Finanțe și Bănci

Banking

2 II

2018
I. INFORMAŢII GENERALE
Date de contact ale titularului de curs:
Nume: Simona Nistor
Birou: T. Mihali, 58-60, sala 337
Telefon: 0264 418655
Fax: 0264 412570
E-mail: simona.mutu@econ.ubbcluj.ro
Consultaţii: se afişează la sala 337
Date de identificare curs şi contact tutori:
Numele cursului: Banking
Codul cursului: ELR0326
Anul, Semestrul: anul II, sem 4
Tipul cursului: Obligatoriu
Tutori: Simona Nistor
Adresa e-mail tutori: simona.mutu@econ.ubbcluj.ro
2
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Cursul Banking are ca obiectiv general familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază privind
intermediarii financiari, sistemul bancar din România, plasamentele și capitalurile băncilor,
performanța bancară, contul curent și instrumentele de plată, produsele de economisire,
produsele de creditare, cardurile și canalele det tup electronic banking. Titularul de curs
încurajează participarea activă a studenţilor. Participarea la curs nu este condiţionată de
parcurgerea sau promovarea altor cursuri. Totuşi, studierea anterioară a unor discipline de
specialitate din domeniul macroeconomic, din sfera instituţiilor şi mecanismelor monetare
respectiv a pieţelor financiare conduce la o mai bună înțelegere și asimilare a informațiilor
oferite prin acest curs.

Formatul şi tipul activităţilor

Pentru acest curs există două activităţi tutoriale (întâlniri de pregătire), a câte 2 ore fiecare,
programate de regulă în lunile martie și mai. Pentru participarea la aceste întâlniri nu sunt
necesare materiale sau echipamente speciale. Persoanele cu dizabilităţi nu sunt obligate să
participe la aceste întâlniri însă trebuie să semnaleze acest lucru titularului de curs la începerea
semestrului. Tematica pentru cele două întâlniri este următoarea.

Tema 1: Activitatea băncilor și raportări financiare

Tema 2: Produse și servicii bancare

Bibliografie recomandată
1. Căpraru Bogdan, Activitatea bancară. Ed. 2-a. Editura C.H.Beck Bucureşti. 2014.
2. Dănilă Nicolae, Retail banking. Editura Expert Bucureşti 2004.
3. Heffernan, S., Modern Banking. London: John Wiley & Sons Ltd, 2005.
4. Hempel G., Simonson D., Bank Management: Text and cases. Wiley, 2008.
5. Hennie van Greuning, Sonja Bratanovic, Analyzing banking risks. World Bank
publications, 2009.
6. Rose P.S., Hudgins S.C., Bank management and financial services. McGraw Hill, 6th
edition, 2004.
7. Trenca Ioan, Hadrian-Traian Silivestru, Managementul riscului operaţional în bănci.
Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2011.
8. Trenca Ioan, Mihail-Dragoş Bolocan, Performanţă şi risc în bănci. Casa Cărţii de
Ştiinţă Cluj-Napoca, 2011.
9. Trenca Ioan, Simona Mutu, Managementul riscurilor bancare – soluţii econometrice.
Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2012.
*** Legislaţia bancară, Regulamentele şi normele BNR privind prudenţa şi performanţa
băncilor comerciale (actualizate).

Evaluare
Examen scris constând în întrebări deschise, cu o pondere de 80% din nota finală, și
realizarea unui proiect, cu o pondere de 20% din nota finală. Detaliile legate de structura
examenului şi modul de acoperire a programei analitice vor fi prezentate în cadrul activităţilor
tutoriale. Ele pot fi însă consultate şi pe pagina cursului de pe portalul online la secţiunea
anunţuri.

3
Elemente de deontologie academică
Frauda şi tentativa de fraudă a examenului reprezintă încălcări ale Cartei Universităţii. Dacă în
timpul desfăşurării examenului sunt descoperite asupra studentului sau în banca acestuia:
telefoane, căşti sau alte echipamente de stocare şi transmitere de date, materiale scrise sau
electronice de orice fel în afara celor permise în mod expres (act de identitate, calculator) acesta se
face vinovat de tentativă de fraudă/fraudă pedepsită prin eliminarea din examen (fără drept de
apel) şi anularea întregii sesiuni de examene.

Strategii de studiu recomandate

Înainte de fiecare din cele două activităţi tutoriale se recomandă parcurgerea părţii
corespunzătoare din acest suport de curs respectiv modulul 1 și modulul 2. În cadrul
activităţilor tutoriale: vor fi punctate şi detaliate aspectele cele mai importante din suportul de
curs, se vor dezbate împreună cu studenţii, se va răspunde întrebărilor studenţilor. La finalul
fiecărei unităţi de curs există un set de întrebări de verificare. Se recomandă abordarea lor
după finalizarea fiecărei activităţi tutoriale.

II. SUPORTUL DE CURS (cuprins)

Modulul 1: Activitatea băncilor și raportări financiare

Unitate de curs 1.1: Banca şi intermedierea financiară [p. 5]

Unitate de curs 1.2: Sistemul bancar din România [p. 17]

Unitate de curs 1.3: Plasamentele şi capitalurile băncii [p. 26]

Unitate de curs 1.4: Performanţa în activitatea bancară [p. 38]

Modulul 2: Produse și servicii bancare

Unitate de curs 2.1: Contul curent şi instrumentele de plată [p. 46]

Unitate de curs 2.2: Produse de economisire [p. 62]
Unitate de curs 2.3: Produse destinate creditării persoanelor fizice [p. 66]
Unitate de curs 2.4: Alte angajamente bancare [p. 79]
Unitate de curs 2.5: Carduri şi servicii conexe [p. 86]
Unitate de curs 2.6: Electronic banking [p. 93]

4
 Unitatea de curs 1.1

Banca şi intermedierea financiară

Cuvinte cheie: Sistem financiar, Intermediari financiari, Instituţiile financiare

nebancare (shadow banking), Reglementare, Dereglementare, Bancă
universală, Inovații tehnologice.

În sens microeconomic, intermediarii sunt agenţi care realizează conexiunea

între cererea şi oferta din cadrul unei pieţe. În particular, în cazul
intermediarilor financiari, este vorba despre cererea şi oferta de capital pe
termen scurt şi lung. Vorbim despre asigurarea unei conexiuni eficiente între
cele două componente atunci când costurile de tranzacţionare implicate de
activarea pe piaţa financiară sunt minime. Dacă iniţial, economiile populaţiei se
regăseau în marea lor majoritatea sub forma depozitelor bancare, noi instituţii şi intermediari
financiari au intrat în competiţia pentru atragerea acestor resurse. Prin oferirea unor soluţii de
plasament cu randamente mai ridicate, instituţii precum fondurile de investiţii sau companiile de
asigurări au condus la o creştere a culturii financiare şi a aşteptărilor populaţiei. În acelaşi timp,
riscul asociat acestor noi tipuri de plasamente este mai ridicat decât în cazul depozitului bancar
clasic, putând conduce la randamente negative. Din acest motiv, se impune o reglementare şi o
supraveghere mai strictă a intermediarilor financiari. Reglementarea activităţii băncilor
reprezintă un exemplu relevant în acest sens.

Acest capitol prezintă componenţa sistemului financiar şi funcţiile pe care acesta sistem le
îndeplineşte la nivel macroeconomic. Vom arăta prin mai multe exemple cum existenţa unui
intermediar financiar precum banca conduce la o alocare eficientă a capitalului în economie de
la unităţile cu excedent la cele cu deficit de capital, în condiţiile în care riscul de nerambursare a
sumei împrumutate (riscul de credit) este menţinut în limite acceptabile. Vom prezenta succint
instituţiile credit, condiţiile minime de autorizare şi principalele activităţi desfăşurate de acestea
conform legislaţiei din România. În paralel, vom prezenta principalele instituţii financiare aflate
în competiţie cu băncile şi caracteristicile segmentului de shadow banking. În final, vom discuta
principalele tendinţe manifestate în activitatea bancară.

I. Sistemul financiar şi rolul său macroeconomic

Noţiunea de sistem financiar acoperă pieţele, intermediarii, firmele de servicii
şi instituţiile prin care se implementează deciziile financiare ale populaţiei
(indivizi şi menaje), firmelor şi guvernelor (în calitate de reprezentanţi ai
statelor). Sfera de cuprindere şi gradul de specializare asociate sistemului
financiar au evoluat în timp, cu înregistrarea unui apogeu în perioada 2000-
2008, în termeni de volum al tranzacţiilor.

Cea mai importantă componentă a sistemului financiar o reprezintă pieţele financiare, locul
de întâlnire a cererii şi ofertei pentru o gamă largă de active financiare: acţiuni şi obligaţiuni
(securities), produse derivate (derivatives), mărfuri omogene precum ţiţeiul, cerealele, oţel,
aluminiu, aur (commodities) sau diferitele valute (currencies, Forex). Procesul de eficientizare a

5
pieţelor financiare a făcut să nu mai fie neapărată nevoie de locaţiile fizice1 pentru încheierea
tranzacţiilor. În prezent, acestea se derulează aproape exclusiv prin intermediul reţelelor globale
specializate în care mediul online reprezintă canalul de bază în conectarea dealerilor şi
clienţilor. Ca şi consecinţă, viteza cu care sunt implementate efectiv deciziile de tranzacţionare
ale entităţilor enumerate mai sus a crescut considerabil în timp ce costurile de acces şi de
tranzacţionare s-au redus în mod continuu.

A doua componentă a sistemului financiar, intermediarii financiari, cuprinde firme

specializate precum băncile, fondurile de investiţii şi companiile de asigurări. Rolul acestor
agenţi este de a eficientiza transferurile de capital între unităţile cu excedent şi cele cu deficit
prin reducerea costurilor de tranzacţionare şi a riscurilor asociate acestor transferuri. În plus faţă
de rezolvarea problemei economice a întâlnirii cererii cu oferta („the double coincidence of
wants”, Stanley Jevons), aceşti intermediari sunt implicaţi şi activităţi de investiţii pe cont
propriu, operaţiuni de acoperirea a riscului sau speculaţii.

Chiar dacă pieţele şi intermediarii financiari reprezintă nucleul dur al

sistemului financiar, în procesul de dezvoltare au apărut diverse firme de
servicii financiare specializate precum firmele de brokeraj (în România,
denumirea tehnică este de SSIF – societăţi de servicii de investiţii financiare),
de consultanţă, agenţiile de rating, firmele de audit. Fără a fi intermediari,
aceste firme oferă servicii precum realizarea efectivă a tranzacţiilor de
cumpărare-vânzare în cadrul pieţelor financiare, elaborarea de analize şi
recomandări de investiţii, stabilirea de rating-uri de evaluare a performanţei pentru firme sau
guverne în calitate de emitenţi de obligaţiuni respectiv realizarea auditului extern. În fine,
sistemul financiar mai presupune şi existenţa unor instituţii dedicate reglementării şi
supravegherii. În cazul băncilor, instituţia de supraveghere din România este Banca Naţională a
României (BNR) în timp ce pentru piaţa bursieră, companiile de asigurări şi sistemul d epensii
private acest rol revine Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF)2.

Pus într-o manieră simplistă, sistemul financiar are rolul de a conecta unităţile care
înregistrează un excedent de capital (U+) cu cele aflate în deficit (U-), indiferent de tipul
acestora (populaţie, firme, guverne) sau de localizarea geografică. Pentru realizarea acestui rol,
sistemul financiar trebuie să îndplinească mai multe funcţii:
a) transferul resurselor economice în spaţiu şi timp;
b) concentrarea resurselor şi asigurarea divizibilităţii lor;
c) compensarea şi decontarea plăţilor de natură comercială;
d) managementul riscurilor;
e) consultanţă pentru luarea deciziilor financiare;
f) soluţionarea problemelor de motivare şi de asimetrie informaţională (selecţia adversă,
hazardul moral).

Există două tipuri de circuite prin care se realiează transferurile de capital

între U+ şi U-: direct în cadrul pieţelor financiare, fără contribuţia unui
intermediar, şi indirect, prin intermediari financiari. Plecând de la patru
exemple, în figura 2.1 sunt reprezentate schematic cele două tipuri de
circuite.
[Figura 2.1, vezi notele de la curs]
Exemple:

1
Prin tradiţie, au rămas celebre locaţii precum Piaţa din Amsterdam sau sicomorul (smochinul) de pe Wall Street.
2
ASF reuneşte vechii reglementatori specializaţi: Comisie Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM), Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor (CSA) şi Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP).
6
 1) un individ (U+) subscrie acţiuni în cadrul unei oferte publice iniţiale prin care o firmă
(U-) devine publică prin cotare/listare la bursă; [finanţare directă, prin piaţă]
2) un individ (U+) îşi depune economiile într-un depozit la bancă; ulterior, banca acordă
unui alt individ (U-) un credit; [finanţare indirectă, prin intermediar]
3) un individ (U+) economiseşte trimestrial o sumă în contul unei asigurări de viaţă oferită
de o companie de asigurări; ulterior, compania de asigurări subscrie în cadrul unei oferte
de obligaţiuni emise de guvernul x (U-); [finanţare indirectă, prin intermediar şi piaţă]
4) o instituţie financiară nebancară (IFN) îşi atrage fonduri din piaţă inanciară prin
emiterea de obligaţiuni; pe baza acestor fonduri, firma acordă indivizilor credite de
nevoi personale pe termen scurt. [finanţare indirectă, prin piaţă şi intermediar]

II. Banca – intermediar financiar

Într-o abordare simplificată, pornim de la ipoteza conform căreia banca este un intermediar
financiar care îndeplineşte trei funcţii esenţiale: 1) dispersează riscurile, 2) concentrează
resursele şi 3) asigură transferul acestora în spaţiu şi timp. În cele ce urmează, vom dezvolta
modul în care banca realizează efectiv aceste funcţii cu ajutorul unui exemplu.

◼ Utilitatea economică a intermediarilor financiari

Presupunem că într-o economie, există la un moment dat 100 de persoane care
dispun fiecare de un excedent pe termen scurt de 1000 de lei. Fiecare dintre cele
100 de persoane sunt interesate să-şi împrumute acest capital pe termen scurt
(un an), în schimbul unei dobânzi anuale de 15%. În acelaşi timp, deoarece este
vorba despre propriile economii de care au nevoie în viitor, toate aceste
persoane sunt caracterizate de o aversiune ridicată faţă de risc. Cu alte cuvinte,
pentru ele este foarte important să-şi poată recupera sumele împrumutate, neputând
să-şi permită un eşec în acest sens. În acelaşi timp, să presupunem că există alte 100 de
persoane care experimentează un deficit de capital pe termen scurt, având fiecare nevoie de
1.000 de lei pentru acoperirea unor obligaţii curente. În plus, ştim că nu toate aceste 100 de
persoane sunt capabile să ramburseze la scadenţa (după un an) suma împrumutată de 1000 de
lei. Presupunem că incapacitatea de rambursare apare la 10 din cele 100 de persoane. Cu alte
cuvinte, rata de default (faliment) sau rata creditelor-pierdere este de 10% din totalul sumelor
împrumutate.

Pornim de la ipoteza că nu există niciun intermediar financiar care să realizeze conexiunea

între cele două grupuri de persoane. Într-un astfel de context, se ridică cel puţin două probleme
esenţiale legate de modul în care vor avea loc tranzacţiile de împrumut de capital.
▪ Cum se identifică/întâlnesc persoanele cu deficit cu cele cu excedent de capital?
▪ Cum pot să ştie persoanele cu excedent (creditorii) dacă îşi vor putea recupera sumele
împrumutate (riscul de credit).

La prima problemă, soluţia se rezumă la a identifica o modalitate de comunicare între

potenţialii creditori şi debitori. Practic, este nevoie de înfiinţarea unei pieţe dedicate acestei
comunicări. Istoric vorbind, astfel de pieţe erau sinonime cu o locaţie fizică unde avea loc
întâlnirea propriu-zisă şi eventualele negocieri. Cu timpul, s-a ajuns la concluzia că nu este
neapărată nevoie de o întâlnire fizică fiind suficientă comunicarea prin anunţuri de tip mica-
publicitate sau prin intermediul platformelor electronice. Indiferent însă de forma de întâlnire,
principalul inconveninet al unui astfel de contact este că niciuna din părţi nu cunoaşte aproape
nimic despre potenţialul partener de tranzacţie. Astfel, există în permanenţă riscul ca persoanele
să se prezinte sub identităţi false, cu intenţii de înşelăciune şi excrocherii. De asemenea,
deoarece astfel de locaţii fizice/platforme tind de regulă să deservească areale geografice relativ
restrânse, pot apărea şi bariere de distanţă sau de limba vorbită.
7
 Legat de cea de-a doua problema a riscului de credit, potenţialii creditori se confruntă cu
două alternative în urma tranzacţiei. În cazul optimist, fiecare creditor îşi va recupera capitalul
împrumutat (1000 lei) respectiv dobânda aferentă perioadei de un an (150 lei). În total, va primi
o sumă de 1150 lei. În cazul pesimist, creditorul nu va primi nimic deoarece contrapartea
tranzacţiei face parte din acei 10% debitori insolvabili. În contextul unui asemenea dezechilibru
între cele două situaţii, devine foarte puţin probabilă încheierea de tranzacţii de împrumut între
agenţii menţionaţi.

Să vedem însă dacă această stare se poate schimba în ipoteza existenţei unui intermediar
financiar, mai exact o bancă. În primul rând, agenţii cu excedent de capital şi-ar depune sumele
disponibile în conturi deschise la această bancă. Astfel, întregul capital disponibil pentru
împrumut s-ar concentra în cadrul unui singur agent (banca). În consecinţă, numărul
potenţialilor creditori se reduce de la 100 la unul singur. În acelaşi timp, agenţii în căutare de
capital apelează toţi la acest unic reprezentant al capitalului disponibil fără să mai trebuiască să
gestioneze 100 de potenţiali furnizori de capital. Astfel, banca va acorda 100 de credite
individuale a 1000 de lei. Considerând rata creditelor-pierdere de 10%, din cei 100.000 lei
împrumutaţi banca va recupera doar 90.000 lei (principalul) plus dobânda aferentă de 13.500 lei
(90.000 x 15%), adică un total de 103.500 lei. Faţă de suma împrumutată iniţial (100.000),
banca va înregistra un câştig (randament) net de 3,5%. Observăm astfel că în ciuda manifestării
riscului de credit, per total, intermediarul creditor (banca) nu numai că îşi recuperează tot
capitalul avansat dar obţine şi un câştig3. În consecinţă, după expirarea perioadei de un an, toţi
deponenţii iniţiali îşi vor primi sumele depuse înapoi împreună cu un randament de maxim
3,5%. În concluzie, existenţa intermediarului nu numai că a eliminat toate cele 10 cazuri de
pierderi individuale a capitalului împrumutat de 1000 de lei dar a condus şi la obţinerea unui
câştig pentru toţi deponenţii.

Din exemplul de mai sus putem observa faptul că nivelul ratei dobânzii percepute de către
bancă (15%) trebuie corelat cu riscul de credit ce caracterizează clienţii debitori (10%). Astfel,
daca dobânda percepută de bancă era doar 10%, atunci suma recuperată ar fi fost 99.000, sub
capitalul împrumutat. În acest condiţii, deponenţii iniţiali ar fi înregistrat un randament negativ
de -1%. Cu cât riscul de credit ce caracterizează clienţii unei bănci este mai ridicat, cu atât
creşte şi costul creditului deoarece acesta trebuie să acopere pierderile aşteptate. Evident,
eficienţa actului de intermediere poate fi îmbunătăţită de către bancă prin perfecţionarea
procesului de evaluare a bonităţii clienţilor. Practic, dacă instrumentele de scoring folosite de
către bancă ar putea identifica pe toţi viitorii clienţi-problemă, atunci pierderile ar fi evitate încă
de la început. Dar, deşi sunt specializate în evaluarea probabilităţii de nerambursare, băncile nu
pot identifica în mod perfect clienţii-problemă. Astfel, cel mai adesea banca va credita şi astfel
de clienţi respectiv va refuza creditul unor clienţi de calitate. În funcţie de cât de mici sunt
aceste două tipuri de erori, banca va înregistra o profitabilitate variabilă deoarece costul
resurselor atrase (dobândă bonificată la depozite) este de regulă stabilit în cadrul mecanismelor
concurenţiale ale pieţei bancare. O a doua direcţie prin care banca poate să-şi amplifice
profitabilitatea este reducerea costurilor de administrare şi operare.

