Capitolul 1 TRECUT ŞI PREZENT ÎN ARANJAMENTELE FINANCIARE ŞI

MONETARE INTERNAŢIONALE

1.1. Etalonul aur: perioada 1880 – 1914

Deşi o dată exactă de la care aurul a devenit etalon nu există, se obişnuieşte să se

considere drept perioadă de început decada 1880 – 1890. Instalarea etalonului aur are o
importanţă deosebită întrucât acesta este considerat momentul apariţiei sistemului monetar
internaţional, când fiecare monedă este definită în raport cu valoarea ei în aur, toate monedele
fiind legate între ele printr-un sistem de rate de schimb fixe. Spre exemplu, dacă moneda A
valorează 0,10 uncii aur, în timp ce moneda B valorează 0,20 uncii aur, înseamnă că o unitate
din moneda B valorează de două ori mai mult ca moneda A, rata de schimb a monedei B pe
moneda A fiind 2A = B sau B = 2A.
Menţinerea etalonului aur presupune un angajament din partea ţărilor participante de
a fi gata de a cumpăra/ vinde aur oricui la un preţ fix. Pentru a menţine preţul de 20,67$/uncie,
Statele Unite trebuiau să cumpere şi să vândă aur la acest preţ.
Aurul a fost utilizat ca monedă standard datorită faptului că este o marfă omogenă,
este uşor stocabilă, portabilă şi divizibilă în piese standardizate. Datorită faptului că pentru a
produce aur este necesar un cost, apare un alt atribut important – guvernele nu pot creşte uşor
cantitatea de aur disponibilă. Etalonul aur este o marfă – ban standard. Banul are o valoare care
este fixată în termenii oferiţi de marfa aur.
Unul dintre aspectele importante oferite de stabilirea valorii banilor pe baza unei mărfi
care are o ofertă relativ stabilă este legat de faptul că preţul este relativ fix pe termen lung. Atât
timp cât guvernele trebuie să menţină o valoare fixă a monedei lor în raport cu aurul, oferta de
monedă va fi restricţionată de către oferta de aur. Preţurile ar putea să crească sau să scadă
odată cu schimbările în cantitatea de aur sau cu cele provocate de creşterea economică, dar
tendinţa pe termen lung este aceea de revenire la un nivel stabil.
Atât timp cât monedele sunt convertibile în aur, oferta de monedă naţională va fi
limitată de creşterea stocului de aur. În această situaţie, cât timp stocul creşte pe o bază
constantă, preţurile de asemenea vor urma un drum constant.

Caracteristicile sistemului monetar etalon-aur

Sistemul monetar etalon-aur a fost instaurat în Anglia în anul 1816, Portugalia - 1856,
Germania – 1873, ţările scandinave – 1875, Franţa şi celelalte ţări din Uniunea Monetara
Latină1 - 1876, Finlanda – 1878, Egipt – 1885, Austro-Ungaria – 1892, Rusia şi Japonia –
1897, SUA – 1900, Canada – 1910 etc. În România, unde, în acea epocă, se manifesta o tendinţă
de aliniere a legislaţiei monetare naţionale la sistemul monetar francez, monometalismul-aur a
fost adoptat în anul 1890.
Rezultă că, spre sfârşitul secolului al XIX–lea (după 1880), majoritatea ţărilor lumii
au adoptat un sistem monetar bazat exclusiv pe aur.
Principalele trăsături ale acestui sistem, cunoscut şi sub denumirea de „etalon aur-
monede” (Gold Specie Standard), au fost următoarele:
a) baterea liberă a monezilor din aur şi circulaţia lor efectivă în interiorul ţării;
b) circulaţia paralelă cu monezile din aur a monezilor divizionare, confecţionate din
alte metale, precum şi a bancnotelor convertibile nelimitat în aur;
c) circulaţia libera a aurului dintr-o ţară în alta.
Se observă că aurul era concomitent o monedă naţionala şi o monedă internaţională,
etalonul de măsura a valorii celorlalte mărfuri, precum şi un mijloc privilegiat de tezaurizare.
Rolul monetar al aurului era, aşadar, la apogeu.

Funcţionarea sistemului monetar etalon-aur

Modul de funcţionare a sistemului etalon-aur a fost analizat teoretic încă de
economiştii clasici: D. Hume, D. Ricardo, J. Stuart Mill etc. Potrivit analizelor respective,
sistemul conţine două mecanisme stabilizatoare esenţiale:
1) convertibilitatea bancnotelor – care asigură stabilitatea preţurilor interne;
2) punctele aurului (Gold Points) – care asigură stabilitatea cursurilor de schimb.
Ambele mecanisme funcţionează într-o situaţie ideală perfect concurenţială şi,
teoretic, trebuie să ducă automat la o serie de echilibre interne şi externe, de natura să facă
inutilă şi chiar periculoasă intervenţia autorităţilor.
Astfel, pe plan intern, convertibilitatea în aur a bancnotelor impune băncilor centrale
o disciplină riguroasă în materie de emisiune monetară, limitând expansiunea masei monetare
şi, deci, creşterea preţurilor, ceea ce contribuie, la rândul sau, la formarea unui sentiment de
încredere, de care depinde buna funcţionare a oricărui sistem monetar. De exemplu, în cazul în
care, dintr-un motiv sau altul, cantitatea de bancnote creşte peste nevoile de mijloace de plata
ale economiei, apare o uşoară creştere a preţurilor, ceea ce duce la deprecierea bancnotelor.
Pentru a evita pierderile rezultate de aici, deţinătorii de bancnote le convertesc în aur, iar, ca
urmare, cantitatea de bancnote în circulaţie începe să scadă, adaptându-se la necesarul (mai
mic) de mijloace de plata al economiei. Pe de altă parte, convertirea în aur a bancnotelor face
ca stocul de aur al băncii centrale să se reducă, determinând-o să încerce să-şi diminueze noile
emisiuni de bancnote. În mod practic, acest obiectiv se realizează prin majorarea taxei de
reescont, care are ca efect reducerea volumului creditelor acordate de băncile comerciale
economiei şi, deci, diminuarea creaţiei lor monetare, cu tot ceea ce implică aceasta: reducerea
cheltuielilor totale efectuate de agenţii economici (reducerea cererii solvabile) şi scăderea
preturilor.
În subsidiar, scăderea preţurilor produselor autohtone face ca produsele respective să
devină mai competitive pe pieţele externe, ducând la creşterea exporturilor şi, deci, a intrărilor
de aur. În modul acesta, stocul de aur al băncii centrale creşte şi întregul ciclu poate fi reiterat.
Teoretic, ajustarea stocului de aur al băncii centrale se poate face şi prin cumpărări sau vânzări
de aur pe piaţa internă, însă, în general, acest tip de operaţiuni a avut o pondere redusă,
principalele cauze ale creşterii sau reducerii cantităţii de aur deţinute de băncile centrale fiind,
în epocă, intrările şi ieşirile de aur din ţară determinate de importuri şi exporturi.
Criticile aduse în cursul timpului sistemului etalon-aur au avut în vedere, pe de o
parte, legăturile dintre diverse elemente ale procesului de ajustare internă şi externă a
economiilor naţionale şi, deci, coerenţa logică a descrierilor teoretice, iar pe de alta parte,
existenţa în realitate a condiţiilor presupuse în analizele respective.
Astfel, în ceea ce priveşte primul aspect, criticile au evidenţiat faptul că unele legături
autoreglatoare de genul celor evidenţiate de analiza teoretică a sistemului fie nu există,
fie au o intensitate redusă (de exemplu, legăturile dintre variaţiile stocului de aur, pe de o parte,
şi evoluţia nivelului general al preţurilor). Din acest punct de vedere, criticile se înscriu, aşadar,
în contestarea generala a teoriei cantitative clasice, care constituie suportul doctrinar al
descrierilor teoretice tradiţionale ale modului de funcţionare a sistemului etalon-aur.
Criticile referitoare la condiţiile de funcţionare au evidenţiat fie dezavantajele
sistemului pentru diverse ţări, fie faptul că aceste condiţii nu pot fi îndeplinite. Într-adevăr,
modul de ajustare, prezentat mai sus, constă, de fapt, în crearea unei situaţii de dezinflaţie, ceea
ce are dezavantajul major că provoacă şomaj şi împiedică dezvoltarea economică. În plus, din
punct de vedere istoric, etalonul-aur a favorizat economia industrială dominantă în epocă, şi
anume economia engleză: sistemul a constrâns ţările care importau produse industriale din
Anglia şi care, din cauza producţiei lor preponderent agricole, nu puteau să-şi acopere
importurile prin exporturi, rămânând, deci, debitoare faţă de Anglia, să ducă o politică de
scădere a preţurilor (dezinflaţie), de care a beneficiat economia engleză pentru importurile sale
de materii prime din ţările respective.
 În al doilea rând, sistemul a presupus existenţa unei serii întregi de condiţii, care nu
au fost niciodată îndeplinite, şi anume:
a) caracterul perfect concurenţial al pieţelor naţionale şi al pieţei internaţionale;
b) pasivitatea băncilor centrale, care nu încearcă în nici un mod să anuleze fluctuaţiile
masei monetare provocate de ciclul economic sau de factorii externi;
c) libertatea totală a transferurilor de capitaluri dintr-o ţară în alta etc.
Adevărul este că, prin stabilitatea durabilă a preţurilor pe care a generat-o, sistemul
etalon aur a facilitat dezvoltarea economică a ţărilor care l-au adoptat la sfârşitul secolului al
XIX–lea.
Triumful deplin al sistemului monetar etalon-aur a fost însă de scurtă durată, căci,
odată cu izbucnirea, în anul 1914, a primului război mondial, unele din principiile sale esenţiale
au încetat să mai fie aplicate.
Astfel, pentru a face fata cheltuielilor implicate de război, statele beligerante aveau
nevoie de resurse considerabile, pe care nu le puteau procura în totalitate prin impozite şi
împrumuturi publice. Guvernele trebuiau, deci, să recurgă la împrumuturi de la băncile
centrale, însă acestea din urmă, obligate fiind prin lege să asigure convertibilitatea în aur a
bancnotelor emise, nu puteau crea întreaga cantitate de monedă necesară pentru acoperirea
cheltuielilor statelor. Ca urmare, în majoritatea ţărilor, s-au adoptat legi prin care bancnotele
au fost investite cu un curs forţat, iar banca centrala a fost scutită de obligaţia de a asigura
convertibilitatea în aur a bancnotelor emise. În modul acesta, legătura tradiţională dintre
bancnote şi aur a fost desfiinţata, iar cele două tipuri de monedă (din aur şi din hârtie) au devenit
separate şi supuse unor evaluări distincte, ceea ce a declanşat acţiunea legii lui Gresham1
Desigur, moneda cea mai bine apreciată a fost moneda din aur şi, în consecinţă,
aceasta a fost cea tezaurizată pe scară largă. Totuşi, guvernele au lansat ample campanii
împotriva acestui fenomen şi, făcând apel la patriotismul cetăţenilor, au reuşit să-i determine
pe mulţi dintre aceştia să aducă o cantitate apreciabilă de aur la casieriile publice şi să-l
preschimbe pe bilete de hârtie. În modul acesta, guvernele au reuşit, treptat, să retragă suficient
aur din circulaţie, ceea ce a creat o situaţie asemănătoare cu cea de astăzi, în sensul că piesele

