Ghinda stejarului a fost folosită

de-a lungul timpului atât la hrana porcilor, fiind foarte

apreciată și de mistreți, alături de jir, cât și la confecționarea
de coliere și păpușele pentru copii, și chiar la unele piese de
mobilier sau "bibelouri" rustice.
Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai
o păsărică tare mititica nu putea să zboare după stol, umezindu-i-se
ochişorii de lacrimi. Avea o aripa ruptă, exact că în povestea cu puil de
prepeliţă, cu aripa franţa de alicele unui vânător …
Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în pădure, că să
ceară ajutor de la arbori.
Cu glasul duios, îi ruga pe copaci:
- Uitaţi, am aripa ruptă. Lăsaţi-mă să trăiesc între ramurile voastre
până va sosi primavera.
- Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge
că am grijă de ramurile mele. Pleacă de aici şi du-te la stejar!
- Nici eu nu pot! vâjâi stejarul răutăcios. Mă tem să nu-mi mănânci
ghindă. Fugi, păsărică, în altă parte! De nu, îţi rup şi cealaltă aripa.
Cam în felul acesta o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori
din codru. Săracă de ea!
Era pe marginea disperării când auzi o voce:
- Unde te duci, păsărică?
Era bradul.
- Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu
toţii şi nu vor să mă primească în ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu
mai pot să zbor. Au, Doamne, ce durere!
- Vino la mine! zise bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi
rămâne cât vrei între ramurile mele!
Atunci păsărică se urcă şi-şi făcu culcuş între ramurile bradului.
Însă într-o noapte, vântul friguros porni să sufle cu putere. Semn că se
apropia iarnă. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una
câte una.
- Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întreba vântul pe Moş Crivăţ,
împăratul Vânturilor.
- Nu! hotărî moş Crivăţ. De brad să nu te atingi deloc. Bradul a fost
bun cu biata păsărică. Trebuie să avem şi noi milă de el. Podoabă verde să
nu-i cadă niciodată.
Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi
atât vara, cât şi iarna.
 Când Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe
pământ, iarbă, buruieni şi flori, le-a împodobit cu
culori frumoase. Când a făcut zăpada, i-a zis:
- Pentru că tu umbli peste tot, să-ţi cauţi singură
culoarea ce-ţi place. Zăpada s-a dus mai întâi la
iarbă:
- Dă-mi şi mie din culoarea ta verde atât de
frumoasă !
Iarba a refuzat-o. A rugat atunci trandafirul să-i dea
culoarea roşie, vioreaua să-i dea culoarea albăstruie,
floarea soarelui să-i dea culoarea galbenă. Nici una
nu ascultă rugămintea zăpezii.
Tristă şi amărâtă, aceasta ajunge în dreptul
ghiocelului căruia îi spune şi lui necazul:
- Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă
alungă şi-şi bat Joc de mine !
Înduioşat de soarta zăpezii, ghiocelul i-a spus:
- Dacă-ţi place culoarea mea albă, eu o împart
bucuros cu tine.
Zăpada primi cu mulţumire darul ghiocelului. De
atunci ea poartă veşmîntul alb ca al ghiocelului.
Drept recunoştinţă, zăpada îl lasă să-şi scoată
căpşorul afară, de cum începe să se arate primăvara.
 (lat. Convallaria majalis) este o specie de plante erbacee, perene
prin rizom, încadrate în genul Convallaria, familia Ruscaceae.
Anterior, planta se afla în familia Liliaceae sau Convallariaceae.
Mai este denumită și mărgăritar, dumbrăvioară, clopoțele
sau iarba Sfântului Gheorghe.
Toate părțile plantei, inclusiv
fructele, sunt extrem de toxice. În caz
de ingerare, chiar și în cantități mici,
poate provoca dureri abdominale,
vărsături, precum și reducerea
frecvenței cardiace
Principalele substanțe active sunt:
 glicozide toxice cu acțiune
cardiotonică: convaloatoxină,
convalozidă, convaltoxol
 saponozide: convalarină,
convalamarină
 acizi diverși
 esențe parfumate
 carbonat de calciu
 mici cantități de ulei volatil sunt
prezente în flori.
ImportanTa:
Infuzia, maceratul și tinctura de lăcrămioară se pot folosi
numai sub control medical pentru tratarea afecțiunilor cardiace, a
migrenelor de natură nervoasă, a nevralgiilor și amețelilor, având
totodată și efecte diuretice. Orice autoterapie este contraindicată,
planta fiind extrem de toxică.
 Se spune că trăiau odinioara, în mijlocul unui castel din
basme, doi copii de rege: un băiat și o fată. La nastere, cei doi
copii au primit de la zana lor cea buna cele mai minunate daruri:
frumusete, întelepciune, cumintenie. Cei doi copii au crescut
împreuna si îsi petreceau majoritatea timpului împreuna,
jucandu-se în gradinile pline de flori ale palatului. Din nefericire
însa, cand copiii au ajuns la varsta de 10 ani, o boala nemiloasa
a cuprins tinutul în care locuiau si întregul lor regat a fost
cuprins de jale. Printre cei atinsi de boala s-a numarat si fata
regelui, care a murit. Baiatul regelui, care tinea foarte mult la
sora lui, a început atunci sa planga si nu s-a mai putut opri.
Atunci, lacrimile sale s-au transformat în niste flori albe,
micute, care s-au asternut peste toate vaile si gradinile unde se
jucau pana atunci cei doi printi. Printul a fugit de la castel si s-a
ascuns de lume, pentru a nu fi vazut de ceilalti ca îsi plange
sora. Florile nascute din lacrimile sale au capatat numele de
lăcrimioare.
 Căprioara (Capreolus capreolus) este o specie
de mamifere rumegătoare ce aparține familiei Cervidae.
Înălțimea la greabăn este între 65–75 cm iar
lungimea corporală poate varia între 95 și 135 cm.
La unele specii, dimorfismul sexual este foarte
pronunțat: Masculul, Capreolus capreolus L,
numit căprior, are dimensiuni mai mari decât femela și
posedă coarne, cântărind între 20 și 30 kg. A nu se
confunda cu cerbul (Cervus Elaphus L.), un animal
înrudit, de dimensiuni mult mai mari, care are greutatea
cuprinsă între 180 și 300 kg. Longevitatea este apreciată
la 12-15 ani. Căprioara este vânată pentru blana sa de
culoare roșie brună sau roșie-căramizie, devenită cenușie
pe timp de iarnă.
 În noapte licăresc luminiţe
Argintii şi colo şi ici,
Sunt cioburi de raze de lună?
Sau poate că sunt… licurici!
Licurici, gâze mici
cu văpaie sub tunici,
de la cine-aveţi lumină,
fără bec, fără uzină ?
De la cine-aveţi neon,
fără tub, fără buton ?

Licurici, gâze mici,

pui de stele prin urzici ;
Dumnezeu v-a dat din zare
candele cu aripioare ;
Dumnezeu v-a dat din Cer
lampioane de străjer,
licurici, licurici !

Licurici, gâze mici ! ...

Fă-ne Doamne licurici.
Ca şi noi să fim lanterne
pe cărările eterne,
ca şi noi să fim lumini
pe cărările cu spini,
licurici, licurici !