Iubiți credincioși,
dacă azi prăznuim ziua religioasă a României, ziua de
pomenire a Sfântului Apostol Andreas, cel care ne-a
dăruit identitatea eclesială, maine continuăm
sărbătoarea noastră identitară, pentru că sărbătorim cu
toții identitatea noastră națională. Căci noi suntem
ortodocși și români, români și ortodocși, iar în limba
română noi Îl lăudăm pe Dumnezeu și comunicăm
unii altora experiențele noastre.
Și eu cred că s-a ales în mod providențial, la 1 august
1990, ca ziua de 1 decembrie să fie Ziua Națională a
României[2], și aceasta din două motive majore: 1.
pentru că în această zi actualizăm ziua providențială a
unirii tuturor românilor de la 1 decembrie 1918[3] și
2. pentru că arătăm prin această zi, care urmează celei
de 30 noiembrie, că identitatea religioasă a românilor
este una cu cea națională. Pentru că mai înainte ca
România să fie una la nivel teritorial, timp de 19
secole ea a fost una prin credința, limba și teritoriul ei.
După cum astăzi, românii din teritoriile românești din
afara granițelor României sau românii de peste
granițe, sunt români prin păstrarea identității lor
religioase și naționale, adică a credinței ortodoxe, a
limbii române și a modului de a fi al românilor.
Însă, pentru că români suntem prin naștere, iar creștini
ortodocși suntem prin Botez și prin întreaga viață a
Bisericii, a ne păstra credința și naționalitatea și limba
și istoria și pământul românesc înseamnă a rămâne
statornici în credința noastră strămoșească și pe
pământurile românilor dintotdeauna. Iar dacă, din
diverse motive, suntem nevoiți să plecăm de aici, din
țara noastră, a duce românitatea cu noi înseamnă a
duce credința, limba, tradițiile, obiceiurile și modul
de-a fi al românilor. Pe care le iubim și le prețuim, pe
măsura la cât le înțelegem.
De aceea, dacă îi vedem pe unii români că își neagă
credința pe care o au, dacă îi vedem că vorbesc cu
ușurătate despre limba, despre istoria, despre țara,
despre tradițiile, obiceiurile și tot modul de a fi al
românilor, trebuie să înțelegem că atunci vorbește
neștiința din ei sau interesele mărunte. Pentru că
nimeni nu își poate urî familia, limba, credința, locul
unde s-a născut, istoria poporului său, dacă este
împăcat cu el însuși, dacă e un om valoric și dacă le
cunoaște și le prețuiește în mod profund. Căci dacă le
urăști pe toate acestea, trebuie să te urăști și pe tine
însuți.
La 1 decembrie 1918, marea unire a tuturor românilor
a fost văzută ca mântuire a noastră de la
Dumnezeu[4]. Pentru că numai Dumnezeu e Cel care
ne-a ținut la un loc timp de 19 secole și tot El este Cel
care ne-a dăruit un stat român unitar. De aceea, acum,
când ne pregătim să împlinim cei 100 de ani de la
constituirea României Mari[5], înțelegem de ce
trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu, dar și cât
de responsabili trebuie să fim pentru marele Său dar
față de noi.
Pentru că cei 99 de ani de Românie unitară de până
azi ne-au arătat atât binefacerile unității, cât și
greutățile pe care le incumbă un teritoriu vast. Suntem
la un loc, suntem împreună, dar și responsabilitățile
noastre sunt altele. Iar dacă punem problema unirii
celorlalte teritorii românești, din afara granițelor
actuale, cu România, numărul nostru ar crește, dar
greutățile noastre ar spori și mai mult. Pentru că
armonizarea tuturor provinciilor românești a fost
greoaie și este încă greoaie la nivel statal, ideea
„regionalizării” României subliniind acest lucru.
Însă, în ciuda celor care se lamentează tot timpul cu
privire la viitorul României, viitorul nostru e în mâna
lui Dumnezeu. Eu cred în viitorul poporului român,
pentru că cred în potențele sale reale și în ajutorul lui
Dumnezeu neîncetat față de Biserica Sa din România.
Iar Sfinții români din toate secolele, Părinții și pentru dezastrele pe care El nu le-a îngăduit spre
ocrotitorii noștri, se roagă neîncetat pentru noi, pentru mustrarea noastră, deși le meritam din plin. Și astfel,
luminarea și întărirea noastră în viața cea bună, în unind în noi mulțumirea cu pocăința, recunoștința cu
viața cu Dumnezeu. căința, mila cu zdrobirea inimii, știm că Îi slujim
Dumnezeului Celui viu și că noi suntem moștenirea
De aceea, dacă trăim cu Dumnezeu, dacă ne sporim Lui. Și că de la El sunt toate ale noastre și Lui Îi
talantul acolo unde muncim și trăim și dacă ne ținem mulțumim pentru toate. Amin
familia în Biserică, poporul român rămâne creștin și
unit. Unit în cuget și în simțiri[6]. Unit prin istorie,
prin limbă, prin credință și prin iubirea față de acest
pământ binecuvântat al nostru.
Așadar, să fim împreună și să dorim binele pentru toți
românii și pentru toți oamenii! Să ne bucurăm și să ne
veselim duhovnicește pentru marile binefaceri ale lui
Dumnezeu din viața noastră și a Bisericii noastre și să
ne rugăm pentru iertarea noastră, a păcatelor noastre
celor multe! Pentru că recunoștința noastră față de
Dumnezeu nu cuprinde numai mulțumirea pentru
binefacerile arătate în viața noastră, ci și mulțumirea