrare grafică).
Alături de observaţia meteorologică, în cercetarea meteorologică se utilizează şi
metoda experimentului, cu ajutorul căreia se pot cerceta procesele şi fenomenele
meteorologice în condiţii de laborator, create şi dirijate în funcţie de scopul urmărit.
Observaţiile meteorologice pot fi: orare, sinoptice ( care se fac din 3 în 3 ore),
climatologice (din 6 în 6 ore) sau experimentale ( care se realizează ori de câte ori este
nevoie).
Principalele ramuri ale meteorologiei sunt:
 Meteorologia generală sau fizica atmosferei- studiază legile genezei şi
dezvoltării fenomenelor fizice din atmosferă;
 Meteorologia sinoptică – studiază legile evoluţiei proceselor atmosferice în
scopul prevederii vremii;
 Meteorologia dinamică – studiază procesele dinamice şi termodinamice din
atmosferă prin metode fizico-matematice;
 Actinometria sau radiometria – se ocupă cu studiul fluxurilor de energie radiantă
din atmosferă;
 Aerologia - studiază procesele şi fenomenele atmosferice din straturile înalte;
 Micrometeorologia – studiază stratul de aer inferior, situat la sub 2 m înalţime;
 Agrometeorologia
 Meteorologia aeronautică
 Meteorologia marină
 Biometorologia sau meteorologia medicală
 Climatologia

Climatologia se ocupă cu studiul sintetic al stărilor de vreme în funcţie de condiţiile

fizico-geografice ale fiecărei regiuni.
 Clima reprezintă regimul stărilor de timp semnalate în cursul unei perioade
îndelungate de ani într-un spaţiu determinat.
Starea vremii rezultă din efectul simultan al tuturor fenomenelor fizice naturale ce se
petrec la un moment dat în atmosferă.
Începuturile climatologiei datează, ca şi în cazul meteorologiei, încă din antichitate.
Obiectivele principale ale climatologiei sunt: studiul proceselor de formare a
diferitelor tipuri de climă, analiza amănunţită a elementelor constituente ale climei,
clasificarea climatelor, caracterizarea tipurilor de climă de pe Glob, precizarea acţiunii
exercitate de climă asupra vieţuitoarelor, materialelor, solului şi întregii activităţi
economice şi sociale.
Climatologia studiază interacţiunea dintr-o anumită regiune a factorilor radiativi,
fizico-geografici şi dinamici dintr-un anumit teritoriu, luând în consideraţie şi influenţa
tot mai accentuată a factorului antropic. Acţiunea conjugată a celor patru categorii de
factori determină valori şi evoluţii diferite ale elementelor meteorologice de la o zonă la
alta.
În România primele obsevaţii meteorologice sistematice au fost făcute la Iaşi în anii
1839 şi 1840 de către Pangrati şi Stamati.Din 1851 au început să se facă observaţii la
Sibiu, din 1859 şi la Sulina.
Anul 1884 constituie un moment de referinţă în istoria meteorologiei româneşti:
înfiinţarea Institutului Meteorologic sub conducerea lui Ştefan Hepites.
După primul Război mondial, Institutul Meteorologic îşi intensifică activitatea prin
înfiinţarea serviciului de prevedere a vremii şi extinderea reţelei de staţii meteorologice.
Actualmente, dupa ce de-a lungul anilor a trecut prin mai multe etape de
reorganizare, Institutul Meteorologic funcţionează sub numele de Agenţia Naţională de
Meteorologie, cu sediul la Bucureşti-Băneasa.
Autoritatea internaţională în meteorologie este reprezentată de O.M.M.- Organizaţia
Meteorologică Mondială(cu sediul la Geneva), la care România a aderat încă de la
sfârşitul secolului XIX.
Atât meteorologia cât şi climatologia utilizează legile fizicii în studiul fenomenelor
atmosferice. Meteorologia este mai apropiată de fizică iar climatologia mai apropiată de
geografie. Ambele utilizează matematica, statistica şi calculul probabilităţilor. De
asemenea se mai utilizează cunoştinţe de pedologie, hidrologie, astronomie, biologie.

ATMOSFERA. STRUCTURA ATMOSFEREI

Învelişul gazos al planetei noastre poartă numele de atmosferă.

Atmosfera este un amestec de gaze care conţine în totdeauna şi o cantitate de vapori
de apă şi particule solide în suspensie.
Atmosfera este menţinută în jurul Pământului datorită forţei de atracţie exercitată de
acesta.
Din punct de vedere fizic, atmosfera este un mediu neomogen.
Până la altitudinea de 5 000 m se găseşte concentrată circa jumătate din masa
atmosferei, până la altitudinea de 18 500 m – 90% iar până la 36 000 m -99 %.
Dacă se ţine cont de criteriul termic, de variaţiile de temperatură şi de fenomenele
specifice produse, atmosfera poate fi împărţită în mai multe straturi.
De la suprafaţa terestră şi până la limita superioară ( marcată arbitrar prin nivelul la
care atmosfera se găseşte într-o stare de disipaţie şi rarefiere foarte accentuată), atmosfera
prezintă următoarea succesiune de straturi în structura verticală: troposferă, stratosferă,
mezosferă, termosferă şi exosferă.
Troposfera este stratul situat în imediata vecinătate a suprafeţei Pământului, în care
este concentrată cea mai mare cantitate de aer( ¾ din masa atmosferei) şi 95 % din
cantitatea de vapori de apă.
Grosimea acestui strat este variabilă: 16-18 km la Ecuator, 10-11 km la latitudini
medii şi 6-8 km în dreptul polilor geografici. Se observă că păstrează forma unui elipsoid,
asemeni celei a Pământului, cu diferenţierea că este un elipsoid ceva mai turtit.
Pentru acest strat sunt caracteristice agitaţia continuă a aerului şi scăderea
temperaturii cu altitudinea, în medie cu 0.65°C/ 100 m. Această valoare medie este
cunoscută sub denumirea de gradient termic vertical şi se notează cu γt. Datorită acestei
scăderi, la limita superioară a troposferei temperatura ajunge la -80°C în dreptul
Ecuatorului şi -50°C deasupra Polilor.
Trecerea de la troposferă la stratosferă se realizează prin intermediul unui strat de
tranziţie numit tropopauză, a cărui grosime variază între 1 şi 2 km.
În partea inferioară a troposferei, mai ales iarna, pot fi situaţii în care temperatura
aerului rămăne neschimbată pe verticală (izotermie) sau chiar creşte (inversiune termică).
Troposfera este sediul celor mai importante fenomene meteorologice ( locul de
formare a principalelor tipuri de nori şi a precipitaţiilor).
În troposferă se produc mişcări ordonate şi dezordonate ale aerului(de tip vârtejuri).
Mişcările ordonate sunt datorate în principal încălzirii diferenţiate a suprafeţei terestre şi
sunt reprezentate de mişcări orizontale- advecţii şi verticale- convecţii.
Troposfera prezintă două zone de discontinuitate, în zona subpolară şi în zona
subtropicală. La acest nivel se formează curenţi cu viteze mari, cunoscuţi sub numele de
curenţi jet( jet-streams), care se deplasează meandrat pe direcţie V-E. Lăţimea acestor
curenţi variază între 300 şi 500 km iar viteza lor de deplasare este de peste 700 km/h.

Stratosfera cuprinde doua substraturi: între 11 şi 25 km un strat caracterizat prin

gradient termic vertical zero( izotermie) şi un altul între 25 şi 32 km în care temperatura
aerului creşte, putând ajunge la +20 °C. Stratosfera este foarte săracă în vapori de apă,
datorită barierei termice scăzute de la nivelul tropopauzei. Rar, când depăşesc
tropopauza, vaporii de apă sublimează la 20-25 km rezultând nori formaţi din cristale fine
de gheaţă, cu irizaţii sidefii, vizibili atunci când soarele este dub orizont. Acet tip de nori
poate furniza informaţii despre direcţia şi viteza vântului.
Stratopauza este un strat îngust, având drept caracteristică gradienţi termici verticali
negativi, ceea ce determină inversiunea termică.
Mezosfera (ozonosfera) se compune din mezosfera propriu-zisă şi
mezopauza.Situată între stratopauză şi înălţimea de 80 km, mezosfera are drept
caracteristică de bază schimbarea de semn a gradientului vertical , rezultând variaţii mari
de temperatură cu înălţimea. De la 32 până la 50 km temperatura scade până la -20 °C,
apoi de la 50 până la 55 km se înregistrează o crştere bruscă de teperatură până la +75 °C,
pentru ca de la 55 km până la 80 km temperatura să scadă din nou puternic la - 110°C.
Stratul se caracterizează prin turbulenţă. Specifici sunt de asemenea norii argintii
luminoşi nocturni. Aceştia sunt vizibili la începutul şi la sfârşitul nopţii, când Soarele îi
luminează, conferindu-le strălucire. Au dezvoltare verticală redusă, structură încreţită şi
de obicei sunt albi argintii. Se consideră că sunt formaţi din pulberi extraterestre acoperite
cu strate fine de gheaţă .
Specifică este şi prezenţa ozonului, care ia naştere între 40 şi 55 km.
Termosfera este stratul celor mai ridicate temperaturi( +3 000 °C) datorate ionizării
foarte puternice a moleculelor de aer foarte rarefiat de către razele X, gamma, ultraviolete
şi corpusculare care vin de la Soare.
Aici se produce şi fenomenul de auroră boreală( fenomen sub formă de arcuri sau
draperii care se văd mai puternic în zonele polare pentru că radiaţiile corpusculare se
deplasează de-a lungul liniilor de forţă ale câmpului magnetic spre polul magnetic al
Pământului).
Termosfera reflectă undele radio: stratul D situat între 70 şi 90 km reflectă unde
lungi, stratul E –undele medii, stratul F1 undele scurte si F2 undele ultrascurte (290-
1000km).
Trecerea la Exosferă se face printr-un strat subţire de tranziţie numit termopauză.
Exosfera este impropriu numită strat. Moleculele de aer se află la sistanţe foarte mari.
Specifică pentru exosferă este prezenţa centurilor de radiaţie (Van Allen), puse în
evidenţă de explorarile spaţiale cu ajutorul sateliţilor artificiali.
 PROCESE TERMICE ÎN ATMOSFERĂ.
TEMPERATURA AERULUI