Să presupunem că are loc o înrăutăţire a condiţiilor de afaceri din economie iar rata
creditelor-pierdere creşte de la 10% la 25%. În absenţa intermediarului financiar, 25 din cei 100
de creditori îşi vor pierde integral sumele împrumutate. În prezenţa intermediarului, suma
recuperată la final de an ar fi 86.250 lei (75.000 + 75.000 x 15%). În aceste condiţii, cei 100 de
deponenţi ai bănci vor pierde fiecare 13,75% din sumă. Astfel, chiar şi în condiţiile apariţiei

3
Suma care revine unui deponent după un an poate fi considerată o variabilă aleatoare după cum urmează: X
1150 0
( ) . Deşi valoarea sperată (medie) pentru X este de 1035 lei, un depondent poate obţine fie 1150 lei, fie
0,9 0,1
nimic. Valoarea medie de 1035 lei are sens numai în ipoteza în care experimentul se repetă de un număr suficient
de mare. Dacă în cazul deponenţilor individuali avem un singur experiment, în cazul băncii sunt 100 de repetări.
8
unei crize severe neaşteptate, efectele negative asupra deponenţilor sunt mult diminuate de
existenţa intermediarului.

Ce s-ar întâmpla dacă în loc de 100 de persoane care doresc să împrumute fiecare suma de
1.000 de lei, am avea 10 persoane interesate fiecare să împrumute 10.000 lei. În absenţa unui
intermediar, fiecare din cele 10 persoane ar trebui să încheie tranzacţii cu 10 dintre cele 100 de
persoane cu excedent de capital. Şi într-un astfel de caz, efortul necesar în găsirea şi negocierea
simultană cu mai mulţi creditori mai mici ar îngreuna substanţial transferul capitalului. În
prezenţa băncii, problema dispare datorită concentrării fondurilor sub controlul unui singur
agent.

În fine, să presupunem că o persoană doreşte să împrumute suma de 100.000 lei pentru

achiziţia unei locuinţe. Datorită valorii mari a creditului, persoana poate să ramburseze întreaga
suma doar pe parcursul a 30 de ani. Fără existenţa intermediarului, un astfel de credit pe termen
lung nu ar fi posibil deoarece fiacere din cei 100 de potenţiali creditori au nevoie de banii
împrumutaţi peste un an de zile. Chiar şi în prezenţa băncii drept intermediar, acordarea unui
credit pe un termen atât de extins ridică probleme şi riscuri. Astfel, este posibil ca la un an după
acordarea acestui credit, toţi cei 100 de deponenţi iniţiali să se prezinte la bancă pentru a-şi
retrage sumele depuse. Într-un astfel de scenariu, de regulă puţin probabil, banca trebuie să
atragă cel puţin 100.000 de lei pentru a putea face faţă acestor retrageri. În schimb, în scenariul
mult mai probabil în care doar o mică parte din deponenţi decid retragerea fondurilor (de
exemplu 10%), nevoile de lichiditate ale băncii sunt mult mai reduse. În plus, este foarte
probabil să apară deponenţi noi, în afara celor 100 iniţiali. În acelaşi timp, odată cu trecerea
timpului, banca încasează rate aferente capitalului împrumutat. Aceste rate, formate atât din
rambursări de principal cât şi din dobânzi, reduc şi ele nevoile de lichiditate ale băncii.

În concluzie, pentru ca banca să poată acorda credite pe termen lung (30 de

ani) din fonduri atrase pe termen scurt (un an) este necesar să menţină un
echilibru între lichidările de depozite şi retragerea de fonduri respectiv
atragerea de noi depozite şi cash-flowurile generate de creditele acordate.
Împreună cu riscul de credit exemplificat la începutul exemplului, riscul de
lichiditate reprezintă unul din riscurile definitorii pentru un intermediar
financiar de tipul băncilor.

Ca şi o notă istorică, în evul mediu, multe bănci importante au început să

funcţioneze ca şi bănci de depozit, atrăgând resurse financiare pentru a le
fructifica prin investiţii de natura comercială (nu neapărat credite). Din câştigul
generat de aceste investiţii, o parte era distribuită finanţatorilor (deponenţilor)
sub formă de cadouri-recompense (practic dobânzi) iar restul era păstrat de
bancă adăugându-se la capitalul iniţial (autofinanţare). În mod teoretic, toţi
aceşti deponenţi puteau oricând să vrea să-şi retragă capitalurile şi să pună în
imposibilitate de plată băncile. Însă, deoarece erau mulţumiţi că îşi păstrează în siguranţa
valorile, primind în plus şi câştiguri proporţionale cu sumele depuse, majoritatea deponenţilor
nu şi-au pus problema retragerii fondurilor; ci dimpotrivă, suplimentarea lor de ori de câte ori se
putea. În timp, această stare de fapt a determinat băncile să folosească pentru propriile investiţii
o cotă din ce în ce mai mare din capitalurile depuse, pe principiul de a nu lăsa resursele să stea
neproductive într-un colţ de safe. În aceste condiţii, sunt plauzibile dovezile istorice conform
cărora în secolul XIV banca din Barcelona şi cea din Bruges deţineau în tezaurele proprii mai
puţin de o treime din fondurile deponenţilor devin de înţeles.

◼ Banca – instituţie de credit cu vocaţie universală

Din punct de vedere tehnic, banca este o instituţie de credit. În România, există patru tipuri de

9
instituţii de credit care sunt în acelaşi timp şi intermediari financiari4:
▪ Bănci;
▪ Organizaţiile cooperatiste de credit;
▪ Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;
▪ Bănci de credit ipotecar.

De departe însă, cea mai importantă instituţie de credit este banca, marea majoritate a creditului
fiind concentrată în cadrul activelor bancare. În plus, banca desfăşoară o paletă mai largă de
operaţiuni, adesea însoţite şi de riscuri semnificative. În consecinţă, băncile sunt supuse unei
reglementări şi supravegheri mai stricte deoarece problemele de la nivelul unei bănci se pot
transmite foarte uşor şi repede la celelalte bănci din sistem şi în final pot afecta în mod sever
activitatea economică. În România, autoritatea de supraveghere a băncilor este Banca Naţională
a României (BNR), instituţie care îndeplineşte concomitent şi funcţia de emitent de monedă
(autoritate monetară). Redăm în cele ce urmează principalele condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească o bancă pentru a fi autorizată de către BNR, respectiv lista operaţiunilor pe care le
poate desfăşura. Informaţiile sunt prelucrate pornind de la principalul act legislativ care
reglementează funcţionarea instituţiilor de credit în România, OUG 99/2006 cu completările
ulterioare.

Condiţii minime de autorizare:

O instituţie de credit nu poate fi autorizată decât dacă dispune de un capital
social iniţial (sau fonduri proprii distincte) de cel puţin 5 milioane de euro
(echivalent în lei). [art. 11] Acest capital trebuie vărsat integral la momentul
subscrierii, aporturile în natură nefiind permise. Acţiunile sau părţile sociale ale
instituţiilor de credit pot fi doar nominative, o acţiune conferind, fără excepţie,
dreptul la un singur vot. [art 12(2)]

BNR trebuie să fie informată cu privire la identitatea acţionarilor care urmează să deţină
direct sau indirect participaţii calificate (de cel puţin 10% din capital sau drepturile de vot) la
instituţia de credit. Autorizaţia poate fi acordată numai dacă BNR consideră că este asigurat un
management prudent şi sănătos iar calitatea acestor acţionari este adecvată. [art. 15(1)]

O cerere de autorizare trebuie să fie însoţită de un plan de activitate care să cuprindă tipurile
de activităţi vizate şi structura organizatorică a instituţiei de credit. Din acest plan de activitate
trebuie să rezulte capacitatea instituţiei de a-şi realiza obiectivele propuse în compatibilitate cu
o practică bancară prudentă şi sănătoasă. În special, se impune o adecvare a cadrului de
conducere, a procedurilor, a mecanismelor interne şi a structurii capitalului la tipul, volumul şi
complexitatea activităţilor vizate. [art. 17]

Activităţile instituţiilor de credit

Principalele activităţi pe care o instituţie de credit le poate desfăşura, în limita autorizării, sunt
[art. 18(1)]:
a) Atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) Acordare de credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanţarea
tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) Leasing financiar;
d) Servicii de plată, respective emiterea şi administrarea de mijloace de plată: cecuri,
cambii şi bilete la ordin;

4
Ordonanţa de urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2009 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, art. 3
(varianta consolidată, 2012).
10
 e) Emitere de garanţii şi asumare de angajamente (scrisori de garanţie, linii de credit pentru
firme, carduri de credit).

În afară de aceste activităţi oarecum tradiţionale, instituţiile de credit mai pot desfăşura:
▪ Tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor cu: 1. Instrumente ale pieţei
monetare (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit); 2. Valută; 3. Contracte
futures şi options financiare; 4. Instrumente având la bază cursul de schimb şi rata
dobânzii; 5. Valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
▪ Participare la emisiunea de valori mobiliare, prin subscriere, plasament şi prestarea de
servicii legate de astfel de emisiuni; (bănci de investiţii)
▪ Servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri, fuziuni şi
achiziţii;
▪ Administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
▪ Custodie şi administrare de instrumente financiare;
▪ Intermediere pe piaţa interbancară
▪ Servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
▪ Închiriere de casete de siguranţă;
▪ Operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
▪ Dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi.

Instituţiile de credit se pot angaja în operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile dacă aceste
operaţiuni sunt necesare desfăşurării în condiţii adecvate a activităţilor pentru care a fost
autorizată. De exemplu, operaţiunile cu bunuri destinate perfecţionării şi pregătirii profesionale
a salariaţilor, spaţii de odihnă şi recreere, locuinţe pentru salariaţi şi familiile lor. De asemenea,
sunt permise (în anumite condiţii) operaţiunile cu bunurile dobândite în urma executării
creanţelor. [art. 21]

Instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de autoritatea competentă

dintr-un alt stat membru al UE pot desfăşura operaţiuni în România prin: 1)
înfiinţarea de sucursale sau 2) în mod direct, dacă operaţiunile respectă
legislaţia românească. Toate sucursalele înfiinţate în România de către o
instituţie de credit străină sunt considerate o singură sucursală. Pentru
înfiinţarea de sucursale nu este necesară obţinerea unei autorizaţii din partea
BNR, ci doar de o notificare însoţită de un program de activitate, adresa
sediului sucursalei, identitatea persoanelor din conducere, nivelul fondurilor proprii şi suma
cerinţelor de capital ale instituţiei de credit. Pentru desfăşurarea directă de operaţiuni, este
nevoie de o notificare din partea autorităţii de supraveghere din ţara de origine a instituţiei de
credit. Pentru sucursalele din România, instituţiile de credit din străinătate trebuie să raporteze
periodic către BNR informaţii privind activităţile desfăşurate în România. În cazul instituţiilor
de credit din afara UE (state terţe), înfiinţarea de sucursale pe teritoriul României este posibilă
numai în urma autorizării BNR. Şi în acest caz, capitalul iniţial al unei astfel de sucursale nu
poate fi mai mic de 5 milioane de euro. [art. 45, 46, 48, 49, 59, 67, 70]

Secretul bancar
Instituţia de credit este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor
faptelor, datelor şi informaţiilor legate de activitatea desfăşurată (solduri, rulaje,
operaţiuni derulate), de persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile
personale sau de afaceri ale clienţilor. Salariaţii care exercită responsabilităţi de
administrare, de conducere sau cei care participă la activitatea unei instituţii de
credit au obligaţia să păstreze confidenţialitatea datelor de care au luat la
cunoştinţă în cursul exercitării responsabilităţilor, atât în timpul activităţii cât şi
11
după încetarea ei. Totuşi, informaţiile de natura secretului bancar pot fi furnizate în următoarele
situaţii:
▪ La solicitarea titularului de cont, a moştenitorilor acestuia, a reprezentanţilor legali sau
statutari, ori cu acordul expres al acestora;
▪ La solicitarea scrisă a unor autorităţi sau instituţii, cărora legea le conferă dreptul;
▪ La solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în
instanţa o cerere de împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei;
▪ La solicitarea instanţei, în scopul soluţionării diferitelor cauze deduse judecăţii;
▪ La solicitarea executorului bancar, în scopul realizării executării silite.
▪ În urma începerii urmăririi penale împotriva unui client, la solicitarea scrisă a
procurorului, a instanţei judecătoreşti sau a orgenelor de urmărire penală.
Nu sunt considerate încălcări ale secretului bancar furnizarea de date agregate (deoarece nu pot
fi identificate informaţiile aferente unui client individual), furnizarea de date către centrala
riscurilor bancare, centrala incidentelor de plăţi, către fondul de garantare a depozitelor sau
către auditorul financiar al instituţiei de credit. [art. 111, 112, 113, 114, 115 ]

◼ Instituţiile financiare nebancare (shadow banking)

Termenul de „shadow banking” se referă în esenţă la intermediarii financiari
care oferă servicii similare cu cele ale băncilor dar care nu sunt bănci propriu-
zise. Aceste instituţii formează aşa-numitul shadow banking system (SBS). Cu
toate că sfera de cuprindere a acestui SBS nu este clar delimitată, principalele
componente sunt băncile de investiţii (dintre care cele mai importante sunt
Goldman Sachs, Morgan Stanley, JP Morgan Chase, Bank of America Merril
Lynch), vehiculele de securitizare, fondurile mutuale axate pe piaţa monetară,
companiile de finanţare, emitenţii de obligaţiuni ipotecare sau de tip asset-backed. Instituţiile
SB furnizează servicii de creditare şi de creştere a lichidităţii în sistemul financiar însă nu sunt
autorizate ca şi bănci, fiind astfel supuse unei reglementări şi supravegheri mai puţin stricte.
Foarte important, ele nu îşi atrag fonduri prin intermediul depozitelor atrase de la populaţie ci în
mod direct de pe piaţa monetară sau prin emisiuni de obligaţiuni de tip asset-backed. Din acest
motiv, instituţiile SB nu participă nici la schemele de garantare a depozitelor. De asemenea,
pentru ele nu sunt disponibile nici facilităţile de creditare oferite de regulă băncilor comerciale
de către băncile centrale.

Volumul tranzacţiilor din cadrul SBS a înregistrat creşteri spectaculoase în special după anul
2000, odată cu amplul proces de dereglementare a instituţiilor financiare din SUA. Este
important de amintit aici legea „Gramm-Leach-Bliley” votată de Congresul SUA în anul 1999,
prin care se eliminau principalele bariere care restricţionau activitatea băncilor. Astfel, băncile
puteau să se implice şi în operaţiuni de intermediere pe piaţa de capital şi în industria
asigurărilor. Conform estimărilor Financial Stability Board, dimensiunea tranzacţiilor la nivelul
celor mai mari 11 instituţii SB s-a ridicat la 50 trilioane $ (2007), 47 trilioane $ (2008) şi 51
trilioane $ (2011).

Proliferarea operaţiunilor instituţiilor SB este considerată de unii autori

drept principală cauză care a dus la dezechilibrele premergătoare crizei
financiare declanşate in 2007-2008. Principala cauză ar fi gradul ridicat de risc
ce caracterizează activitatea acestor instituţii, în special nivelul levierului
financiar (grad de îndatorare). Datorită acestui aspect, în perioadele de
expansiune şi boom economic, performanţa generată de instituţiile SB este
foarte ridicată. În schimb, în cazul unor episoade de criză pe pieţele financiare,
este foarte probabil ca instituţiile SB să fie cel mai sever afectate în special prin canalul riscului
de lichiditate. Astfel, dacă nu reuşesc să-şi refinanţeze datoriile scadente cu noi credite primite
12
de la celelalte instituţii financiare (cum se întâmplă de obicei în timpul crizelor financiare ), ele
intră foarte repede în incapacitate de plată şi în faliment. Din nefericire, falimentul unei instituţii
SB foarte mari poate declanşa prin contagiune crize de lichiditate şi falimente şi în rândul
instituţiilor financiare tradiţionale. Din acest motiv, conform prevederilor legii Dodd-Franck din
2010, autoritatea de supraveghere din SUA (Fed) are dreptul să reglementeze şi să
supravegheze toate instituţiile de importanţă sistemică, indiferent de statutul lor tehnic.

În România, conform legislaţiei în vigoare5, instituţiile financiare nebancare (IFN) au dreptul să

desfăşoare aproape toată gamă de activităţi de creditare:
▪ Acordarea de credite: de consum, ipotecare, imobiliare, microcredite, finanţarea
tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;
▪ Leasing financiar;
▪ Emiterea de garanţii, asumarea de angajamente de finanţare;
▪ Acordarea de credite cu primire de bunuri în gaj (amanet);
▪ Alte forme de finanţare de natura creditului.
▪

În plus, IFN au posibilitatea de a emite carduri de credit pentru clienţi respectiv de a oferi
consultanţă financiară legată de activitatea de creditare. Principala interdicţie pentru aceşti
intermediari o reprezintă imposibilitatea atragerii de depozite, problema atragerii de resurse
pentru credite fiind rezolvată prin canalul capitalurilor proprii sau a împrumuturilor de la bănci.
Cu toate acestea, fiecare IFN figurează în registrele BNR, fiind supuse şi unei supravegheri din
partea acesteia. Principalele particularităţi ale activităţilor de creditare nebancare sunt: 1) o
durată redusă de procesare a aplicaţiilor de credit (de regulă, 1 zi pentru creditele de nevoi
personale respectiv până la o săptămână pentru creditele ipotecare; uneori, întreaga procedură se
desfăşoară online), 2) maturităţi relativ reduse pentru creditele acordate (1-5 ani) şi 3) dobânzi
mult mai ridicate decât cele practicate de către bănci (dobânda anuală efectivă – DAE, poate
ajunge la nivele de 80-100%). În România, cele mai importante IFN sunt Cetelem, Provident,
Patria Credit şi Viva Credit.

III. Dinamica activităţii bancare

În literatura de specialitate, termenul de bancă universală se referă la instituţiile de credit care
oferă toată gamă de servicii financiare, de la depozite şi credite până la soluţii de investiţii,
planuri de pensii private sau produse de asigurare. Activând concomitent pe toate aceste
segmente ale sistemului financiar, strategia din spatele conceptului de bancă universală
urmăreşte maximizarea volumului de afaceri derulat cu clienţii băncii. Sub unele legislaţii,
există restricţii clare privind implicarea directă a băncilor pe piaţa bursieră sau cea a
asigurărilor. Cu toate acestea, astfel de restricţii pot fi evitate prin înfiinţarea de firme
specializate în cadrul cărora banca este acţionarul majoritar. Astfel, în jurul unei bănci
comerciale B, pot să graviteze divizii specializate precum cea de brokeraj şi investiţii („B
Securities”), managementul fondurilor de investiţii („B Asset Management”), leasing financiar
şi operaţional („B Leasing”), produse de asigurare („B Asigurări”), soluţii de pensii private („B
Pensii”), servicii de evaluare imobiliară („B Evaluator”) şi chiar firme din categoria IFN („B
Finance”). Într-un astfel de context, se pot identifica mai multe tendinţe în dinamica activităţii
bancare care modifică substanţial tabloul bancar tradiţional. În cele ce urmează, vom prezenta
succint principalele tendinţe.

◼ Diversificarea gamei de produse şi servicii bancare

Băncile şi-au extins în mod continuu gama de produse şi servicii oferite publicului, în special
datorită concurenţei acerbe exercitate de intermediarii financiari de tip SB precum fondurile

5
Legea nr. 93 din 8 aprilie 2009 privind instituţiile financiare nebancare, art. 14.
13
mutuale (de investiţii) sau cele de pensii. În mod normal, o bancă s-ar fi rezumat la atragerea de
depozite pe termen scurt şi plasarea de credite pe termen mediu-lung. Însă, reorientarea
economiilor populaţiei spre plasamente cu un randament mai ridicat precum unităţile fondurilor
de investiţii cu un risc relativ redus (fondurile cu plasamente în obligaţiuni de stat, titluri de pe
piaţa monetară) sau chiar cele ce investesc în active mai riscante (acţiuni, obligaţiuni
corporative sau de tip asset-backed), a determinat băncile să intre în competiţie pentru fondurile
populaţiei prin oferirea unor produse noi. Aceste noi linii de afaceri au presupus, cel puţin într-o
primă fază, creşterea costurilor operaţionale şi asumarea unor riscuri suplimentare, inerente în
momentul intrării pe segmente noi. În acelaşi timp, ponderea veniturilor din dobânzi în cadrul
veniturilor bancare manifestă o tendinţă de scădere, în dauna veniturilor non-dobânzi de natura
comisioanelor şi taxelor asociate serviciilor mai noi. Mai mult, astfel de venituri non-dobânzi
sunt şi mai puţin sensibile la variaţiile şi şocurile macroeconomice. Pentru a avea o imagine mai
clară asupra produselor şi serviciilor bancare, le putem organiza în doua categorii: tradiţionale şi
moderne.