1
1 - „Legea lui Gresham” – numită aşa după numele descoperitorului său (Th. Gresham, 1519-1579) – poate fi
formulată, din perspectivă actuală, după cum urmează: „dacă, pe un teritoriu dat, circulă concomitent două
categorii de monedă, iar una din acestea este, dintr-un motiv sau altul, mai bine apreciată decât cealaltă, astfel
încât raportul de conversiune a celor două categorii de monedă nu mai este de unu la unu, moneda considerată
<bună> tinde să dispară din circulaţie, în timp ce moneda mai puţin apreciată, considerată „rea”, rămâne singură
să deservească circulaţia”. Pe scurt, „moneda proastă alungă din circulaţie moneda bună”.
de aur care se mai aflau asupra populaţiei au încetat să mai fie utilizate în tranzacţiile curente,
fiind înlocuite cu bilete de hârtie şi cu viramente între conturile bancare.

1.2. Perioada interbelică: 1918 – 1938

Primul război mondial a adus şi sfârşitul perioadei etalonului aur. Relaţiile financiare
internaţionale au fost mult modificate de către război, datorită faptului că mulţi comercianţi şi
bancheri au fost îngrijoraţi de posibilitatea suspendării fluxurilor de capital.
Datorită faptului că multe ţări din Europa au cunoscut o inflaţie rapidă în timpul
războiului şi în perioada imediat următoare, nu a mai fost posibilă reinstaurarea etalonului aur
şi a vechilor valori de schimb. Oricum, după război s-au produs multe modificări. Statele Unite
având o inflaţie mică, au reintrodus etalonul aur în iunie 1919. Marea Britanie şi-a pierdut
întâietatea în domeniul financiar, în timp ce Statele Unite au devenit centrul dominant din punct
de vedere bancar.
După terminarea primului război mondial, majoritatea ţărilor au încercat să stopeze
inflaţia prin restabilirea legăturii dintre bancnote şi aur şi, în general, prin reinstaurarea
principiilor sistemului etalon-aur. Spre sfârşitul anilor ‘20, situaţia economică a ţărilor
europene a început să se îmbunătăţească, iar guvernele respective au încetat să mai facă apel la
împrumuturi de la băncile centrale pentru a-şi acoperi cheltuielile, ceea ce a dus la încetarea
creşterii artificiale a cererii solvabile interne. Pe de altă parte, întoarcerea la lucru a muncitorilor
şi ţăranilor demobilizaţi şi reconstruirea fabricilor şi uzinelor au determinat creşterea producţiei
şi asigurarea treptată a concordanţei dintre cerere şi ofertă. Toate acestea au dus la încetarea
creşterii inflaţioniste a preţurilor, la sporirea exporturilor şi reducerea importurilor, la
diminuarea ieşirilor de capital şi la echilibrarea treptată a balanţelor de plăţi.
În aceste condiţii, în anul 1925, Anglia a restabilit convertibilitatea în aur a monedei
sale, fără a devaloriza însă lira sterlină în concordanţă cu deprecierea suferită de această
monedă în timpul războiului. Or, dată fiind reducerea drastică a stocului de aur al Băncii
Angliei, măsura respectivă ar fi implicat, conform regulilor de emisiune specifice etalonului-
aur, reducerea considerabilă a masei monetare interne (dezinflaţie) şi, implicit, reducerea masei
mijloacelor de plată internaţionale (reprezentate în mod preponderent de moneda engleză, în
condiţiile în care, după cum am arătat, sistemul etalon-aur se transformase deja de facto într-
un "sistem etalon-liră sterlină", ceea ce nici economia engleză şi nici economia mondială nu
puteau suporta. Ca urmare, până la urmă (1931), Anglia a fost nevoită să devalorizeze lira
sterlină, ceea ce, în pofida diverselor măsuri de stabilizare luate cu această ocazie, a perturbat
grav plăţile internaţionale.
 Autorităţile franceze, mai realiste, au procedat mai întâi la o devalorizare a francului,
iar apoi la restabilirea convertibilităţii în aur a acestuia (1931). Deşi această convertibilitate a
fost serios amputată, în sensul că era permisă numai pentru sume foarte mari (prevedere care a
transformat sistemul etalon aur-monede în ceea ce, în epocă, s-a numit „sistemul etalon aur
lingouri” (Gold Bullion Standard), principiul respectiv nu a putut fi menţinut. În perioada
interbelică, Franţa a cunoscut, într-adevăr, o cascadă de devalorizări (1936, 1937, 1939), care
au făcut ca, în epocă, francul să fie o monedă instabilă.
Paralel cu aceste eforturi depuse pe plan intern, ţările europene au încercat să realizeze
o anumită cooperare monetară internaţională prin adoptarea unui set de principii monetare
comune. Aceste principii, formulate la conferinţa monetară internaţională de la Genova, din
1922, vizau, în esenţă, oficializarea practicii deja existente de folosire a monedelor naţionale
convertibile în aur (în principal a lirei sterline) ca monede de rezervă internaţionale.1 În modul
aceasta, au fost puse bazele unui nou sistem monetar, cunoscut sub denumirea de „etalon
aurdevize”( Gold Exchange Standard), care, deşi a rămas eminamente naţional, a fost adoptat
de toate ţările europene în forme asemănătoare, ceea ce, din punct de vedere funcţional, a
însemnat un pas important în direcţia uniformizării mecanismelor monetare. În România, acest
sistem a fost introdus cu ocazia stabilizării monetare din anul 1929 (combinat cu sistemul
etalon aurlingouri).
Principalele trăsături ale sistemului monetar etalon aur-devize au fost următoarele:
a) definirea monedei naţionale prin raportarea la o cantitate convenţională de aur sau
la o altă monedă (mai puternică), convertibilă ea însăşi în aur;
b) retragerea aurului din circulaţia monetară internă, care rămâne astfel să fie deservită
exclusiv de bancnote, monezi divizionare (confecţionate din metal obişnuit), monedă
de cont etc.;
c) convertibilitatea bancnotelor – la alegerea băncii centrale emitente – în aur sau
valute-aur, respectiv în devize-aur, adică în mijloace de plată ale altor ţări, în care moneda
naţională este convertibilă în aur; această convertire a bancnotelor se face la un curs oficial fix;
în practică, majoritatea băncilor centrale au optat pentru a doua posibilitate;
d) constituirea rezervei de mijloace de plată internaţionale în aur, valute-aur şi devize-
aur, numite, de aceea, valute sau devize „de rezervă” (forte), precum şi, eventual, în alte active;
ca urmare, a apărut o deosebire între monedele diverselor ţări: unele au devenit „monede de
rezervă” (forte), iar altele nu; cu alte cuvinte, unele monede naţionale (lira sterlină, francul
francez, iar apoi dolarul american) au devenit monede internaţionale, în timp ce alte monede
naţionale (de exemplu, leul românesc) au rămas doar de importanţă locală;
 e) transferabilitatea liberă sau cu anumite restricţii a capitalurilor băneşti dintr-o ţară
în alta. Sistemul etalon aur-devize s-a caracterizat, aşadar, în esenţă, prin excluderea aurului
din circulaţia monetară internă şi prin existenţa unei legături indirecte între bancnote şi aur:
deţinătorii de bancnote nu mai puteau cere în schimbul lor aur băncii centrale, însă puteau
obţine de la aceasta sau de pe piaţă valute sau devize convertibile în aur.
Anii de recesiune de după război au fost caracterizaţi de o stare de beligeranţă în
relaţiile monetare internaţionale, aceasta datorită încercărilor economiilor naţionale de a creşte
exporturile, ţară după ţară depreciindu-şi moneda. Perioada anilor ’30 a fost cunoscută ca
perioada deprecierilor succesive.