Radiaţia solară reprezintă sursa energetică primară a proceselor fizice din

atmosferă. Soarele emite radiaţie electromagnetică rezultată în urma transformării H în
He în condiţiile unor temperaturi şi presiuni ridicate care se înregistrează în interiorul său.
Radiaţia electromagnetică este transmisă prin convecţie la exteriorul Soarelui, ajungând
la suprafaţa Pământului în aproximativ 9 minute şi 20 de secunde. Aceată radiaţie este
formată din raze X, γ, corpusculare, ultraviolete, infraroşii (calorice) şi luminoase.
La nivelul superior al atmosferei planetei Pământ ajunge doar a 2-a miliarda parte
din radiaţia emisă de Soare. O suparafaţă de 1 cm2 perpendiculară pe direcţia razelor
solare primeşte într-un minut o cantitate de 1.88 calorii. Această valoare este cunoscută
sub denumirea de constanta solară.
În drumul său prin atmoferă către suparafaţa Pământului radiaţia solară suferă
procese de absorbţie, reflexie şi difuzie.
În termosferă sunt absorbite radiaţiile X, γ şi corpusculare. În mezosferă şi în
primul strat al startosferei sunt absorbite radiaţiile ultarviolete. În troposferă, norii şi CO2
reflectă şi difuzează radiaţiile infraroşii şi luminoase.
Din întreaga cantitate de radiaţii din atmosferă, la suprafaţa Pământului ajunge
doar 30-40%. Nu toată cantitatea ajunsă la supafaşa terestră încălzeşte Pământul şi
atmosfera acestuia. O parte din ea este absorbită, o altă parte este reflectată.
Studierea potenţialului energetic solar şi determinările sistematice asupra
regimului radiativ constituie obiectul de activitate al actinometriei. Unele staţii
meteorologice au în componenţa lor staţii actinometrice care se ocupă cu studiul radiaţiei
solare. Se fac măsurători pentru bilanţul radiativ şi principalele componente ale acestuia.
 Bilanţul radiativ reprezintă rezultanta tuturor schimburilor radiative de la nivelul
suprafeţei terestre. Elementele componente ale acestuia sunt: radiaţia solară directă,
radiaţia solară difuză, radiaţia reflectată, radiaţia absorbită şi radiaţia terestră.
Din raţiuni practice s-au mai introdus şi termenii de radiaţie totală sau globală
(suma radiaţiei solare directe şi difuze) şi radiaţie efectivă (diferenţa dintre radiaţia
emisă de suprafaţa activă şi cea emisă de atmosferă spre Pământ).
Radiaţia care vine de la Soare este considerată în mod convenţional ca fiind
radiaţie de undă scurtă. În această categorie se încadrează radiaţia solară directă şi
radiaţia difuză.
Radiaţia solară directă (S) este componenta esenţială a bilanţului radiativ. Ea
reprezintă fracţiunea din radiaţia solară care străbate atmosfera ajungând nemodificată la
suprafaţa terestră sub forma unui fascicul de raze paralele, cu lungimi de undă cuprinse
între 0.291 şi 4-5 micrometri. Valoarea radiaţiei solare directe depinde de unghiul de
înălţime a Soarelui deasupra orizontului (latitudinea, anotimpul, momentul zilei) şi de
gradul de transparenţă sau de opacitate a atmosferei (condiţionat de nebulozitate,
umezeala atmosferică, particulele aflate în suspensie).
Pentru emisfera nordică, în regimul anual se remarcă un minim în decembrie
(luna producerii solstiţiului de iarnă) şi un maxim în mai, când transparenţa atmosferei
este cea mai mare (aerul este cel mai pur). În decursul unei zile, valoarea maximă se
înregistrează înainte de amiază iar valoarea minimă la răsăritul şi la apusul Soarelui.
Explicaţia producerii unei radiaţii solare directe maxime la amiază este legată de unghiul
înălţimii Soarelui şi de valoarea transparenţei atmosferei.
Pe verticală, valorile radiaţiei directe cresc odată cu înălţimea datorită creşterii
transparenţei.
Radiaţia solară difuză se încadrează tot în categoria radiaţiilor de undă scurtă şi
reprezintă partea radiaţiei solare care după ce a fost difuzată de moleculele gazelor şi de
particulele aflate în suspensie în atmosferă ajunge la suprafaţa terestră. Depinde în mod
special de nebulozitate, şi, ca şi radiaţia directă, de unghiul înălţimii Soarelui deasupra
orizontului şi de opacitatea atmosferei. În cazul când nebulozitatea creşte, radiaţia difuză
se intensifică.
 Din observaţiile făcute la numeroase staţii meteorologice s-a constatat că radiaţia
difuză se măreşte mai ales la solstiţiul de iarnă, când gradul de opacitate creşte foarte
mult. La solstiţiul de vară, radiaţia difuză este extrem de scăzută datorită creşterii
transparenţei.
Radiaţia totală sau globală reprezintă suma radiaţiei solare directe şi radiaţiei
solare difuze măsurată pe unitatea de suprafaţă. În unele lucrări este numită “insolaţie”.
Se exprimă în kcal/cm2.an. Valorile maxime se înregistrează la tropice ( 220 kcal/cm2
an). La poli, razele Soarelui fiind foarte înclinate, se înregistrează valori între 70 şi 80
kcal/cm2. an. La latitudini medii valoarea radiaţiei globale este de circa 140 kcal/cm2. an.
Radiaţia reflectată (Rs). Suprafaţa terestră reflectă o parte din radiaţia solară
directă şi difuză. Pentru aprecierea cantitativă a ponderii reflectării radiaţiei solare de
către o suprafaţă se foloseste albedoul. Termenul defineşte raportul procentual dintre
radiaţia reflectată Rs şi radiaţia globală incidentă
Albedoul are o paletă largă de valori în funcţie de natura suprafeţei active. În
general valorile se încadrează între 10 şi 40%, dar ajung chiar şi peste 80% în cazul
zăpezii. În concluzie, cele mai mari valori ale radiaţiei reflectate corespund suprafeţelor
acoperite cu zăpadă.
Radiaţia absorbită reprezintă energia solară transformată în energie calorică de
către suprafaţa activă. Cea mai mare parte a acesteia este utilizată în procesele de
încălzire de la suprafaţa scoarţei şi din stratul superior al solului. Valoarea radiaţiei
absorbite este mai mare în zonele în care predomină timpul senin şi stratul de zăpadă are
o durată neînsemnată.
Radiaţia efectivă (Eef) este mai mare vara (în condiţii de transparenţă
atmosferică) . Creşterea valorii radiaţiei efective este favorizată de temperaturile mari ale
suprafeţei terestre (care determină intensificarea radiaţiei terestre), de scăderea valorii
contraradiaţiei, de lipsa nebulozităţii sau de valori cât mai scăzute ale acesteia.
Distribuţia valorilor radiaţiei efective cuprinde un minim înainte de răsăritul
Soarelui, un altul după apus şi maximul la amiază.
Contraradiaţia atmosferei (A) reprezintă radiaţia emisă de aer după ce s-a
încălzit pe Pământ. Aceasta creează efctul de seră.
 Bilanţul radiativ este diferenţa între totalul fluxurilor primite şi totalul radiaţiilor
cedate de o anumită suprafaţă. În categoria radiaţiilor primite sunt: radiaţia solară directă,
radiaţia difuză şi radiaţia atmosferică, iar ca energie cedată sunt incluse radiaţia terestră,
radiaţia reflectată de undă scurtă Rs şi, după unii autori, Rl – radiaţia reflectată de undă
lungă (un termen deseori neglijat datorită semnificaţiei cantitative foarte reduse.
Bilanţul radiativ are distribuţie teritorială neuniformă şi variabilitate în timp.
Valorile mari sunt favorizate în general de predominanţa timpului senin.
În general, bilanţul radiativ este pozitiv ziua şi negativ noaptea. În timpul anului
este pozitiv în perioada caldă şi negative în perioada rece.
Există perioade din an, iarna, când bilanţul are numai valori negative.
Nebulozitatea influenţează remarcabil bilanţul radiativ. În timpul nopţilor cu cer acoperit,
bilanţul radiativ este de doar 20% faţă de valoarea înregistrată în nopţile senine, iar la
prânz, în condiţii de cer acoperit, bilanţul este de circa 50% din valoarea realizată în
condiţii de cer senin.
La analiza bilanţului trebuie să se ţină seama de natura suparfeţei active. Pământul
se încălzeşte mai repede, oceanul mai lent şi moderat.
Uscatul se încălzeşte până la maxim 50-70 cm adâncime. Apa oceanului, datorită
convecţiei şi faptului că este un mediu transparent, se încălzeşte până la 150-200 cm.

Principalele procese prin care se încălzeşte aerul sunt:

- mişcările convectivo-turbulente;
- procesele adiabatice;
- căldura latentă a vaporilor de apă;
- schimburile moleculare de căldură.

Mişcările convective constituie principala sursă de încălzire a aerului. Se disting

mişcări ascendente şi descendente. Ele determină încălzirea diferenţiată a suprafeţei
Pământului. Se mai pot produce şi mişcări dezordonate ale aerului determinate de vânt.
Procesele adiabatice sunt procese prin care temperatura aerului poate să scadă sau
să crească fără aport de căldură din exterior. Pentru aerul uscat , scaderea de temperatură
cu înălţimea este de aproximativ 0.98 º la 100 de metri.
 Căldura latentă reprezintă cantitatea de căldură înmagazinată de vaporii de apă în
procesul de evaporare şi care este eliberată la răcirea aerului şi transformarea vaporilor în
picături de apă.

REPARTIŢIA TEMPERATURII

Temperatura aerului este un parametru meteorologic principal, deoarece

contribuie în permanenţă la stabilirea caracteristicilor atmosferei.
Distribuţia temperaturilor la nivelul unor suprafeţe se studiază cu ajutorul
izotermelor.
Izotermele sunt linii curbe care unesc puncte cu aceeaşi temperatură.
Pe glob, temperatura medie anuală este de 14.3º C. Distribuţia valorilor de
temperatură la nivelul celor două emisfere este diferită datorită repartiţiei inegale a
uscatului şi bazinelor oceanice. În emisfera nordică temperatura medie anuală este de
15.2º C iar în emisfera sudică de 13.3ºC.
Temperatura maximă absolută s-a înregistrat în anul 1922 în Libia la El Azizia:
57.7ºC la umbră. Alte surse indică maxima absolută în anul 1991 în Australia: 62 ºC.
Temperatura minimă absolută înregistrată pe glob este de -89.4 ºC, realizată la
Vostok în Antarctica în iulie 1983.
În general, temperaturile medii lunare ale emisferei nordice sunt mai ridicate vara
şi mai coborâte iarna în comparaţie cu cele din emisfera sudică.
Temperatura zilelor de vară este cu cca. 5.4º mai mare decât în emisfera sudică,
iar iarna este cu 1.6º mai mică.
Cea mai mare temperatură medie se găseşte de-a lungul paralelei de 10º latitudine
nordică (care formează şi aşa numitul Ecuator termic). Ecuatorul termic migrează vara la
20º latitudine nordică.
Temperatura se caracterizează prin variaţii periodice (zilnice şi lunare) şi
neperiodice.
 Variaţiile zilnice ale temperaturii se caracterizează printr-o maximă la orele 13-14
şi o minimă înainte de răsăritul Soarelui. Diferenţa dintre temperatura maximă şi minimă
înregistrată în 24 de ore poartă numele de amplitudine termică diurnă. Aceasta este
influenţată de anotimp, de latitudine şi de natura suprafeţei terestre.
La poli, unde razele solare sunt aproape tangente la suprafaţa terestră,
amplitudinea diurnă este de 2-3 º.La tropice, aceasta valoare este de peste 30 º.
Datorită conductivităţii apei, amplitudinea zilnică deasuprabazinelor oceanice este
mai rdusă decât deasupra uscatului.
Variaţiile anuale ale temperaturii se caracterizează printr-un maxim în luna iulie
pe uscat şi august deasupra oceanului şi un minim în ianuarie atât deasupra oceanelor cât
şi deasupra uscatului.

Temperatura optimă pentru activitatea de navigaţie este între 16 şi 20 ºC .

Valorile de peste 20 ºC determină evaporaţie puternică şi îngreunează lucrul la maşini şi
activitatea echipajului.
Temperaturile scăzute determină formarea gheţii şi depuneri de gheaţă pe corpul
navei. Acestea determină pierderi de viteză şi instabilitatea navei.
 PRESIUNEA ATMOSFERICĂ

Presiunea – p - este forţa cu care învelişul gazos al Pământului apasă asupra

unităţii de suprafaţă.
În meteorologie se utilizează noţiunea de presiune atmosferică la un nivel
oarecare ceeea ce reprezintă greutatea unei coloane de aer cu secţiunea de 1 cm2 şi
înalţimea egală cu distanţa dintre nivelul respectiv şi limita superioară a atmosferei.
Se consideră presiune atmosferică normală presiunea de 760 mm col Hg sau de
1013,3 mb în condiţii de T= 0º C , la latitudinea de 45 º şi la nivelul mării.
Unitatea de măsură : mm col Hg sau mb.
Presiunea prezită variaţie pe orizontală şi pe verticală. Variaţia presiunii cu
altitudinea nu este liniară ci exponenţială. Astfel, la creşterea altitudinii în progresie
aritmetică, presiunea scade în progresie geometrică.
Variaţia presiunii cu înălţimea se calculează cu ajutorul gradientului baric.

γb = dp/dh (mb/m)

Relaţia inversă a gradientului baric vertical reprezintă treapta barică = distanţa

pe verticală (în metri) pentru care se înregistrează o creştere sau o descreştere a presiunii
cu 1 mb.

h1 =- dh /dp
 Staţiile meteorologice aflate la altitudine trebuie să transforme presiunea în
funcţie de valoarea treptei barice.

VARIAŢIILE PERIODICE ALE PRESIUNII

Variaţiile zilnice prezintă prezintă ampltudini diferite în funcţie de latitudinea la

care este situată zona respectivă. Cele mai mari amplitudini zilnice ale presiunii se
întâlnesc la Ecuator. Valorile amplitudinii scad spre poli, loc unde ele devin aproape
imperceptibile (0,3 mb).
În timpul unei zile sunt puse în evidenţă două minime: unul mai slab la 4
dimineaţa şi unul mai accentuat la ora 16 şi două maxime: unul principal la ora 10 şi altul
secundar la ora 22.
Minimul de la ora 16 se datorează încălzirii aerului iar maximul orei 22 răcirii
aerului.
Celălalt ciclu de extreme, secundar, (4-10), este pus de unii autori pe seama unei
cauze extraterestre reprezentată de atracţia gravitaţională a Lunii şi a Soarelui, care
generează aşa-numita “mare atmosferică”.
La latitudinea tropicelor, orice perturbare a acestui ritm sau a valorilor
amplitudinii indică apropierea unui ciclon tropical.

Variaţiile anuale sunt determinate de latitudine, de temperatura aerului şi de

natura suprafeţei active.
În zona ecuatorială, absenţa anotimpurilor face ca cariaţia presiunii atmosferice sa
fie slab exprimată. În celelalte zone latitudinalevariaţiile de presiune sunt mai evidente şi
mai net diferenţiate în funcţie de caracterul suprafeţei active subiacente.
Deosebim patru tipuri de variaţie anuală a presiunii atmosferice:
1. Tipul continental : este caracterizat prin amplitudini de cca 20 mb. Minimul se
înregistrează vara iar mazimul iarna.
2. Tipul oceanic : este caracterizat prin amplitudini de 10 mb. Minimul se
înregistrează la sfârşitul toamnei iar maximul vara.
 Se mai înregistrează un minim secundar primăvara şi un maxim
secundar iarna.
3. Tipul polar : se caracterizează prin prezenţa a două minime în lunile ianuarie şi
iulie şi două maxime în aprilie şi noiembrie. Amplitudinea
variaţiilor presiunii atmosferice creşte odată cu altitudinea.
4. Tipul montan : este invers tipului de variaţie continental. Troposfera se încălzeşte
vara pe grosimi mai mari şi se răceşte iarna pe grosimi mai mici
rezultând gradienţi verticali mai mici vara şi mai mari iarna. Din
această cauză presiunea scade mai repede iarna şi mai încet vara.

VARIAŢIILE NEPERIODICE

Sunt datorate variaţiilor de temperatură şi schimbărilor înregistrate în circulaţia

aerului. Aceste variaţii sunt mai frecventa la latitudini medii şi mari.
În general presiunea înregistrează valori cuprinse între 950 şi 1050 mb. Cu totul
excepţional se pot întâlni valori spre 1080 mb în Siberia şi până la 875 mb în Oceanul
Pacific. Amplitudinile maxime deci pot ajunge până la 200 mb.
Variaţiile mai ample se produc o dată la mai mulţi ani . Variaţiile neperiodice de
la o zi la alta sunt de regulă între 1 şi 10 mb dar pot ajunge şi la 30-50 mb iarna şi 15-20
mb în timpul verii.

