Legenda Iernii

A fost o zâna pe nume Iarna.Ea trăia in Ținutul Zăpezii împreună cu surorile

ei,Primăvara,Vara și Toamna.Iarna era cea mai minunată dintre ele.Avea părul alb
ca zăpada și aripile-i erau ca de nea.Era îmbrăcată intr-o rochie albă și moale ca
mătasea.Cele trei surori Primavara,Vara si Toamna erau foarte mandre de ea si
aveau mereu zambetul pe buze.Tinutul era acoperit de zapada stralucitoare unde
traiau decat zane si animalutele lor mici cu aripi.Dar mai exista o zana rea in
Tinutul Intunericului si acolo era numai fulgere si creaturi oribile.Aceasta avea par
negru si aripi de foc,acestea le dadea tuturor oamnenilor frig,ploi,necazuri si
suferinte.Zânelor nu le plăceau ca zâna cea rea ii chinuia pe oameni.De suparare
Iarna,Primavara,Vara si Toamna au aruncat numai raze de soare,caldura si au
distrus Tinutul Intunericului si pe zana cea rea odata cu el.
De atunci Tinutul Zapezii a continuat sa le ofere oamenilor bucurie si fericire !!!!

Legenda bradului

Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o pasăre
tare mititică nu putea să zboare după stol, umezindu-i-se ochişorii de lacrimi. Avea
o aripă ruptă și din acest motiv era tare deznădăjduită.

Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în pădure ca să ceară ajutor de
la arbori. Cu glas duios, îi ruga pe copaci:
– Uitaţi, am aripa ruptă! Lăsaţi-mă să trăiesc între ramurile voastre până va sosi
primăvara!
– Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse dezinteresat fagul. Mi-ajunge că am
grijă de ramurile mele. Pleacă de aici! Du-te la stejar!
– Nici eu nu pot! vâjâi stejarul răutăcios. Mă tem să nu-mi mănînci ghinda. Fugi,
păsărică, în altă parte! De nu, îţi rup şi cealaltă aripă.
Așa o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori din codru. Era la marginea
disperării cînd auzi o voce:
– Unde te duci, draga mea? întrebă bradul cu blândețe. 
– Nu mai știu unde să mă duc, bradule. Toţi copacii m-au prigonit și nu vor să mă
primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor. Suratele
mele au plecat, eu am rămas singură și-s neputincioasă.
– Vino la mine, zise blând bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi rămâne
cât vrei între ramurile mele. 
Bradul se îndoi de șale pentru ca păsărica să poată urca între ramuri. Pasărea își
făcu un culcuș frumos și adormi pe loc. Într-o noapte, vântul porni să sufle cu
putere mare, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau
la pămînt, una câte una.
– Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întrebă vântul pe Moş Crivăţ, împăratul
vânturilor. 
– Nu! spuse Moș Crivăţ. De brad să nu te atingi deloc! El a fost bun cu biata
păsărică. Trebuie să avem și noi milă de el. Podoaba verde să nu-i cadă niciodată! 
Se spune că de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi
iarna.

LEGENDA OMULUI DE ZAPADA

Într-o iarnă friguroasă cu mult omăt, un copil a avut ideea să aşeze trei bulgări mai
mari unul peste celălalt ca să ridice un fel de turnuleţ în grădina din spatele casei.

În joacă, i-a pus apoi bulgărelui mai mic ochi din bucăţi de cărbune şi nas dintr-un
morcov. Pe cap, o căciulă de lână roasă de vreme şi în braţe, în chip de mână, un
rest dintr-o mătură veche.  Aşa a apărut primul om de nea… Pe înserat, copilul a
intrat în casă lăsând omuleţul singur în grădina îngheţată.

Zâna Iarna, care colinda lumea în sania ei trasă de cerbi albi, a zărit arătarea din
grădină şi, în glumă, s-a gândit să îi dea viaţă.
Când s-a aşternut liniştea, din pădurea din apropiere au început să sosească
musafirii nopţii.

Două căprioare înfometate s-au apucat să scormonească omătul, căutând frunze de

varză sau ştiuleţi uitaţi prin grădină de gospodari. Hrana era greu de găsit. Omul
cel alb le-a zărit şi s-a gândit să le ofere nasul său cel roşu:

– Eu nu am nevoie de el, iar pentru voi poate fi o cină gustoasă…”

Căprioarele au primit bucuroase darul.
În aceeaşi vreme, câteva păsărele s-au aşezat pe capul omului de nea. Ar fi avut
nevoie de câteva fire de lână ca să-şi mai căptuşească cuiburile reci.
– Cu mare drag! le-a răspuns omul de zăpadă şi s-a grăbit să împartă toată lâna cu
păsările cerului.

Cât a fost noaptea de lungă, omul de nea a făcut cadouri celor din jur: firele de paie
din mătură le-a dat unor  iepuraşi iar cărbunii unor pitici ai pădurii.  Spre
dimineaţă, Zâna Iarna l-a observat stând cu totul despuiat. Pentru bunătatea lui, s-a
gândit să-i ofere ea un dar special: dragostea tuturor copiilor.

De atunci, omul de zăpadă este un simbol nelipsit al iernii. Când zăpada acoperă în
strat pufos  pământul, toţi copiii se grăbesc să ridice oameni de zăpadă, pe străzi, în
grădini sau în curţile caselor.