1.3. Sistemul aur – devize: 1944 – 1970

Momentul crucial al demarării noilor relaţii monetare internaţionale, după cel de-al II-
lea Război Mondial, a fost cel de la Bretton Woods, în 1944.
La sfârşitul războiului, a apărut o dorinţă de reformare a sistemului monetar
internaţional şi de transformare a acestuia într-unul bazat pe cooperare şi monede liber
convertibile. Aranjamentul de la Bretton Woods presupune ca fiecare ţară să-şi fixeze valoarea
monedei sale în raport cu aurul.
Dolarul american reprezenta moneda cheie în acest sistem şi 1$ era definit ca fiind
egal ca valoare cu 1/35 uncii de aur. Având în vedere faptul că fiecare monedă este definită în
raport cu aurul, în final, toate monedele erau legate între ele printr-un sistem de rate de schimb
fixe.
Naţiunile s-au angajat să menţină paritatea valorii monedei naţionale într-un cadru de
1% din valoarea fixată. În acest scop, băncile centrale obişnuiau să cumpere şi să-şi vândă
monedele (de regulă, în raport cu dolarul) pe piaţa de schimb. Când o ţară înregistra dificultăţi
în menţinerea acestei valori paritare datorită dezechilibrelor în balanţa de plăţi, se putea adresa
unei alte noi instituţii create la Bretton Woods: Fondul Monetar Internaţional.
FMI a fost creată pentru a monitoriza operaţiunile din sistem şi a acorda împrumuturi pe
termen scurt ţărilor care trec temporar prin dificultăţi în balanţa de plăţi. Aceste împrumuturi sunt
subiect al unor condiţii impuse de FMI cu privire la anumite schimbări în politica economică în
vederea reinstaurării echilibrului în balanţa de plăţi. În caz de dezechilibru fundamental, când
problemele din balanţa de plăţi nu sunt de natură temporară, unei ţări i se permite să-şi devalorizeze
moneda, fapt ce determină modificarea permanentă a ratei de schimb.
 Sistemul de la Bretton Woods a funcţionat în perioada 1950–1960. În 1960 a avut loc
criza dolarului datorită faptului că Statele Unite au avut o lungă perioadă de deficit în balanţa
de plăţi la sfârşitul anilor ’50.
Cooperarea existentă între băncile centrale într-un bazin internaţional al aurului a
încercat să asigure stabilizarea preţului aurului la rată oficială, dar presiunea a rămas şi chiar a
crescut.
Eşecul realinierii valorilor monedelor în raport cu modificările fundamentale ale
economiei a marcat începutul sfârşitului sistemului instaurat la Bretton Woods. Presiunile asupra
sistemului s-au intensificat, culminând în august 1971, când preşedintele Nixon a declarat dolarul
ca inconvertibil, fapt ce a determinat suspendarea sistemului instaurat la Bretton Woods.

Principalele trăsături ale sistemului monetar internaţional creat la Bretton

Woods au fost următoarele:
a) definirea monedelor naţionale prin raportarea la aur sau la dolarul american, definit
el însuşi în aur; conform acestei reguli, fiecare stat membru îşi defineşte moneda naţională prin
raportarea la o cantitate convenţională de aur, considerat ca denominator comun, ori prin
referire la dolarul american, cu conţinutul său metalic existent la acea dată (0,888671 g sau 1
uncie de aur = 34,92 dolari); referirea la dolar nu era, aşadar, decât o manieră indirectă de
raportare la aur, care rămânea singurul mijloc de plată internaţional incontestabil (moneda
internaţională de ultimă instanţă);
b) fixitatea, dar ajustabilitatea cursurilor de schimb, ceea ce presupune:
- calcularea cursurilor de schimb oficiale pe baza parităţilor metalice (stabilite, la
rândul lor, în funcţie de conţinuturilor în aur) şi menţinerea acestor parităţi şi cursuri
nemodificate o perioadă de timp îndelungată;
- menţinerea cursurilor de schimb formate pe piaţă în limite de variaţie strânse în jurul
cursurilor oficiale: ±1%;
- revizuirea cursurilor oficiale (parităţilor metalice) prin devalorizări sau revalorizări
efectuate prin proceduri prestabilite, şi anume:
- până la 10%, cu singura condiţie de a notifica măsura respectivă conducerii FMI,
- peste 10%, cu condiţia ca măsura să fie impusă de un dezechilibru fundamental al
balanţei de plăţi, care nu poate fi eliminat pe altă cale;
c) unicitatea cursurilor de schimb (atât pentru tranzacţii curente, cât şi pentru cele de
capital, atât pentru rezidenţi, cât şi pentru nerezidenţi etc.)
d) libera convertibilitate a monedelor, concretizată prin următoarele reguli:
 - fiecare stat participant se obligă să răscumpere propria sa monedă deţinută de un alt
stat membru, cedând în schimb fie moneda statului deţinător, fie aur;
- angajamentul de conversiune menţionat mai sus este valabil numai în măsura în care
priveşte plăţile curente, nu şi mişcările de capitaluri (convertibilitate de cont curent);
- mişcările de capitaluri pot fi limitate de statele interesate, inclusiv prin interzicerea
convertibilităţii pentru acest tip de tranzacţii (control valutar).
În materie de convertibilitate, au intervenit, ulterior, unele decizii naţionale
importante, care au modificat sensibil conţinutul acestui concept, iar aceasta atât în raport cu
sensul său tradiţional, cât şi cu prevederile iniţiale ale acordului de la Bretton Woods.