Materializarea pe hartă a diferitelor valori de presiune pe o suprafaţă mare se face

cu ajutorul izobarelor. Acestea sunt linii curbe închise care unesc puncte cu aceleaşi
valori de presiune . Ele se trasează prin interpolare din 4 în 4 mb sau din 5 în 5 mb.
Izobarele sunt linii curbe, adesea sinuoase, care nu se întretatie şi care închid în interior
suprafeţe. Ca şi curbele de nivel de pe hărţile topografice, ele pun în evidenţă forme de
relief, cunoscute sub denumirea de “forme de relief baric”.
Valorile presiunii atmosferice de pe hărţi sunt reduse în prealabil la nivelul 0 m al
mării, 0ºC şi 45 ºlatitudine.
Principalele forme ale reliefului baric sunt:
 - ciclonul ( depresiunea sau minimul baric);
- anticiclonul (maximul baric);
- talvegul depresionar;
- dorsala anticiclonică ;
- şaua barică ;
- mlaştina barometrică sau câmpul de presiune uniformă.

CICLONUL
Reprezintă principala formă depresionară (negativă) a reliefului baric. Presiunea
cea mai scăzută se întâlneşte în partea sa centrală, unde se înregistrează valori cuprinse în
general între 970 şi 1000 mb. Rareori valorile pot ajunge până la 935 mb în depresiunile
extratropicale şi 875 mb în ciclonii tropicali.
Mişcarea aerului în ciclon este ascendentă în plan vertical şi convergentă în plan
orizontal. În emisfera nordică ea se realizează în sens invers acelor de ceasornic.
Izobarele sunt mai dese în centru şi mai rare spre periferie.
Vectorul vântului se abate spre dreapta faţă de cel al gradientului baric ( care este
orientat spre centru, de la presiunea ridicată către presiunea coborâtă ), făcând un unghi
de 30º cu izobarele în direcţia presiunii celei mai coborâte.
Viteza vântului în ciclon este de 15-20 m/s.
Deplasarea ciclonilor se realizează în general de la vest către est. Există însă şi
excepţii în care mişcarea se face de la N la S, de la S la N sau de la E către V ( ciclonii
retrograzi) .
Viteza de deplasare a ciclonilor este de cca 50 km/h iar durata lor de acţiune este
relative mică ( 3 până la 7 zile).
Datorită mişcăriii ascendente a aerului cald, vaporii de apă vor condensa ceea ce
va duce la formarea de nori şi la apariţia precipitaţiilor.
Vremea în ciclon este închisă, cu precipitaţii , vânt moderat până la tare, uneori în
rafale.
Suprafaţa unui ciclon este de până la 2000 km 2.
După locul de formare, deosebim:
 - Depresiuni extratropicale – se formează la latitudini medii şi mari, atât deasupra
uscatului cât şi deasupra oceanului.
- Depresiuni tropicale sau cicloni tropicali – se formează deasupra oceanelor, la
latitudini între 5 şi 15 º N şi S.
O excepţie o constituie Alanticul de Sud, unde NU se formează cicloni tropicali.

ANTICICLONUL

Este principala formă pozitivă a reliefului baric, reprezentată pe hărţi prin izobare
mai rare spre centru-unde se găseşte cea mai mare presiune şi mai dese spre periferie.
Ocupă suprafeţe foarte extinse, cuprinse între sute de mii şi milioane de km2.
Presiunea în centrul său este între 1020 şi 1030 mb; mai rar poate ajunge până la
1060 mb în zonele intertropicale şi 1080 mb în zonele extratropicale.
Mişcarea aerului este descendentă în plan vertical şi divergentă în plan orizontal.
 În emisfera nordică vânturile formează un vârtej orientat în sensul acelor de
ceasornic, de la centru spre periferie. Gradientul baric orizontal este orientat de la
presiunea mare către presiunea mică, de la centru către periferie.
Viteza vântului este redusă, ajungând până la calm absolut pe suprafeţe întinse din
centru şi poate ajunge la 20-30 m/s spre periferie.
Divergenţa vânturilor în apropierea suprafeţei terestre face ca fronturile
atmosferice să nu se poată forma decât la periferiile anticiclonului.
Temperatura aerului este distribuită neuniform. Partea estică, în care predomină
vânturile dinspre N, este mai rece iar partea vestică, în care predomină vânturi din
direcţie sudică, este mai caldă.
Deplasarea are loc mai ales de la NV la SE, cu viteze de 30-40 km /h. În general,
anticiclonii sunt mai puţin mobili decât ciclonii.
Vremea în anticiclon este predominant senină dar mai răcoroasă. Singurul
fenomen meteorologic mai deosebit este ceaţa de radiaţie care persistă uneori şi în timpul
zilei dacă temperaturile se menţin coborâte.

Forme secundare ale reliefului baric:

- dorsala anticiclonică este o prelungire a unui anticiclon , în care izobarele au

forma literei U.

- şaua barică este o zonă de presiune mare foramată din doi anticicloni şi două
depresiuni

- talvegul depresionar este o zonă de joasă presiune în care izobarele au în

general forma literei V

- mlaştina barometrică este o zonă cu presiune uniformă, în jurul valorii

presiuniii atmosferice normale
 REPARTIŢIA PRESIUNII LA SUPRAFAŢA GLOBULUI

Repartiţia diferită a temperaturilor şi dinamica maselor de aer determină repartiţia

inegală a presiunii pe suparfaţa globului.
Datorită încălzirii excesive, de o parte şi de alta a Ecuatorului, aerul care se ridică
determina apariţia unui brâu de depresiuni.
La latitudini de 30-35 º atât în emisfera nordică cât şi în cea sudică este o zonă de
anticicloni.
La latitudini de 60-65º atât în emisfera nordică cât şi în cea sudică este o zonă de
depresiuni.
La Poli, datorită aerului foarte rece, se formează anticicloni.
Cea mai mare valoare de presiune înregistrată a fost de 1083,3 mb în localitatea
Agata din Siberia.
Cea mai scăzută presiune a fost de 912 mb şi a fost realizatî în condiţiile trecerii
unui taifun în localitatea Murato din Japonia.
Centrii barici sunt repartizaţi diferit în cele două emisfere, datorită ponderii
diferite pe care o au apa şi uscatul.
Anticiclonul azoric reprezintă un centru de maximă presiune pe care îl regăsim în
orice anotimp al anului deasupra Atlanticului între 200 şi 400 latitudine nordică. Poartă
acest nume deoarece deseori este centrat peste Insulele Azore. Poziţia lui este mai sudică
în sezonul rece şi mai nordică vara când “urcă” la latitudini medii şi are o extindere
teritorială mult mai mare către vestul şi centrul Europei, resimţindu-se până în E..
Presiunile înregistrate sunt de 1030-1035 mb. Determină o vreme frumoasă, puţin
răcoroasă.
 Anticiclonul siberian apare iarna deasupra Eurasiei, la latitudini mari, datorită
răcirii accentuate şi se extinde din Carpaţi şi până în Extremul Orient cu presiuni de 1040
- 1050 mb. Acţiunea sa asupra teritoriului Europei se resimte în intervalul septembrie-
martie; extrem de rar în afara acestuia.
Depresiunea islandeză sau ciclonul islandez este un centru de minimă presiune
localizat în nordul Oceanului Atlantic. Este prezentă în tot timpul anului, dar are o
activitate mai intensă şi mai extinsă în sezonul rece (când aria de acţiune a anticiclonului
azoric este mai restrânsă). Presiunea ei este între 990 şi 1005 mb şi determină o vreme
închisă, cu precipitaţii.
Depresiunea mediteraneană are un caracter semipermanent şi este specifică
anotimpului rece, deasupra bazinului central şi vestic al Mării Mediterane. Efectul
acţiunii acesteia se resimte mai ales în jumătatea sudică a României atunci când se
produc precipitaţii importante din punct de vedere cantitativ şi modificări semnificative
ale caracteristicilor vremii.

În Oceanul Pacific acţionează Depresiunea Aleutinelor iar deasupra uscatului

Anticiclonul nord-canadian.
Deasupra uscatului se formează un brâu de depresiuni din N Africii, continuând
cu Arabia şi până în India. Acestea determină o vreme foarte caldă, cu vizibilitatea redusă
datorită pulberilor.
În emisfera sudică centri îşi menţin poziţia tot timpul anului.
Deasupra oceanului se formează anticiclonii: Sud-Atlantic ( insula Sf.Elena), Sud
Indian ( insulele Mauritius) şi Sud Pacific ( Insula Paştelui). Valorile presiunii sunt de
1020-1025 mb.
Deasupra uscatului se formează două zone depresionare: depresiunea Sud africană
şi depresiunea Nord australiană cu valori de presiune mai ridicate decât în alte cazuri: cca
1000 mb.
Când deasupra Mării Mediterane se formează depresiuni iar dinspre Siberia vine
anticiclonul se produc: viscol, vreme foarte urâtă şi căderi masive de zăpadă.
 VÂNTUL

Este mişcarea predominant orizontală a aerului între două zone cu presiuni

diferite (dinspre presiune amai ridicată către presiunea mai coborâtă), sub influenţa
gradientului baric orizontal. Este cunoscută şi sub denumirea de advecţie.
Vântul este rezultatul interacţiunii mai multor forţe dintre care cea a diferenţei de
presiune generează mişcarea iar celelalte (forţa de frecare, forţa centrifugă şi forţa
Coriollis) îi modifică direcţia şi viteza.

Elementele vântului:

1. Direcţia vântului = direcţia din care se deplasează masele de aer în raport cu

nordul geografic.
În navigaţie se foloseşte roza vînturilor pe care sunt trecute punctele cardinale (N,
V, S, E) din 90º în 90º , punctele intercardinale – 8 direcţii din 45º în 45º , punctele inter-
intercardinale – 16 direcţii din 22º30´ în 22º30´ şi 32 de unghiuri numite carturi.
 2. Forţa de abatere a direcţiei vântului
Din observaţiile efectuate s-a stabilit că după parcurgerea unor anumite distanţe vânturile
suferă o abatere de la direcţia considerată normală, abatere dată de forţa gradientului
baric ce leagă zone cu presiuni înalte de zone cu presiuni joase.

1 p
Fg   
 n

p 111
Pe o hartă gradientul baric γ b=  . ( unde 111 reprezintă valoarea
n scara hartii
arcului de meridian de 1º.)

1: 10 000 000 → 1 cm pe hartă = 100 km pe teren.

Abaterea pe uscat este de 20-25º iar pe ocean de 40-45º.

Viteza vântului este vv= 3 γb.

Abaterea se mai datoreşte şi rotaţiei Pământului în jurul axei sale care generează o
forţă de abatere numită Forţa Coriollis. Valoarea acestei forţe este variabilă în funcţie de
latitudine. În experimentele efectuate , savantul american Ferrel a constatat că orice fluid
care se deplasează pe orizontală are o deviere (abatere) spre dreapta faţă de mişcarea
normală. Forţa Coriollis este minimă la Ecuator ( valorile ei putând fi neglijate în calcul)
şi atinge valori maxime în apropierea polilor geografici.
 Deoarece sensul de rotaţie a Pământului este de la vest către est, devierea suferită
de vânt este spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în cea sudică faţă de direcţia
în care acesta bate.

FC  2  v  sin 

unde: ω = viteza unghiulară de rotaţie a Pământului

v = viteza moleculelor de aer

sin φ = latitudinea locului unde se calculează această forţă

Sub acţiunea forţei Coriollis vântul deviază din ce în ce mai mult faţă de direcţia
iniţială astfel că Fg şi FC ajung la un moment dat să se echilibreze. Direcţia vântului
reprezintă rezultatul acţiunii contrare a celor două forţe, deplasându-se în final
perpendicular pe direcţia gradientului baric. Acest vânt este cunoscut sub denumirea de
vânt geostrofic.

3. Forţa de frecare

În deplasarea sa pe orizontală vântul întâmpină o rezistenţă datorită frecării

maselor de aer de suprafaţa apei sau uscatului. Forţa de frecare este reprezentată printr-un
vector orientat în sens invers deplasării vântului. Mărimea forţei de frecare este
proporţională cu viteza vântului dar depinde şi de natura suprafeţei pe care o străbate
astfel că mărimea coeficientului de frecare k este mai mare pentru uscat şi mai mică
pentru apă.
Reducerea vitezei vântului este cu 1/3 atunci când îl măsurăm deasupra uscatului
şi 1/2 deasupra apei.

Ff = k.v

4. Viteza vântului
 Creşte odată cu înălţimea. Din măsurătorile efectuate la bordul navelor s-a
constatat că dacă la 10 m există un vânt de 2 m/s, la 300 m viteza vântului atinge 10 m/s.

Creşterea vitezei vântului este rapidă până la 500 m ca urmare a micşorării

frecării pe măsură ce creşte altitudinea. Între 500 şi 1500 m creşterea este redusă, apoi
este din nou consistentă până în troposferă unde atinge 50 m/s.
În medie, viteza văntului la înălţime este invers proporţională cu valoarea
presiunii atmosferice.

Variaţiile periodice ale vântului

Pe uscat, la mică distanţă faţă de sol, viteza vântului este mai mare ziua decât
noaptea. Maximul valorii de viteză se înregistrează aproximativ la ora de producere a
maximului termic.
Amplitudinea de variaţie diurnă este mai mare vara decât iarnaşi mai mare în
zilele cu cer senin decât în cele cu cer acoperit.
Variaţia anuală depinde de condiţiile generale climatologice şi de starea suprafeţei
active.
La latitudini mari şi de-a lungul coastelor , viteza vântului este maximă în timpul
iernii iar în interiorul continentelor în perioada cuprinsă între lunile martie şi iunie. În
localităţile de pe coastă minimul se produce în iunie-iulie iar în zonele continentale în
august-septembrie.