Produse şi servicii tradiţionale (clasice)

▪ Păstrarea de valori în condiţii de siguranţă (închiriere casete de valori)
▪ Schimb valutar
▪ Soluţii de economisire (depozite la termen, conturi de economii)
▪ Scontarea efectelor de comerţ (o formă primitivă a creditării firmelor)
▪ Servicii de administrare patrimoniu (moşteniri, averile minorilor, fundaţii)
▪ Conturi curente (inclusiv soluţii practice de plată precum cecurile)
▪ Finanţarea activităţilor guvernamentale (cumpărarea de titluri de stat)

Produse şi servicii moderne (relativ recente)

▪ Credite de consum (au apărut în special după cel de-al doilea război mondial, odată cu
creşterea cererii agregate pentru case, automobile şi electrocasnice)
▪ Consultanţă financiară (optimizare fiscală, întocmirea de planuri de afaceri, prognoza
cash flowurilor, asistenţă în operaţiunile de fuziuni şi achiziţii)
▪ Leasing financiar
▪ Gestiunea trezoreriei (servicii de cash management în special în cazul clienţilor-firme de
dimensiuni mari, „Big clients” sau segmentul „Corporate”)
▪ Planuri de pensii private (scheme facultative suplimentar faţă de Pilonul I şi II)
▪ Produse de asigurare (asigurări de viaţă şi accidente, asigurarea proprietăţilor)
▪ Fonduri de investiţii (management de portofoliu)

Chiar dacă vorbim despre un continuu proces de dezvoltare a gamei de

produse şi servicii bancare, se manifestă în acelaşi timp o tendinţa de a prezenta
variaţiuni ale produselor clasice drept produse cu desăvârşire noi. În marea
majoritatea a cazurilor, această pretenţie nu este justificată deoarece
mecanismul produsului, sau nevoia căreia i se adresează, rămâne în esenţă
aceeaşi, noutatea constând doar într-o reconfigurare sau reambalare a produsului vechi. Astfel,
zeci de astfel de produse „revoluţionare” sunt promovate în mod curent, menţionându-se că au
fost dezvoltate din „dorinţa de a veni cât mai bine în întâmpinarea nevoilor clienţilor noştri”.
Excepţiile sunt reprezentate de aşa-numitele soluţii custom destinate unor segmente de clienţi
atipici sau cu caracteristici proprii foarte particulare. De exemplu, creditele destinate medicilor
sau fermierilor. În astfel de situaţii, veniturile obţinute de clienţi, precum şi natura activelor ce
pot fi constituite drept garanţii în contul creditelor, impun personalizarea termenilor standard de
creditare.

14
◼ Inovaţiile tehnologice
Un volum din ce în ce mai mare al operaţiunilor bancare desfăşurate de clienţi atrage în mod
normal şi o creştere a costurilor operaţionale înregistrate de bănci, prin nevoi suplimentare de
puncte de lucru şi personal specializat. În acelaşi timp însă, perioada în care majoritatea
tranzacţiilor monetare se realizau exclusiv la ghişeele băncii şi implicau folosirea pe scară largă
a numerarului, s-a încheiat odată cu apariţia şi consacrarea soluţiilor tehnice precum cardul de
debit, automatele pentru eliberarea de numerar (ATM) sau pentru schimbul de valute (ASV),
POS-urile sau variantele de electronic banking. În prezenţa tuturor acestor inovaţii tehnologice,
tranzacţiile se pot realiza de către clienţi mult mai rapid şi mai comod, fără a greva în mod
excesiv costurile operaţionale ale băncii. În acest caz, avantajele vin însă cu riscuri noi de
fraudă.

◼ Expansiunea geografică
La fel ca şi în cazul firmelor nefinanciare, competiţia acerbă conduce în timp la formarea unor
instituţii de dimensiuni mari, cu o politică agresivă de investiţii în retehnologizare şi cercetare-
dezvoltare. În multe cazuri, astfel de instituţii mamut devin cu atât mai profitabile (relativ
vorbind) cu cât volumul de afaceri pe care îl desfăşoară este mai mare şi mai diversificat. Este
vorba în principal despre economii de scară (sau scală) care presupun strategii de reducere a a
costurilor fixe unitare. Astfel de strategii se poate realiza în mod consistent prin extinderea
afacerilor firmei peste graniţe, prin preluarea altor bănci sau prin transfer de expertiză şi know-
how. Fie că a fost vorba despre privatizări al unor bănci deţinute de stat sau achiziţii de pachete
majoritare prin intermediul burselor sau în afara lor, această tendinţă a caracterizat piaţa bancară
începând cu anii ‘90. Efectul a fost reducerea numărului băncilor de dimensiuni mici, cu
caracter local deoarece acestea nu puteau face faţă pe termen lung avantajelor de cost ale
marilor jucători. Ca şi în alte industrii, asistăm la un proces de consolidare.

◼ Intensificarea competiţiei şi convergenţa ofertei de produse şi servicii

Pe lângă intensificarea concurenţei între băncile comerciale, fenomen adesea bazat pe strategii
de cost acolo unde nu există practic o diferenţiere reală a produselor6, se manifestă mult mai
puternic o concurenţă între intermediarii financiari nebancari precum fondurile de investiţii,
cele de pensii, companiile de asigurări sau cele de finanţare. Aşa cum menţionam anterior,
aceste instituţii de tip SB oferă alternative la majoritatea produselor şi serviciilor bancare fără a
fi însă autorizate în mod legal ca bănci, şi deci fără a suporta cerinţele mai aspre de
reglementare şi supraveghere. Într-un astfel de context concurenţial, băncile sunt nevoite să
părăsească spaţiul tradiţional al binomului „depozite pe termen scurt – credite termen lung” în
favoarea unor operaţiuni noi precum securitizarea portofoliilor de credite (originate-to-distribute
versus originate-to-keep) şi folosirea pe scară largă a produselor financiare derivate (contracte
forward, swap, futures, opţiuni financiare, CDS – credit default swaps etc). În acest fel, liniile
de demarcaţie clare dintre intermediarii financiari tradiţionali şi cei de tip SB devin tot mai
confuze, ambele categorii convergând spre o formă comună.

◼ Dereglementare şi rereglementare
Dereglementarea înseamnă procesul de reducere a restricţiilor şi severităţii
impuse prin legislaţia de supraveghere şi monitorizare în sistemul financiar. Ea
este echivalentă cu lărgirea spaţiului de manevră pe care intermediarii
financiari îl au la dispoziţie în mod legal pentru desfăşurarea activităţilor în
vederea maximizării valorii de piaţă. Un amplu proces de dereglementare

6
Clienţii persoane fizice în căutarea unui credit de nevoi personale nu îşi vor fundamenta decizia de alegere a
instituţiei de credit pe criterii de brand, imagine în conştientul publicului sau combinaţia de culori a ambientului
birourilor cât pe nivelul DAE (dobânda anuală efectivă) respectiv nivelul de stricteţe al condiţiilor cerute în dosarul
de creditare.
15
(deregulation) a fost demarat începând cu sfârşitul anilor ‘80 în special pe pieţele financiare din
SUA şi Marea Britanie. Acest proces a culminat în jurul anului 2000 prin ridicarea restricţiilor
pe care băncile din SUA le aveau legat de implicarea pe piaţa subscrierilor de
acţiuni/obligaţiuni, a fondurilor de pensii sau a asigurărilor (vezi legea Gramm-Leach-Bliley).
În consecinţă, multe bănci tradiţionale au devenit adevăraţi giganţi financiari, cu o prezenţă
activă în toate segmentele sistemului financiar. În urma crizei financiare declanşate în 2007-
2008, a demarat un proces invers, de accentuare a reglementării şi de impunerea de condiţii mai
severe privind adecvarea capitalului instituţiilor financiare.

16
 Unitatea de curs 1.2

Sistemul bancar din România

Cuvinte cheie: Bancă națională, Politică monetară, Supraveghere prudențialaă

bancară, Bancă comercială, Instituții parabancare.

La fel după cum sistemul financiar este format din mai multe elemente
instituţionale care concură la îndeplinirea rolul său macroeconomic, în general
se consideră că sistemul bancar este format din: o bancă centrală (sau de
emisiune), instituţii de credit (băncile comerciale) şi aşa-numitele instituţii
parabancare. Chiar dacă funcţia principală a unei bănci centrale este
implementarea politicii monetare, ea este în acelaşi timp reglementator şi
supraveghetor al instituţiilor de credit. Instituţiile de credit sunt cele care
mijlocesc în mod propriu-zis accesarea creditului, oferind în acelaşi timp o gamă diversificată
de produse şi servicii financiare. În fine, instituţiile parabancare nu reprezintă intermediari
financiari ci entităţi care eficientizează circulaţia fluxurilor monetare şi ajută la gestionarea
riscurilor generate de aceste transferuri.

Ca şi în majoritatea ţărilor europene, sistemul bancar din România s-a

dezvoltat în special în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În
contextul formării statului naţional român şi a perioadelor de modernizare din
timpul domniilor lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi Carol I (1866-1914),
pe teritoriul Principatelor Unite (Moldova şi Ţara Românească) s-a pus în mod
substanţial problema asigurării stabilităţii economice. Pentru activităţile
comerciale şi primele întreprinderi industriale, una din cele mai mari probleme
era dată de o circulaţie monetară haotică şi instabilă. Astfel, în lipsa unei monede naţionale, se
foloseau ca mijloace de plată circa 80 de tipuri de monede străine. În consecinţă, era foarte
dificilă asigurarea unor cursuri de schimb stabile între toate aceste variante de plată, cel mai
adesea ele nefiind nici măcar unitare pe întreg teritoriul ţării. Treptat, s-a reuşit o stabilizare
monetară prin efectul mai multor evenimente majore:
▪ Adoptarea în 1867 a leului ca monedă naţională în sistem bimetalist (acoperire în aur şi
argint), respectiv a sistemului zecimal (1 leu = 100 de bani, şi nu 60 sau 12 bani7);
▪ Emiterea primelor monede de aur, argint şi aramă (cupru). Acestea au fost bătute iniţial în
străinătate, însă prin înfiinţarea Monetăriei Statului în 1870, procesul a fost internalizat;
▪ Emiterea primei forme de monedă-hârtie (bancnote), odată cu introducerea în circulaţie în
1877 a „biletelor ipotecare” acoperite şi garantate cu domeniile statului.

Trebuie să subliniem faptul că dimensiunile şi nevoile economiei principatelor crescuseră

considerabil după 1850. Pe lângă o producţie agricolă substanţială (grâu), exploatarea petrolului
şi micile întreprinderi au contribuit hotărâtor la dezvoltarea infrastructurii (şosele, căi ferate,
porturi). În condiţiile manifestării economiei capitaliste şi a existenţei oportunităţilor de afaceri,

7
Vezi cazul lirei sterline de dinainte de decimalizarea din 1971: 1 liră era echivalentă cu 20 de şilingi, în timp ce
fiecare şiling valora 12 pence.
17
marii proprietari de exploataţii agricole (boierii) dar şi burghezia în formare avea nevoie de
credite pentru finanţarea de noi investiţii. În acest context, s-a simţit absenţa unui sistem bancar
închegat care să marginalizeze rolul jucat de sistemul cămătăresc de creditare. În acelaşi timp,
însuşi statul era în căutare de credite pentru a-şi putea finanţa deficitele publice, în special în
urma Războiului de Independenţă (1877-1878).

Probabil cel mai consecvent suporter al înfiinţării unei bănci naţionale şi

practic a unui sistem bancar modern a fost liberalul Ion C. Brătianu. Într-o
alocuţiune în 1861, acesta afirma că „atâta timp cât nu vom avea o bancă
naţională, nu vor dispărea crizele financiare din ţară.” Până la înfiinţarea
Băncii Naţionale a României (BNR) în 1880, au fost înfiinţate şi au funcţionat
primele instituţii de credit: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (1864), Creditul
Funciar Rural (1873) şi Creditul Funciar Urban (1875). În următoarele decade,
numărul instituţiilor de credit (bănci, cooperative de credit) va creşte în mod accelerat, pe
fondul dezvoltării şi a creşterii economice datorate în special Marii Uniri (1918). Astfel, se
estimează că în urma Marii Crize din perioada 1929-1933, din cele 1204 bănci existente,
aproximativ jumătate au dispărut prin faliment sau preluări de urgenţă. După 1947, dimensiunea
sistemului bancar s-a restrâns, odată cu tranziţia de la sistemul capitalist al economiei de piaţă la
o economie planificată (centralizată). În fine, în anul 1989 funcţionau în România doar 4 bănci:
BNR, Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex), Banca de Investiţii şi Banca Agricolă.
Menţionăm şi activităţile desfăşurate de Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC).

I. Banca Naţională a României (BNR)

Atribuţiile BNR se regăsesc în zona: 1) politicii monetare (mai exact, ţintirea directă a inflaţiei);
2) cursurilor valutare (este vorba despre reducerea volatilităţii de pe piaţa valutară şi nu despre
menţinerea artificială a unor cursuri „favorabile”8); 3) autorizarea, reglementarea şi
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit; 4) monitorizarea sistemelor de plăţi şi
decontare în moneda naţională. Conducerea BNR este asigurată de un consiliu de administraţie
(CA) format din nouă membri numiţi de Parlament pe o durată de 5 ani. Structura executivă
permanentă a BNR este formată din guvernator şi 3 viceguvernatori, în timp ce ceilalţi membri
ai CA-ului nu sunt în mod propriu-zis salariaţi ai BNR.

În realizarea acestor atribuţii, la nivelul BNR funcţionează 4 structuri operative, toate

conduse de guvernatorul BNR: 1) Comitetul de politică monetară, 2) Comitetul de
supraveghere, 3) Comitetul de administrare a rezervelor internaţionale, şi 4) Comitetul de audit.
BNR face parte din grupul majoritar al băncilor centrale care operează în condiţii de
independenţă faţă de controlul guvernamental, spre deosebire de bănci centrale precum Banca
Japoniei (1882) sau Banca Populară din China (1948). Studiile de specialitate tind să indice
faptul că în cazurile în care este asigurată independenţa băncii centrale în ceea ce priveşte
politica monetară, se reuşeşte o controlare mult mai eficientă a inflaţiei.

◼ Politică monetară
Banca centrală este astfel responsabilă de gestionarea ratei de creştere a creditului în
economie, pentru evitarea perioadelor de expansiune sau contractare extremă a acestuia.
Teoretic, dinamica creditului trebuie în aşa fel gestionată încât să conducă la o creştere
economică optimă însoţită de rate reduse ale şomajului şi ale inflaţiei. Legat de măsurile de

8
De multe ori se crede/afirmă în mod fals că BNR este instituţia care stabileşte cursurile de schimb ale leului cu
celelalte valute. Ceea ce face BNR, este să raporteze/comunice o medie ponderată a cursurilor valutare la care s-au
realizat tranzacţii pe piaţa bancară în decursul acelei zile.
18
cuantificare a masei monetare, sunt vehiculate agregatele monetare M1, M2, M3. Astfel, M1,
denumit şi masă monetară în sens restrâns, cuprinde numerarul în circulaţie şi depozitele
overnight (conturi curente, depozite la vedere). M2 cuprinde suplimentar faţă de M1 şi depozitele
la termen, cu o maturitate de maxim 2 ani. În fine, M3 cuprinde suplimentar faţă de M2 alte
instrumente financiare, însă în cazul României acestea reprezintă o sumă relativ mică, astfel
încât avem M3 ≈ M2.

◼ Supravegherea prudenţială bancară

Atunci când se pune problema reglementării activităţilor dintr-un anumit domeniu, reacţia
proprietarilor firmelor vizate este una predominant negativă. Impunerea continuă de noi
restricţii şi limite în desfăşurarea oricărei afaceri este considerată cel mai adesea un obstacol
artificial şi inutil care impune firmelor costuri suplimentare, reducându-le în acelaşi timp din
flexibilitatea necesară exploatării oportunităţilor de afaceri. Legat de acest ultim aspect,
managerii firmelor sunt afectaţi în mod special deoarece eventualele lor idei noi sau strategii de
piaţă se pot dovedi inutile sau nerentabile în prezenţa acestor restricţii. Cu atât mai mult aceste
reacţii sunt negative în sectorul bancar, acolo unde reglementarea instuţiilor de credit, în special
cea a băncilor comerciale, este una dintre cele mai stricte. După cum am văzut, autoritatea
reglementatorului se întinde de la aprobarea cererilor de autorizare a unei noi bănci, la
deschiderea de noi sucursale, atragerea de noi acţionari sau persoane de conducere, oferirea de
noi produse până la monitorizarea sau chiar asistarea directă a conducerii băncilor aflate în
dificultate.

De ce este însă atât de strictă reglementarea în domeniul bancar? În conturile

bancare se regăsesc o mare parte din economiile populaţiei, atât sumele
disponibile pe termen scurt cât şi fondurile destinate suplinirii veniturilor în
cazul pensionarilor. Marea majoritate a acestor deponenţi nu au cunoştiinţele
necesare care să le permită să facă o evaluare a gradul de risc pentru băncile în
contul cărora sunt plasate aceste fonduri. Şi chiar dacă aceste cunoştiinţe ar fi
deprinse, o astfel de evaluare continuă din partea a sute de mii de deponenţi ar
fi cu totul ineficientă. Odată ce această evaluare cade în responsabilitatea băncii centrale,
aceasta se poate ocupa într-un mod profesionist de culegerea tuturor informaţiilor relevante
pentru diagnosticarea instituţiei de credit, atât în ceea ce priveşte situaţiile financiare cât şi
potenţialele focare de riscuri. În situaţia în care o bancă ar înregistra probleme financiare grave,
falimentul ei ar avea implicaţii financiare severe asupra tuturor deponenţilor ei dar şi asupra
celorlalte bănci din sistem (datorită expunerilor interbancare). În timp, conceptul de
supraveghere prudenţială bancară a trecut de la verificarea de conformitate la evaluarea
riscurilor semnificative şi a sistemelor de control intern.

Băncile comerciale creează şi ele monedă scripturală, prin operaţiunile de

creditare respectiv atragere de depozite. Băncile sunt principalii furnizori de
credite în economie, atât pentru consum cât şi pentru investiţii. Prin aceasta,
băncile contribuie la asigurarea unui flux normal de credit necesar desfăşurării
activităţii economice. Unul din rolul supraveghetorului este şi să elimine
eventualele discriminări ce pot apărea în acordarea acestor credite. Pe de altă
parte, este de aşteptat ca astfel de comportamente discriminatorii să dispară
odată cu intensificarea competiţiei.

De-a lungul istoriei, sistemul bancar la nivel global a cunoscut perioade de

reglementare urmate de perioade de de-reglementare. Aceste perioade s-au
corelat cu ciclurile economice lungi, venind întotdeauna să corecteze
eventualele excese anterioare. De exemplu, în urma Marii Crize din perioada
1929-1933, s-a trecut la cursuri valutare fixe (pentru a evita variaţiile extreme
19
şi destabilizatoare ale cursurilor de schimb), s-a adoptat în SUA o legislaţie extrem de severă
care restricţiona accesul băncilor pe piaţa de capital sau pe cea a asigurărilor (legea Glass-
Steagal) şi s-au constituit primele scheme de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Începând cu anul 1971, odată cu declanşarea crizei aurului („Nixon shock”: decizia SUA de a
renunţa la convertibilitatea dolarului în aur) s-a trecut din nou la regimul cursurilor de schimb
flotante şi la începerea unui amplu proces de dereglementare. Odată cu vulnerabilităţile majore
asociate acestei dereglementări, dovedite de incapacitatea pieţelor de a se autoechilibra, după
2009 se manifestă un val de re-reglementare financiară (vezi acordul Basel III).

În cazul multor state, contribuabilii au fost cei care au suportat cheltuielile uriaşe făcute
pentru salvarea băncilor aflate în (prag de) faliment. Aceasta în condiţiile în care responsabilii
au fost fie băncile, prin greşelile flagrante în materie de management al riscului, fie autorităţile
de reglementare, care nu au sesizat potenţialele pericole acumulate în sistemul bancar, fie
ambele. În cazul României, trebuie subliniat faptul că nu a fost nevoie de cheltuirea niciunui leu
pentru salvarea unor eventuale bănci falimentare. Această situaţie fericită se datorează în linii
mari modului în care BNR a gestionat procesul de supraveghere macroprudenţială: 1)
promovând o politică de reglementare anticiclică; şi 2) impunând standarde de prudenţă mult
mai ridicate decât cele recomandate la nivel european (solvabilitatea şi adecvarea capitalului).