Criza sistemului de la Bretton Woods

Modificările pe care sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods le-a suferit
chiar şi în perioada în care a funcţionat relativ satisfăcător nu au împiedicat antrenarea sa într-
o profundă criză, care va duce, în final, la reformarea radicală a acestui sistem. Cauzele crizei
sunt multiple şi au fost analizate pe larg de economiştii epocii, care au evidenţiat atât
contradicţiile iniţiale ale sistemului, cât şi problemele apărute pe parcurs, ca urmare a faptului
că noile realităţi manifestate în economia mondială în perioada postbelică au făcut imposibilă
aplicarea principiilor adoptate în 1944 la Brettton Woods.
Astfel, economistul belgian R. Triffin1 a demonstrat, încă la începutul anilor ’60, că
sistemul nu este viabil din două motive şi că unul din acestea apare în mod inevitabil:
a) fie că SUA nu creează suficienţi dolari, ceea ce împiedică dezvoltarea comerţului
mondial (dezinflaţie la scara mondială);
b) fie că SUA creează dolarii care se cer pe piaţă, ceea ce permite manifestarea şi
amplificarea tensiunilor inflaţioniste şi, în modul acesta, slăbirea legăturii dintre dolar şi aur.
Ambele fenomene - cunoscute în literatură sub denumirea de „paradoxul lui Triffin”
- s-au manifestat în diverse faze ale evoluţiei sistemului de la Bretton Woods, confirmând
valabilitatea analizelor respective.
Astfel, primul caz a apărut în perioada 1945 – 1958, când în lume s-a manifestat o
„foame de dolari”. Într-adevăr, în perioada respectivă, SUA au înregistrat excedente comerciale
importante, ceea ce a făcut ca dolarul – singurul mijloc internaţional de plată – să devină tot
mai rar.
Al doilea caz s-a manifestat în deceniile următoare, când balanţa de plăţi a SUA a
început să înregistreze mari deficite cronice, ceea ce a alimentat lumea cu o pletoră de dolari,
provocând, în modul acesta, creşterea preţului de piaţă al aurului (exprimat în $), deprecierea
dolarului şi „fuga de dolari”. S-a învederat astfel că, aşa cum a fost conceput, sistemul de la
Bretton Woods are tendinţa de a eluda orice constrângere impusă pentru crearea de lichidităţi
internaţionale şi de a desfiinţa orice posibilitate a autorităţilor naţionale americane de a controla
masa monetară internă. Or, această lipsă de disciplină alimentează inflaţia, provocând
epuizarea rezervelor de aur a SUA şi pierderea încrederii în moneda americană. Cauza este
faptul că sistemul permite statului care emite moneda-cheie (SUA) să abuzeze de poziţia sa
dominantă şi să neglijeze efectele politicii sale asupra restului lumii (atitudine calificată drept
benign neglect = neglijare benignă).
Astfel, în cazul în care o ţară oarecare, alta decât SUA, înregistrează un deficit în
balanţa sa de plăţi, în conformitate cu principiile sistemului de la Bretton Woods, ţara
respectivă este nevoită să recurgă pentru acoperirea deficitului la rezerva sa valutară (aur,
valute şi devize). În cazul în care deficitul se menţine, iar rezerva valutară este pe cale de
epuizare, dar ţara în cauză apreciază că deficitul este temporar, aceasta poate solicita ajutorul
Fondului Monetar Internaţional. Ajutorul constă în credite, care sunt acordate cu condiţia ca
ţara respectivă să adopte şi să aplice măsuri de natură să ducă la restabilirea echilibrului balanţei
sale de plăţi. În cazul în care, în pofida acestor măsuri, dezechilibrul se menţine, adică se
învederează a fi unul „fundamental”, nu temporar, ţara respectivă, confruntată cu pericolul
epuizării rezervei valutare şi a imposibilităţii accesului la credite externe, este nevoită ca, mai
devreme sau mai târziu, cu acordul Fondului Monetar Internaţional, să devalorizeze moneda sa
naţională, acţiune de natură să ducă la reechilibrarea balanţei sale de plăţi.
Aceste reguli disciplinatoare, valabile pentru toate ţările participante la sistem, nu se
aplică însă în cazul SUA – ţara emitentă a monedei cheie a sistemului. În cazul în care balanţa
de plăţi a SUA este deficitară, iar guvernul american nu este dispus – dintr-un motiv sau altul
– să recurgă la rezerva sa valutară (aur şi monede străine convertibile), este suficient să emită
dolarii de care are nevoie, „punând în funcţiune maşina de tipărit hârtie” (mai precis, dolarii
sunt creaţi prin creditele acordate de băncile americane clienţilor lor din străinătate, credite care
alimentează, la rândul lor, depozitele în dolari existente în conturile deschise clienţilor
respectivi la băncile americane). Aceşti dolari (depozite în dolari la băncile americane =
monedă scripturală) nou emişi sunt, în primul rând, monedă internă a SUA, însă sunt totodată,
fără nici o modificare de formă, monedă internaţională, capabilă să îndeplinească funcţia de
mijloc de rezervă şi mijloc de plată internaţional. Ca urmare, deţinătorii iniţiali ai acestor dolari,
care au obţinut dolarii respectivi prin împrumuturi contractate de la băncile americane, prin
export de mărfuri în SUA, prin încasarea unor creanţe asupra cetăţenilor americani ş.a.m.d.,
pot ulterior să vândă dolarii pe piaţa valutară internaţională altor persoane interesate. În modul
acesta, dolarii nou emişi pentru acoperirea deficitului balanţei de plăţi a SUA alimentează în
permanenţă oferta de dolari de pe piaţa valutară internaţională, ceea ce este de natură să
determine scăderea preţului dolarului exprimat în alte monede naţionale (deprecierea
dolarului). Însă, conform acordurilor de la Bretton Woods, SUA nu au avut nici o obligaţie să
susţină cursul dolarului, ci băncile centrale ale celorlalte state participante trebuiau să intervină
pe piaţă pentru a menţine cursurile monedelor lor faţă de dolar în limitele de variaţie de ±1%
faţă de cursurile oficiale (parităţile metalice). Intervenţiile respective constau în cumpărarea de
dolari depreciaţi (ceea ce măreşte cererea de dolari) şi vânzarea de monedă naţională repreciată
(ceea ce măreşte oferta de monedă naţională, căutată pe piaţă), ducând, astfel, la reîncadrarea
cursurilor în marjele de variaţie admise (±1%), dar şi la creşterea rezervelor în dolari ale
băncilor centrale respective. De fapt, aceşti dolari nu erau ţinuţi inactivi în rezervele valutare
oficiale, căci, fiind interesate să încaseze dobânzi la disponibilităţile lor în dolari, băncile
centrale ale statelor membre plasau aceşti dolari, la rândul lor, la băncile comerciale americane
sau la alte bănci care operează pe piaţa valutară internaţională, generând, în modul acesta, un
proces de multiplicare de tipul „creditele fac depozitele şi depozitele fac creditele”, al cărui
efect este creşterea excesivă a ofertei de dolari (capitaluri disponibile pe termen scurt) de pe
piaţa valutară internaţională. Aceşti dolari au fost numiţi „eurodolari”. Prin definiţie,
„eurodolarii” sunt depozite la vedere în dolari, deţinute de persoane fizice sau juridice la bănci
comerciale din afara SUA şi care circulă în exteriorul statului emitent (SUA). „Eurodolarii”
sunt, aşadar, o monedă care îmbracă exclusiv forma de monedă scripturală1 şi care este deţinută
şi utilizată în afara SUA. În mod similar pot exista şi alte eurovalute, în condiţiile în care se
constituie şi se utilizează depozite la vedere într-o altă monedă naţională, în afara statului
emitent. Există, deci, o extraneitate a locurilor de deţinere şi de gestionare, ceea ce face ca piaţa
eurovalutelor să nu fie controlată nici de către autoritatea monetară din ţara emitentă şi nici de
autorităţile monetare din ţările-gazdă. Pentru SUA, procedeul de alimentare a lichidităţii
internaţionale descris mai sus prezintă evidente avantaje, deoarece, în caz de deficit al balanţei
lor de plăţi, nu sunt obligate, ca alte ţări, să adopte măsurile de însănătoşire a economiei, care
ar implica, eventual, sacrificarea unor obiective interne ale politicii economice (realizarea unui
anumit ritm de creştere economică, a unui anumit nivel al ocupării mâinii de lucru, a unui
anumit nivel al şomajului etc.). De asemenea, fiind în măsură să suporte timp îndelungat un
deficit important al balanţei lor de plăţi, SUA pot să-şi întărească poziţiile economice şi politice
în lume, achiziţionând acţiuni ale firmelor din alte ţări, înfiinţând noi întreprinderi în
străinătate, cumpărând terenuri, acordând ajutoare economice guvernelor aliate ş.a.m.d. Cu alte
cuvinte, deşi puternic inserată în economia mondială, economia americană nu suportă, la fel ca
alte economii deschise, constrângerea externă, care, în cazul cursurilor fixe, este una foarte
rigidă.

1.4. Anii de tranziţie: 1971 – 1973

În decembrie 1971 a avut loc o conferinţă monetară internaţională al cărui scop a fost
acela de a realinia valorile cursurilor de schimb pentru principalele monede. Aranjamentul
Smithsonian a propus modificarea cursului de schimb între dolar şi aur de la 35$ uncia la 38,20$.
După această modificare sistemul a operat cu rate de schimb fixe, faţă de care băncile centrale s-
au angajat să menţină o fluctuaţie de +2,25% paritatea fixată.
Realinierea valorilor monedelor ce a decurs din acordul Smithsonian a reprezentat un
moment de respiro înaintea apariţiei crizei cursului, calmul aparent având o viaţă scurtă. Astfel,
în 1972, lira sterlină a început să fluctueze, în conformitate cu condiţiile oferite de cerere şi
ofertă.
Deşi valoarea în aur a dolarului a fost oficial schimbată, dolarul a rămas în continuare
neconvertibil în aur şi, de aceea, deprecierea dolarului nu a ţinut cont în primul rând de
mişcările oficiale ale aurului. Mişcările speculative din 1972 şi 1973 au condus la o nouă
depreciere a dolarului, în februarie 1973, astfel uncia de aur crescând de la 38$ la 42,22$. Cu
toate acestea, presiunea a persistat, fapt ce a determinat, în martie 1973, fluctuarea liberă a
principalelor monede.