Clasificarea vânturilor se face în funcţie de circulaţia generală a atmosferei, de

caracteristicile geografice şi de cele locale.
Observaţiile făcute de-a lungul timpului au pus în evidenţă faptul că în fiecare
dintre cele două emisfere există două sisteme prinipale de circulaţie a atmosferei: unul
între Ecuator şi brâul de înaltă presiune situat la aproximativ 30º şi un altul între brâul de
înaltă presiune şi regiunea de joasă presiune din vecinătatea cercului polar.
 Circulaţia între Ecuator şi brâul de înaltă presiune are ca urmare formarea
alizeelor (de NE în emisfera nordică şi de SE în emisfera sudică). Deasupra brâului de
calm ecuatorial există tot timpul anului un curent de la E a cărui viteză creşte odată cu
înălţimea. Deasupra vânturilor alizee au fost identificaţi curenţi cu direcţia SV în
emisfera nordică şi NV în emisfera sudică, cunoscuţi sub numele de contraalizee. Ei sunt
abătuţi treptat spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică până ce
devin curenţi de vest deasupra brâurilor de înaltă presiune de unde coboară apoi pentru a
alimenta alizeele.

Alizeele (denumirea provine din francezul alis = regulat) sunt vânturi de origine
termică. Ele se produc din cauza încălzirii puternice a scoarţei terestre în zona
intertropicală. Intensitatea lor este mai mare în emisfera sudică, datorită frecării mai
reduse cu suprafeţele de apă.
Contraalizeele ( de SV în emisfera nordică şi de NV în emisfera sudică) nu se fac
simţite la nivelul solului dar se fac simţite la înălţime prin mişcarea norilor superiori de
tip Cirrus catre NE în timp ce la nivelul solului vântul suflă în direcţie contrară.
Vânturile de vest au frecvenţa cea mai mare în timpul iernii când ating viteze de
25 Nd. Vara, viteza maximă înregistrată este de 14 Nd. Datorită extinderii mari a
suprafeţei oceanice, în emisfera sudică vânturile de vest ating vitezele cele mai mari.
Între 40 şi 50 grade latitudine sudicăvântul produce şi un vuiet care este auzit de la mare
distanţă (”vuietul de la 40º“).
Vânturile polare au vitezele cele mai mari. În emisfera sudică ating până la 300
km/h iar în emisfera nordică până la 250 km/h.

Vânturile periodice
Musonii (denumirea provine din cuvântul arab mausim = anotimp, sezon) sunt
vânturi periodice, sezoniere care bat alternativ între ocean şi uscat, respectiv între uscat şi
ocean.
Musonii se formează mai ales în regiunile caracterizate printr-o stabilitate a
regimului presiunilor; în mod special în zona intertropicală dar pot ajunge şi la latitudini
mai mari.
 Principalul sediu al musonilor este în Oceanul Indian , situat în zona ecuatorială,
în vecinătatea a trei continente: Africa, Asia şi Australia.
Musonii se întâlnesc în: Oceanul Indian de Nord, Canalul Mozambic, Marea
Chinei de Sud, Marea Arafura, Marea Timor, Golful Carpentaria din nordul Australiei şi
pe coastele de vest ale Africii.
Cauza modificării de direcţie a musonilor este schimbarea condiţiilor de presiune
pe continent. Vara uscatul de încălzeşte foarte mult, formându-se sisteme ciclonice care
atrag aerul dinspre mare. Iarna uscatul este mai rece decât oceanul şi se formează
anticicloni care transportă aerul dinspre uscat spre mare.
Musonul care bate dinspre ocean/mare către uscat = musonul maritim sau de vară
tinde să coboare temperatura atmosferei de deasupra uscatului deoarece este umed şi
ploios. Musonul de vară este determinat de minimul barometric din NV Indiei. Musonul
de vară suflă dinspre ocean spre uscat în intervalul aprilie-octombrie. Uneori acesta are
manifestări foarte violente. Direcţia de acţiune a acestuia este SV-NE pe coastele
meridionale ale Asiei, SE-NV pe coasta Chinei iar rezultatul este un anotimp foarte
umed, cu precipitaţii sub formă de averse. Viteza sa este de 40 km/h.
Musonul care bate dinspre uscat către ocean este uscat şi rece şi este cunoscut ca
muson de iarnă.Provocat de centrul de presiune maximă din Siberia, acesta suflă dinspre
NNE asupra Indiei şi a peninsulei Indochina. El întăreşte acţiunea alizeului din emisfera
nordică prelungindu-i acestuia aria de extidere până la latitudinea de 35 º.
Musonul de iarnă suflă dinspre uscat spre ocean din direcţia NE spre SV în
perioada octombrie-aprilie şi determină un sezon secetos. Viteza sa este de 16 m/s(60
km/h).
La schimbarea direcţiei musonilor, pe mare iau naştere ciclonii tropicali.
Brizele sunt vânturi periodice locale care se dezvoltă în regiuni de litoral, pe
ţărmul mării, al fluviilor şi al lacurilor mari, în condiţii de vreme senină (regim
anticiclonic).
Cauza producerii lor este diferenţa de temperatură şi de presiune a aerului, creată
de modul diferit de încălzire şi răcire a celor două tipuri de suprafeţe (uscatul şi apa).
Aerul cald de deasupra uscatului se ridică şi “curge” pe deasupra spre mare,
făcând să crească presiunea deasupra mării . În acest fel se crează un curent de suprafaţă
dinspre mare spre uscat numit briza mării. Noaptea fenomenul are loc în sens
invers.Uscatul se răceşte mai rapid şi mai intens decât suprafaţa apei. Diferenţa de
presiune generează un curent de aer de sens contrar, orientat dinspre uscat înspre mare şi
cunoscut sub denumirea de briză de uscat sau de noapte.
Briza de zi este mai puternică decât cea de noapte dat fiind faptul că în timpul
zilei contrastele termice între uscat şi apă sunt mai mari. Viteza ei variază în medie între
4 şi 7 m/s.
Cele mai dezvoltate sunt brizele din zona tropicală unde contrastele de
temperatură şi presiune între zi şi noapte sunt mai mari.
Direcţia brizelor este perpendiculară pe direcţia medie a coastelor litorale. Brizele
nu se propagă prea departe dată fiind durata lor foarte scurtă (doar câteva ore). Efectul
brizei se simte până la maximum 35-45 km pe uscat (mai mult în zona tropicală) şi mai
puţin pe mare ( până la 10 km). În altitudine, efectul de briză este resimţit până la 130 m.
Atât briza de mare cât şi cea de uscat sunt însoţite la altitudine de vânturi de sens
contrar denumite antibrize.
Prezenţa brizelor în zonele litorale crează condiţii specifice de climat local,
importante din punct de vedere balneoclimateric şi terapeutic.
Brizele de munte sunt vânturi periodice specifice zonelor montane. În timpul zilei,
datorită unghiului de incidenţă a razelor solare, are loc o încălzire mai puternică a
versanţilor în comparaţie cu fundul văilor. Ca şi în cazul brizelor litorale, diferenţa de
temperatură şi presiune determină crearea unui curent, care se deplasează ascendent pe
versant. Această deplasare este cunoscută sub denumirea de briză de vale şi se manifestă
mai ales vara, începând cu orele 9-10. Viteza brizei creşte odată cu temperatura până la
realizarea maximului termic, după care scade treptat până la apusul Soarelui. După apusul
Soarelui urmează o scurtă perioadă de calm după care vântul începe să sufle de sus în jos
şi durează toată noaptea- briza de munte. Răcirea versanţilor se realizează radiativ,
începând de la partea lor superioară.
În timpul zilei briza aduce în sus aerul umed al regiunilor inferioare determinând
formarea norilor. Când aceştia devin abundenţi se produc furtuni locale. Noaptea, briza
rece care coboară face ca umiditatea din zonele inferioare să condenseze rezultând o
adevărată “mare de nori” ce pluteşte deasupra câmpiilor. Briza de noapte /de munte este
însoţită de răciri considerabile mai ales la primele ore ale nopţii.
Vânturile locale
Au acţiune atât asupra uscatului cât şi asupra mării şi unele prezintă interes
deosebit pentru navigaţie.
În Marea Mediterană
SIROCCO este un vânt fierbinte şi uscat care bate atunci când deasupra Africii se
instalează un maxim iar în Marea Mediterană – o zonă depresionară. În cazul extinderii
Anticiclonului azoric în NV Africii vântul suflă deasupra mării, se înacrcă rapid cu vapori
de apă şi devine cad şi umed în partea nordică şi centrală a Mării Mediterane. Bate
dinspre Sahara. Se simte în sudul Italiei. Reprezintă elemental responsabil de creşterea
numărului de atacuri cerebrale (autorităţile dispun în perioada de acţiune a acestuia
reducerea preţului băuturilor răcoritoare).
GREGALE este un vânt rece care bate dinspre NE, dinspre Grecia către Marea
Ionică, mai ales în timpul iernii. Atinge forţa 8 pe coastele Siciliei şi în Malta.
GHILBI bate pe coastele Libiei şi produce furtuni de nisip.
VENDAVALES bate din SV între coastele nord-africane şi Spania. Este asociat
cu grenuri, descărcări electrice, trombe marine.
KHAMSINUL este un vânt care bate din S pe coastele de N ale Egiptului în
perioada februarie-mai. Este purtător de nori de praf şi de nisip. Produce febră şi
manifestări ce pot fi combătute prin hidratare, administrare de NaCl şi vitamina B1.
MISTRALUL – în SE Franţei şi
TRAMONTANA- E litoralului Italiei determină scăderea bruscă a temperaturii şi
creşterea numărului atacurilor de tuberculoză, epilepsie, angină pectorală, astm bronşic
În regiunea oraşului Lyon (Franţa) se resimte acţiunea AUTAN-ului. Acesta
provoacă stare de nelinişte, iritabilitate, anxietate, intoleranţă comportamentală. Zona este
considerată un areal de risc din acest punct de vedere.
În Oceanul Atlantic
SIMOONUL –din S sau SE- bate pe coastele atlantice ale Marocului spre sfârşitul
verii. Este un vânt cald, uscat, încărcat cu praf.
 GALERNA se manifestă sub forma unor furtuni ce lovesc coastele nordice ale
Spaniei în regim de activitate frontală. Uneori atinge forţa 11-12 pe scara Beaufort făcând
uneori imposibilă apropierea de coaste, staţionarea la ancoră sau intrarea în porturi.
În Oceanul Pacific
COLLAS – din V şi SV- este însoţit de ploi torenţiale care dau naştere la furtuni
violente în nordul Filipinelor. Sunt asociate depresiunirilor şi taifunurilor.
TEHUANTEPECER suflă din nord pe coastele pacifice ale Guatemalei şi
Mexicului mai ales în zona golfului Tehuantepek. Se manifestă mai ales în perioada
noiembrie-ianuarie şi înregistrează forţe mai mari de 8 pe scara Beaufort.
FOEHNUL este un vânt descendent cald şi uscat care bate dinspre culmile
masivelor muntoase de-a lungul versanţilor. Uscăciunea aerului se accentuează treptat,
fenomenul fiind o consecinţă atât a creşterii temperaturii cât şi a coborârii umidităţii
absolute ca urmare a condensării celei mai mari părţi a vaporilor pe versantul ascendent.
Se pot înregistra umezeli relative foarte scăzute ( 5-10%). Foehnul topeşte şi evaporă
statul de zăpadă datorită efectelor termice şi higrometrice producând desprimăvărarea
timpurie .
Ori de câte ori după ce foehnul traversează un masiv temperatura aerului pe
pantele de sub vânt este mai mare decât temperatura aerului pe partea din vânt. De
asemenea are loc înseninare, creşterea duratei de strălucire a Soarelui, scăderea cantităţii
de precipitaţii în panta subvânt
 Efectele produse de vânt asupra stării mării şi a navelor

A fost necesar să se determine efectul presiunii pe care o exercită vântul asupra

apei şi a obstacolelor, îndeosebi asupra navelor. Din cercetările şi măsurătorile efectuate
s-a constatat că atunci când vântul bate cu 1 m/s, presiunea exercitată asupra navei este de
0.125 kg/m2. La viteza de 4 m/s presiunea este de 2 kg/m2 , la 10 m/s este de 12.5 kg/m2 ,
la 20 m/s de 50 kg/m2 iar la 40 m/s este de 200 kg/m2.

p= k*S*v2*sin i

Unde : k = viteza vântului exprimată în m/s/m2 ;

S = suprafaţa;

v = vântul;

i = unghiul incidenţei vântului cu suprafaţa.

VAPORII DE APĂ DIN ATMOSFERĂ

UMEZEALA AERULUI
 Apa se găseşte în natură în trei stări de agregare, care pot trece dintr-o fază în alta
cu consum sau cu eliberare de căldură.

De la suprafaţa Pământului se evaporă anual 519 000 km3 apă ( 448 000 km3 de la
suprafaţa mărilor şi oceanelor şi 71 000 km3 de la suprafaţa uscatului).
Prezenţa vaporilor de apă în atmosferă determină o însuşire fizică esenţială a
acesteia : umezeala. De valorile ei depind în mare măsură nebulozitatea, precipitaţiile,
opacitatea atmosferei.
Cu studiul umezelii atmosferice se ocupă higrometria.
Cantitatea de vapori de apă existentă la un moment dat în aer şi diferitele însuşiri
higrometrice ale aerului pot fi evaluate sau măsurate prin: tensiunea ( presiunea, forţa
elastică) a vaporilor de apă, umezeala absolută, specifică şi relativă, deficitul de
saturaţie şi temperatura punctului de rouă.