De ce este însă atât de importantă stabilitatea financiară? Pe scurt,

instabilitatea financiară poate conduce la manifestarea crizelor financiare, cu
efecte negative profunde asupra economiei reale. Instabilitatea financiară este
caracterizată de regulă printr-o creditare excesivă nesustenabilă şi
comportamente investiţionale extreme (în special asumarea nejustificată a unor
riscuri ridicate). Aceste două evoluţii conduc la formarea bulelor speculative,
adică situaţii în care valoarea de piaţă a activelor financiare este mult mai mare
decât valoarea lor intrinsecă (fundamentală, justă). Astfel de supraevaluări sistematice
constituie mediul propice pentru apariţia crahurilor bursiere (scăderi abrupte ale preţurilor
acţiunilor), un declanşator clasic al crizelor financiare şi bancare. La rândul lor, crizele
financiare implică o creştere a riscului de credit în cazul băncilor şi automat o atitudine de
prudenţă privind acordarea de noi credite. Se reduce practic finanţarea disponibilă firmelor şi
populaţiei, antrenându-se astfel şi o contracţie a investiţiilor şi consumului. În contextul
diminuării cererii agregate, efectul cel mai probabil este o scădere a preţurilor în economie. La
nivelul economiei reale, aceste efecte vor genera şomaj şi o scădere a produsului intern brut
(PIB).

II. Băncile comerciale

◼ Topul primelor 10 bănci comerciale din România

La finalul anului 2017, în România avem următorul clasament al băncilor după total active.

Tabel nr. 1
Topul primelor 10 bănci comerciale în funcţie de cota de piaţă (decembrie 2017)
Poziţia Banca Cota de piaţă
(activele băncii/total active în sistem)
1. BCR 15,83 %
2. Banca Transilvania 13,87 %
3. BRD-GSG 12,5 %
4. Unicredit Bank 8,78 %
5. Raiffeisen Bank 8,44 %
6. ING Bank 7,87%
20
 7. CEC Bank 7,41 %
8. Alpha Bank 3,66 %
9. Bancpost 2,55 %
10. Garanti Bank 2,33 %
Sursa: www.zf.ro

Banca Comercială Română (BCR) a fost înfiinţată în 1990, prin preluarea activităţilor
comerciale derulate până atunci în cadrul BNR. În 1999, BCR fuzionează prin absorbţie cu
Bancorex, preluând totodată şi o parte din creditele neperformante ale acesteia. În 2003, are loc
prima etapă în privatizarea BCR, prin vânzarea unui pachet de 25% din acţiuni către BERD
(Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi IFC (International Finance Corporation).
Pentru acest pachet, cele două instituţii au plătit suma de 222 mln euro. În 2006, Erste Bank
finalizează achiziţia BCR prin cumpărarea unui pachet de 61% din acţiuni, pentru suma de 3,75
mld euro. Aceste acţiuni au provenit de la Guvernul României (36%) respectiv BERD şi IFC
(25%). În perioada 2012-2014, BCR a suferit o restructurare masivă, fiind reduse aproximativ o
treime din posturi.

Banca Transilvania (BT) a fost înfiinţată în anul 1994, la iniţiativa unor oameni de afaceri
din Cluj-Napoca. În 1997, BT devine prima bancă din România listată la Bursa de Valori din
Bucureşti, fiind şi una dintre cele mai lichide acţiuni. La finalul anului 2014, BT a demarat
procesul de preluare a Volksbank. Prin această tranzacţie, BT va deveni cea de-a doua bancă din
România după cota de piaţă. UniCredit Ţiriac Bank a luat naştere în iunie 2005 prin fuziunea
Băncii Ion Ţiriac cu HVB Bank România. În august 2013, banca a preluat şi divizia de retail a
Royal Bank of Scotland (RBS). Raiffeisen Bank România a fost înfiinţată în 2001, prin
fuziunea Raiffeisenbank (înfiinţată în 1998 ca subsidiară a grupului RZB) cu Banca Agricolă.
Ca şi în cazul Bancorex, Banca Agricolă a generat un volum substanţial de credite
neperformante, motiv pentru care se explică şi preţul redus plătit de grupul RZB (15 mln euro şi
subscrierea unei majorări de capital de 37 mln dolari).

La fel ca şi în cazul BCR, Banca Română de Dezvoltare (BRD) a fost înfiinţată în 1990 prin
preluarea activelor şi pasivelor Băncii de Investiţii. Aceasta din urmă, a luat naştere în 1948 prin
naţionalizarea Societăţii Naţionale de Credit Industrial, instituţie publică înfiinţată în 1923 cu
scopul de a susţine dezvoltarea sectorului industrial. Începând cu anul 1958, Banca de Investiţii
a deţinut monopolul în finanţarea pe termen mediu şi lung a principalelor sectoare industriale
din România. În 1998, are loc privatizarea BRD prin intrarea băncii Societe Generale ca
acţionar majoritar (51%). Aceasta a cumpărat un pachet de acţiuni de la Fondul Proprietăţii de
Stat subscriind totodată şi în cadrul unei majorări de capital de 20%. În 2001, BRD se listează la
Bursa de Valori din Bucureşti, devenind una din cele mai tranzacţionate (lichide) acţiuni. În
urma unui proces de rebranding, BRD devine BRD-Group Societe Generale.

◼ Falimente bancare
În perioada 1998-2003, economia României a fost zguduită de o serie de falimente bancare. Nu
mai puţin de 12 bănci au fost închise din cauza managementului defectuos şi a fraudelor
generate de acţionari sau clienţi cu statut preferenţial. Nu au fost puţine cazurile în care
persoane sau firme au devenit acţionari ai băncilor cumpărând acţiunile cu sume provenite din
credite acordate chiar de banca respectivă. De asemenea, în lipsa unor norme de creditare clare
şi pe fondul unei discipline financiare precare, multe din viitoarele bănci falimentare au acordat
credite extrem de mari unor clienţi cu o bonitate slabă sau de-a dreptul dubioşi. Evident că toate
aceste credite s-au transformat relativ repede în credite neperformante în momentul în care
debitorul dispărea din ţară sau când firma acestuia intra în faliment (bancrută frauduloasă).

21
 Principalele victime ale acestor excese de natură penală au fost deponenţii
de bună credinţă care şi-au văzut economiile dispărând în incertitudinea ce
însoţea falimentul băncii. Deşi o parte substanţială din aceste depozite au fost
returnate prin acţiunile fondului de garantare a depozitelor, timpii lungi de
aşteptare şi inflaţia galopantă au diminuat mult din eficacitatea acestei măsuri.
În plan secundar, dar nu mai puţin afectat, a fost fiecare din contribuabilii de
bună credinţă. Aceasta deoarece marea majoritate a creditelor neperformante au
fost „preluate” (suportate) de către stat prin diverse instituţii (de exemplu, Autoritatea pentru
Valorificarea Activelor Bancare – AVAB, 1998-2004). Drept consecinţă, începutul secolului 21
a fost marcat de o criză majoră de încredere reciprocă între clienţii şi băncile din România.

Cel mai grav faliment a fost cel al Bancorex în 1999. În acest caz, AVAB a
preluat credite neperformante în valoare de 2,1 mld dolari, înainte ca BCR să
fuzioneze prin absorbţie cu Bancorex. Un faliment similar în valoare de 1 mld
dolari a urmat în 2001 în cazul Băncii Agricole. Tot în 2001, s-au constatat
fraude în valoare de 500 mln dolari în cazul băncii Dacia Felix. Aceasta a
continuat să funcţioneze sub numele de Eurom Bank până în 2007, după care a
devenit Leumi Bank. În anul 2000, fondul de garantare a depozitelor a plătit
despăgubiri substanţiale în urma falimentelor Bankcoop (275 mln lei) respectiv Banca
Internaţională a Religiilor (187 mln lei).

III. Instituţiile parabancare

◼ Casa de compensare (Transfond)

În fiecare zi, tranzacţiile economice realizate implică milioane de obligaţii ce trebuiesc stinse
prin plăţi. Intermedierea acestor plăţi de către bănci prin intermediul transferurilor între
conturile clienţilor reprezintă una din funcţiile esenţiale ale sistemului bancar. Transferurile
între clienţi care au conturile deschise la aceeaşi bancă (intrabancare) nu ridică probleme
deosebite, realizându-se imediat, prin debitarea contului plătitor respectiv creditarea contului
beneficiar. Practic, suma rămâne în gestiunea băncii atât doar că se regăseşte în alt cont. De
regulă, comisioanele percepute pentru transferurile intrabancare sunt reduse sau chiar nule. În
situaţia în care contul beneficiar este administrat de o altă bancă, vorbim despre un transfer
(virament) interbancar. În mod normal, suma virată ar trebui să ajungă sub formă de numerar în
contul băncii beneficiare. Pentru a evita însă operaţiunile cu numerar şi pentru a profita de
faptul că între bănci au loc un număr ridicat de astfel de viramente în ambele sensuri, are loc
compensarea multilaterală a plăţilor. Această operaţiune presupune existenţa unei case de
compensare (sau clearing) la care să adere toate băncile prin deschiderea unui cont.

În România, rolul de casă de compensare a fost jucat iniţial de BNR însă începând cu 2001
activitatea a fost externalizată către nou creata Societate de Transfer de Fonduri şi Decontări
(Transfond). Acţionarii iniţiali ai Transfond au fost BNR şi 28 de bănci comerciale. Transfond
se ocupă de compensarea şi decontarea tuturor transferurilor interbancare în monedă naţională,
fiind operatorul Sistemului Electronic de Plăţi (SEP). Sistemul electronic a fost implementat în
mai multe etape în perioada ianuarie 2003 – aprilie 2005, venind să înlocuiască vechiul sistem
de plăţi pe suport hârtie. Cele trei componente ale SEP sunt următoarele:
▪ ReGIS - Sistemul de procesare în timp real a plăţilor de mare valoare (şi/sau urgente),
componentă de tip RTGS (Real Time Gross Settlement System), funcţională din 8 aprilie
2005;
▪ SENT – Casa de Compensare Automată, componenta de tip ACH (Automated Clearing
House) a SEP funcţională din 13 mai 2005;

22
 ▪ SaFIR – Sistemul de depozitare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de stat, funcţional
din 3 octombrie 2005.

La 10 octombrie 2008, devine funcţional şi PAID - modulul SENT de procesare automată a

instrumentelor de debit (cecuri, cambii şi bilete la ordin). În fine, în noimebrie 2012, este
implementată aplicaţia de procesare a plăţilor de mică valoare în format SEPA9, care procesează
mesaje de plată în ambele formate: SENT şi SEPA. Pe parcursul unei zile de operare, există 3
sesiuni de compensare pentru plăţile în lei şi 2 sesiuni pentru cele în euro. Suportul legislativ de
reglementare a transferurilor conţine norme juridice naţionale privind instrumentele de plată
(transfer credit, cec, cambie şi bilet la ordin, card, direct debit) şi sistemele de plată, respectiv
legislaţia comunitară10.

◼ Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (FGDB)

După cum am menţionat anterior, una din misiunea principală a autorităţii de reglementare este
protecţia economiilor populaţiei păstrate în conturile bancare. Pentru ca băncile să funcţioneze
în mod eficient ca şi intermediari financiari este nevoie ca deponenţii să aibă încredere în
capacitatea băncilor de a le asigura retragerea sau transferul fondurilor atunci când doresc. În
acest sens, în cazul majorităţii sistemelor bancare funcţionează o instituţie a cărei obiectiv este
tocmai garantarea acestor depozite. Una din primele astfel de instituţii este cea din SUA; astfel,
FDIC (Federeal Deposit Insurance Corporation) a fost înfiinţată ca agenţie independentă în
1933, imediat după încheierea Marii Crize. Începând cu anul 2014, limita de garantare a
depozitelor depuse în conturile băncilor membre (peste 6.638 de instituţii de credit) este de
250.000$/deponent/bancă.

În România, instituţia omoloagă este FGDB (Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul

Bancar) înfiinţat în 1996. La fel ca şi în restul ţărilor membre UE, suma maximă garantată este
de 100.000 euro/deponent/bancă. Astfel, dacă un deponent deţine 20 de depozite a câte 100.000
de euro în conturile a 20 de bănci diferite, atunci întreaga sumă de 2 mln euro este practic
garantată de către FGDB. În situaţia în care o bancă întâmpină probleme în a satisface cererile
de retragere din partea clienţilor (incapacitate de plată, insolvenţă), clienţi îşi vor putea recupera
depunerile în maxim 20 de zile. Aceste fonduri vor fi disponibile în conturile unei bănci
mandatate, putând fi retrase sub formă de numerar sau prin transfer bancar. Mai precis,
compensaţiile astfel plătite reprezintă sumele depuse plus dobânzile aferente mai puţin
eventualele rate scadente în contul creditelor şi eventualele comisioane.

Instituţiile de credit autorizate de BNR sunt obligate să participe în calitate de bănci membre
în cadrul schemei de garantare a depozitelor (FGDB). În această calitate, ele efectuează o
depunere iniţială (de 1% din capitalul social subscris) precum şi depuneri anuale (0,8% din
totalul depozitelor atrase de la persoanele fizice; cota poate fi majorată la 1,6% dacă se constată
politici bancare riscante). Pe lângă aceste contribuţii, resursele FGDB sunt completate prin
eventualele recuperări de creanţe de la instituţiile pentru care s-au plătit compensaţii, investiţii
proprii sau împrumuturi de la alte instituţii de credit (în ultimă instanţă, chiar sume asigurate de
guvern). Se califică ca şi clienţi eligibili pentru garantarea depozitelor atât persoanele fizice cât
şi cele juridice, rezidenţi şi nerezidenţi. Deşi se menţionează în mod generic noţiunea de
depozite, sunt garantate de fapt toate produsele care implică păstrarea de fonduri în conturile

9
SEPA – Single Euro Payments Area, reprezintă o iniţiativă a UE pentru simplificarea transferirilor bancare în
euro. Obiectivul urmărit este reducerea costului de mobilitate a capitalului în cadrul Uniunii Europene, estimat la
un nivel de 2-3% din PIB-ul UE.
10
O listă completă a acestor norme poate fi consultată pe pagina web a BNR, la http://www.bnro.ro/Legislatie-
aplicabila-sistemelor-de-plati-3108.aspx.
23
bancare: depozite la termen, certificate de depozit nominative, conturi curente, conturi de
economii, conturi de card şi conturile comune.

◼ Centrala Riscurilor de Credit (CRC)

Centrala Riscurilor de Credit (CRC), fosta Centrală a Riscurilor Bancare (CRB), este o structură
specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind: 1) expunerea fiecărei
persoane declarante (instituţie de credit, IFN înscrisă în Registrul special sau instituţie de plată)
din România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel
cumulat depăşeşte suma limită de raportare (20.000 lei); respectiv 2) fraudele cu carduri
produse de către posesori. Baza de date a CRC este organizată în patru secţiuni:
1. Fişierul central al creditelor (FCC) conţine informaţii de risc de credit raportate de
persoanele declarante şi este actualizat lunar;
2. Fişierul creditelor restante (FCR) conţine informaţii de risc de credit referitoare la
abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat
lunar de FCC;
3. Fişierul grupuri (FG) conţine informaţii despre grupurile de persoane fizice şi/sau
juridice care reprezintă un grup de clienţi aflaţi în legătură/un singur debitor şi este
alimentat lunar de FCC;
4. Fişierul fraudelor cu carduri (FFC) conţine informaţii despre fraudele cu carduri
produse de către posesori raportate de persoanele declarante şi este actualizat on-line.

Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a CRC sunt persoanele declarante şi BNR.
Schimbul de informaţii de risc de credit se realizează electronic, prin Reţeaua de Comunicaţii
Interbancară. Principalele informaţii raportate de către persoanele declarante sunt:
▪ datele de identificare a tuturor debitorilor faţă de care persoana declarantă înregistrează o
expunere mai mare sau egală cu limita de raportare (20.000 lei);
▪ informaţii privind creditele şi angajamentele de care beneficiază debitorul: tipul
creditului, termenul de acordare, tipul şi valoarea garanţiei, serviciul datoriei, data
acordării şi data scadenţei, valuta în care s-a acordat creditul, suma acordată, suma
datorată utilizată şi suma datorată neutilizată la momentul raportării, suma restantă,
credit/angajament luat împreună cu alţi debitori, stare credit, clasa de rating, probabilitatea
de nerambursare;
▪ informaţii privind fraudele cu carduri comise de posesori: date identificare posesor card,
tip card, valuta, data constatării fraudei, suma fraudată.

Difuzarea informaţiilor de CRC către persoanele declarante se face prin 1) rapoarte lunare
cu informaţii privind toţi debitorii raportaţi de persoana declarantă în luna respectivă (mai exact,
creditele contractate de către debitori de la toate persoanele declarante fără ca acestea să fie însă
nominalizate); respectiv prin 2) răspunsuri la interogările on-line ale persoanelor declarante (se
pot solicita două informaţii: situaţia riscului global şi situaţia creditelor restante pe o perioadă
de şapte ani).

◼ Biroul de Credit (BC)

Biroul de Credit (BC) a fost înfiinţat la finalul anului 2003 ca societate pe acţiuni, la iniţiativa a
25 de bănci locale. Creată după modelul existent în ţările dezvoltate, instituţia are ca obiectiv
colectarea şi prelucrarea datelor privind portofoliul de clienţi persoane fizice ai instituţiilor de
credit participante. Mai exact, BC oferă informaţii şi analize în scopul: 1) identificării şi
cuantificării riscului de credit; 2) creşterii calităţii creditelor; 3) diminuării riscului de fraudă şi
24
protejării creditorilor. O instituţie de credit participantă nu poate solicita decât acele informaţii
pe care le trimite la rândul ei către BC (principiul reciprocităţii). Participanţii transmit zilnic în
format electronic către BC informaţii legate de: 1) debitori cu restanţe la plată mai mari de 30
de zile; 2) fraudulenţi, adică persoane care au săvârşit o infracţiune sau contravenţie în relaţia
directă cu un participant; şi 3) declaraţii cu inadvertenţe, adică date furnizate de persoane fizice
la momentul solicitării creditului care sunt neconforme cu realitatea.

◼ Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP)

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este o structură specializată în colectarea, stocarea şi
centralizarea informaţiilor legate de incidentele de plată generate prin intermediul cecurilor,
cambiilor şi biletelor la ordin. Baza de date CIP este formată din două secţiuni: 1) Fişierul
naţional de incidente de plăţi - FNIP (cu câte o componentă pentru fiecare din cele trei
instrumente amintite) şi 2) Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR), alimentat automat
pe baza FNIP. FNPR înregistrează informaţiile privind incidentele de plăţi majore (instrumente
de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului, cecuri emise cu dată
falsă, cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară) înregistrate pe numele unei
persoane fizice/juridice, rezidente sau nerezidente.

Anularea incidentelor de plată din această bază de date poate fi efectuată numai de către aceeaşi
persoană declarantă care le-a transmis anterior la CIP, din proprie iniţiativă, sau ca urmare a
unei hotărâri judecătoreşti executorii. În urma înregistrării în baza de date a CIP, apare
interdicţia bancară prin care o instituţie de credit interzice unui titular de cont emiterii de cecuri
pe o perioadă de un an. Principalii utilizatori ai informaţiilor din baza de date CIP sunt BNR şi
instituţiile de credit, în mod obligatoriu, atunci când eliberează titularilor de cont formulare de
cecuri.

25
 Unitatea de curs 1.3

Plasamentele şi capitalurile băncii

Cuvinte cheie: Numerar; Depozite constituite la diferite instituţii financiare;

Investiţii în obligaţiuni, acţiuni şi alte instrumente financiare; Credite
acordate; Depozite atrase; Împrumuturi de pe piaţa interbancară şi
cea de capital; Capitalurile proprii.

În general, putem obţine informaţii relevante legate de activitatea şi strategia unei bănci
comerciale pe baza modului în care operaţiunile acesteia sunt reflectate bilanţ: adică situaţia
sintetică a plasamentelor făcute de bancă, respectiv sursele de finanţare a acestor plasamente.
Printr-o simplă analiză a evoluţiei celor mai semnificative posturi bilanţiere (ca raport în total
activ) putem să răspundem la întrebări precum: 1) Care este strategia de creditare a băncii?; 2)
Care este politica managementului privind riscul de lichiditate?; sau 3) Care sunt sursele de
finanţare preferate de bancă şi modul cum se reflectă aceste alegeri în costul capitalului?