1.5. 1973 până în prezent

Deşi obişnuim să ne referim, începând cu 1973, la sistemul ratelor de schimb ca la un

sistem al flotării libere, independenţei generalizate, totuşi, acesta este un produs determinat
numai de forţele pieţei, de cerere şi ofertă. Sistemul, aşa cum operează este descris mai bine de
expresia “flotare controlată” sau “flotare administrată”, în cadrul căreia băncile centrale
intervin din timp în timp în scopul obţinerii unei rate de schimb dorite, diferite de cea care ar
fi fost oferită de cerere şi de ofertă. Aceste flotări controlate nu se aplică însă tuturor ţărilor şi
tuturor monedelor. Spre exemplu, dolarul american are o fluctuaţie liberă, în timp ce alte ţări
aleg să-şi menţină monedele la o valoare fixă faţă de un coş de valute. Un astfel de coş este şi
cel reprezentat de DST, moneda în care este constituită rezerva internaţională a F.M.I.
Totodată, se remarcă şi o altă practică, aceea de a alege o cale intermediară între flotarea liberă
şi cursul fix. În acest caz, rata de schimb este menţinută fixă o perioadă de timp, după care este
ajustată la intervale regulate în scopul punerii de acord cu presiunea exercitată de cerere şi
ofertă.

1.6. Decizia cu privire la alegerea sistemului ratei de schimb

Toate monedele îşi fixează rata de schimb în raport cu o altă monedă cheie, să zicem
dolarul american, şi apoi, pornind de la aceasta, se poziţionează faţă de monedele oricărei alte
ţări. Sub un astfel de aranjament fiecare ţară trebuie să urmărească cu atenţie politica monetară
a ţării emitente a monedei-cheie alese în scopul de a menţine aceeaşi rată a inflaţiei şi, prin
aceasta, să păstreze rata de schimb fixă.
Sistemul ratelor de schimb flexibile sau flotante apare când rata de schimb este
determinată de către forţele pieţei, în speţă cererea şi oferta. Dacă cererea pentru o monedă
creşte în raport cu oferta, moneda se va aprecia, în timp ce monedele în cazul cărora cantitatea
furnizată depăşeşte cantitatea cerută se depreciază.
Economiştii nu sunt toţi de aceeaşi părere în legătură cu avantajele şi dezavantajele
sistemului flotării libere faţă de cel al ratelor fixe. Spre exemplu, unii dintre ei susţin că
avantajul major al ratelor flexibile este acela că fiecare ţară poate avea propria politică
macroeconomică, independent de politicile altor ţări. Pentru a menţine ratele fixe, ţările trebuie
să aibă acelaşi nivel al inflaţiei, fapt ce reprezintă adesea o sursă a problemelor economice (vezi
situaţia existentă după cel de al II-lea Război Mondial). Dat fiind mediul politic diferit, precum
şi diferenţele existente din punct de vedere cultural, este chiar rezonabil ca fiecare ţară să
urmeze propria politică monetară. Ratele de schimb flotante permit o ajustare normală la aceste
rate ale inflaţiei.
Tocmai de aceea, există economişti care consideră că exact această libertate pe care o
are fiecare ţară în a-şi fixa rata inflaţiei este un aspect indezirabil al cursurilor de schimb
flotante. Aceştia sunt susţinătorii ideii că ratele fixe sunt utile în ceea ce priveşte stabilirea unei
discipline internaţionale în politicile inflaţioniste ale statelor. Ratele fixe asigură o ancoră
pentru ţările cu tendinţe inflaţioniste. Prin menţinerea unei rate fixe de schimb faţă de dolar
(sau altă monedă), fiecare ţară îşi are rata inflaţiei “ancorată” de dolar, şi, ca atare, va urma
politica stabilită pentru dolar.
Criticii ratelor de schimb fluctuante susţin, de asemenea, că acestea sunt subiect al
speculaţiei destabilizatoare. Sigur că, în funcţie de nivelul anticipat al cursului, anumiţi
speculatori vor încerca să câştige dintr-o poziţie de apreciere sau depreciere a monedei. Totuşi,
ei la fel de bine pot să şi piardă şi o greşeală făcută de două ori îi poate chiar elimina din piaţă
 Cercetările au arătat că există diferenţe sistematice între ţări în alegerea unui sistem de
rate fix sau fluctuant. O caracteristică importantă este mărimea ţării în termeni de activitate
economică sau PIB. Ţările mari tind să fie mai independente şi mai puţin tentate în a-şi subjuga
politicile naţionale cu scopul de a menţine o rată fixă de schimb faţă de monedele străine.
Deschiderea economiei reprezintă un alt factor important. Prin deschidere se înţelege
gradul în care o ţară depinde de comerţul internaţional. Cu cât este mai mare fracţiunea de
bunuri comercializate pe plan internaţional din PIB, cu atât o economie este mai deschisă. O
ţară cu un comerţ internaţional limitat reprezintă o ţară închisă. De remarcat însă că,
deschiderea depinde de mărimea ţării. Cu cât economia este mai deschisă, cu atât este mai mare
greutatea preţurilor bunurilor ce fac subiect al comerţului internaţional în nivelul mediu al
preţurilor pe plan naţional. De aceea, impactul ratei de schimb asupra nivelului mediu al
preţurilor este mai mare.
Ţările care-şi propun să menţină rate înalte ale inflaţiei în raport cu partenerii
comerciali vor avea dificultăţi în menţinerea unei rate de schimb fixe. Din acest punct de
vedere, vom constata că ţările cu experienţe inflaţioniste diferite de medie, fie vor utiliza un
sistem de rate flotante, fie vor folosi un sistem mixt în care ratele de schimb sunt ajustate la
intervale scurte de timp în scopul compensării efectelor inflaţioniste.
Recent, cercetătorii s-au concentrat asupra modului cum alegerea unei rate de schimb
va afecta stabilitatea economiei. Dacă autorităţile naţionale caută să minimizeze fluctuaţiile
neaşteptate în domeniul nivelului preţurilor, atunci vor alege un sistem al ratelor de schimb
care reduce aceste fluctuaţii. Astfel, cu cât preţurile mărfurilor ce reprezintă subiectul activităţii
de comerţ exterior fluctuează mai mult, cu atât ţara respectivă se va îndrepta spre un sistem
flotant, atât timp cât ratele flotante ajută la izolarea economiei faţă de schimbările de preţuri.
Cu cât sunt mai mari fluctuaţiile în oferta de bani, cu atât ţara în cauză va aplica o rată fixă,
atât timp cât fluxurile internaţionale de bani servesc ca absorbanţi ai şocurilor. La o rată de
schimb fixă, o ofertă de monedă naţională în exces va cauza o ieşire de capital datorită faptului
că o parte din acest exces este eliminat prin intermediul deficitului balanţei de plăţi. Prin ratele
flotante, excesul în oferta de monedă este reţinut acasă şi se reflectă intr-un nivel al preţurilor
mai mare şi în deprecierea monedei naţionale.
1.7. Sistemul monetar european

În martie 1979 s-au pus bazele Sistemului Monetar European. SME a impus ţărilor
membre să menţină între ele fluctuaţii ale ratei de schimb mici, în timp ce faţă de celelalte
ţări membre sunt permise fluctuaţii mari. SME a lucrat destul de bine în anii ’80 şi a condus
la un anume optimism care a permis anticiparea unui nou sistem european cu o singur bancă
centrală şi o singură monedă. Acesta a fost spiritul Tratatului de la Maastricht, care a fost
semnat în decembrie 1991.
Tratatul s-a referit la următoarele aspecte:
- îndepărtarea imediată a restricţiilor existente în fluxurile europene de capital
precum şi mai buna coordonare a politicilor fiscale şi monetare;
- stabilirea Institutului Monetar European, în ianuarie 1994, în vederea
coordonării politicilor monetare ale băncilor centrale şi efectuării pregătirilor pentru o singură
politică monetară;
- stabilirea unui sistem de rate fixe între ţările membre în raport cu ECU
(European Currency Unit), acest ECU devenind o monedă în adevăratul sens al cuvântului. De
asemenea, s-a stabilit şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene, fie, cel mai devreme, începând
cu 1997, fie, cel mai târziu, în 1999.
Realizarea Uniunii Monetare sub imperativele Sistemului Monetar European
presupune ca toate ţările să obţină o anumită convergenţă a politicilor macroeconomice.
Ele trebuie să aibă rate ale inflaţiei apropiate, rate ale globalizării inflaţiei apropiate, rate
ale dobânzii asemănătoare şi deficite bugetare capabile să facă posibilă instaurarea u nei
singure monede.
 Capitolul 2 VALUTE, MONEDE INTERNAŢIONALE, DEVIZE

Pentru a se realiza schimburile economice internaţionale este necesar, aşa cum am

arătat deja, utilizarea unor mijloace şi instrumente de plată. În această sferă se înscriu valutele,
monedele internaţionale şi devizele.