Tensiunea ( forţa elastică) a vaporilor de apă (e) este partea ce revine vaporilor
de apă din presiunea totală a atmosferei. Ca şi presiunea atmosferică, se măsoară în mm
coloană de mercur sau milibari. Tensiunea maximă care satureză aerul la o temperatură
dată se numeşte tensiune de saturaţie (E).
Se disting trei tipuri de situaţii: e<E (subsaturaţie), e=E (saturaţie) şi e>E
(suprasaturaţie).
Variază direct proporţional cu temperatura aerului şi depinde şi de forma
suprafeţei de evaporare.
Valoarea acestei forţe elastice este mai mare deasupra apei şi mai mică deasupra
gheţii. La 0°C tensiunea vaporilor deasupra apei este egală cu cea de deasupra gheţii.
Valoarea tensiunii de saturaţie se dublează la fiecare creştere cu 10°a temperaturii.
 Umezeala absolută (a) reprezintă cantitatea de vapori de apă aflată la un moment
dat într-un metru cub de aer. Valoare sa se exprimă în g/m3.
Cantitatea de vapori necesară pentru a satura aerul la o temperatură dată se
numeşte umezeală absolută de saturaţie sau umezeală absolută maximă (A ).
Cel mai relevant mod de exprimare a gradului de umiditate a aerului este
utilizarea unei mărimi higrometrice numită umezeală relativă (r). Aceasta reprezintă
raportul procentual dintre tensiunea vaporilor de apă şi tensiunea de saturaţie:

r e
E 100%

Când tensiunea vaporilor de apă atinge valoarea tensiunii maxime, atunci

umezeala relativă maximă (R) este egală cu raportul procentual dintre umezeala absolută
şi umezeala absolută de saturaţie.

R a
A 100%

Umezeala specifică (q) reprezintă cantitatea de vapori de apă raportată la unitatea

de masă a aerului şi se măsoară în g/kg. În situaţia în care avem de-a face cu o saturaţie a
aerului la o temperatură dată, vorbim despre umezeala specifică de saturaţie, notată cu
Q.
Deficitul de saturaţie (D) este o mărime higrometrică numeric egală cu diferenţa
dintre tensiunea de saturaţie şi tensiunea vaporilor de apă la un moment dat.
D = E- e
Temperatura punctului de rouă (τ) este temperatura până la care trebuie să
coboare un volum de aer pur în condiţiile unei presiuni atmosferice constante pentru a
deveni saturat.

Evaporarea este procesul de desprindere de pe suprafaţa unui lichid a unui număr

de molecule a căror energie este suficientă pentru a învinge tensiunea moleculară.
 Viteza de evaporare este direct proporţională cu viteza vântului şi cu deficitul de
saturaţie şi este invers proporţională cu presiunea atmosferică. De asemenea, ea variază în
funcţie de tipul suprafeţei.
În cadrul acestui proces se consumă importante cantităţi de căldură care sunt
preluate de la suprafaţa de evaporare. Răcirea acestei suprafeţe face ca intensitatea
evaporării să se reducă.
Factorii care produc evaporarea sunt:
- existenţa suprafeţelor de apă;
- afluxul de căldură;
- amestecul turbulent
Viteza de evaporare este definită prin capacitatea de evaporare , aceasta
reprezentând cantitatea de apă care ar putea să se evapore de pe o suprafaţă în condiţii
naturale, nelimitată de rezerva de apă.
Anual pe glob se evaporă un strat de apă cu grosimea medie de 71 cm :de la
suprafaţa uscatului se evaporă 41 cm iar de la suprafaţa bazinelor mărilor şi oceanelor
101 cm.

Condensarea reprezintă procesul de trecere a apei din stare gazoasă (vapori) în

stare lichidă.
Pentru ca vaporii de apă dintr-un volum de aer să condenseze este necesar să se
întrunească două condiţii: suprasaturaţia şi prezenţa nucleelor de condensare.
Un volum de aer poate ajunge la saturaţie (e=E) , respectiv suprasaturaţie (e>E)
cu vapori de apă fie prin scăderea temperaturii aerului până la limita punctului de rouă (τ)
sau chiar sub această valoare, fie prin creşterea cantităţii de vapori de apă până când
tensiunea reală a vaporilor(e) depăşeşte tensiunea de saturaţie(E), fie prin simultaneitatea
celor două condiţii.
Creşterea saturaţiei pe seama creşterii cantităţii de vapori de apă este mai greu
realizabilă în natură datorită împrăştierii acestora prin difuzie, convecţie, advecţie şi
turbulenţă.
Scăderea temperaturii aerului sub valoarea punctului de rouă atrage de la sine o
creştere a umezelii relative(r) la 100% sau chiar peste această valoare.
 Răcirea aerului poate fi provocată de cauze multiple, care adesea acţionează
conjugat. Acestea sunt: radiaţia, advecţia, destinderea adiabatică şi amestecul a două
mase de aer cu temperaturi diferite.
Răcirea radiativă este specifică nopţilor senine şi calme şi se realizează prin
pierderea căldurii prin emisie de radiaţii calorice. Ca urmare a acestui fenomen se
formează: roua, bruma, ceţurile radiative subţiri şi norii stratiformi.
Răcirea advectivă este rezultatul deplasării unor mase de aer rece peste regiuni
acoperite cu aer mai cald. Aceasta determină apariţia ceţurilor advective.
Răcirea adiabatică se produce în timpul mişcărilor convective ascendente prin
destinderea datorită scăderii presiunii şi creşterii volumului aerului în mişcare. Este cauza
celor mai intense şi mai frecvente condensări şi, totodată ce acare duce la formarea
majorităţii norilor.
Răcirea prin amestecul a două mase de aer cu temperaturi diferite duce la
formarea ceţii de amestec.
Nucleele de condensare sunt în majoritate de origine terestră. Multe dintre ele
provin din pulverizarea picăturilor fine de apă de la crestele valurilor marine şi oceanice .
Evaporarea lor produce săruri higroscopice (în special cloruri). Alte nuclee de condensare
pot fi particulele de sol, rocă, sporii, grăunţii de polen , microorganismele.
Condensarea se poate realiza la diferite niveluri: la sol sau pe obiecte de la nivelul
solului, la mică înălţime deasupra solului ( troposfera joasă) sau la mare înălţime.

Condensarea la sol sau pe obiecte la nivelul solului are ca rezultat producerea

brumei, chiciurei şi poleiului ( produse solide) şi a fenomenului de rouă ( lichid).
Roua este depunerea pe suprafaţa solului sau pe suprafaţa unor obiecte de pe sol a
unor picături de apă provenite din condensarea vaporilor conţinuţi de aerul de deasupra.
Se formează în nopţile senine şi calme când suprafaţa pe care se depune este răcită
radiativ până sub nivelul punctului de rouă (τ), temperaturile fiind pozitive.
Bruma reprezintă depunerea pe suprafaţa solului sau a obiectelor de pe acesta a
unor cristale fine de gheaţă albicioasă ( sub formă de ace, pene, solzi sau evantai). Se
produce în nopţile senine şi calme de primăvară, toamnă şi iarnă, pe suprafeţe cu
temperaturi sub 0 °C ( cel mai frecvent -2°C→-3°C). Bruma dispare prin evaporare, mai
rar prin topire.
Chiciura moale are un aspect pufos şi cristalin şi se prezintă sub forma unor
depuneri de granule de gheaţă albicioasă, separate prin incluziuni de aer şi ornate uneori
cu ramificaţii cristaline cu aspect de ciucuri, frunze de ferigă, ramuri de vâsc etc. Se
formează prin sublimarea vaporilor de apă pe crengi, conductori aerieni în condiţii
sinoptice specifice: timp calm sau cu vânt slab (la vânt mai mare de 5 m/s se scutură),
ceaţă sau aer ceţos, temperaturi foarte coborâte (cele mai favorabile temoeraturi sunt cele
sub -15°C).
Chiciura tare este o depunere de gheaţă granulară albă mată, care iniţial are
aspect de zăpadă iar apoi devine compactă şi sticloasă. Se formează la temperaturi de
-2°C →-7°C sau mai scăzute, pe timp ceţos şi cu vânt tare prin îngheţarea rapidă a
picăturilor de apă suprarăcite pe ramuri, conductori, fire de iarbă etc . Aspectul de zăpadă
grăunţoasă necristalină se datorază faptului că îngheţarea bruscă nu permite picăturilor să
îşi schimbe forma. Pe timp favorabil producerii ei, chiciura tare (granulară) depusă în
jurul conductorilor aerieni poate atinge diametre de până la 20-30 cm, ceea ce duce la
creşterea greutăţii cu 4-6 kg/m.l. Poate produce situaţii de pericol.
Poleiul rezultă prin îngheţarea picăturilor de ploaie sau burniţă pe suprafeţe a
căror temperatură este în jur de 0°C. Are aspect de gheaţă transparentă şi omogenă. Când
temperaturile scad mult, poleiul devine opac şi mai puţin dens prezentând careactere de
trecere spre chiciura granulară/tare.
Uneori se întâmplă ca după geruri mari să urmeze încălziri accentuate în timpul
cărora să cadă picături de ploaie care îngheaţă rapid la sol. Dacă ploaia are durată mai
mare, atunci ea topeşte poleiul format.

Condensarea la mică înălţime deasupra solului (păturile inferioare ale

troposferei) are ca efecte formarea aerului ceţos şi a ceţii.
Coborârea temperaturilor sub valoarea punctului de rouă în păturile inferioare ale
troposferei determină condensarea/sublimarea vaporilor, rezultând picături fine sau
cristale de gheaţă care plutesc în aerul din vecinătatea suprafeţei terestre, micşorând
transparenţa atmosferică.
 Aerul ceţos se datorează suspensiei în pătura troposferică a atmosferei a unor
picături microscopice de apă şi/sau cristale fine de gheaţă care reduc vizibilitatea între 1
şi 10 km. Acest fenomen, care precede sau succede ceaţa, are aspectul unui văl cenuşiu,
puţin dens.
Ceaţa reprezintă suspensia unor picături mici de apă şi/sau cristale fine de gheaţă
care micşorează vizibilitatea orizontală din stratul de aer inferior (până la 2 m) sub 1 km.
Are aspectul de văl albicios.
În oraşele şi regiunile industriale cu emanaţii puternice de fum şi praf, ceaţa
capătă o nuanţă galben-murdară, devenind mult mai stabilă.
În situaţiile când se produce acest fenomen, umezeala relativă (U) are o valoare
aproximativ de 100%, mai mică în cazul temperaturilor negative.
Ceaţa poate fi alcătuită numai din picături de apă ( când τ >0°C), din amestec de
picături de apă suprarăcită şi cristale de gheaţă la temperaturi între 0°C şi -40°C.
Numărul picăturilor este de 50-100 /cm3 la ceaţa slabă şi 500-600 /cm3 la ceaţa
densă.
După condiţiile sinoptice generale ale formării ei se deosebesc:
I. Ceaţa din interiorul aceleiaşi mase de aer
II. Ceaţa frontală

I.1. Ceaţa formată prin creşterea cantităţii de vapori de apă din aer apare în
condiţii de stabilitate atmosferică. De pe suprafaţa evaporantă (acvatică) mai caldă o
mare cantitate de vapori de apă pătrunde în aerul mai rece de deasupra unde condensează.
Aceasta se numeşte ceaţă de evaporare şi apare iarna.

I.2. Ceaţa formată prin răcirea aerului

I.2.a. Ceaţa de radiaţie este tipic continentală. Ia naştere datorită răcirii radiative a
suprafeţei terestre şi a aerului de deasupra în condiţii de inversiune termică (noaptea sau
iarna în regim anticiclonic).
 I.2.b. Ceaţa de advecţie se formează in interiorul maselor de aer cald şi umed care
se deplasează peste suprafeţe întinse cu temperaturi scăzute sau a maselor de aer rece care
se deplasează peste suprafeţe acvatice mai calde. Poate să apară la orice oră.
Ceaţa aerului tropical apare iarna pe sute de mii de km2 , cu grosimi de 1-2 km
datorită pătrunderii aerului tropical marin peste suprafeţele continentale reci situate la
latitudini temperate.
Ceaţa mărilor arctice se datoreşte înaintării maselor de aer foarte rece peste
suprafeţele cu temperaturi mai ridicate ale unor mări care beneficiază de aportul unor
curenţi calzi (Norvegiei, Alaskai etc)
Ceaţa mărilor temperate apare iarna când aerul continental mai rece se
deplasează peste suprafeţele acvatice mai calde.
I.2.c Ceaţa advectiv-radiativă ia naştere sub acţiunea conjugată a proceselor
advective şi radiative. Un astfel de caz se întâlneşte iarna aerul arctic se deplasează pe
uscatul continental unde continuă să se răcească prin emisie de radiaţii infraroşii.
I.2.d . Ceaţa de amestec se datoreşte suprasaturaţiei rezultate în urma amestecului
unor volume de aer cu temperaturi şi umezeli diferite. Este caracteristică litoralelordar şi
regiunilor oceanice în care se întâlnesc curenţi calzi şi reci.( De ex.: cazul semestrului
cald din regiunea nord-atlantică dintre insulele Islanda şi Newfoundland unde se întâlnesc
curentul rece al Labradorului cu curentul cald al Golfului şi în regiunea nord-pacifică din
NE Japoniei unde crt. cald Kuro-Shio întâlneşte curentul rece Oya- Shio)
I.2.e Ceaţa adiabatică ia naştere în timpul mişcărilor ascendente lente ale aerului
pe pantele munţilor fiind rezultatul răcirii acestuia prin destindere adiabatică până sub
valoare punctului de rouă. În cazul ascensiunii rapide iau naţtere norii din care cad
precipitaţii abundente.
I.3 Ceaţa formată prin sporirea concentraţiei nucleelor de condensare
Este specifică regiunilor industriale şi urbane. Condensarea poate începe la valori
ale umezelii mai mici de 100%. Este foarte stabilă.