Pe scurt, bilanţul unei bănci comerciale ne arată nivelul şi structura

resurselor financiare pe care o bancă le atrage (datoriile şi capitalurile proprii),
respectiv modul în care aceste resurse sunt direcţionate în cadrul activităţii de
creditare, investiţii financiare sau imobilizări corporale (activele bancare).
Identitatea bilanţieră este respectată şi în cazul băncilor:
Active = Datorii + Capitaluri proprii (4.1)

O structurare primară a activelor bancare conduce la patru clase distincte: numerarul şi

depozitele constituite la diferite instituţii financiare ( N ), investiţiile în obligaţiuni, acţiuni şi
alte instrumente financiare ( Inv ), creditele acordate populaţiei şi agenţilor economici ( Cr ) şi o
categorie mixtă de alte active cuprinzând în principal imobilizările corporale, necorporale şi
cele financiare ( AA ). În cazul pasivelor bancare delimităm: depozitele constituite de clienţii
băncii ( Dz ), împrumuturile de pe piaţa interbancară şi cea de capital ( Î ) şi capitalurile proprii
ale băncii ( C ). Folosind notaţiile de mai sus, identitatea bilanţieră (4.1) poate fi rescrisă:
N + Inv + Cr + AA = Dz + Î + C (4.2)

În ciuda abordării simpliste, relaţia (4.2) este utilă deoarece exprimă o structură a resurselor
şi plasamentelor bancare valabilă la nivel global, chiar dacă se menţin multe diferenţe contabile
şi de reglementare. În funcţie de modul cum sunt plasate resursele băncii în cele patru clase de
active variază performanţa băncii (indicatorii de rentabilitate şi risc) respectiv nivelul minim de
capital propriu pe care trebuie să-l asigure banca (nevoi de adecvare a capitalului la nivelul de
risc al activelor). De regulă, în perioadele de expansiune economică, băncile ţintesc o pondere
cât mai mare a creditelor ( Cr ) în total active deoarece acestea generează randamentele cele mai
mari, în condiţiile în care riscul de credit este considerat acceptabil (datorită condiţiilor bune de
afaceri). Dimpotrivă, în timpul perioadelor de recesiune economică, aversiunea la risc a băncilor
le determină să-şi orienteze resursele disponibile către plasamente cu un risc redus precum
obligaţiunile guvernamentale ( Inv ). La nivelul consiliului de administraţie a băncilor ,
funcţionează de regulă un comitet de gestiune a activelor şi pasivelor (ALCO) care
26
monitorizează caracteristicile de risc şi rentabilitate a plasamentelor băncii, respectiv structura
şi costul resurselor de finanţare.

Tabel nr. 2
Poziţia financiară (bilanţul) în cazul băncilor comerciale (sinteză)
Elemente de activ Elemente de pasiv
1. Numerar şi echivalente de numerar 1. Depozite de la bănci
2. Plasamente la bănci 2. Depozite de la clienţi
3. Active financiare la valoare justă 3. Împrumuturi de la bănci
4. Credite şi avansuri acordate clienţilor 4. Alte datorii subordonate
5. Titluri de valoare AFS 1) 5. Datorii privind impozitul amânat
6. Imobilizări corporale 6. Alte datorii
7. Imobilizări necorporale 7. Total datorii: (1 + ... + 6)
8. Investiţii în participaţii 8. Capital social
9. Alte active 9. Prime de capital
Total active: (1 + ... + 9) 10. Rezultat reportat
Note: 1) AFS – disponibile pentru vânzare; 11. Acţiuni proprii
12. Rezerva din reevaluare
13. Alte rezerve
14. Total capitaluri proprii: (8 + ... + 13)
Total datorii şi cap. proprii: (7 + 14)

Operaţiunile exprimate în monedă străină sunt înregistrate în lei la cursul oficial de schimb
de la data decontării tranzacţiei. Activele şi datoriile în valută sunt prezentate în bilanţ la cursul
din ziua respectivă (31.03, 30.06, 30.09, 31.12).

I. Plasamentele (activele) bancare

În bilanţul societăţilor comerciale nefinanciare, activele sunt ierarhizate crescător în funcţie de
gradul de lichiditate al acestora: de la imobilizări corporale spre casa şi sumele disponibile în
conturile bancare ale societăţii. În cazul băncilor, ordonarea se face invers, pornind de la cele
mai lichide active. Pornind de la structura standard din identitatea (4.2), diferitele abordări
contabile şi specificităţile naţionale sau regionale pot conduce la diferenţe substanţiale în ceea
ce priveşte denumirea şi sfera de cuprindere a activelor bancare. În cele ce urmează, vom folosii
termenii şi abordările folosite de băncile comerciale din România (conform IFRS, UE). Acolo
unde considerăm că este util, vom menţiona şi termenii anglo-saxoni, consacraţi la nivel global.

◼ Numerar şi echivalente de numerar

(fostul post: „Casa şi disponibilităţile la bănci centrale”)
Cuprinde numerarul existent în casieriile, seifurile şi tezaurele băncii din
întreaga reţea teritorială, conturile curente la alte instituţii financiare inclusiv
conturile de corespondent şi sumele deţinute la BNR în contul rezervelor
minime obligatorii. Acest element de activ reprezintă componenta cea mai
lichidă a unei bănci şi este cunoscut de regulă sub numele de rezervă primară
(sau lichidităţi imediate). Astfel, în cazul unor momente de panică în care
clienţii băncii efectuează retrageri semnificative de numerar (sau dispun
transferuri în conturile altor bănci), aceste sume reprezintă prima şi principala soluţie de apărare
a băncii. De asemenea, ele reprezintă şi prima sursă din care sunt acordate de regulă creditele
cash noi aprobate clienţilor.

Indiferent de ponderea numerarului şi a rezervelor obligatorii păstrate la BNR, băncile evită

imobilizarea unor sume nejustificat de mari în cadrul acestei clase de active. Motivul este că
27
randamentul obţinut este unul foarte redus, chiar nul. Astfel, pentru rezervele obligatorii,
dobânzile bonificate de BNR sunt mult sub ratele normale ale pieţei11. Menţionăm faptul că
rezerva obligatorie poate fi folosită de către bănci pentru activităţi zilnice (sau poate fi
împrumutată băncilor cu un deficit de rezerve; vezi termenul de federal funds sold în cazul
băncilor din SUA), atâta timp cât soldul mediu lunar este menţinut în limitele obligatorii. Pe de
altă parte, numerarul propiru-zis, nu numai că nu aduce niciun câştig băncii dar presupune
costuri semnificative cu asigurarea securităţii, transportului şi a depozitării.

◼ Plasamente la bănci
(fostul post: „Creanţe asupra instituţiilor de credit”)
Acest post se referă în principal la depozitele la vedere şi la termen constituite
de bancă la alte instituţii de credit. Prin astfel de operaţiuni, băncile îşi plasează
resursele disponibile pe termen scurt, fiind frecvente maturităţile overnight
(ON) şi tomorrow next (TN). De asemenea, postul cuprinde şi creditele pe
termen scurt acordate de băncă altor instituţii de credit: credite directe şi cele
aferente tranzacţiilor de tip reverse repo.

◼ Titluri de valoare disponibile pentru vânzare

(fostul post: „Efecte publice şi alte titluri acceptate pentru refinanţare la băncile centrale”)
Deşi denumirea activului este una generală (titluri de valoare), majoritatea
plasamentelor din această clasă sunt în titluri de stat, aşa după cum bine sugera
vechea titulatură a activului („Efecte publice”). Prin titluri de stat înţelegem
instrumentele financiare prin care statele (guvernul, ministerul de finanţe) îşi
finanţează datoria publică. Mai precis, este vorba despre certificate de
trezorerie, obligaţiuni guvernamentale şi obligaţiuni municipale (emise de
primăriile oraşelor). De obicei, titlurile de stat adresate pieţei interne (băncilor
comerciale şi clienţilor ei) sunt emise în lei iar cele emise pentru pieţele externe, în EUR sau
USD12.

Certificatele de trezorerie reprezintă titluri de stat pe termen scurt, cu o maturitate de sub 1

an, fiind de obicei obligaţiuni de tip „cupon zero”. Astfel, ele nu bonifică dobânzi/cupon pentru
investitori, câştigul acestora provenind dintr-un preţ de emisiune mai redus decât valoaream
nominală care se rambursează la maturitate13. Acest tip de certificate de trezorerie se regăsesc în
SUA sub numele de Treasury Bills sau T-bills, fiind termenul generic pentru titluri de stat cu
scadenţă foarte scurtă (3 sau 6 luni). Pe lângă varianta „cupon zero”, se emit însă şi certificate
de trezorerie cu cupon. Ca şi o convenţie, pentru titlurile de stat emise pe termene mai mari de 1
an se foloseşte termenul de obligaţiuni. În România, Ministerul Finanţelor Publice emite în
principal obligaţiuni cu maturităţi de 3, 5 şi 10 ani. În cazul obligaţiunilor, preţul de emisiune şi
valoarea rambursată la maturitate sunt de regulă egale cu valoarea nominală, aceasta fiind şi
baza de calcul a dobânzilor ce se cuvin cumpărătorului de obligaţiuni (investitor). O mare parte
din deţinerile băncilor comerciale sunt obligaţiuni de tip benchmark. În cazul acestora, seria de
obligaţiuni aflate în circulaţie poate fi completată ulterior de către emitent în condiţiile în care
se păstrează caracteristicile initiale ale emisiunii de bază (data scadenţei, rata dobânzii,
calendarul plăţilor de dobânzi). Menţionăm că la nivel global, sunt folosiţi doi termeni pentru
desemnarea obligaţiunilor: notes (pentru maturităţi de 2, 3, 5 şi 10 ani) şi bonds (pentru

11
La 31.12.2014, rata rezervei minime obligatorii a fost de 10% pentru soldurile denominate în lei, şi 14% pentru
cele în EUR sau USD. Dobânda bonificată a variat între 0,27%-0,76% pentru rezervele în lei, 0,31%-0,38% pentru
cele în EUR, şi 0,11%-0,19% pentru cele în USD. Este adevărat, în cazul majorităţii băncilor centrale, pentru
rezervele obligatorii nu se bonifică dobânzi.
12
Detalii privind parametrii tehnici (tip, maturitate, dobânzi, randamente) corespunzători titlurile de stat emise se
găsesc la: http://www.bnr.ro/Operatiuni-cu-titluri-de-stat-5593.aspx
13
Să presupunem că maturitatea este de 6 luni, valoarea nominală de 100 lei iar preţul de emisiune de 95 lei.
Rentabilitatea obţinută de un investitor după 6 luni este 2,04%, adică o valoare anualizată de 4,08%.
28
maturităţi peste 10 ani).

Caracteristica acestei clase de active este gradul de risc redus 14 respectiv o lichiditate
ridicată. La nevoie, titlurile de stat pot fi vândute uşor pe piaţa interbancară pentru obţinerea de
numerar. De asemenea, deţinerea de titluri de stat permite obţinerea de împrumuturi de la
celelalte bănci din sistem prin operaţiunile de tip repo (repurchase agreement). Datorită
capacităţii lor de a se transform relativ uşor în numerar, titlurile de stat sunt cunoscute şi ca
rezerve secundare. Din punct de vedere al lichidităţii, ele ocupă un loc intermediar între clasa
numerarului şi cea a creditelor acordate clienţilor.

◼ Active financiare la valoare justă prin profit sau pierdere

(fostele posturi: „Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix”, respectiv „Acţiuni şi alte titluri cu
venit variabil”)
În afară de titlurile de stat, portofoliul de investiţii al băncilor cuprinde şi alte
instrumente financiare cu venit fix (obligaţiuni) sau cu venit variabil (acţiuni).
În primul caz, vorbim despre obligaţiuni emise de instituţii financiare sau
companii nefinanciare cumpărate direct de pe piaţa primară sau prin
plasamente private, respectiv de pe piaţa secundară a obligaţiunilor emise
anterior. Riscul asociat deţinerii acestor plasamente este mai ridicat decât în
cazul titlurilor de stat însă şi dobânzile (randamentul) este superior. Băncile
cumpără astfel de obligaţiuni pentru asigurarea unui flux regulat de venituri din dobânzi atunci
când lipses oportunităţile reale de creditare. De obicei, aceste obligaţiuni nu sunt acceptate ca
suport pentru operaţiunile repo sau pentru refinanţare la BNR tocmai datorită riscului mai
ridicat. În cazul obligaţiunilor tranzacţionabile (pentru care există o piaţă secundară activă15),
vorbim şi despre o lichiditate acceptabilă a acestor plasamente. Astfel, dacă banca are nevoie de
numerar poate să vândă obligaţiunile înainte de a ajunge la maturitate. Există însă riscul ca
preţul de pe piaţă să fie mai mic decât valoarea nominală (sau decât preţul de cumpărare) ca
urmare a dinamicii ratei dobânzii; în acest caz, odată cu vânzarea, banca va înregistra o
pierdere. Dacă însă banca are intenţia fermă şi posibilitatea de a păstra obligaţiunile până la
scadenţă, riscul de preţ dispare deoarece rambursarea împrumutului se face cel puţin la valoarea
nominală. În funcţie de modul în care îşi încadrează banca plasamentele („deţinute pentru
tranzacţionare” versus „deţinute până la scadenţă”) variază şi gradul de risc al activelor
respectiv cerinţele de capital propriu.

În urma Marii Crize (1929-1933), aproximativ 5.200 de bănci din SUA au

dat faliment antrenând economia americană dar şi restul lumii într-o recesiune
profundă. Una din principalele cauze care a erodat stabilitatea băncilor a fost
volumul mare de credite acordate clienţilor pentru finanţarea investiţiilor la
bursă (cumpărări de acţiuni) dar şi investiţiile directe făcute de bănci în
acţiunile firmelor nefinanciare. Ca urmare a acestei infuzii de capital, preţurile
acţiunilor la bursă au crescut în mod spectaculos, antrenând noi investitori şi
noi credite bancare, ajungându-se la formarea unor bule speculative (situaţii în care valoarea de
piaţă a unei acţiuni este mult mai mare decât valoarea ei fundamentală/justă). În încercarea de a
preveni astfel de expuneri riscante pe viitor, Congresul SUA a adoptat în 1933 legea Glass-

14
În cazul titlurilor de stat emise de guverne cu un rating de credit maxim, vorbim practic despre un risc nul pentru
deţinător. De exemplu, conform sistemului de rating acordat de agenţia Standard & Poors, în lista statelor cu rating
maxim (AAA) întâlnim: Australia, Canada, Danemarca, Germania, Hong Kong, Luxemburg, Norvegia, Singapore
şi Marea Britanie. Deşi are un rating ridicat (AA+), SUA nu se regăseşte în lista statelor AAA. Conform ultimei
evaluări (16.05.2014), ratingul României este BBB-, cu perspectiva stabilă. Cu cât ratingul de credit al unei ţări
este mai redus cu atât creşte şi nivelul dobânzii la care aceasta se poate împrumuta (vezi termenul de credit
spread).
15
În România, ca de altfel şi în celelalte state europene, piaţa secundară a obligaţiunilor corporative este puţin
lichidă.
29
Steagall cu o serie de restricţii ce vizau activitatea băncilor, printre care şi interzicerea deţinerii
de acţiuni a companiilor nefinanciare. În acest fel s-a trasat o linie de separare între băncile
comerciale (atragere de depozite şi acordarea de credite) şi băncile de investiţii (cumpărarea şi
vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni).

Principalii concurenţi ai SUA începând cu anii ’80, Japonia şi Germania, au avut însă o
abordare diferită, considerând că implicarea activă a băncilor în acţionariatul şi conducerea
firmelor nefinanciare reprezintă o soluţie eficientă atât pentru sistemul bancar (o cunoaştere mai
intimă a bonităţii clienţilor creditaţi) cât şi pentru economie (obţinerea mai uşoară a creditelor).
În România, reglementările în vigoare permit băncilor comerciale deţinerea de acţiuni în cadrul
firmelor nefinanciare până la o valoare de maxim 20% din capitalurile proprii ale băncii şi fără
să depăşească un prag de deţinere de 50% din acţiunile firmei nefinanciare.

◼ Credite şi avansuri acordate clienţilor

(fostul post: „Creanţe asupra clientelei nefinanciare”)
În cazul băncilor comerciale, acest post reprezintă partea cea mai consistentă a
plasamentelor bancare. Este vorba despre sumele pe care banca urmează să le
încaseze de la clienţi în contul creditelor acordate. Postul este înregistrat la cost
amortizat, adică valoarea la care activul este recunoscut iniţial (în momentul
semnării contractului şi acordării creditului) minus plăţile de principal deja
efectuate. Din punct de vedere tehnic, acest post include creditele curente, cele
restante precum şi soldurile debitoare ale conturilor curente, generate de
cardurile de credit sau descoperirile de cont în cazul cardurilor de debit. La nivel global, toate
aceste credite individuale se reunesc sub conceptul de portofoliu de credite al băncii. Cu toate
că nu apar în mod diferenţiat în cadrul postului, creditele acordate de băncă pot fi clasificate în
raport cu mai multe criterii.

Redăm mai jos o listă cu principalele categorii de credite în funcţie de scopul şi beneficiarul
acestora:
▪ Creditele acordate firmelor (persoane juridice: producţie, comerţ, construcţii, servicii,
transport, industria energetică, minieră, chimică etc.);
▪ Credite acordate populaţiei (persoane fizice, PFA - persoane fizice autorizate);
▪ Credite acordate instituţiilor financiare (bănci, companii de asigurări);
▪ Credite acordate guvernelor, instituţiilor sau firmelor străine;
▪ Credite imobiliare;
▪ Credite destinate culturilor agricole, fermierilor;
▪ Credite acordate investitorilor şi caselor de brokeraj (bănci de investiţii);
▪ Contracte de leasing financiar.

Plecând de la o astfel de clasificare, fiecare categorie de credite poate fi detaliată în

continuare în funcţie de: 1) maturitate (termen scurt, mediu, lung); 2) moneda în care a fost
acordat (lei, euro, alte valute); 3)tipul de dobândă practicată (fixă sau variabilă în raport cu o
referinţă de tip ROBOR sau EURIBOR); 4) calitatea (bonitatea) debitorului; 5) dimensiunea
întârzierilor la plata ratelor etc.

30
 Trebuie menţionat faptul că ceea ce apare în bilanţul băncii la acest post este
valoarea netă a creditelor, obţinută prin ajustarea pentru deprecierea valorii
creditelor16. Cu cât calitatea creditelor este mai slabă, cu atât va creşte
dimensiunea acestei ajustări ce reduce valoarea netă (recuperabilă) a creditelor.
Tehnic, această ajustare (cunoscută în literatura internaţională ca allowance for
loan losses) funcţionează ca o rezervă menită să compenseze efectele negative
generate de creditele recunoscute drept nerecuperabile (credite-pierdere). Cu
toate că vorbim despre o rezervă, ea nu apare înregistrată în capitalurile proprii ale băncii ci în
cadrul activelor, ca şi activ negativ sau contra-activ. Această rezervă este similară cu
amortizarea aferentă de regulă imobilizărilor corporale, amortizarea care apare şi ea în activ dar
cu semnul minus, reducând valoarea netă a imobilizărilor ca urmare a recunoaşterii uzurii.
Scopul rezervei este să transmită o imagine cât mai fidelă asupra creanţelor efectiv recuperabile
ale băncii, ignorându-se acele elemente existente numai „pe hârtie”. Principala sursă de
alimentare a acestei rezerve sunt provizioanele pentru riscul de credit înregistrate de bănci ca şi
cheltuieli. În situaţia în care calitatea creditelor se reduce în timp, băncile sunt obligate să
înregistreze aceste cheltuieli cu provizioanele pentru a alimenta rezerva.

Să analizăm următorul exemplu: presupunem că banca are o creanţă de 3 mln lei

(credite brute 0 = 3 mln lei) dar ultimele evoluţii în situaţia debitorului indică
faptul că va putea recupera doar 2 mln lei din această suma. În consecinţă,
banca va înregistra cheltuieli cu provizioanele pentru riscul de credit în valoare
de 1 mln lei. Această sumă, pe lângă faptul că reduce profitul brut al băncii, se
va reflecta în bilanţ ca şi un activ negativ (rezerva 0 = 1 mln lei), reducând
valoarea creanţelor nete ale băncii la 2 mln lei (credite nete 0 = credite brute 0 –
rezerva 0 = 3 – 1 = 2 mln lei). Ce se întâmplă în momentul în care riscul de credit anticipat se
realizează şi clientul rambursează într-adevăr doar 2 mln lei? În acest caz, banca va proceda la
reducerea valorii brute a creanţelor cu 1 mln lei (credite brute 1 = credite brute 0 – 1 mln lei = 3
– 1 = 2 mln lei) concomitent cu reducerea rezervei cu 1 mln lei (rezerva 1 = rezerva 0 – 1 mln lei
= 1 – 1 = 0 mln lei) ca urmare a acoperirii pierderii. În consecinţă, efectul net asupra creditelor
nete este nul: credite nete 1 = credite brute 1 – rezerva 1 = 2 – 0 = 2 = credite nete 0. În acest fel,
politica de provizionare a băncii face ca valoarea netă a creditelor din bilanţ să nu fie afectată
negativ de eventualele sume nerecuperate care apar pe parcurs.

