POVESTEA BRADULUI DE CRĂCIUN

poveste populară

UNITATEA DE ÎNVĂŢĂMÂNT
ŞCOALA GENERALĂ NR. 308

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR

Andone Valentina
 În urmă cu foarte mult timp, toţi copacii îşi păstrau frunzele verzi tot timpul anului – chiar şi iarna. Păsările însă, întocmai ca în zilele noastre, nu se împăcau la fel de bine cu gerul
i cu zăpada. Cum se apropia toamna, toate se pregăteau de marea călătorie către ţările însorite.
Se întâmplă ca, într-un an, o mică pasare să cadă pradă alicei unui vânător. Din fericire, doar aripa îi fusese lovită, aşa că micuţa se descurcă pe timp de vară. Când toamna sosi,
ncepu să se îngrijoreze, căci aripioara nu dădea semne de vindecare, iar sărmana trebuia să se târască(să meargă cu greu) de colo-colo. O tristeţe mare o cuprinse când îşi văzu
uratele plecând. Ştia că va trebui să înfrunte iarna singură, pitită ( ascunsă ) în vreun cotlon ( loc retras ) mai călduros. Acest lucru nu era însă atât de uşor precum se gândi ea, astfel
ă se trezi în pragul Sărbătorilor de iarnă fără un acoperiş deasupra capului. Zgribulită ( tremurand de frig ) şi cu aripa nerefăcută, se întreba cum va reuşi să ţină piept viforniţei
viscolului ) groaznice.
Mai mult târându-se, ajunse să se adăpostească în frunzişul mare şi des al unui stejar bătrân. Acesta se arătă însă supărat nevoie mare şi-i spuse
cu zăduf:
-Pleacă de aici! Ştiu cine-mi eşti: îmi vei mânca toate ghindele în mai puţin de o zi! Nu te vreau prin preajma mea, aşa că ia-ţi zborul unde-i şti.
 Biata pasăre nu avu încotro: părăsi copacul şi-şi căută refugiu ( adă post )între ramurile unui fag stufos.
-Îmi este peste putinţă să te las să stai aici. Vei rupe frunzele mele cele frumoase cât ai zice peşte! (repede)-se răsti fagul.
-Plec îndată, nu am vrut să te deranjez.
Speriată de glasul mohorât şi ameninţător, micuţa pasăre se piti atunci într-un tufiş care, însă, o alungă fără zăbavă:
-Nu ai ce să cauţi aici! Îmi vei murdări crengile!
-Fie-ţi milă! Dacă nici tu nu mă primeşti, voi pieri. Sunt prea mică şi rănită ca să-mi pot purta singură de grijă.
Voi avea grijă să nu-ţi murdăresc crengile şi îţi voi cânta în fiecare dimineaţă, căci am un glas melodios.
-Nu-mi arde mie de cântecele tale! În plus, îmi vei îngreuna crengile. Nu te vreau prin preajma mea!
Respinsă de toţi copacii, pasărea se puse să doarmă în zăpadă, aşteptând înspăimântată să moară de frig. Deodată, zări un brad care se părea că îi face semne
să vină la el. „Oare mă înşală văzul? Un copac care mă cheamă la el? Ia să încerc să ajung până acolo, chiar de e doar o părere.” Cu aripile îngreunate de frig
şi de boală, abia se târî până la brad.
-Vino cu încredere. Eu te voi primi. Aici, între ramurile mele protectoare şi dese, nu trebuie să-ţi fie teamă! Te voi proteja de ger şi alte năpaste ( nenorociri)
care ar putea
să se abată asupra noastră, o linişti cu un glas prietenesc bătrânul brad.
Trecură astfel cele câteva zile care mai rămăseseră până la marea sărbătoare de iarnă. Cei doi se înţelegeau de minune: îşi spuneau poveşti, iar micuţa pasăre
cânta în fiecare dimineaţă, în ciuda frigului. În seara de Crăciun, un vânt groaznic suflă peste pădure. Toţi copacii îşi pierdură podoaba veşnică sub puterea sa.
Bradul, văzând una ca asta, îşi înfăşură crengile în jurul micuţei păsări bolnave, pentru a o adăposti. Îşi dorea atât de mult ca pasărea să nu moară, încât nu-i mai
păsa nici de frig, nici de viscol. Frunzele lui, în lupta cu gerul, deveneau din ce în ce mai ţepoase, dar copacul nu cedă nicio clipă.
 Dumnezeu din înaltul cerului privea cu duioşie şi hotărî ca bradul să-şi păstreze mereu frunza verde, spre deosebire de restul copacilor.
Oamenii îl cinstesc şi ei pe bunul şi bătrânul brad şi îl aduc în casele lor de Crăciun, ca toată familia să se bucure de el, împodobindu-l cu globuri
şi beteală şi aşezând daruri sub el.