2.1. Valutele

Valuta reprezintă moneda naţională a unei ţări, în condiţiile în care aceasta

îndeplineşte funcţiile de instrument de plată şi unitate de rezervă şi în alte ţări decât cea
emitentă.
Valuta se poate prezenta fie sub formă de numerar – valuta efectivă (bancnote sau
monezi), fie sub formă de valută în cont, situaţie în care se află într-un cont, ca disponibil
bancar. Valuta în numerar are în prezent o utilizare mai redusă datorită riscului de a fi furată
sau pierdută. De multe ori, în situaţia în care o persoană circulă în străinătate valuta în numerar
este înlocuită cu cecul de călătorie sau cardul.
Valuta în cont se constituie din depunerea la bancă, într-un cont, a valutei în numerar.
Aceste depuneri se pot face la termen şi la vedere.
În funcţie de modul de preschimbare, valutele pot fi:
- convertibile, acestea fiind reprezentate de monedele care se schimbă liber contra
unor alte monede naţionale sau internaţionale. Acest tip de valute presupune existenţa unui
angajament al ţării emitente de a converti propria monedă la cererea oricărui deţinător, în orice
altă monedă;
- neconvertibile, acestea fiind valute care nu pot fi schimbate în alte valute decât
cu aprobarea instituţiei abilitate;
- transferabile, acestea fiind reprezentate de acele valute care au un grad de
convertibilitate stabilit în cadrul unei înţelegeri pe plan regional;
- liber-utilizabile, valute cu o convertibilitate totală, recunoscute de FMI şi de
către alte organizaţii financiare internaţionale ca utilizabile la scară largă în tranzacţiile
internaţionale. Aici putem include dolarul SUA, lira sterlină, euro, yenul japonez.
 În accepţiunea generală, convertibilitatea reflectă însuşirea unei monede de a fi
preschimbată în mod liber pe piaţă, fiind eliminate toate restricţiile cu privire la suma de
schimbat şi calitatea persoanei care realizează schimbul (rezident sau nerezident).
Convertibilitatea poate îmbrăca diferite forme şi anume: convertibilitate generală,
dacă se referă la tranzacţiile curente şi la mişcările de capital; convertibilitate externă
nelimitată, aplicabilă tranzacţiilor curente şi mişcărilor de capital ale nerezidenţilor,
convertibilitate externă limitată, care se asigură nerezidenţilor pentru tranzacţii curente şi
convertibilitate internă sau de cont curent, ce presupune accesul la valută al agenţilor economici
pentru plăţi, dar şi dreptul persoanelor fizice de a cumpăra valută la cursul de schimb în vigoare.
Pentru realizarea convertibilităţii unei monede sunt necesare anumite condiţii:
- creşterea puterii de cumpărare a monedei, condiţie care presupune creşterea
productivităţii muncii şi a producţiei economice în general, precum şi creşterea venitului
naţional;
- existenţa unui potenţial economic ridicat, care să asigure cantităţile de mărfuri
cerute de partenerii externi;
- realizarea unui curs valutar relativ stabil al monedei naţionale, sprijinit de
existenţa unei rezerve internaţionale a băncii centrale care să asigure mijloacele de intervenţie
pe pieţele valutare în vederea menţinerii stabilităţii;
- realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate;
- existenţa unui buget echilibrat;
- inexistenţa unei datorii externe sau micşorarea acesteia pe cât posibil;
- desfiinţarea restricţiilor valutare de orice tip.
Convertibilitatea prezintă şi anumite riscuri, cele mai importante putând fi cele legate
de epuizarea rezervelor valutare, de creşterea preţurilor mărfurilor importante, precum şi de
pierderea controlului asupra circulaţiei băneşti şi inflaţiei.
În funcţie de regimul de definire, valutele se grupează în:
- valute care evoluează liber pe piaţă şi flotează liber în funcţie de cerere şi de
ofertă;
- valute care flotează în funcţie de alte valute convertibile;
- valute al căror curs este legat de DST.
Valuta de rezervă reprezintă moneda unei ţări care se atrage, păstrează şi
administrează de către autorităţile monetare ale altei ţări în vederea asigurării mijloacelor
necesare pentru acoperirea deficitului balanţei de plăţi, pentru susţinerea cursului de schimb şi
pentru garantarea solvabilităţii pe plan internaţional.
 Pentru ca o monedă să servească drept valută de rezervă aceasta trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii: să joace un rol esenţial în operaţiunile financiar-valutare
internaţionale; să fie liber convertibilă şi să se bucure de stabilitate pe termen lung.

2.2. Monedele internaţionale

Monedele internaţionale sunt reprezentate fie de către monedele naţionale care,

datorită unor caracteristici manifestate într-o anumită conjunctură internaţională, servesc ca
mijloc de plată şi de rezervă pe piaţa internaţională, fie de către anumite unităţi de cont emise
de organisme financiare internaţionale (unităţi artificiale) care servesc stingerii creanţelor şi
obligaţiilor pe plan internaţional.
Din prima categorie de monede internaţionale menţionăm dolarul american, urmat de
euro, yen, lira sterlină.
Din cea de-a doua categorie se remarcă DST-ul, ECU, precum şi alte monede care
treptat şi-au pierdut importanţa ca E.U.A. (European Unit of Account) sau A.M.U. (Assian
Monetary Unit).
Aceste monede internaţionale au fost denumite şi monede compozite sau unităţi
monetare artificiale.

Drepturile speciale de tragere

Consiliul Guvernatorilor din cadrul Fondului Monetar Internaţional a hotărât în anii
1968 – 1969 crearea Drepturilor Speciale de Tragere în calitate de monedă de rezervă.
Drepturile Speciale de Tragere (Special Drawing Right) reprezintă o unitate monetară
de cont şi de rezervă emisă şi utilizată de F.M.I.
Drepturile Speciale de Tragere sunt considerate active create de F.M.I. pentru a
suplimenta activele de rezervă existente. Emisiunea DST-urilor se fundamentează pe baza
cerinţelor globale de lichidităţi internaţionale pe termen lung şi se aprobă de către Consiliul
Guvernatorilor cu o majoritate de 85% din total.
Ţările membre ale F.M.I. pot utiliza Drepturile Speciale de Tragere în diverse operaţii
pe care le realizează:
- în aranjamentele SWAP prin care un stat membru al FMI transferă DST unui alt
stat membru în schimbul unor sume echivalente în valută;
 - ţările membre pot cumpăra sau vinde DST cu cedare la o dată viitoare (operaţie
la termen) în schimbul unor sume în valută sau a altui activ monetar la o rată de schimb
convenită;
- contractarea unor împrumuturi în DST la o rată a dobânzii şi scadenţe
prestabilite;
- constituirea de garanţii în DST.
Drepturile Speciale de Tragere se pot utiliza, de asemenea, în acordarea de facilităţi
de ajustare structurală.
Drepturile Speciale de Tragere nu îndeplinesc toate funcţiile unei monede
internaţionale; acestea nu pot fi folosite ca mijloace directe de plată, ci numai prin convertirea
lor în alte valute şi cu o circulaţie limitată la instituţiile financiare internaţionale.

2.3. Devizele

Devizele se definesc ca titluri de credit pe termen scurt exprimate în valută.