Cu toate că băncile sunt obligate prin normele BNR să încadreze creditele pe categorii de
risc şi să înregistreze provizioane pentru riscul de credit, acest lucru poate conduce la obţinerea
de economii fiscale deoarece cheltuielile cu provizioanele sunt deductibile fiscal (reduc nivelul
profitului brut). Comparativ cu suma nerecuperată de 1 mln lei din exemplul anterior, pierderea
efectivă a băncii este 1 mln lei ·(1-T), unde T reprezintă cota de impozitare a profitului. Astfel,
în cazul unei bănci din România (T = 16%), pierderea efectivă este de 0,84 mln lei, în timp ce
pentru ţări cu rate mai mari de impozitare (de exemplu T = 30%), pierderea efectivă se reduce şi
ea (0,7 mln lei). La fel ca şi în cazul cheltuielilor cu amortizarea, cheltuielile cu provizioanele
sunt cheltuieli nemonetare, adică nu implică ieşiri de numerar (plăţi) din firmă ci doar
diminuarea profitului brut (vezi detalii privind fluxul de numerar din activitatea de exploatare,
în cadrul „Situaţiei individuale a fluxurilor de trezorerie”).

O categorie aparte în cadrul acestui post o constituie creditele neperformante, adică acele
credite pentru care se înregistrează restanţe mai mari de 90 de zile. Evident, o rată mai ridicată a
creditelor neperformante comparativ cu media (mediana) sectorului indică o calitate mai redusă
a portofoliului de credite. În situaţia în care întârzierile la plată continuă să se mărească se pune
problema constituirii de provizioane în mod treptat (5%, 20%, 50%, 100%). Banca poate decide

16
Băncile contabilizează separat ajustările pentru depreciere identificate la nivel individual de cele de la nivelul
grupurilor de active.
31
derecunoaşterea unui activ depreciat fie prin radiere, fie prin înregistrarea în afara bilanţului. De
altfel, pentru creditele cu un serviciu al datoriei mai mare de 360 de zile şi integral acoperite
prin provizioane (100%), BNR recomandă scoaterea în afara bilanţului. În cazul acestor credite-
pierdere, este foarte important gradul de acoperire cu garanţii reale (ipoteci – proprietăţi
imobiliare, garanţii reale mobiliare) ca sursă de recuperare a sumelor nerecuperate.

◼ Imobilizări corporale şi necorporale

Ca şi în cazul firmelor nefinanciare, imobilizările corporale sunt formate în cea
mai mare parte din terenurile, clădirile, mijloacele fixe şi echipamentele
necesare desfăşurării activităţii băncii. Imobilizările corporale sunt raportate la
valoare reevaluată mai puţin amortizarea acumulată şi eventualele provizioane
pentru deprecierea valorii. În cazul în care banca efectuează cheltuieli de
investiţii în imobilizări corporale, valoarea acestora este capitalizată17
(transformată într-un element de activ), putând fi supusă şi ea amortizării. De
regulă, imobilizările necorporale au o pondere mai redusă conţinând cu precădere licenţe pentru
diversele aplicaţii informatice şi eventualul goodwill.

◼ Investiţii în participaţii
(fostul post: „Participaţii şi părţi în cadrul societăţilor comerciale legate”)
În această categorie sunt înregistrate investiţiile care nu au neapărat ca scop
obţinerea unui profit pe termen scurt din activitatea de tranzacţionare, aceste
plasamente având mai degrabă caracter de imobilizări financiare. Un prim
exemplu ar fi participaţiile băncilor în cadrul instituţiilor parabancare precum
Transfond, Centrala Riscului de Credit (fosta CRB) sau Biroul de Credit. În
acest caz, primează apartenenţa ca membru-acţionar în cadrul unor instituţii
importante ale sistemului bancar, mai degrabă decât un interes investiţional
direct. Un alt exemplu ar fi reţeaua de filiale sau societăţi comerciale legate pe care o bancă o
dezvoltă pentru a-şi internaliza o paletă mai largă de servicii financiare.

În principal, este vorba despre societăţi care oferă produse şi servicii financiare de sine-
stătătoare sau conexe:
▪ asigurare şi reasigurare: pe lângă produsele clasice precum asigurările de viaţă, sănătate sau
pentru protecţia diferitelor bunuri, se insistă pe deservirea activităţii de creditare a băncii-
mamă: asigurări de viaţă pentru debitori, asigurarea garanţiilor imobiliare şi mobiliare
asociate creditului sau asigurarea riscului de credit (de exemplu riscul ca debitorul să devină
şomer sau să piardă o cotă semnificativă din veniturile curente).
▪ leasing financiar: probabil forma preferată de achiziţionare a autovehiculelor, leasingul
financiar a ieşit din sfera exclusivă a firmelor specializate, băncile dezvoltându-şi divizii
puternice pe acest segment de activitate. Din punct de vedere tehnic, contractele de leasing
financiar sunt asimilate creditelor.
▪ intermediere pe pieţele bursiere: persoanele sau firmele care doresc să investească
(speculeze, „joace”) la bursă trebuie să-şi deschidă un cont la una din societăţile de brokeraj
de pe piaţă (în România, SSIF – societăţi de servicii de investiţii financiare sunt membre ale
Bursei de Valori din Bucureşti). În cazul băncilor, filialele de acest tip poartă cel mai adesea
titulatura de „Securities” şi se adresează investitorilor care doresc să-şi gestioneze singuri sau
cu foarte puţin ajutor plasamentele.
▪ fonduri de investiţii: pentru investitorii care din diferite motive nu vor să se ocupe de
managementul propriilor plasamente, există posibilitatea de a cumpăra unităţi de fond în
cadrul fondurilor de investiţii oferite şi gestionate de către bănci. În funcţie de nivelul de risc

17
Un exemplu similar este capitalizarea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea (R&D) în cazul firmelor din
domeniul farmaceutic, biotehnologii etc; vezi conceptul de research asset.
32
 vizat, oferta cuprinde fonduri de acţiuni, de obligaţiuni, mixte sau combinaţii de instrumente
financiare specializate de pe pieţele străine. Titulatură ataşată acestui tip de firme este „Asset
Management”.
▪ microfinanţare: pentru creditele de mică valoare (de exemplu, cele destinate achiziţionării de
electrocasnice) este mult mai rentabil pentru bancă să le gestioneze separat, din cauza
caracteristicilor acestora: sume mici, risc redus, efort de procesare relativ redus. Este vorba
despre companii de microfinanţare reunite sub cupola IFN.
▪ închiriere bunuri imobiliare: se referă de regulă la contractele de leasing operaţional prin
care băncile împrumută clienţilor bunuri mobile sau dreptul de folosire a unor imobile.
Nevoia înfiinţării unor astfel de societăţi a venit şi din restricţiile băncilor de a derula afaceri
specifice dezvoltatorilor imobiliari.
▪ oferte de pensii private: pentru a exploata piaţa pensiilor private (pilonul III), băncile şi-au
dezvoltat divizii specializate.
▪ consultanţă economico-financiară: servicii oferite clienţilor cu preponderenţă în cazul
operaţiunilor mai complexe (investiţii majore, fuziuni şi achiziţii, optimizare fiscală).
▪ evaluare active reale şi financiare: în special în cazul creditelor imobiliare este necesară o
evaluare pertinentă a garanţiilor aduse de clienţii debitori. Dacă frecvenţa şi volumul acestui
tip de creditare este suficient de mare, banca poate să-şi dezvolte o societate specializată.

Modelul de afaceri caracteristic băncilor universale a fost adoptat relativ repede şi de către
marile bănci comerciale din România. Astfel, acestea şi-au constituit firme specializate pe
oferirea de servicii din lista prezentată mai sus pentru a evita redirecţionarea clienţilor către alte
instituţii financiare. Banca mamă, împreună cu filialele şi firmele specializate la care deţine
controlul prin participaţii ce tind de regulă spre 100% operează în spiritul unui holding
financiar.

Exemplu – Avantajele băncilor universale

Să luăm exemplul unui salariat al băncii, angajat recent, care plănuieşte achiziţionarea unui
apartament şi a unui autoturism. Cel mai adesea, banca oferă salariaţilor proprii anumite
facilităţi sau condiţii avantajoase la contractarea creditelor. Prin urmare, salariatul accesează un
credit imobiliar (ipotecar) pe o perioadă de 25 de ani, urmând ca rata lunară corespunzătoare să-
i fie reţinută în mod automat de către bancă din salariul net. Pentru cumpărarea în leasing a unui
autoturism, există toate şansele ca salariatul să apeleze la o firmă specializată afiliată băncii.
Astfel, şi rata lunară aferentă contractului de leasing va ajunge în mod indirect tot la bancă.
Eventualele produse de asigurare (a apartamentului şi autoturismului, de viaţă şi sănătate, pensii
private) vor fi cumpărate tot de la o subsidiară a grupului bancar. În fine, să presupunem că
acelaşi salariat aplică şi pentru un card de credit (sau un descoperit de cont pentru cardul de
credit) pentru finanţarea parţială a cheltuielilor de consum.
În special pentru un debutant, este foarte probabil ca toate aceste rate în contul creditelor
contractate să depăşească salariul net încasat de la bancă. În concluzie, întregul salariu pe care
banca îl plăteşte angajatului se întoarce în mod direct şi indirect în activele, veniturile şi profitul
acesteia.

◼ Alte active
Acest post cuprinde elemente care nu se regăsesc în posturile anterioare precum: sume în curs
de decontare, stocuri, cheltuieli în avans, debitori diverşi, valori primite la încasare.

33
 II. Datoriile şi capitalurile proprii
Şi în cazul pasivelor bancare, ierarhizarea posturilor este inversată comparativ cu firmele
nefinanciare: mai întâi sunt nominalizate datoriile şi ulterior capitalurile proprii. Caracteristic
băncilor este şi o pondere mult mai mare a datoriilor raportate la capitalurile proprii, adică un
nivel ridicat al levierului financiar. Datoriile se regăsesc sub două forme principale: depozitele
clienţilor şi împrumuturile contractate de bancă.

◼ Depozite de la bănci, depozite de la clienţi

(fostul post: „Datorii privind clientela financiară şi nefinanciară”)
În această categorie se regăsesc sumele depuse de clienţi în conturi curente,
depozite la vedere (conturi de economii), depozite la termen şi depozite
colaterale. Ponderea cea mai mare corespunde depozitelor la termen (bonifică
dobândă) urmate de conturile curente (de regulă, fără dobândă). În funcţie de
poziţionarea pe piaţă a băncii, majoritatea depunerilor pot să provină de la
persoanele fizice (bănci orientate spre retail) sau juridice.

Pentru băncile comerciale, categoria depozitelor reprezintă sursa tradiţională de capital. Pentru
băncile orientate mai mult spre piaţa de capital (bănci de investiţii, bănci ipotecare), depozitele
reprezintă o sursă secundară de capital, uneori fiind chiar neglijabilă. În general, băncile de talie
mică, cu acţiune locală sau regională, se bazează pe atragerea de resurse sub forma depunerilor
clienţilor şi mai puţin pe împrumuturi de la alte instituţii financiare.

◼ Împrumuturi de la bănci şi alte instituţii financiare

(fostul post: „Datorii privind instituţiile de credit”)
Dinamica comportamentului de economisire şi consum din rândul clienţilor
băncii face ca volumul depunerilor să aibă o evoluţie relativ volatilă. De
exemplu, în momentul în care rata dobânzii este redusă în economie, scade şi
interesul deţinătorilor de economii de ale păstra sub forma depozitelor bancare.
În funcţie de alternativele existente pe piaţă, economiile se pot îndrepta spre
fonduri de investiţii, produse de asigurare, obligaţiuni guvernamentale sau
corporative, acţiuni, investiţii imobiliare. Pentru a compensa astfel de reduceri
în volumul depunerilor, băncile recurg la împrumuturi de la alte bănci, în special sub forma
tranzacţiilor de tip repo. De regulă, se apelează la băncile locale, împrumuturile fiind în moneda
naţională. În cazul băncilor deţinute de grupuri bancare mari din străinătate, apar şi împrumuturi
de la bănci din străinătate, cel mai adesea denominate în euro sau dolari americani. Pentru
acestea din urmă, rata dobânzii este bazată pe ratele de referinţă specifice, Euribor 6M respectiv
Libor 6M.
Băncile de talie mare preferă acest tip de finanţare pentru mai multe motive.
În primul rând, se evită relaţiile contractuale cu un număr foarte mare de
deponenţi de talie mică, care preferă maturităţile pe termen scurt (1M, 3M) şi
care au adesea un comportament imprevizibil. În schimb, în cazul
împrumuturilor, fondurile sunt atrase pe perioade mai lungi şi de la un număr
redus de bănci. În al doilea rând, pentru depozitele atrase, băncile sunt obligate
să constituie rezerve minime obligatorii în contul curent de la banca centrală.
Imobilizarea acestor resurse reduce semnificativ randamentul global pe care îl pot obţine
băncile. În cazul împrumuturilor, nu există obligativitatea constituirii acestor rezerve, fondurile
atrase rămânând în totalitate la dispoziţia băncii. În al treilea rând, împrumuturile nu atrag după
ele obligativitatea contribuţiilor la fondul de garantare a depozitelor.

Principalul dezavantaj al finanţării pe baza împrumuturilor interbancare devine vizibil mai

ales atunci când pieţele financiare se confruntă cu perioade de incertitudine şi volatilitate
accentuate. În astfel de condiţii, se pot manifesta şi crize de lichiditate de intensităţi diferite,
ocazie cu care băncile devin mult mai precaute în a acorda împrumuturi altor bănci. Un exces de
34
cerere de fonduri poate conduce la creşteri substanţiale ale ratei dobânzii, astfel că o bancă cu
nevoi de refinanţare urgente va trebui să accepte o reducere a marjei sale de profit (din cauza
unui cost mai ridicat al resurselor atrase) doar pentru a accesa fondurile de care are nevoie. În
situaţii extreme, este posibil ca nici măcar băncile foarte mari să nu mai deţină lichidităţile
necesare creditării interbancare. În astfel de situaţii, băncile pot apela la împrumuturile băncii
centrale, în calitate de creditor de ultimă instanţă.

Observăm astfel că în cazul băncilor care se bazează în special pe împrumuturi de la alte

bănci devine foarte importantă reputaţia şi imaginea sa în piaţă. În funcţie de ratingul de credit
al băncii, aşa cum este el perceput în sistemul bancar, variază şi costul creditului sau chiar
obţinerea acestuia în situaţii de criză. În general, se apreciază că pe măsură ce o bancă depinde
mai mult de refinanţarea împrumuturilor pe termene scurte, creşte riscul ca într-o criză de
lichiditate ea să devină insolvabilă.

◼ Alte datorii subordonate

În cazul în care o firmă intră în faliment, nu toţi creditorii ei au aceeaşi
prioritate în cadrul mesei credale. Pentru sumele rezultate din valorificarea
activelor firmei, toţi creditorii au însă prioritate în faţa acţionarilor, care pot să-
şi recupereze investiţia făcută doar în momentul în care toate obligaţiile firmei
(faţă de salariaţi, stat, bănci, obligatari) au fost achitate. Şi în cadrul creditorilor
se disting mai multe nivele de prioritate. Termenul de „datorie subordonată” se
referă la formele de datorie cu o prioritate mai mică comparativ cu datoria
normală. Cu alte cuvinte, drepturile deţinătorilor unor astfel de datorii (de regulă, obligaţiuni)
sunt subordonate deţinătorilor datoriei cu prioritate mai mare (numită şi senior debt). Din acest
motiv, datoria subordonată are un grad de risc mai ridicat pentru deţinătorii ei, motiv pentru
care şi rentabilitatea cerută (aşteptată, expected return) de aceştia este mai ridicată. În plus,
odată deveniţi creditori, deţinătorii datoriei subordonate monitorizează în permanenţa expunerea
la risc a băncii tot din cauza priorităţii redus eîn cazul unui faliment.

Băncile sunt printre cei mai importanţi emitenţi de datorie subordonată, în special băncile
care practică securitizarea propriilor portofolii de credite (de regulă, cele ipotecare). Frecvent,
băncile contractează datorie subordonată prin emiterea de obligaţiuni convertibile în acţiuni.
Ţinând cont că sumele astfel împrumutate nu vor fi rambursate în mod propriu-zis prin plăţi în
numerar, ele sunt considerate ca un hibrid între datorie şi capitaluri proprii. Un alt caz de datorie
subordonată este şi datoria perpetuă, adică cea care nu are specificată o maturitate precisă.
Astfel, banca plăteşte dobândă creditorului până în momentul răscumpărării datoriei, cel mai
adesea sub formă de obligaţiuni. Fără o maturitate precisă, şi în acest caz putem vorbi despre un
hibrid datorie-capitaluri proprii. De altfel, în calculul indicatorilor de adecvare a capitalului,
datoria subordonată este considerată drept capital propriu de rang secund (tier 2 capital).

◼ Capitaluri proprii – fonduri proprii

Capitalurile proprii (equity) se referă la resursele aflate la dispoziţia băncii pe
termen lung (nelimitat), asupra cărora nu există obligaţii de rambursare. Aceste
resurse se formează pe baza majorărilor de capital cu aport în numerar (prin
subscrierile acţionarilor) respectiv prin capitalizarea profiturilor. Comparativ cu
firmele nebancare, ponderea capitalurilor proprii în activul total al băncilor este
mult mai mică; dacă în primul caz o valoarea medie estimată ar fi de 50%,
pentru bănci vorbim despre procente în intervalul 8%-15%. Din acest motiv,
băncile sunt foarte vulnerabile la deteriorări ale riscului de credit: rate relativ mici ale creditelor
neperformante de 10%-15% pot genera pierderi financiare suficient ca să erodeze complet
capitalul propriu al băncii. În urma crizei financiare declanşată în 2007-2008, această
vulnerabilitate a condus la falimentul multor instituţii de credit. Ca urmare, reglementarea
35
bancară post-criză este caracterizată de impunerea unor rate de adecvare a capitalului mai
stricte, adică de creşterea ponderii capitalului propriu în activul băncii în funcţie de gradul de
risc al plasamentelor făcute de bancă.

Capitalurile proprii sunt formate din capital social, prime de capital, rezultat
reportat, rezerva din reevaluare şi alte rezerve: rezerva statutară şi rezerva pentru
riscuri bancare generale. Rezerva statutară este alimentată prin transferuri anuale
de 5% din profitul net a băncii până în momentul în care rezerva ajunge la un
nivel de 20% din capitalul social al băncii. Deoarece alimentările se fac din
profitul net, banca nu are niciun interes de a acumula rezerve statutare peste
nivelul menţionat. În cazul rezervei pentru riscurile bancare generale, prelevările
se fac din profitul brut, prin aplicarea unei cote de 1% la valoarea activelor riscante (purtătoare
de riscuri bancare specifice). În cazul băncilor, se foloseşte şi noţiunea de „fonduri proprii” ca şi
o extindere a capitalurilor proprii, prin adăugarea datoriei subordonate.

◼ Elemente în afara bilanţului

În cazul firmelor nefinanciare, activităţile din sfera extrabilanţieră sunt
marginale luând forma contractelor de închiriere sau leasing. În cazul băncilor,
există mai multe activităţi specifice a căror efecte nu pot fi încadrate precis nici
ca active, nici ca datorii. Să analizăm de exemplu cardurile de credit. Pe baza
unei evaluări prealabile, banca aprobă clientului un plafon maxim de creditare.
Acesta poate fi stabilit ca şi multiplu al venitului lunar mediu obţinut de
solicitant (5-10 salarii nete). Aprobarea creditului nu înseamnă însă că suma
respectivă ajunge automat în contul clientului deoarece acesta nu este obligat să acceseze
creditul imediat. Modul de folosire a limitei de credit aprobate rămâne la discreţia clientului
însă banca trebuie să fie pregătită oricând18 să furnizeze fondurile respective. Acest angajament
al băncii ar putea fi clasat ca şi un credit acordat clientului însă valoarea creanţei nu este certă
cât timp clientul nu foloseşte facilitatea de credit. Din acest motiv, plafonul de credit neutilizat
este evidenţiat extrabilanţier.

Enumerăm principalele produse care generează efecte extrabilanţiere, regăsite în terminologia

bancară în categoria „datorii contingente şi angajamente”:
▪ scrisoarea de garanţie bancară;
▪ angajamente privind creditele (linia de credit, cardul de credit);
▪ contractele futures şi opţiunile pe rata dobânzii;
▪ contracte de swap pe rata dobânzii;
▪ contracte pe cursul de schimb.