II. Ceaţa frontală apare în zona de separaţie dintre mase de aer cu însuşiri fizice
diferite. Suprasaturaţia se produce atât datorită amesteculuişi răcirii adiabatice cât şi
datorită evaporării precipitaţiilor care însoţesc fronturile.
 După criteriul dimensiunii particulelor care formează ceaţa şi al distanţei de
vizibilitate se deosebesc:
- Ceaţa slabă (vizibilitate 500-1 000 m)
- Ceaţa moderată (vizibilitate 200-500 m)
- Ceaţa densă (vizibilitate 50-200 m)
- Ceaţa foarte densă (vizibilitate sub 50 m)

Distribuţia ceţii:
Teritorial: are frecvenţă mai mare în regiunile din apropierea ţărmurilor şi mai
mică în cele din largul mării şi din apropierea continentelor.
Diurn: este mai frecventă noaptea şi dimineaţa când temperaturile sunt mai
scăzute.
Anual: mai frecventă toamna şi iarna pe continente şi primăvara pe oceane şi
mări.

Combaterea ceţii se realizează prin:

- încălzirea aerului din apropierea suprafeţei terestre
- împrăştierea în ceaţă a unor substanţe higroscopice
- emiterea de unde sonore care care favorizează contopirea şi precipitarea
picăturilor de apă din ceaţă
- însămânţarea cu CO2 solid a ceţurilor cu picături suprarăcite (T°<-4 °C) prin
îngheţarea şi precipitarea acestora.

Pâcla se aseamănă cu ceaţa prin aglomerarea de particule în suspensie, prin

poziţie şi reduceera vizibilităţii dar diferă prin origine şi structură. Este un litometeor
format prin spulberarea de pe sol, prin erupţii vulcanice, prin incendii şi emisii industriale
a unor cantităţi de particule uscate care plutesc în atmosferă reducând vizibilitatea între 1
şi 10 km. Umezeala relativă în acest caz este sub 100%. Nuanţa imprimată atmosferei
este galben-albăstruie ca urmare a difuziei totale a radiaţiilor cu lungimi mari de undă.
Este favorizată de inversiuni termice care împiedică împrăştierea pulberilor în
atmosfera liberă.
Poate fi joasă (locală) sau de înălţime (cu extindere orizontală mare).

Vizibilitatea reprezintă distanţa la care un reper poate fi zărit şi deosebit ca

formă, culoare şi dimensiuni.
Vizibilitatea este dependentă de : transparenţa atmosferei, culoarea, claritatea şi
dimensiunile reperelor, claritatea fondului şi de acuitatea vizuală a observatorului.

CONDENSAREA LA MARE ÎNĂLŢIME . NORII

Cele mai importante produse ale condensării sunt norii.

Norii sunt sisteme coloidale de produse de condensare (picături de apă la
temperature negative sau pozitive) sau de sublimare ( cristale de gheaţă, fulgi) ori mixte
(picături şi cristale) aflate în suspensie în atmosferă la diferite înălţimi , într-un spaţiu
saturat.

Dezvoltarea verticală şi structura microfizică depind de trei nivele caracteristice

din atmosferă:
 1. Nivelul de condensare corespunde în general nivelului bazei norului, unde
temperatura aerului este egală cu temperatura punctului de rouă (τ). Poziţia
nivelului de condensare se poate aproxima cu ajutorul formulei:
hC = 122 (t0 – τ0)
2. Nivelul izotermic de 0° C este situat deasupra nivelului de condensare în
situaţiile în care temperatura punctului de rouă este pozitivă şi sub nivelul de
condensare când temperatura punctului de rouă este negativă.
Sub acest nivel norii sunt alcătuiţi din picături de apă şi, în mod accidental,
cristale de zăpadă în curs de topire ( doar 1/1milion de picături îngheaţă). Peste
acest nivel predomină picături de apă suprarăcite ( până la temperaturi de -10° C)
iar peste această valoare din cristale de gheaţă până la - 40° C, nivel la care norii
sunt alcătuiţi numai din cristale de gheaţă.
3. Nivelul de convecţie reprezintă nivelul până la care ajung curenţii ascendenţi
de aer. Acesta corespunde părţii superioare a norilor.

Clasificarea norilor

A. După formă se clasifică în : filamentoşi (aceştia nu dau precipitaţii dar prevestesc

schimbarea vremii), stratiformi şi cumuliformi.

B. După înălţimea de formare norii se pot clasifica în:

1. Nori superiori ( la peste 6000 m şi până la 8000 m). Au culoare albă, sunt
alcătuiţi numai din cristale de gheaţă şi nu produc precipitaţii.
-Cirrus (Ci) . Sunt nori filamentoşi. În zona tropicală au formă de gheară de
pisică şi anunţă apropierea ciclonilor tropicali. Aceşti nori prevestesc apropierea frontului
cald, apărând cu aproximativ 1000 km înaintea acestuia.
-Cirrostratus (Cs) . Apar după norii Cirrus, pot acoperi cerul total sau parţial.
Dau fenomenul de halou. (Haloul este un fenomen optic ce se prezintă sub formă de cercuri
concentrice ce apar în jurul Soarelui sau al Lunii la trecere prin dreptul lor a norilor Cirrostratus,
alcătuiţi din cristale de gheaţă care determină refracţia şi reflexia parţială a razelor. Distribuţia culorilor
este inversă faţă de curcubeu: roşul este la interior şi violetul la exterior).

-Cirrocumulus (Cc) . Apar şi dispar foarte repede şi nu prevestesc nimic în

evoluţia vremii. Aceşti nori au aspectul unei plaje de nisip văzută seara.
2. Nori mijlocii ( se formează între 2000 şi 6000 m). Au culoare gri-
cenuşiu deschis şi o structură mixtă.
-Altocumulus (Ac) se prezintă sub formă de grămezi alb-
cenuşii. La apus şi la răsărit se colorează în roşu. Ei prevestesc îmbunătăţirea vremii. O
excepţie o reprezintă specia Altocumulus migdalatus care prevestesc furtuna pe mare.
-Altostratus (As) apar sub forma unor pânze dese de culoare cenuşie,
maschează aştrii şi dau precipitaţii obişnuite. Sunt nori frontali.
3. Nori inferiori ( se formează între 50 şi 2000 m). Au culoare cenuşie şi
sunt formaţi numai din picături de apă.
-Nimbostratus (Ns) sunt sub formă de pînze dese, stratificate şi dau
precipitaţii cu caracter general. Cea mai mare parte a acestor nori se găseşte în zona
norilor mijlocii dar pentru că baza lor este situată în zona norilor inferiori, clasificările îi
include în această categorie.
-Statocumulus (Sc) au aspect de grămezi suprapuse , nu dau
precipitaţii şi prevestesc îmbunătăţirea vremii. Apar seara şi dimineaţa.
-Stratus (St) sunt situaţi la joasă altitudine şi uneori pot fi
confundaţi cu pâcla. Dau precipitaţii sub formă de burniţă.
4. Nori cu dezvoltare verticală ( de convecţie) – specifici sezonului cald.
-Cumulus (Cu) sunt albi, sub formă de grămezi şi în general nu dau
precipitaţii. Există o specie din această tip- Cumulus congestus-care produce precipitaţii
cu picături mari dar de scurtă durată.
-Cumulonimbus (Cb) sunt nori de furtună. Ei se formează în condiţii de
instabilitate atmosferică. Dau precipitaţii sub formă de aversă, însoţite de descărcări
electrice şi uneori chiar căderi de grindină. Vântul reuşeşte să îi deplaseze cu viteze foarte
mari. Partea inferioară a norilor Cumulonimbus se separă sub forma unor pâlnii cu mare
putere de aspirare care formează –în special în zonele tropicale-tornade pe uscat şi
trombe pe mare. Trombele marine au un diametru mediu de 20 m.
C. După criteriul genetic se deosebesc mai multe categorii de nori.
-1. Norii de convecţie termică se formează datorită încălzirii puternice a stratelor
inferioare ale atmosferei. Această încălzire produce mişcări ascendente ale maselor de aer
însoţite de răcire adiabatică până când temperatura atinge valoarea punctului de rouă şi
se produce condensarea. Sunt nori cu dezvoltare verticală din genul Cumulus (humilis,
mediocris , congestus).
-2. Norii de convecţie dinamică sau orografici se formează la escaladarea unor
obstacole orografice de către masele de aer
-3. Norii de undă se datoresc mişcărilor ondulatorii ce apar la limita stratului de
inversiune. Când vântul străbate transversal o culme muntoasă se poate genera o mişcare
ondulatorie forţată a aerului şi pot lua naştere nori ondulaţi. Aceşti nori au lungimi de
200-300 m şi înălţimi de 40-50 m. Ei au aspect de suluri lenticulare şi sunt din genurile
Cc, Ac şi Sc specia lenticularis, cu aspect de benzi paralele. Când undele au altă direcţie
decât cele din stratul de inversiune, norii formaţi au aspect de dale.
-4. Norii de turbulenţă apar sub stratul de inversiune termică în masele de aer
oceanic umed patrunse deasupra uscatului şi afectate de turbulenţă. Sunt nori din genurile
St si Sc.
-5. Norii de radiaţie sunt specifici mai ales perioadei de toamnă şi iarnă, mai ales
când aerul conţine suspensii solide şi vapori de apă. Ei dispar în cursul zilei şi reapar
noaptea.

CONDENSAREA LA MARE ÎNĂLŢIME . NORII

Cele mai importante produse ale condensării sunt norii.

 Norii sunt sisteme coloidale de produse de condensare (picături de apă la
temperature negative sau pozitive) sau de sublimare ( cristale de gheaţă, fulgi) ori mixte
(picături şi cristale) aflate în suspensie în atmosferă la diferite înălţimi , într-un spaţiu
saturat.
Dezvoltarea verticală şi structura microfizică depind de trei nivele caracteristice
din atmosferă:
4. Nivelul de condensare corespunde în general nivelului bazei norului, unde
temperatura aerului este egală cu temperatura punctului de rouă (τ). Poziţia
nivelului de condensare se poate aproxima cu ajutorul formulei:
hC = 122 (t0 – τ0)
5. Nivelul izotermic de 0° C este situat deasupra nivelului de condensare în
situaţiile în care temperatura punctului de rouă este pozitivă şi sub nivelul de
condensare când temperatura punctului de rouă este negativă.
Sub acest nivel norii sunt alcătuiţi din picături de apă şi, în mod accidental,
cristale de zăpadă în curs de topire ( doar 1/1milion de picături îngheaţă). Peste
acest nivel predomină picături de apă suprarăcite ( până la temperaturi de -10° C)
iar peste această valoare din cristale de gheaţă până la - 40° C, nivel la care norii
sunt alcătuiţi numai din cristale de gheaţă.
6. Nivelul de convecţie reprezintă nivelul până la care ajung curenţii ascendenţi
de aer. Acesta corespunde părţii superioare a norilor.

Clasificarea norilor

D. După formă se clasifică în : filamentoşi (aceştia nu dau precipitaţii dar prevestesc

schimbarea vremii), stratiformi şi cumuliformi.

E. După înălţimea de formare norii se pot clasifica în:

1. Nori superiori ( la peste 6000 m şi până la 8000 m). Au culoare albă, sunt
alcătuiţi numai din cristale de gheaţă şi nu produc precipitaţii.
 -Cirrus (Ci) . Sunt nori filamentoşi. În zona tropicală au formă de gheară de
pisică şi anunţă apropierea ciclonilor tropicali. Aceşti nori prevestesc apropierea frontului
cald, apărând cu aproximativ 1000 km înaintea acestuia.
-Cirrostratus (Cs) . Apar după norii Cirrus, pot acoperi cerul total sau parţial.
Dau fenomenul de halou. (Haloul este un fenomen optic ce se prezintă sub formă de cercuri
concentrice ce apar în jurul Soarelui sau al Lunii la trecere prin dreptul lor a norilor Cirrostratus,
alcătuiţi din cristale de gheaţă care determină refracţia şi reflexia parţială a razelor. Distribuţia culorilor
este inversă faţă de curcubeu: roşul este la interior şi violetul la exterior).

-Cirrocumulus (Cc) . Apar şi dispar foarte repede şi nu prevestesc nimic în

evoluţia vremii. Aceşti nori au aspectul unei plaje de nisip văzută seara.
2. Nori mijlocii ( se formează între 2000 şi 6000 m). Au culoare gri-
cenuşiu deschis şi o structură mixtă.
-Altocumulus (Ac) se prezintă sub formă de grămezi alb-
cenuşii. La apus şi la răsărit se colorează în roşu. Ei prevestesc îmbunătăţirea vremii. O
excepţie o reprezintă specia Altocumulus migdalatus care prevestesc furtuna pe mare.
-Altostratus (As) apar sub forma unor pânze dese de culoare cenuşie,
maschează aştrii şi dau precipitaţii obişnuite. Sunt nori frontali.
3. Nori inferiori ( se formează între 50 şi 2000 m). Au culoare cenuşie şi
sunt formaţi numai din picături de apă.
-Nimbostratus (Ns) sunt sub formă de pînze dese, stratificate şi dau
precipitaţii cu caracter general. Cea mai mare parte a acestor nori se găseşte în zona
norilor mijlocii dar pentru că baza lor este situată în zona norilor inferiori, clasificările îi
include în această categorie.
-Statocumulus (Sc) au aspect de grămezi suprapuse , nu dau
precipitaţii şi prevestesc îmbunătăţirea vremii. Apar seara şi dimineaţa.
-Stratus (St) sunt situaţi la joasă altitudine şi uneori pot fi
confundaţi cu pâcla. Dau precipitaţii sub formă de burniţă.
4. Nori cu dezvoltare verticală ( de convecţie) – specifici sezonului cald.
-Cumulus (Cu) sunt albi, sub formă de grămezi şi în general nu dau
precipitaţii. Există o specie din această tip- Cumulus congestus-care produce precipitaţii
cu picături mari dar de scurtă durată.
 -Cumulonimbus (Cb) sunt nori de furtună. Ei se formează în condiţii de
instabilitate atmosferică. Dau precipitaţii sub formă de aversă, însoţite de descărcări
electrice şi uneori chiar căderi de grindină. Vântul reuşeşte să îi deplaseze cu viteze foarte
mari. Partea inferioară a norilor Cumulonimbus se separă sub forma unor pâlnii cu mare
putere de aspirare care formează –în special în zonele tropicale-tornade pe uscat şi
trombe pe mare. Trombele marine au un diametru mediu de 20 m.