Titlurile de credit reprezintă documente sau înscrisuri care îi conferă titularului dreptul
de a încasa sumele conţinute de textul lor, la o anumită dată care se numeşte scadenţă. Aceste
documente au forme şi conţinut standardizate, pot fi negociate (vândute şi cumpărate) şi au o
valoare nominală (cea înscrisă în document) şi una de piaţă.
Practic, aceste titluri de credit prezintă următoarele caracteristici:
- se exprimă prin documente sau înscrisuri care reflectă formarea, transmiterea şi
exercitarea unui drept de creanţă;
- acest drept de creanţă se exercită în anumite condiţii prestabilite;
- documentul capătă putere circulatorie, independent de tranzacţia care l-a
generat.
După cum se poate observa chiar din definiţie, titlurile de credit reprezintă totodată şi
instrumente de plată şi instrumente de credit.
Clasificarea titlurilor de credit:
I. În funcţie de modul în care este desemnat posesorul, titlurile de credit pot fi:
- nominative, în situaţia în care conţin desemnarea expresă a numelui primului
titular;
- la ordin, când, pe lângă numele titularului, conţin şi o clauză în conformitate cu
care se poate dispune ca plata să se facă unei alte persoane;
 - la purtător, când nu cuprind menţiuni cu privire la titularul dreptului de creanţă,
deţinătorul titlului putând face uz de acesta.
II. După conţinutul lor, titlurile de credit pot fi:
- titluri de credit propriu-zise, care se referă la obligaţia de a plăti o sumă de bani
sau de a preda o cantitate de marfă la un anumit termen. Aici putem enumera cambiile şi biletele
la ordin;
- titluri de credit reprezentative, care reprezintă un drept real al titularului asupra
unei mărfi determinate şi depozitate oficial. Din această categorie menţionăm conosamentul
(document eliberat de comandantul unei nave, prin care se face dovada încărcării mărfii la
bord), warrant-ul (documentul eliberat de un depozit prin care se stabileşte dreptul de
proprietate asupra mărfii, cât şi un eventual drept de garanţie), poliţa de încărcare, recipisa de
depozit.
- titluri de credit de participare, sunt cele pe care le dobândesc titularii în calitate
de participanţi la o societate (acţiuni, obligaţiuni);
- titluri improprii, de complezenţă, care nu au la bază acte comerciale; debitorul,
prin intermediul lor, procură o sumă de bani necesară beneficiarului. Aceste titluri au caracter
de probă şi legitimare.
Ca instrumente de plată, titlurile de credit pe termen scurt prezintă anumite avantaje
care le fac foarte întrebuinţate în relaţiile economice internaţionale. În primul rând, reflectă
certitudinea efectuării plăţii la un anumit termen; în al doilea rând, pot circula prin gir sau
andosare ceea ce permite schimbarea beneficiarului iniţial, documentul putând fi cedat unui
nou beneficiar; în al treilea rând, ele fiind negociabile, pot fi scontate sau forfetate fapt ce
permite încasarea sumelor înainte de scadenţă.

Cambia
Cambia (trata) cuprinde ordinul necondiţionat prin care trăgătorul cere trasului să
plătească o sumă de bani beneficiarului la o anumită scadenţă. Achitarea se poate cere şi la
ordinul unei alte persoane sau a deţinătorului cambiei.
Cambiile internaţionale cuprind următoarele elemente: denumirea de cambie, ordinul
necondiţionat de a plăti o sumă determinată, numele şi adresa persoanei care trebuie să
plătească suma, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa, locul plăţii, data şi locul emiterii,
semnătura trăgătorului.
1. denumirea de cambie – în scopul de a-i avertiza pe toţi semnatarii asupra drepturilor
şi obligaţiilor ce decurg din angajarea lor în obligaţia cambială.
 2. ordinul pur şi simplu necondiţionat de plată unei sume de bani; acesta pentru a fi explicit
reprezintă voinţa emitentului de a plăti. Ordinul nu poate fi condiţionat de efectuarea unei
contraprestaţii, serviciu sau efectuarea plăţii într-un anumit mod. Orice condiţionare a ordinului de
plată atrage după sine nulitatea cambiei. Suma trecută pe cambie trebuie să fie înscrisă şi în cifre şi
în litere şi se precizează moneda în care urmează să se plătească.
3. numele trasului – acesta trebuie să fie indicat pe cambie, pentru că el trebuie să
plătească şi va deveni debitor cambial principal, din momentul acceptării. Trăgătorul se poate
indica pe el însuşi ca tras sau poate indica mai mulţi traşi, nu alternativ, ci în mod cumulativ.
Repartizarea unor cote atrage după sine nulitatea cambiei.
4. scadenţa reprezintă data la care cambia urmează să fie plătită. Data are următoarele
atribute:
- să fie certă, deci momentul plăţii nu trebuie să fie legat de un alt moment;
- să fie fermă, unică şi posibilă.
Scadenţa unei cambii are mai multe valenţe:
a. poate să fie la vedere - în acest caz se consideră că prezentarea cambiei la plată
trebuie să se facă în termen de 1 an de la data emiterii,
b. poate să fie la un termen de la vedere - în acest caz de la început se specifică pe
cambie un termen scurt de 30-60 zile de la prezentarea cambiei la acceptare,
c. poate să fie la un anumit termen de la data emiterii. Calculul se începe din ziua
următoare emiterii şi scadenţa e ultima zi a termenului calculat. Dacă se omite anul se consideră
anul emiterii cambiei. Dacă luna în care apare scadenţa a trecut în anul respectiv, atunci se
consideră luna respectivă din anul următor.
d. poate să fie la o dată fixă.
5. locul unde se face plata – locul unde se obţine plata din partea trasului, iar în caz de
refuz la plată este locul în care va fi acţionat în instanţă. Emitentul este cel care fixează locul
plăţii şi legislaţia aplicată în caz de litigiu.
6. beneficiarul – persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se plătească suma
totală.
În textul cambiei pot fi desemnaţi mai mulţi beneficiari cumulativ sau menţionaţi în
mod alternativ şi atunci oricare dintre ei poate exercita dreptul asupra cambiei. Beneficiar poate
fi însuşi trăgătorul cambiei. Când în text este menţionată clauza ,,nu la ordin’’ beneficiarul nu
poate transmite cambia prin gir, ci prin cesiune şi se întocmeşte un act suplimentar.
7. data şi locul emiterii cambiei – trebuie să cuprindă întotdeauna ziua, luna şi anul
emiterii. Data trebuie să fie unică, certă şi posibilă. Datele imposibile sau care se află în
contradicţie cu scadenţa atrage după sine nulitatea cambiei. Dacă nu e trecut locul emiterii, este
considerat domiciliul trăgătorului. Dacă nici acesta nu e trecut pe cambie, aceasta este nulă.
8. semnătura emitentului trebuie să fie autografă şi să cuprindă numele şi prenumele
sau denumirea firmei care a emis cambia.
În cazul cambiilor în alb (care înseamnă că unei cambii îi lipseşte un anumit element
din cele prezentate) trebuie să ţinem cont că:
- nu poate lipsi semnătura trăgătorului,
- dacă la emitere cambia poate fi incompletă, până în momentul prezentării la
plată trebuie completată.
Omisiunea unor anumite elemente trebuie să fie făcută voluntar. Pentru completarea
cambiei trebuie să existe autorizarea prealabilă din partea trăgătorului ca beneficiarul să
completeze cambia în anumite condiţii.
Clauza de ,,negaranţie pentru acceptare’’ - inserată de trăgător pe cambie îl eliberează
de posibilitatea de a fi urmărit înainte de scadenţă ca urmare a faptului că trasul refuză să
accepte cambia.
Clauza ,,după aviz’’ inserată de trăgător pe cambie îl autorizează pe tras să nu facă
plata decât în urma unei avizări prealabile făcute de trăgător.

Acceptarea cambiei
Ordinul de plată dat de trăgător nu îl obligă cu nimic pe tras faţă de plată. Acesta
devine debitor cambial în momentul în care acceptă cambia.
Acceptarea este obligatorie pentru:
- cambiile plătibile la un terţ sau dintr-o altă localitate,
- cambiile plătibile la un anumit termen de la vedere,
- când a fost înscrisă clauza prezentării cambiei la acceptare.
Cambia va fi prezentată acceptării trasului în orice moment până la scadenţă.
Acceptarea se scrie direct pe cambie cu menţiunea acceptat şi semnătura trasului.
Acceptarea se poate face şi pentru o parte din sumă.
Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează plata cambiei. Avalul este o
garanţie care se dă pe faţa cambiei şi atunci este suficientă simpla semnătură, sau pe spatele
cambiei când se scrie „pentru aval” şi se semnează de către persoana care garantează
suplimentar.
Avalul poate fi comercial, atunci când este dat de un agent economic, sau bancar,
atunci când este dat de o bancă.
 Cambia poate circula prin gir sau andosare.
Girarea se poate face în mai multe feluri:
- gir plin – sunt indicate toate elementele de identificare ale noului beneficiar;
- gir în alb – nu se precizează numele noului beneficiar.
Prin andosare garantarea cambiei se măreşte, pentru că fiecare girant răspunde solidar
de neplata sumei la scadenţă.
Vânzarea cambiei înainte de scadenţă se numeşte scontare; taxa de scont este taxa de
la care se porneşte când se calculează dobânda comercială; taxa de rescont se obţine micşorând
taxa de scont ce s-a încasat de către banca intermediară.
Prin scont se acordă un credit celui ce solicită,credit care este garantat cu ajutorul
instrumentului în cauză.
În cazul neacceptării, la scadenţă beneficiarul se adresează autorităţilor juridice care
emit un document prin care se certifică refuzul la plată – protest la cambie - urmat de o
ordonanţă de amortizare emisă de instanţa judecătorească care pune beneficiarul să-şi
recupereze treptat suma după un calendar fixat de justiţie.
Dacă se execută un girant pentru o plată protestată, el se poate adresa justiţiei pentru
o acţiune de regres la cambie.
Cambia poate conţine clauza ,,fără protest’’ ce permite executarea trasului fără
cheltuieli suplimentare.
Clasificarea cambiilor:
- comerciale – rezultate în urma unui contract comercial;
- bancare – se folosesc când o bancă comercială a acordat un credit
cumpărătorului;
- documentare – se folosesc în condiţiile existenţei unui contract comercial când
se solicită remiterea unor documente;
- de complezenţă – stingerea sau acoperirea unei datorii de către debitor
beneficiarului.