În cazul produselor financiare derivate (contracte futures şi opţiuni, forward, swap), profitul
băncii este incert până la momentul scadenţei contractelor. Mai mult, în cazul opţiunilor, nici
măcar nu este sigur dacă banca îşi va exercita efectiv expunerile corespunzătoare. În special în
cazul băncilor comerciale mari sau a celor de investiţii, portofoliile de produse financiare
derivate înregistrează valori mari putând să influenţeze substanţial rezultatul financiar fără a
apărea în mod propriu-zis în activele bilanţiere. În anumite cazuri, băncile au folosit caracterul
ambiguu al unor operaţiuni pentru a scoate în afara bilanţului operaţiuni pur speculative care nu
figurau în lista activităţilor normale ale băncii. Astfel, este mult mai comod pentru managerii

18
Majoritatea băncilor oferă carduri de credit care pot fi folosite oriunde în lume pentru efectuarea de plăţi prin
simpla conversia a monedei în care a fost emis în valuta locală. Dacă într-o dumincă dimineaţa un client român
constată că factura pentru cazarea sa la un hotel din străinătate a depăşit orice aşteptări, el poate „să facă rost” de
dolari chiar dacă în Cluj-Napoca banca emitentă a cardului este închisă la acea oră.
36
băncilor să ascundă operaţiuni foarte riscante faţă de supraveghetorul bancar, analişti şi
investitori. Produsele financiare derivate au fost dezvoltate iniţial ca soluţii de management al
riscului, fiind de altfel indispensabile unui management performant. Însă folosite în acest scop,
ele nu puteau creşte în mod direct profiturile băncilor astfel încât au început să fie folosite pe
scară largă pentru speculaţii. Cu alte cuvinte, nu mai exista un interes real de protejat ci doar o
dispoziţie de a paria pe evoluţiile diverselor active financiare (cursuri de schimb, ratele
dobânzii, acţiuni, risc de ţară etc).

Speculaţia bursieră manifestată prin tranzacţionarea activă a titlurilor

financiare reprezintă un comportament normal în industria fondurilor de
investiţii. Datorită competiţiei pentru atragerea fondurilor de la investitori,
aceste fonduri sunt interesate de obţinerea unor rentabilităţi ajustate la risc cât
mai ridicate. Implementarea unor strategii investiţionale cu un grad ridicat de
risc este cu atât mai normală în cazul fondurilor exclusiv orientate spre
tranzacţionarea în marjă (de exemplu, o mare parte din fondurile de hedge).
Însă în astfel de cazuri, clienţi care cumpără unităţile de fond sunt conştienţi de la început de
riscul ridicat la care este expus capitalul investit, dar îl acceptă din dorinţa obţinerii unor
rentabilităţi superioare. Cu alte cuvinte, nici nu se pune problema garantării unei rentabilităţi
minime pentru investitor, capitalul putând fi de altfel pierdut integral. Situaţia este diferită în
cazul băncilor comerciale deoarece majoritatea resurselor financiare ale acestora sunt depozite
pe termen scurt ale populaţiei şi firmelor. Acestea sunt prin definiţie plasamente cu risc minim
intrând şi sub incidenţa fondurilor de garantare iar deponenţii le percep ca atare.

Prin urmare, în cazul băncilor nu este recomandată a supradimensionare a portofoliului de

active financiare deţinute în scop speculativ. Este vorba în special de instrumentele financiare
derivate care nu figurează în activul băncii dar îi pot influenţa substanţial profitabilitatea şi
sovabilitatea din extra-bilanţ. Cât timp activitatea de bază este atragerea de depozite şi
acordarea de credite, este oarecum impropriu de exemplu ca majoritatea profitului băncii să
provină din activitatea speculativă. Mai mult, există oricând posibilitatea ca aceste profituri
speculative să se transforme în pierderi. În general, dacă profitul unei bănci (de regulă se
foloseşte „profitul net pe acţiune”, EPS) este caracterizat în timp de o volatilitate peste medie
(măsurată cel mai adesea prin „abaterea medie pătratică”, σ - standard deviation), atât acţionarii
cât şi investitorii din piaţă vor penaliza acest comportament prin creşterea rentabilităţii cerute.
Acest lucru este echivalent cu scăderea preţului pentru acţiunea băncii, deci cu scăderea valorii
de piaţă a acesteia.

37
 Unitatea de curs 1.4

Performanţa în activitatea bancară

Cuvinte cheie: Venituri şi cheltuieli din dobânzi, Venituri şi cheltuieli din

comisioane, Cheltuieli nete cu ajustările de depreciere pentru active,
Marja netă din dobânzi, Marja netă operațională, Rentabilitatea
activelor, Rentabilitatea financiară.

În general, obiectivul final al unei firme se subscrie conceptului de maximizare a valorii de

piaţă scop spre care se înaintează fie pe direcţia creşterii profitabilităţii, fie pe direcţia reducerii
(controlul creşterii) riscurilor, fie pe amândouă. Astfel, profitabilitatea şi riscurile conduc la
conceptul mai larg de performanţă care poate fi exprimat şi ca maximizare a profitabilităţii pe
unitate de risc asumat. În cazul particular în care banca este cotată la bursă, evoluţia ei fiind
astfel urmărită îndeaproape de analiştii financiari, valoarea de piaţă va reflecta tocmai dinamica
performanţei, adică rezultatele obţinute vor fi analizate în contextul nivelului de risc asumat şi
performanţa celorlalţi competitori.

Dacă în cazul profitabilităţii evaluarea poate fi făcută relativ uşor cu ajutorul unor indicatori
generali acceptaţi, în cazul riscurilor există dificultăţi legate de diferitele opinii privind sursa şi
sfera de cuprindere a riscului. Datorită particularităţilor ce privesc obiectul lor de activitate,
băncile sunt agenţi economici a căror activitate implică o serie de riscuri specifice, cu un impact
mult mai mare decât în cazul celorlalţi agenţi economici. Mai mult, manifestarea unui risc în
cadrul unei bănci poate influenţa manifestarea aceluiaşi tip de risc sau a altora în cadrul altor
bănci în perioade de criză conducând la aşa-numita contaminare (sau contagiune). În ciuda
profitabilităţii foarte ridicate raportate de anumite bănci de investiţii şi comerciale, accentuarea
riscului de lichiditate şi de credit din contextul crizei financiare 2007-2008 împreună cu
asumarea unor riscuri prea mari au condus la intrarea în incapacitate de plată şi faliment a
acestor instituţii.

I. Veniturile şi cheltuielile băncii

Aşa după cum bilanţul (poziţia financiară) reflectă structura resurselor şi a plasamentelor băncii,
contul de profit şi pierdere identifică sursele de venituri şi destinaţia cheltuielilor. Mai mult,
valorile din contul de profit şi pierdere sunt legate de evoluţia celor din bilanţ deoarece
veniturile sunt generate în funcţie de structura plasamentelor (credite, investiţii) iar mare parte
din cheltuieli sunt generate de pasive precum depozitele atrase şi împrumuturile băncii.

Tradiţional vorbind, pentru băncile comerciale principala sursă de venituri a

constituit-o activitatea de creditare prin intermediul dobânzilor percepute şi a
comisioanelor ataşate. Suplimentar, banca încasează şi comisioane (taxe) din
activitatea de transferuri, plăţi, diferite servicii precum scrisorile de credit,
gestiunea contului curent, carduri emise etc. Iniţial, veniturile şi cheltuielile din
activitatea de pe pieţele financiare au avut o contribuţie marginală, aceasta până
când tranzacţiile iniţiate din raţiuni de acoperire a riscului (hedging) au fost
depăşite de cele pur speculative.

38
 Este de reţinut că băncile îşi gestionează sursele şi plasamentele de capitaluri
conform cu strategia urmărită de management şi acţionari astfel că în momentul
în care acţionarii impun ţinte de profit foarte ridicate nu este neapărat de
condamnat echipa de conducere care deplaseză activele băncii în zona de risc
ridicat. Practic fiecare bancă se poziţionează pe piaţă în ceea ce priveşte oferta
de servicii în funcţie de limitele sau restricţiile impuse de către acţionariat.

De multe ori se accentuează prea mult componenta profitabilităţii cu mai puţine accente pe
partea de riscuri, discuţiile concentrându-se cu prioritate în jurul căilor de creştere a profitului.
În momentul în care o bancă se deplaseză semnificativ în sectorul plasamentelor riscante
(credite de calitate inferioară, investiţii speculative în instrumente financiare derivate etc) iar
ciclul economic favorizează aceste poziţii deschise, profitabilitatea obţinută va determina pe
acţionarii altor bănci să ceară şi ei mai mult de la propriile echipe manageriale. În acest mod,
mai devreme sau mai târziu, întreg sistemul bancar va adopta poziţii mai riscante tocmai din
cauza urmăririi unilaterale a profitabilităţii. Nu ar trebui să ignorăm şi faptul că o dinamică
pozitivă a profitabilităţii se poate obţine şi prin concentrarea asupra controlului cheltuielilor, de
la costul capitalului împrumutat la cheltuielile de funcţionare (salarii, cheltuieli fixe de
exploatare, promovare etc).

Pentru o mai bună fixare a noţiunilor, în Tabelul de mai jos redăm sintetic elementele
contului de profit şi pierdere în cazul băncilor comerciale din România.

◼ Venituri şi cheltuieli din dobânzi

Băncile obţin dobânzi în principal pe baza portofoliului de credite şi avansuri
acordate clienţilor respectiv a titlurilor de valoare deţinute (obligaţiuni
guvernamentale şi private, acţiuni). Conjunctural, plasamentele şi conturile
curente la alte bănci pot genera şi ele venituri din dobânzi semnificative. În
mod analog, cheltuielile cu dobânzile sunt generate în special de depozitele
atrase de la clienţi şi de împrumuturile de la alte bănci. Nivelul dobânzii
percepute de către bancă nu este în controlul acesteia, ea adoptând nivelele
medii de pe piaţă (price taker). În schimb, banca poate alege să crediteze cu preponderenţă
clienţii mai riscanţi pentru care dobânzile percepute sunt mai ridicate. În perioadele de
recesiune băncile preferă să plaseze resursele în titluri de stat datorită nivelului de risc redus şi a
fluxului stabil de venituri din dobânzi. În cazul băncilor comerciale, majoritatea resurselor
provin din depozitele şi conturile curente ale clienţilor, sume pentru care banca bonifică diferite
rate de dobânzi.

◼ Venituri şi cheltuieli din comisioane

Sub această titulatură generică sunt incluse toate tipurile de comisioane
(acordarea de credite, gestiune carduri, transferuri şi viramente, angajamente –
linii de credit, scrisori de garanţie) dar şi veniturile din servicii bancare speciale
(administrarea numerarului – cash management, brokeraj, consultanţă şi
planificare financiară, servicii bancare de investiţii, private banking şi gestiune
fiduciară). În ultimii ani, ponderea acestei categorii de venituri înregistrează o
tendinţă de creştere şi datorită faptului că băncile au deviat o parte din costul
creditelor dinspre dobânzi în sfera comisioanelor. Veniturile din comisioane depind şi ele de
faza ciclului economic (dar într-o măsură mai mică decât veniturile din dobânzi) deoarece în
perioadele de expansiune şi boom volumul plăţilor, a efectelor de comerţ şi a consultanţei
financiare cresc.

39
Tabel nr. 3
Contul de profit şi pierdere în cazul băncilor comerciale (sinteză)
Element Formulă de calcul
1. Venituri din dobânzi
2. Cheltuieli cu dobânzile
3. Venituri nete din dobânzi 1-2
4. Venituri din speze şi comisioane
5. Cheltuieli cu speze şi comisioane
6. Venituri nete din speze şi comisioane 4-5
7. Venit net din tranzacţionare
8. Câştig net din vânzarea instrumentelor financiare AFS 1)
9. Contribuţia la FGDB 2)
10. Alte venituri din exploatare
11. Venituri operaţionale 3 + 6 + (7 + 8 + 9 +10)
3)
12. Cheltuieli cu provizioanele
13. Cheltuieli cu personalul
14. Cheltuieli cu amortizarea
15. Alte cheltuieli operaţionale
16. Cheltuieli operaţionale 12 + 13 + 14 + 15
17. Profitul înainte de impozitare 11 - 16
18. Cheltuiala cu impozitul pe profit
19. Profitul exerciţiului financiar 17 - 18
Note: AFS – disponibile pentru vânzare; FGDB – Fondul de Garantare a Depozitelor în
1) 2)

Sistemul Bancar; 3) denumirea tehnică completă – „Cheltuieli nete cu ajustările de depreciere

pentru active, alte datorii şi angajamente de creditare”

◼ Venitul net din tranzacţionare

Venitul net din tranzacţionare este dat de diferenţa dintre câştigul şi pierderea
generate de activele şi datoriile tranzacţionabile, inclusiv modificările de
valoare justă (de piaţă) realizate şi nerealizate. Mai precis este vorba despre: 1)
venituri nete din tranzacţiile de schimb valutar (de obicei, cea mai mare
componentă; ea include câştigurile/pierderile realizate şi nerealizate din
contractele spot şi forward); 2) venituri nete din active financiare AFS; 3)
venituri nete din reevaluarea activelor şi datoriilor în valută.

◼ Câştigul net din vânzarea instrumentelor financiare AFS

(fost: Profit sau pierdere din activitatea financiară)
Reprezintă diferenţa dintre câştigurile şi pierderile din tranzacţionarea
instrumentelor financiare AFS, elemente recunoscute ca atare în contul de
profit şi pierdere doar la momentul vânzării. Câştigul (pierderea) este diferenţa
între preţul de vânzare şi valoarea contabilă (costul amortizat) al
instrumentelor. În acest context, prin activitate financiară înţelegem
operaţiunile băncii pe pieţele valutare şi bursele de valori/mărfuri care nu sunt
legate în mod direct de produsele şi serviciile oferite direct clienţilor. Pe lângă
tranzacţiile generate de necesităţile de acoperire a riscurilor (de curs de schimb, rată a dobânzii,
de piaţă), băncile se antrenează şi în operaţiuni de gestiune a trezoreriei clienţilor (cash
management) care implică luarea de poziţii speculative pe aceste pieţe. Finalitatea financiară a
acestor operaţiuni constă în câştig sau pierdere contând mai puţin valoarea în sine a
contractelor. Din acest motiv, în contul de profit şi pierdere se raportează doar rezultatul net al
acestora.
40
◼ Cheltuieli nete cu ajustările de depreciere pentru active
(sau: Cheltuieli cu provizioanele pentru riscul de credit)
Se consideră că un activ financiar (sau un grup de active) este depreciat şi
generează pierderi din depreciere dacă există indicii obiective privind
deprecierea ca rezultat al unor evenimente apărute după recunoaşterea iniţială a
activului (eveniment generator de pierderi). Astfel, pierderile aşteptate ca
urmare a unor evenimente viitoare, oricât de probabile ar fi acestea, nu sunt
recunoscute.

Redăm mai jos câteva exemple de evenimente generatoare de pierderi:

▪ dificultăţi financiare semnificative ale debitorului rezultate din analiza actualizată a
bonităţii;
▪ încălcări ale prevederilor din contractul de credit, în special întârzieri la plata
principalului sau a dobânzilor datorate băncii (schimbări nefavorabile în
comportamentul de plată);
▪ necesitatea băncii de a rescadenţa sumele de plată ca urmare a situaţiei financiare
precare a debitorului;
▪ existenţa unor indicii cum că debitorul urmează să intre în reorganizare financiară sau
faliment (condiţii economice naţionale sau locale).

Cheltuielile cu provizionale pentru riscul de credit reprezintă o particularitate a băncilor

deoarece activitatea lor de bază (creditarea) pune în mod continuu problema riscului de credit,
deci a nerecuperării resurselor împrumutate. Aceste cheltuieli fac parte din categoria
cheltuielilor nemonetare (alături de cheltuielile cu amortizarea) şi deci nu implică ieşiri efective
de fonduri din bancă (cheltuială apare doar contabil, „pe hârtie”). În plus, ele sunt cheltuieli
deductibile asigurând băncilor posibilitatea de a ajusta preventiv profitul dar şi valoarea
creanţelor atunci când indicatorii sugerează o probabilitate ridicată a realizării riscului de credit.
Ca şi orice provizion, dacă acest risc nu se realizează, sumele sunt înregistrate ca şi venituri din
provizioane. În cazul băncilor din România, pentru cheltuieli şi venituri din provizioane pentru
riscul de credit se folosesc adesea şi termenii de „Corecţii privind valoarea creanţelor ...”
respectiv „Reluări din corecţii privind ...”.

În perioada 2009-2011, multe titluri din presa economică-financiară

subliniau faptul că „provizioanele au mâncat din profitul băncii X”. Aceasta se
traduce printr-o creştere a riscului de credit cu care se confruntau băncile,
creştere care le-a obligat să ajusteze negativ profitul perioadei curente prin
înregistrarea masivă de cheltuieli cu provizioanele. Desigur, acţionarii băncilor
nu sunt deloc încântaţi de faptul că printr-o simplă operaţie contabilă ratele lor
de rentabilitate se reduc semnificativ.

Nivelul provizioanelor pentru riscul de credit reprezintă şi o chestiune fiscală. În România se

foloseşte metoda încadrării creditelor în cele cinci categorii de risc (A - standard, B – în
observaţie, C – substandard, D - îndoielnic, E - pierdere), procentul de provizionare variind în
cadrul acestor categorii. De regulă avem 0% (A), 5% (B), 20% (C), 50% (D) şi 100% (E). În
alte abordări, de exemplu SUA, se merge pe aşa-numita metodă istorică (experience) după care
valoarea deductibilă a provizioanelor se calculează ca şi produs între 1) raportul mediu dintre
sumele nerecuperate şi total credite, calculat pe baza ultimilor şase ani, şi 2) valoarea curentă a
creditelor.

41
◼ Cheltuieli cu personalul
Ca orice agent economic şi băncile întrebuinţează munca şi capitalul ca şi
factori de producţie iar derularea activităţilor curente presupune o structură de
cheltuieli relativ clasică. Ponderea cea mai mare o constituie cheltuielile cu
personalul concretizate în salarii şi prime brute respectiv contribuţiile la
fondurile sociale şi de sănătate aferente. Un mod simplist dar totuşi relevant de
comparare a productivităţii muncii între diferite bănci este raportarea
veniturilor operaţionale totale la numărul mediu de angajaţi. Forţa de muncă a
băncilor variază mult în funcţie de faza ciclului economic, cu angajări extinse în perioadele
dinamice ale creditului şi repoziţionări atunci când piaţa se contractă. În perioada 2005-2008
majoritatea băncilor s-au angajat în competiţia de a ajunge cât mai aproape de clienţi, prin
dezvoltarea într-un ritm accelerat a reţelei teritoriale. Acest proces a crescut substanţial cererea
de personal bancar.

Pe lângă drepturile salariale obişnuite, băncile, în special cele listate la bursă, decid
acordarea de acţiuni salariaţilor şi administratorilor, ca o modalitate de fidelizare şi cointeresare
a acestora în direcţia creşterii valorii de piaţă (capitalizării bursiere) a băncii. De exemplu,
atunci când banca realizează o majorare de capital social prin încorporarea rezervelor şi a
primelor de capital (operaţiunea mai este cunoscută şi sub denumirea de „acordare de acţiuni
gratuite” sau „dividende sub formă de acţiuni”19), o parte din acţiunile nou emise sunt
repartizate salariaţilor şi administratorilor. Criteriile de repartizare pot consta în anumiţi
indicatori de performanţă sau proporţional cu salariile încasate în anul precedent. O altă soluţie
pentru procurarea acţiunilor destinate bonusurilor poate fi şi răscumpărarea de acţiuni de pe
piaţă.

◼ Alte cheltuieli operaţionale

Ponderea principală o reprezintă cheltuielile de exploatare: chirii pentru o parte
din agenţii şi puncte de lucru, întreţinere şi reparaţii, materiale şi consumabile,
cheltuieli cu poşta şi telecomunicaţiile, paza şi securitatea, energie elctrică şi
termică, transport, audit, servicii de consultanţă şi avocaţi. Suplimentar, se pot
adăuga cheltuieli de promovare/publicitate, cele cu sponsorizările (dacă sunt
îndeplinite condiţiile legale, cheltuielile cu sponsorizările pot fi deduse în
întregime din impozitul pe profit datorat de către bancă) sau cele generate de
executările silite.

II. Evaluarea profitabilităţii bancare

Teoretic vorbind, măsura cea mai potrivită să descrie performanţa unei firme este preţul
acţiunilor sale la bursă. Acest lucru nu este însă disponibil în cazul băncilor necotate (nelistate).
Chiar şi în cazul băncilor cotate la bursă, în absenţa unei lichidităţi acceptabile, preţul bursier nu
prezintă garanţia unui preţ de echilibru relevant. Din acest motiv, o abordare mai generală şi
mai uniformă a performanţei se poate realiza prin intermediul ratelor de profitabilitate.