F. După criteriul genetic se deosebesc mai multe categorii de nori.

-1. Norii de convecţie termică se formează datorită încălzirii puternice a stratelor
inferioare ale atmosferei. Această încălzire produce mişcări ascendente ale maselor de aer
însoţite de răcire adiabatică până când temperatura atinge valoarea punctului de rouă şi
se produce condensarea. Sunt nori cu dezvoltare verticală din genul Cumulus (humilis,
mediocris , congestus).
-2. Norii de convecţie dinamică sau orografici se formează la escaladarea unor
obstacole orografice de către masele de aer
-3. Norii de undă se datoresc mişcărilor ondulatorii ce apar la limita stratului de
inversiune. Când vântul străbate transversal o culme muntoasă se poate genera o mişcare
ondulatorie forţată a aerului şi pot lua naştere nori ondulaţi. Aceşti nori au lungimi de
200-300 m şi înălţimi de 40-50 m. Ei au aspect de suluri lenticulare şi sunt din genurile
Cc, Ac şi Sc specia lenticularis, cu aspect de benzi paralele. Când undele au altă direcţie
decât cele din stratul de inversiune, norii formaţi au aspect de dale.
-4. Norii de turbulenţă apar sub stratul de inversiune termică în masele de aer
oceanic umed patrunse deasupra uscatului şi afectate de turbulenţă. Sunt nori din genurile
St si Sc.
-5. Norii de radiaţie sunt specifici mai ales perioadei de toamnă şi iarnă, mai ales
când aerul conţine suspensii solide şi vapori de apă. Ei dispar în cursul zilei şi reapar
noaptea.
 Precipitaţii atmosferice

Totalitatea particulelor de apă în stare lichidă sau solidă care cad din nori izolaţi
sau din sisteme noroase şi ating suprafaţa terestră se numesc precipitaţii.
Întrucât aceste particule au dimensiuni foarte mici, căderea lor este foarte lentă. Este
necesar ca ele să crească până când forţa lor de gravitaţie depăşeşte forţa ascensională a
curenţilor de aer. Viteza lor de cădere este direct proporţională cu dimensiunile lor.
Creşterea picăturilor se realizează prin coalescenţă (coagulare) sau condensare (
inclusiv sublimare).
COALESCENŢA este creşterea prin unire a picăturilor de apă care se ciocnesc
din cauza mişcărilor turbulente, vitezelor de cădere diferite şi forţelor de atracţie dintre
particulele cu sarcini electrice diferite.
CONDENSAREA are loc în condiţii de suprasaturaţie a aerului din jurul
particulelor.
Norul este un sistem coloidal stabil atunci când este alcătuit din particule de
acelaşi tip şi cu dimensiuni asemănătoare ca ordin de mărime. În acest caz creşterea este
foarte dificilă sau chiar imposibilă.
Astfel, norii superiori de tip Cirrus, Cirrostratus şi Cirrocumulus au o stabilitate
atât de mare încât nu generează niciodată precipitaţii.
 La fel de stabili sunt şi norii mijlocii de tip Altocumulus, formaţi de regulă din
picături fine de apă, omogene sub raportul dimensiunilor.
Dintre norii inferiori, Stratocumulus şi Stratus au o stabilitate apreciabilă, ei dând
precipitaţii slabe numai în situaţiile de turbulenţă ce favorizează coalescenţa particulelor
constitutive.
Când norii sunt formaţi din picături şi / sau cristale de gheaţă de dimensiuni
diferite, ei reprezintă sisteme coloidale instabile. Aceeaşi tensiune a vaporilor poate
asigura subsaturaţie pentru particulele mai mici ( care au o curbură mai mare) şi
suprasaturaţie pentru particulele mai mari ( care au o curbură mai mică). Cele mici se
evaporă asigurând creşterea celor mari. Creşterea lentă a picăturilor generează burniţe şi
ploi slabe( cazul norilor Stratus şi Stratocumulus în condiţii de turbulenţă).
Cea mai mare instabilitate se înregistrează în norii cu mare dezvoltare pe verticală
unde coexistă simultan toate cele trei stări ale apei.
Tensiunea de saturaţie este mai mică deasupra gheţii şi mai mare deasupra apei.
Din această cauză aerul din jurul cristalelor de gheaţă este suprasaturat iar aerul din jurul
picăturilor de apă este subsaturat. Cristalele de gheaţă cresc pe seama sublimării vaporilor
de apă din jur, deficitul de saturaţie din jurul picăturilor de apă se accentuează până când,
în final, acestea se evaporă. Are loc un transfer de vapori care asigură creşterea cristalelor
de gheaţă e seama evaporării picăturilor de apă. Acest proces, eseţial pentru formarea
precipitaţiilor poartă numele de efect Bergeron. Este caracteristic norilor cu structură
mixtă de tip Cumulonimbus şi Nimbostratus care dau cantităţi mari de precipitaţii lichide
şi solide. Mai apare şi în cazul norilor Cumulus congestus şi Altostratus; aceştdând
ninsori şi ploi slabe care se evaporă înainte de a atinge solul, dând naştere fenomenulul
numit virga. Potrivit acestui efect, cel puţin în regiunile temperateorice ploaie cât de cât
importantă din punct de vedere cantitativ a fost la început zăpadă.
Starea de agregare a particulelor care ating solul depinde de temperatura stratului
de aer dintre suprafaţa terestră şi baza norilor. Când temperatura este suficient de ridicată
pentru a putea topi în întregime fulgii formaţi în nor cad sub formă de ploaie, când se
topesc parţial rezultă lapoviţa iar când nu se topesc deloc rezultă ninsoarea.

Clasificarea precipitaţiilor
 I. După durată şi intensitate:
1. Precipitaţiile cu carecter general: au durate mari, intensităţi moderate, fiind
alcătuite din picături mijlocii de apă sau din fulgi mici de zăpadă. Cad pe
suprafeţe mari, din nori Nimbostratus şi Altostratus, sunt specifice frontului cald.
2. Aversele: sunt precipitaţii cu picături sau fulgi mari ce cad din norii frontului rece,
Cumulonimbus. Au durate mici, intensitate mare, extinderi teritoriale reduse.
Debutul si finalul lor este brusc. Sunt însoţite de fenomene orajoase şi vijelii.
3. Burniţele: cad din norii Stratus şi Stratocumulusdezvoltaţi în interiorul maselor de
aer stabil. Au intensităţi reduse şi sunt alcătuite din picături fine de apă.

II. După starea de agregare:

1. Solide

Ninsoarea : cade din nori Ns, As, Sc, St

Aversa de ninsoare: cade din norii Cb. Are durată scurtă, început şi final brusc şi fugi
mari.
Măzărichea moale este reprezentată de grăunţe albe şi opace de gheaţă, cu forme
sferice şi conice, diametre cuprinse între 2 şi 5 mm. Sunt uşor deformabile prin
strângerea între degete . Cade din nori Cumulonimbus, la temperaturi în jur de 0°C.
Măzărichea tare este alcătuită din particule transparente sau translucide de gheaţă.
Poate fi măzărichea moale îmbrăcată în strat de gheaţă transparentă. Este umedă, cade
din norii Cb, toamna şi primăvara la temperaturi pozitive şi este însoţită de ploaie.
Zăpada grăunţoasă sub forma unor granule albe şi opace de gheaţă cu forma plată
sau alungită şi diametru până la 1 mm. Provine din norii Stratus şi se acoperă în
timpul căderii cu un strat opac asemănător chiciurii care ia naştere prin îngheţarea
picăturilor suprarăcite.
Grindina – fragmente de gheaţă cu dimensiuni mari( 5-50 mm şi chiar peste) cu
nucleu mat şi înveliş de gheaţă transparentă alternând cu gheaţă mată. Se formeaya
 prin îngheţarea picăturilor suprarăcite din partea mediană a norilo Cb pe granulele de
măzăriche moale , incomplet îngheţate. Cade adesea în semestrul cald al anului fiind
însoţită de averse puternice de ploaie, oraje şi vijelii, la temperaturi pozitive ale
suprafeţei terestre.
Acele de gheaţă sunt caracteristice pentru masele de aer stabil cu temperaturi foarte
scăzute (regiuni polare).Ele strălucesc în razele solare asemeni unei pulberi de
diamant dând naştere la fotometetori de tipul haloului.

FENOMENE OPTICE, ACUSTICE ŞI ELECTRICE

ÎN ATMOSFERĂ
Fenomenele optice din atmosferă sunt cunoscute şi sub denumirea de
fotometeori. Aerul atmosferic, un mediu transparent şi neomogen, determină difuzia,
reflexia, refracţia, dispersia, difracţia şi polarizarea luminii solare. Din categoria
fotometeorilor fac parte: mirajul, curcubeul, haloul, coroanele şi fenomenul Gloria
(spectrul din Brocken).
Mirajul se datoreşte refracţiei luminii solare prin strate de aer cu densităţi diferite
şi, datorită acestui fenomen, obiectele îndepărtate apar simple sau multiple, la nivelul
solului sau la înălţime, în poziţie iniţială sau răsturnată. Apare în deşert şi în mările
arctice. Când stratificaţia este mai complicată şi se realizează reflexie şi refracţie totală
complexă, imaginile formate sunt multiple iar fenomenul este cunoscut sub numele de
Fata Morgana.
Curcubeul este format din arce concentrice colorate cu convexitatea îndreptată în
sus, în care culorile spectrului se succed de la exterior spre interior, de la roşu la violet.
Se formează atunci când razele Soarelui se refractă şi dispersează după unghiuri
caracteristice fiecărei culori în parte în interiorul picăturilor de ploaie aflate în suspensie
în atmosferă.
Coroana reprezintă cercul sau cercurile care apar în jurul Lunii şi Soarelui
Fenomenul se datoreşte difracţiei razelor luminoase provocate de picăturile de apă şi
acele de gheaţă care alcătuiesc norii stratiformi, nu prea groşi, la trecerea lor prin dreptul
Lunii sau Soarelui.
Haloul se formează atunci când un nor alcătuit din cristale de gheaţă
(Cirrostratus) se suprapune peste Soare sau Lună. Cristalele de de gheaţă foarte fine
cauzează reflexia şi refracţia parţială a razelor precum şi dispersia acestora. Dispunerea
culorilor este inversă decât în cazul curcubeului ( violetul este la exterior).
Fenomenul Gloria sau spectrul din Brocken este un fotometeor care se formează
atunci când umbra unor persoane sau obiecte este proiectată- uşor mărită şi deformată- pe
un nor sau un strat de ceaţă.
Din categoria electrometeorilor fac parte: fulgerul, trăznetul, aurorele polare şi
Focul Sf.Elm.
Fulgerul este o descărcare electrică sub formă de scânteie care apare atunci când
diferenţa de potenţial dintre doi nori sau două părţi ale aceluiaşi nor ajunge la 200-300
mii V/m. Temperatura lui este de 18 000 ºC iar tensiunea dezvoltată poate atinge
1 miliard de volţi. Poate fi liniar, sub formă de mărgele, globular, difuz. Fulgerele sunt
alcătuite din 5-6 descărcări electrice succesive de sens contrar, până când sarcinile
electrice sunt neutralizate.
Trăznetul reprezintă decărcarea electrică dintre un nor şi suprafaţa terestră.
Aurorele polare sunt fenomene electrice luminoase care se formează în atmosfera
înaltă (în jur de 500 km) deasupra polilor magnetici ai Pământului. Apar sub formă de
draperii, benzi, arcuri, pete de culori diverse. Sunt correlate cu perioadele de intensă
activitate solară.
Focul Sf.Elm apare în orele premergătoare furtunilor şi orajelor atunci când
atmosfera este supraîncărcată cu electricitate. Este o decărcare electrică lentă, de durată
care apare când diferenţa de potenţial dintre sol şi atmosferă este foarte mare.
 MASELE DE AER