Biletul la ordin
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană denumită emitent se obligă să
plătească altei persoane sau la ordinul ei o sumă de bani la o anumită scadenţă (emitent –
trăgător).
Elementele biletului la ordin:
1. denumirea de bilet la ordin;
 2. promisiunea de plată pură, simplă şi necondiţionată;
3. scadenţa e o dată certă, unică şi posibilă, atunci când nu e trecută e considerată
la vedere;
4. locul unde se face plata, atunci când acesta nu e specificat este considerat locul
unde s-a întocmit respectivul bilet;
5. numele şi adresa beneficiarului;
6. data şi locul emiterii;
7. semnătura emitentului autografă.
Reglementarea juridică a biletelor la ordin şi a cambiilor în România are la bază Legea
nr. 58/1934, modificată şi actualizată prin Legea nr. 83/1994 şi normele cadru ale BNR
nr.6/1994 privind tranzacţiile făcute de societăţile bancare şi celelalte societăţi financiare şi de
credit cu cambii şi bilete la ordin.

Cecul
Cecul este instrumentul de plată prin care trăgătorul , titular al unui cont la bancă dă
ordin necondiţionat ca banca să plătească o anumită sumă de bani către un beneficiar din
disponibilul său în cont.
Cecul este reprezentat de un formular tipizat.
Utilizarea cecului este guvernată de Legea cecului din 1934.
Părţile implicate:
1- trăgătorul este cel care ordonă plata, (persoană fizică sau juridică)
2- trasul este întotdeauna o bancă, fie că e banca la care trăgătorul are deschis un
cont, fie că e una corespondentă,
3- beneficiarul - persoana fizică sau juridică indicată de trăgător în favoarea căreia
se va face plata.
Aspecte implicate:
- trasul ( banca ) nu plăteşte fără a avea un ordin;
- presupune existenţa unei înţelegeri între trăgător şi bancă privind disponibilul din
care se va face plata;
- presupune existenţa unui disponibil în contul trăgătorului.
Cecul este întotdeauna plătibil la vedere.
Elementele cecului:
1. denumirea de cec;
2. ordinul pur şi simplu, necondiţionat de a plăti;
 3. suma trecută în cifre, litere şi moneda în care se va face plata;
4. numele trasului;
5. locul plăţii( dacă nu se specifică este sediul trasului);
6. locul şi data emiterii;
7. semnătura emitentului autografă.
Tipuri de cecuri:
1. după modul în care este trecut beneficiarul:
- nominative – situaţie în care beneficiarul este trecut în mod expres şi cecul se achită
numai acestuia, sunt transmise de obicei prin cesiune;
- la purtător – caz în care nu se menţionează expres numele beneficiarului, cecul
putând fi încasat de orice persoană care îl deţine,
- la ordin – se menţionează numele beneficiarului şi menţiunea la ordin care dă
dreptul acestuia să transmită cecul altei persoane prin gir.
2. după modul de încasare:
- cecuri barate utilizate pentru plata într-un cont bancar al beneficiarului (reprezintă
cecuri de virament - neputând fi plătite în numerar). Bararea poate apărea şi în cazul cecului
documentar, atunci când trăgătorul condiţionează plata de prezentarea anumitor documente la
bancă.
Bararea poate fi:
a. generală – nu sunt menţiuni între cele 2 linii paralele şi atunci banca nu poate
plăti decât unei bănci sau unui client al său şi poate circula prin andosare,
b. specială – atunci când se scrie denumirea băncii unde se efectuează plata.
- cecuri nebarate – şi în cazul acestor cecuri se poate plăti în numerar la ghişeul băncii,
sau în cont fără nici o restricţie.

Exemplu de cec special – cecul certificat – este cecul care poartă în el specificarea
expresă a existenţei provizionului la banca trasă.

Cecul de călătorie – cec cu valoare fixă imprimată pe formularul cecului. El este emis
de bănci şi vândut clienţilor pentru a înlesni obţinerea de lichidităţi în călătorii, pentru a înlocui
cash-ul în deplasările în străinătate. Protecţia acestui tip de cec se asigură prin semnătură.

Mecanismul plăţii prin cec

Mecanismul plăţii prin cec este diferit în funcţie de tipul de cec şi anume:
 − cecuri primite de beneficiar direct de la trăgător şi care poartă numele de cecuri
personale;
− cecuri trase de bănci asupra altor bănci denumite cecuri bancare;
− cecuri de călătorie.
Certificatul de depozit
Certificatul de depozit este o variantă a cecului care constă în eliberarea de către o
bancă, pe un formular special, a unui document prin care se dovedeşte depunerea de către titular
a unei sume în bancă, pe o perioadă de timp, cu o anumită dobândă. Certificatul de depozit
poate fi exprimat în valută şi poate fi transferabil prin andosare şi negocieri ca celelalte titluri
de credit.

Conosamentul
Conosamentul este un titlu de credit, comercial, reprezentativ, redactat într-o formă
tip care se utilizează în transportul maritim. El certifică încărcarea mărfii pe vas, obligaţia de a
o transporta în condiţiile stabilite şi de a o preda într-un anumit port unui beneficiar.
Conosamentul atestă posesiunea mărfii şi oferă posibilitatea negocierii ei şi punerea
în gaj sau andosare sau, în final, vânzarea ei. Prin negocierea conosamentului se transmite
direct proprietatea mărfii către un beneficiar, indiferent de preţ.

Warrant-ul este un titlu de credit, comercial, eliberat de un depozit depunătorului

unei mărfi. Se compune dintr-o recipisă care constituie titlu de proprietate asupra mărfii şi
warrant-ul propriu-zis care circulă prin andosare ca un efect de comerţ.

2.4. Eurovalutele

Eurovalutele reprezintă depuneri în valută în conturi la bănci comerciale din afara ţării
emitente. În cadrul eurovalutelor o pondere mare este deţinută de eurodolari (dolarii SUA)
depuşi la bănci comerciale din afara SUA care se utilizează în operaţiuni de credit pe termen
scurt sau mediu pe o piaţă paralelă decât cea oficială.
Operaţiile cu eurovalute se caracterizează printr-o libertate mai mare întrucât nu intră
în totalitate sub incidenţa prevederilor legale din ţara emitentă şi nici sub incidenţa celor din
ţara în care se păstrează eurovalutele.
 Întrucât pe europieţe nu există autorităţi de reglementare a ratei dobânzii, iar băncile
nu utilizează dobânzi administrate, ratele dobânzii la eurovalute sunt determinate de
competiţie.
Operaţiile de mobilizare şi de distribuire pe termen scurt şi mediu a resurselor în
eurovalute de pe piaţa eurovalutară se realizează prin intermediul băncilor comerciale din
străinătate denumite eurobănci.
Câteva caracteristici ale eurobăncilor:
- eurobăncile nu sunt obligate să menţină rezerve pentru acoperirea pasivelor
depozitate;
- eurobăncile sunt supuse mai puţin reglementărilor;
- eurobăncile nu sunt obligate să respecte niveluri maxime ale dobânzii impuse
de guvern sau de cartel;
- eurobăncile pot utiliza mai avantajos nivelul mai redus al impozitelor din
anumite zone;
- competiţia mai intensă de pe aceste pieţe obligă eurobăncile să menţină costul
total scăzut;
- riscurile sunt mai mari pe pieţele eurovalutare.
Resursele de formare a depozitelor în eurovalute sunt următoarele:
- împrumuturi de la bănci din ţara de origine a valutei contractate de bănci şi
societăţi comerciale din străinătate;
- depuneri în valută ale persoanelor rezidente la bănci comerciale din străinătate,
datorită deficitului balanţei de plăţi;
- disponibilităţi în valută transferate de băncile comerciale din unele ţări către
filialele din străinătate;
- depunerile economiilor persoanelor în monedă naţională sau valută la bănci
comerciale din străinătate;
- plasamente în valută ale băncilor centrale şi ale organismelor monetare oficiale
la băncile comerciale din străinătate.
Ratele dobânzii la depunere sunt mai mari de cât cele de pe pieţele interne deoarece
trebuie atrase depozitele interne, iar totodată eurobăncile îşi permit plata unor dobânzi mai
ridicate ca urmare a costurilor reglementate reduse, a posibilităţilor de acordare spre împrumut
a unui procent mai mare din fondurile depozitate şi a faptului că nu sunt restricţionate de
limitări ale dobânzii existente pe multe pieţe interne.