Troposfera nu este omogenă iar pe orizontală, paralel cu suprafaţa terestră,

prezintă însuşiri variabile. Ea se poate împărţi în unităţi numite mase de aer, situate
unele lângă altele şi diferenţiate prin proprietăţile lor fizice.
Masele de aer se definesc ca fiind volume foarte mari de aer, cu întinderi
comparabile cu ale continentelor sau cu porţiuni din continente, în care principalele
elemente meteorologice au un caracter relativ constant.
Dimensiunile orizontale ale maselor de aer sunt de ordinul sutelor până la mii de
kilometri iar pe verticală acestea sunt de la câţiva kilometri până la nivelul superior al
troposferei ( peste 10 km), înglobând uneori şi stratosfera inferioară.
Principalele proprietăţi fizice care diferenţiază între ele masele de aer sunt:
temperatura, umezeala şi gradul de transparenţă. Lor li se mai adaugă gradientul termic
vertical, nebulozitatea şi dezvoltarea acesteia pe verticală. Aceste însuşiri sunt dobândite
de masele de aer în timpul formării lor prin staţionarea o perioadă mai îndelungată
deasupra unei regiuni cu o suprafaţă activă omogenă. Specificul elementelor
meteorologice ale acelei regiuni este transmis aerului de deasupra. Odată formate, masele
de aer se deplasează, antrenate fiind în circulaţia generală a atmosferei de către principalii
curenţi, şi transmit zonelor pe care le survolează însuşirile respective, modificând şi
starea vremii pe traseul parcurs.
Formarea maselor de aer se realizează cu precădere în zone barice cvasistaţionare
extinse, de tipul anticiclonilor. Procesul complet de formare sau de transformare durează
3 până la 7 zile. Încetarea transformării maselor de aer are loc în momentul în care
temperatura de la sol şi din altitudine nu se mai schimbă de la o zi la alta.
La transformarea maselor de aer se pot schimba toate proprietăţile acestora. Cele
care se schimbă mai lent sunt numite proprietăţi conservative. Foarte repede se poate
schimba temperatura aerului din stratul de lângă sol şi până la 1,5 km iar odată cu aceasta
şi gradientul vertical de temperatură. Foarte greu însă se modifică temperatura în stratele
înalte ale atmosferei precum şi umezeala specifică a acestora.
 Clasificarea maselor de aer
După criteriul termic se deosebesc : mase de aer calde (a căror temperatură este
mai mare decât cea a suprafeţei subiacente) şi mase de aer reci (a căror temperatură este
mai mică decât cea a suprafeţei subiacente).
Conform criteriului termodinamic deosebim mase de aer stabile şi instabile.
Masele de aer stabile sunt determinate de echilibrul verical stabil (gradientul
vertical de temperatură are o valoare inferioară gradientului adiabatic umed). În acest caz
convecţia termică nu se dezvoltă iar cea dinamică este foarte slabă.. Se formează nori de
tip Stratus şi Stratocumulus.
Valoarea medie a gradientului vertical de temperatură este de 0.65 º/100 m. Atâta
vreme cât convecţia termică nu este suficient de dezvoltată, timpul poate fi considerat
frumos, cu cer mai mult senin.
În masa de aer stabilă precipitaţiile apar mult mai rar; numai atunci când norii
Stratus au o dezvoltate mai mare pe verticală se vor produce burniţe iar din norii
Stratocumulus iarna pot cădea fulgi de zăpadă neînsemnaţi.
În prezenţa pâclei şi a ceţurilor de radiaţie vizibilitatea este redusă. Aceeaşi
situaţie este şi la începutul perioadei de precipitaţii, până când norii se destramă.
Masele de aer instabile apar atunci când gradientul vertical de temperatură
depăşeşte ca valoare gradientul adiabatic uscat γ a ( 1º/100 m). În acest caz sunt foarte
dezvoltate atât convecţia termică, cât şi cea dinamică. Când vântul este slab predomină
convecţia termică, când se intensifică atunci predomină convecţia dinamică.
Pe timp de vară în masele de aer instabile se formează nori Cumulus şi
Cumulonimbus iar în timp de convecţie dinamică rezultă nori Stratocumulus cu
dezvoltare verticală destul de mare.
Criteriul genetic sau geografic pune în evidenţă mase de aer arctice / antarctice,
polare, tropicale şi ecuatoriale de origine continentală sau maritimă.
Masele de aer arctice / antarctice sunt cele mai reci şi mai stabile. Ele se
formează deasupra gheţurilor din zonele respective.
Masele de aer arctice maritime (mA) se formează deasupra Groenlandei. Iniţial
sunt reci. Traversând oceanul spre Europa devin mase de aer instabile care generează
precipitaţii sub formă de ninsoare sau de ploi reci. Astfel de mase de aer atig uneori
teritoriul României producând ninsori timpurii toamna şi târzii primăvara.
Masele de aer arctice continentale(cA) se formează în nordul Siberiei. Sunt cele
mai reci mase de aer, au cel mai mare grad de transparenţă ( vizibilitatea poate atinge
valori de până la 100 km). Fiind dense şi grele , ele nu reuşesc să depăşească bariera
munţilor Urali.
Masele de aer polare iau naştere deasupra Anticiclonului Siberian şi
Anticiclonului Canadian.
Masele de aer polare maritime (mP) se formează deasupra Anticiclonului
Canadian. Traversând Oceanul Atlantic ele devin instabile şi generează o vreme rece şi
închisă.
Masele de aer polare continentale (cP) iau naştere deasupra Anticiclonului
Siberian. Depăşesc Uralii şi ajung pe teritoriul României unde produc o vreme rece şi
senină (masă de aer stabilă). Masele de aer continental-polare produc precipitaţii la
pătrunderea pe un teritoriu.
Masele de aer tropicale sunt mase calde, care se formează deasupra oceanului
sau a uscatului.
Masele de aer maritime tropicale (mT) se formează deasupra anticlonului azoric .
Sunt umede iar în faza iniţială sunt uşor mai reci.Pătrunzând în Europa ele produc averse
de ploaie apoi vreme caldă şi senină.
Masele de aer continental-tropicale (cT) se formează din nordul Saharei şi până
în Iran- zonă în care există un brâu de depresiuni. Se deplasează spre sudul Europei
generând vreme uscată, deosebit de caldă şi o transparenţă scăzută datorită particulelor de
praf şi nisip.
Masele de aer ecuatoriale se formează între 5 ºlat N. şi S şi sunt caracteristice
numai acestei zone. Sunt cele mai calde şi cele mai umede.
Masele de aer se deplasează latitudinal şi longitudinal. Deplasarea care creează
condiţii speciale este cea în lungul meridianelor.
Între masele de aer cu proprietăţi fizice diferite se formează o zonă de tranziţie cu
lăţimi de la câţiva km până la 300 km şi grosimea pe verticală de la 100 la 1000 m .
Această zonă de tranziţie poartă numele de front atmosferic.
 FRONTURILE ATMOSFERICE

Fronturile atmosferice apar atunci când diferenţele de temperatură dintre două

mase de aer învecinate se încadrează între 5 şi 10º.
La baza fronturilor atmosferice stă zona de tranziţie dintre diferite mase de aer,
ale căror proprietăţi fizice (temperatură, umezeala specifică, vântul) se schimbă
corespunzător cu dinamica atmosferei şi a fenomenelor de timp la scară mare. În funcţie
de diferenţa de temperatură a maselor de aer, înălţimea la care se extinde frontul se pot
determina unele procese dinamice din atmosferă : dezvoltarea ciclonilor, anticiclonilor şi
stabilirea fenomenelor meteorologice şi a tipurilor de vreme deasupra unor zone extinse.
Fronturile atmosferice sunt caracteristice depresiunilor, în care deplasarea pe
orizontală a aerului este convergentă. Zona frontală are o anumită înclinaţie, aerul rece
rămânând ca o pană sub aerul cald.
Cu toate că fronturile atmosferice reprezintă strate cu o înălţime şi lăţime oarecum
determinată, convenţional se consideră a fi o linie geometrică.
Pe hărţile sinoptice fronturile sunt reprezentate prin linii curbe.

Clasificarea fronturilor atmosferice:

-1. După caracteristicile de mişcare se deosebesc fronturi calde şi fronturi reci.

Frontul cald se formează atunci când masa de aer rece care se retrage este
înlocuită de masa de aer cald.
Frontul rece se formează atunci când masa de aer cald care se retrage este
înlocuită de masa de aer rece.

-2. Din punct de vedere al maselor de aer fronturile pot fi principale sau secundare.
 Fronturile principale sunt: frontul arctic ( între masele de aer polare şi arctice),
frontul polar ( între masele de aer tropicale şi polare) şi frontul tropical ( între masele
de aer ecuatoriale şi tropicale).
Fronturile secundare pot aparţine aceleiaşi mase de aer (ex. : mase de aer marime
troicale, mase de aer continental tropicale...) . Acestea sunt delimitate ce dezvoltare
verticală şi au un contrast mai mic de temperatură. Se mai numesc fronturi topografice.

-3. După caracteristicile dezvoltării pe verticală fronturile se clasifică în : anafronturi şi

catafronturi.
Anafronturile aparţin mişcărilor ascendente ale maselor de aer iar catafronturile
aparţin mişcărilor descendente ale maselor de aer cald deasupra suprafeţei terestre.

Frontul cald
Este suprafaţa de discontinuitate dintre două mase de aer: una caldă şi una rece;
masa rece retrăgându-se şi fiind substituită treptat de masa de aer cald.
Frontul cel mai dezvoltat trece prin partea centrală a ciclonului. Pe toată suprafaţa
acestui front, aerul cald urcă treptat răcindu-se adiabatic iar vaporii de apă conţinuţi de
acest aer ating starea de saturaţie şi prin condensarea lor rezultă un sistem noros compus
din nori: Nimbostratus, Altostratus (compacţi), Altostratus translucidus, Altocumulus şi
Cirostratus. Ei formează o pană ce se îngustează spre partea anterioară a frontului.
Norii superiori apar cu 800-1000 km înaintea frontului. În funcţie de viteza de
deplasare a frontului urmează apoi un sistem noros masiv. În unele cazuri, înaintea
sistemului apar nori Cumulus cu dezvoltare verticală redusă, nori Stratus si Status fractus.
Dacă norii Status fractus sunt aproape de linia frontului, atunci vor genera timp urât.
În spatele liniei frontului mai apar nori Stratus care dau precipitaţii sub formă de burniţă.
În faţa frontului poate să apară ceaţa de advecţie.
Pe o porţiune de 300-400 km ( mai redusă vara şi mai extinsă iarna) cad precipitaţii cu
caracter general. Perioada de precipitaţii poate dura între 7 şi 14-16 ore.
Frontul se deplasează cu viteze de 20-40 km/h. Din norii Altostratus şi
Nimbostratus cad precipitaţii continue; precipitaţiile căzute din norii Altocumulus se
evaporă înainte de a atinge solul.
La pătrunderea frontului deasupra unui teritoriu apar intensificări de vânt. Odată
cu apariţia norilor Cirus apare o scădere de presiune până la linia frontului.
La apropierea frontului se observă o abatere spre stânga a vântului iar după ce
frontul trece, o abatere spre dreapta ( datorită curburii izobarelor ciclonului sau talvegului
respectiv.
Temperatura iarna creşte uşor iar după trecerea frontului creşte mai puternic. Pe
timpul verii nu se înregistrează creşteri semnificative ale temperaturii aerului datorită
căderilor de precipitaţii care limitează încălzirea.
Presiunea poate să scadă puternic în frontul cald. Dacă sistemul noros include şi
nori Cumulonimbus vor apărea furtuni.
 Frontul rece
Suprafaţa anterioară a acestui front formează un unghi abrupt cu orizontala.
În funcţie de diferenţele de temperatură dintre aerul rece ( mai activ, care substituie masa
de aer cald care se retrage) şi aerul cald se disting două tipuri de fronturi reci: de ordinul I
şi de ordinul II.

Frontul rece de ordinul I

 Din punct de vedere al sistemului noros, frontul rece de ordinul I se aseamănă cu
frontul cald. Atunci când masa de aer este puternic instabilă se formează nori
Cumulonimbus mai frecvent decât în cazul frontului cald. Sistemul noros specific are
dimensiuni mult mai reduse pe orizontală comparativ cu situaţia frontului cald. Masa de
aer cald alunecă ascendent pe întreaga suprafaţă a frontului.
Zona de precipitaţii este între 150 şi 170 km. Viteza de deplasare a frontului este
de 35-40 km/h, mai mare decât în cazul frontului cald datorită unghiului cu orizontala.
În spatele liniei frontului apar norii Stratus şi Straus fractus. Datorită masei de aer
uşor instabile apar izolat nori Cumulus. Direcţia vântului se roteşte spre dreapta odată cu
trecerea frontului iar viteza acestuia se intensifică.
Presiunea scade uşor în faţa frontului şi creşte după trecerea acestuia.
Temperatura scade uşor înaintea frontului şi accentuat în spatele lui.

Frontul rece de ordinul II

 Unghiul pe care îl face linia frontului cu orizontala este mult mai abrupt.
Pe un spaţiu destul de îngust al suprafeţei inferioare a frontului se dezvoltă pe verticală
un sistem de nori Cumulonimbus şi Cumulus congestus care urcă până la altitudini mari
(7-8 km).
Fluxul convectiv este foarte puternic. Sistemul noros se formează într-un timp
foarte scurt. Din acest sistem cad precipitaţii sub formă de averse însoţite de căderi de
grindină şi oraje.
Viteza de deplasare a acestui tip de front este de 50-60 km/h. Vântul se intensifică
foarte rapid. Zona de precipitaţii este cuprinsă între 50 şi 70 km iar durata precipitaţiilor
este de 1 oră.
În spatele frontului cerul este mai mult senin datorită descendenţei aerului rece.
După câteva ore de la trecerea frontului, în spatele acestuia se formează alţi nori
Cumulonimbus din care cad averse însoţite de oraje.
Presiunea scade uşor după care creşte destul de puternic. Vântul suflă în rafale cu
schimbări de direcţie.

Frontul oclus

Este zona de contact dintre două fronturi . Poate să apară atunci când un front rece
( care se deplasează cu viteze mai mari) ajunge din urmă un front cald. Apare în faza de
umplere a depresiunilor (presiunea ajunge în jurul valorii normale 1013,3 mb).

T1= T2 : front oclus neutru T1 > T2: front oclus rece T1< T2: front oclus cald