◼ Marja netă din dobânzi

Raportează dobânzile nete încasate la valoarea totală a activelor sau doar a activelor generatoare

19
Dacă iniţial, capital social este format din 10.000 de acţiuni, iar în urma majorării de capital se mai emit 2.000 de
acţiuni noi, atunci un acţionar care deţine 100 de acţiuni primeşte în mod gratuit încă 20 de acţiuni. Cu toate
acestea, în condiţii normale, valoarea deţinerii acestui acţionar nu se modifică deoarece după majorare, preţul unei
acţiuni se va ajusta automat cu -16,67% din cauza diluării capitalului social.
42
în mod direct de câştiguri pentru bancă (earning assets).
(Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile)
Marja netă din dobânzi = Total active

◼ Marja netă din comisioane

(Venituri din comisioane – Cheltuieli cu comisioanele)
Marja netă din comisioane = Total active

◼ Marja netă operaţională

Are acelaşi înţeles ca şi primele două marje doar că reuneşte atât activitatea generatoare de
dobânzi cât şi serviciile comisionate.
(Total venituri din exploatare – Total cheltuieli din exploatare)
Marja netă operaţională = Total active

◼ Rentabilitatea activelor (ROA)

Unul din cei mai relevanţi indicatori privind eficienţa folosirii activelor este rentabilitatea
activelor cunoscută în general sub acronimul ROA (return on assets). Faţă de marja netă
operaţională, ROA integrează şi câştigurile/pierderile din activitatea financiară.
Profit net
Rentabilitatea activelor (ROA) =
Total active
Pentru o apreciere mai analitică a acestui indicator se foloseşte adesea următoarea
descompunere:
Profit net Venituri totale
ROA = ( )×( ) = Marja profitului × Rotaţia activelor
Venituri totale Total active
Primul factor indică profitabilitatea iar al doilea dinamica rotaţiei activelor. Urmărind evoluţia
celor două componente se poate identifica cauza unei anumite evoluţii a rentabilităţii activelor.

◼ Rentabilitatea financiară (ROE)

Considerat a fi cel mai reprezentativ indicator de profitabilitate, rentabilitatea financiară sau
ROE (return on equity) sintetizează cel mai bine modul de gestiune al întregii activităţi în
special din prisma acţionarilor.
Profit net
Rentabilitatea financiară (ROE) =
Capitaluri proprii

În mod asemănător, şi acest indicator poate fi descompus analitic în următorii factori:

Profit net Total active
ROA = ( )×( ) = ROA × Multiplicatorul capitalului propriu
Total active Capitaluri proprii

Se observă că, în final, pe lângă eficienţa folosirii activelor, rentabilitatea financiară depinde şi
de multiplicatorul capitalului propriu (levier financiar, grad de îndatorare) care indică valoarea
activelor băncii pe o unitate de capital propriu. Acest indicator este strâns legat de noţiunea de
levier financiar (efect de pârghie) care indică faptul că o firmă poate folosi un grad mai mare de
îndatorare pentru a obţine o rentabilitate mai ridicată.

43
◼ Profitul net pe acţiune (EPS)
Un indicator al profitabilităţii urmărit în special de către investitorii şi analiştii pieţelor bursiere
este profitul net pe acţiune sau EPS (earnings per share). Este important însă ca utilizatorii
acestui indicator să-i interpreteze corect evoluţia atunci când au loc modificări ale numărului de
acţiuni emise de bancă sau a valorii nominale a acestora. De exemplu, emisiunea de noi acţiuni
sau operaţiunile de splitare a valorii nominale conduc la o diluare a profitului net pe acţiune în
timp ce capacitatea băncii de a genera profit nu se schimbă semnificativ.

44
 Întrebări de verificare (deschise)
1. Care este rolul intermediarilor financiari?
2. La ce se referă termenul de bancă universală?
3. În ce constă dereglementarea bancară?
4. Care sunt principalele instituții parabancare din România?
5. În ce constă supravegherea prudențială bancară?
6. În ce constă poziția Titluri de valoare disponibile pentru vânzare?
7. În ce constă poziția Alte datorii subordonate?
8. Prezentați printr-un exemplu cum se înregistrează creditele pierdere în bilant.
9. În ce constau Elementele în afara bilanțului?
10. Care sunt principalele categorii de venituri și cheltuieli ale băncilor
comerciale?

Întrebări de verificare (de tip grilă)

1. Serviciile de cash management reprezintă:
a. un serviciu bancar tradițional;
b. un serviciu bancar modern;
c. un serviciu oferit de instituțiile financiare nebancare.

2. Ce se înţelege prin shadow banking?

a. instituţiile de credit care oferă toată gamă de servicii financiare, de la depozite şi
credite până la soluţii de investiţii, planuri de pensii private sau produse de
asigurare;
b. entităţi care eficientizează circulaţia fluxurilor monetare şi ajută la gestionarea
riscurilor generate de aceste transferuri;
c. intermediarii financiari care oferă servicii similare cu cele ale băncilor dar care nu
sunt bănci propriu-zise.

3. Instituția specializată în colectarea şi prelucrarea datelor privind portofoliul de clienţi

persoane fizice ai instituţiilor de credit este:
a. Centrala Riscurilor de Credit;
b. Biroul de Credit;
c. Centrala Incidentelor de Plăți.

4. În ce categorie sunt incluse certificatele de trezorerie cu o maturitate de sub 1 an:

a. Titluri de valoarea disponibile pentru vânzare;
b. Active financiare la valoare justă prin profit sau pierdere;
c. Investiţii în participaţii.

5. Diferența dintre Total venituri din exploatare și Total cheltuieli din exploatare, raportată la
totalul activelor, reprezintă:
a. Rentabilitatea financiară;
b. Rentabilitatea activelor;
c. Marja netă operaţională.

45
 Unitatea de curs 2.1

Contul curent şi instrumentele de plată

Cuvinte cheie: Contul curent, Ordin de plată, Instrumente de debit (cecul, cambia,
biletul la ordin), Direct Debit, Standing Order, Conturile Escrow,
Acreditivul, Incasso-ul

Contul curent

În conformitate cu Legea bancară nr. 58 din 1998 şi OUG nr. 99 din 2006, băncile pot deschide
cont următoarelor categorii de clienţi:
a) clienţi persoane fizice;
b) clienţi persoane fizice autorizate;
c) clienţi persoane juridice;
d) autorităţi publice locale;
e) alţi clienţi persoane juridice (inclusiv bănci corespondente, bănci de investiţii, societăţi
de asigurare-reasigurare, societăţi de leasing, societăţi de factoring, societăţi de
forfetare, asociaţii, fundaţii, federaţii etc.);
f) alte entităţi fără personalitate juridică (subunităţi componente ale agenţilor economici,
puncte de lucru, fonduri mutuale, fondure deschise de investiţii etc.).

Fiecare dintre aceste categorii prezintă anumite trasături specife, pe care băncile trebuie să le ia
în considerare, atât la deschiderea de conturi clienţilor, cât şi la monitorizarea ulterioară a
acestora.

Reguli de funcţionare ale contului curent

Deschis în lei sau valută, contul curent este de tip bifuncţional, evidenţiind atât
disponibilităţile clientului în valuta contului, cât şi operaţiunile de încasări şi
plăţi înregistrate în acesta. Perioada de valabilitate este cuprinsă între data
deschiderii contului curent şi data închiderii acestuia.

În ceea ce priveşte dobânda aferentă contului curent, aceasta se bonifică lunar

în contul curent al clientului. La data aniversară pot exista următoarele două situaţii:
• pentru soldurile creditoare înregistrate în contul curent, aflate peste limita minimă de
calcul a dobânzii, stabilită de fiecare bancă, banca acordă dobândă;
• pentru soldurile debitoare înregistrate în contul curent banca percepe dobândă.

La solicitarea băncii, unitățile teritoriale pot negocia cu departamentul

specializat din cadrul Centralei procente de dobândă pentru soldurile aferente
conturilor curente. Pentru sumele trase neautorizat în descoperit din contul
curent banca percepe clientului dobândă penalizatoare. Totodată, operaţiunile
derulate prin contul curent, precum şi serviciile prestate de către bancă în
legatură cu contul curent (deschidere, închidere, administrare etc.) sunt
46
comisionate conform planului tarifar specific fiecărei bănci, precum şi în baza documentelor
bilaterale încheiate cu clientul.

Deschiderea contului curent

Banca deschide cont curent clientului acceptat conform reglementărilor în domeniul cunoaşterii
clientelei (Legea bancară nr. 58 din 05/03/1998). Clientul poate solicita deschiderea contului
curent prin prezentarea la bancă. Excepţie de la această prevedere face deschiderea contului
curent:
a) în baza unor documente contractuale încheiate între bancă şi alte instituţii;
b) prin contactarea clientului de către funcţionarii băncii cu atribuţii în acest sens, în
funcţie de categoria de clienţi în care acesta se încadrează.

La deschiderea contului curent sau ulterior, clientul poate opta pentru eliberarea cardurilor de
debit din oferta de produse a băncii, în moneda contului respectiv, care va permite acestuia
accesul la contul curent. La conturile curente deschise pentru produse specifice sau din iniţiativa
băncii, pentru derularea operaţiunilor aferente unor produse destinate atragerii de resurse, nu pot
fi ataşate carduri.

Ulterior deschiderii contului, în vederea efectuării de operaţiuni pe contul deschis, clientul va

completa şi depune la bancă următoarele documente:
a) persoanele fizice - formularul specimen de semnatură;
b) persoanele juridice şi persoanele fizice autorizate - formularul specimen de semnătură și,
după caz, formularul specimen de ştampilă.

Administrarea contului curent

Banca trebuie să asigure conformarea cu prevederile normelor privind standardele de cunoaştere
a clientelei şi în situaţia existenţei unor suspiciuni asupra transferului de fonduri să acţioneze în
conformitate cu legislaţia privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi a celorlalte
reglementări în vigoare.

Operaţiunile se efectuează în limitele şi împuternicirile stabilite de titularul de cont.

Operaţiunile dispuse de clienţi pot fi efectuate la sediile unităţilor băncii, în timpul programului
de lucru al acestora, potrivit caracteristicilor produselor bancare solicitate. Operaţiunile dispuse
prin card sau prin sisteme de tip electronic-banking se derulează potrivit specificului acestor
produse şi servicii bancare. Titularul de cont poate efectua operaţiuni prin sistemele electronic-
banking prin intermediul unităţii băncii cu care încheie convenţie în acest sens.

În vederea efectuării operaţiunilor prin prezentarea la sediile băncii,

funcţionarul bancar parcurge următoarele demersuri: identifică clientul, verifică
actul de identitate şi, după caz, concordanţa datelor înscrise în documentul
prezentat cu cele referitoare la client reţinute în sistem.

Închiderea contului curent

Se efectueză potrivit clauzelor contractuale, din iniţiativa clientului sau a băncii şi presupune
reţinerea/evidenţierea tuturor comisioanelor datorate băncii şi calculul la zi a dobânzii
active/pasive, precum şi încasarea/bonificarea acesteia, astfel:
a) în situaţia în care închiderea contului curent are loc din iniţiativa băncii, eventualele
comisioane datorate băncii de către client vor fi înregistrate în contul intern al băncii „Dobânzi
restante - comisioane restante";
b) în situaţia în care închiderea contului curent are loc din iniţiativa băncii, eventualele
sume datorate băncii de catre client (soldul debitor rezultat din operaţiuni neautorizate cu
cardul/dobânda calculată la soldul debitor) vor fi înregistrate în contul de “Debitori diverşi”.
47
Extrasul de cont
Pentru operaţiunile înregistrate în contul curent, banca eliberează extrase de
cont. Acestea vor fi semnate şi ştampilate corespunzător de funcţionarul bancar.
Este considerat "extras curent" extrasul de cont solicitat de client în continuarea
celui eliberat anterior şi numerotat corespunzător. Sunt considerate "duplicate
ale extraselor de cont" extrasele de cont solicitate de client în alte situaţii decât
cea pentru eliberarea extrasului curent.

Sumele evidenţiate pe extrasul de cont au următoarea semnificaţie:

a) Soldul contabil iniţial reflectă, la începutul zilei curente, situaţia sumelor înregistrate
în contul curent, astfel cum sunt evidenţiate şi în contabilitatea băncii;
b) Soldul contabil reflectă situaţia contului curent înregistrată în evidenţele contabile ale
băncii la momentul editării extrasului de cont;
Sold contabil = sold contabil iniţial +/- tranzacţii finalizate
c) Soldul disponibil reflectă situaţia sumelor evidentiaţe în contul curent în momentul
editării extrasului de cont, în funcţie de obligaţiile de plată ale titularului de cont;
Sold disponibil = sold contabil - tranzacţii în curs de finalizare - alte sume blocate
Având în vedere faptul că, în componenţa soldului disponibil vor fi incluse şi sumele datorate
de client în baza adreselor de instituire a popririlor/titlurilor executorii, acest sold poate avea şi
valori negative;
d) Tranzacţiile în curs de finalizare includ:
d1) sumele introduse în sistem, nevalidate, cu excepţia ordinelor de plată în lei. Ordinele de
plată în lei sunt înregistrate în sistem cu ora validării;
d2) sumele introduse în sistem, blocate pentru licitaţii valutare, tranzacţii efectuate prin cardul
de debit sau plăţi în valută interbancare (indiferent de modalitatea în care este procesată
operaţiunea);
e) disponibil rămas neutilizat din descoperitul de cont acordat prin intermediul cardului
de debit sau din linii de credit;
f) Alte sume blocate:
f1) sumele datorate de client, pentru care, până la momentul editării extrasului de cont au fost
înregistrate în evidenţele băncii adrese de instituire a popririlor/titluri executorii.
f2) alte sume rezervate pentru efectuarea unor plăţi viitoare pentru care banca şi-a asumat
obligaţia de plată faţă de terţi anterior înregistrarii popririi.

Plăţi prin ordin de plată

Ordinul de plată (OP) este dispoziţia dată de o persoană, numită ordonator,

unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea unei alte persoane,
denumită beneficiar, pentru stingerea unei obligaţii băneşti, provenind dintr-o
relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar.

Părţile implicate în circuitul ordinului de plată sunt următoarele:

a) ordonatorul care iniţiază operaţiunea, stabileşte condiţia plăţii, constituie sursa de
fonduri necesare, plăteşte, putând revoca plata (înainte de execuţie);
b) beneficiarul, cel în favoarea căruia se efectuează plata, se conformează condiţiilor
prevazute de OP;
c) băncile care se pot afla în următoarele situaţii:
- banca ordonatoare, cea care dă dispoziţia pentru efectuarea plăţii prin OP şi la care se
constituie sursa de fonduri;
- banca plătitoare, cea care achită suma în contul beneficiarului;
- banca intermediară, cea care apare pe traseul bancar în vederea efectuării OP. Băncile
intermediare sunt participanţi la procesul de decontare în sistemele internaţionale de plăţi;
48
 Un ordin de plată trebuie sa fie supus procedurii de verificare a autenticităţii,
operaţiune care constituie un mijloc de protecţie împotriva plăţilor neautorizate,
astfel:
a) prin confruntarea, în cazul OP pe suport hârtie, a semnăturilor
(inclusiv a amprentei ştampilei, în cazul persoanelor juridice) aplicate pe ordinul
de plată cu cele depuse la bancă şi scanate în sistem, care trebuie să coincidă.
Emitentul poate fi reprezentat şi de alte persoane, care au mandatul de a-l reprezenta, respectiv
pe care le-a împuternicit potrivit convenţiei de cont sau fişei specimenelor de semnatură sau
prin procură autentică.
b) în cazul OP transmis de către client în format electronic şi editat de către bancă,
elementul de autenticitate este semnatura electronică a clientului.

Plăţi prin instrumente de debit (cecul, cambia, biletul la ordin)

Plăţi prin intermediul cecului

Cecul reprezintă un înscris prin care o persoană denumită tragător, dă ordin

unei bănci la care are disponibilităţi băneşti, denumită tras, să plătească, la
prezentarea titlului, o sumă de bani, altei persoane, denumită beneficiar.

Cecul cuprinde 8 zone, şi anume:

• ZONA 1, care este alocată pentru elementele de identificare a instituţiei de credit trase,
fiind întotdeauna plasată în partea superioară a cecului şi cuprinde:
- în partea stângă sus: denumirea şi/sau sigla instituţiei de credit trase;
- în partea dreaptă sus: adresa sediului instituţiei de credit trase;
- în partea stângă jos: rubrica "Plătiţi în schimbul acestui CEC", sub denumirea şi/sau sigla
instituţiei de credit trase; cuvântul "CEC" fiind tipărit cu majuscule, îngroşat;
- ZONA 1A este alocată pentru pretipărirea referinţei cecului;
- ZONA 1B este alocată barării cecului;
• ZONA 2 alocată pentru date privind conţinutul propriu-zis al cecului, este întotdeauna
plasată sub zona 1 şi cuprinde următoarele rubrici şi spaţii de completat: denumirea localităţii,
suma, moneda, denumirea trăgătorului, codul de identificare al acestuia şi codul IBAN;
• ZONA 3 este alocată pentru giruri, fiind plasată sub zona 2;
• ZONA 4 alocată pentru aplicarea ştampilei "CERTIFICAT" pe cec sau pentru avalizarea
cecului;
• ZONA 5 alocată pentru semnătura trăgătorului;
• ZONA 6 cuprinde alte menţiuni;
• ZONA 7 este alocată pentru elementele de identificare a contului ultimului posesor al
cecului;
• ZONA 8 reprezintă banda albă. În această zonă nu vor fi făcute menţiuni, cu excepţia
liniei codurilor, iar fundalul cecului nu va avea în această zonă nici un fel de imprimări.

49
 Figura nr. 1 - Cecul

În vederea eliberării carnetelor de cecuri sau a filelor de cec, se vor avea în

vedere următoarele:
- clientul trebuie să completeze în două exemplare o comandă pentru
procurarea carnetelor de cecuri sau a unor file de cec. Comanda semnată de
persoanele autorizate să dispună de cont, conform Fişei specimenelor de
semnătură/procurii/Convenţiei de cont curent, este prezentată funcţionarului
bancar de la unitatea teritorială a băncii la care are deschis contul curent, respectiv banca trasă;
- funcţionarul bancar trebuie să identifice, în baza actului de identitate (în original),
persoana care prezintă cecul, respectiv persoana care este desemnată să ridice carnetele de
cec/filele de cec de la bancă. Totodata se vor confrunta semnăturile şi, după caz, amprenta
ştampilei înscrise pe comandă, cu cele aflate în evidenţele băncii, care trebuie să coincidă;
- persoana acreditată să notifice la CIP trebuie să consulte în mod obligatoriu baza de date
a BNR, CIP, iar formularele de cec se vor elibera clientului în ziua consultării acestei baze de
date;
- nu se vor elibera carnete de cecuri sau file de cec, în situaţia în care clientul respectiv
este declarat în interdicţie bancară, indiferent dacă a fost notificat de o unitate teritorială a
băncii sau de către o altă instituţie de credit;
- în cererea de consultare care se transmite pentru interogarea bazei de date a BNR-CIP,
se vor solicita informaţii privind istoricul incidentelor de plăţi majore, care sunt înscrise în
Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc. Persoana acreditată să notifice la CIP va menţiona în
mod obligatoriu pe formularul de comandă de cumpărare file sau carnete cec rezultatul
consultării bazei de date a BNR-CIP;
- casierul va proceda apoi la pretipărirea şi eliberarea filelor de cec, înscriind pe comandă
tipul cecului şi cantităţile cumpărate, seria şi numărul acestora.

În cazul revocării la plată a cecului, scrisoarea prin care tragătorul revocă plata
cecului se va depune de titularul de cont/ reprezentantul (delegatul) acestuia
direct la funcţionarul bancar desemnat să efectueze operaţiuni în conturile
plătitorului, care va semna de primire numai după ce a verificat că respectivul
cec nu a fost plătit, declarat pierdut/furat/distrus/anulat. Funcţionarul bancar este
obligat să verifice identitatea reprezentantului (delegatului) clientului, precum şi
autenticitatea scrisorii respective, având obligaţia de a schimba starea cecului în
“REVOCAT” în aplicatia care gestionează evidenţa filelor cec, pe baza cererii formulate de
client.

În cazul închiderii contului clientului, unităţile bancare teritoriale sunt obligate să solicite
50
clientului restituirea tuturor filelor de cec vândute acestuia. Filele de cec care nu au fost
recuperate de la clienţi se vor anula, din iniţiativa băncii, după înştiinţarea prealabilă a clientului
cu privire la decizia băncii. Dacă se prezintă la plată un instrument de debit care a fost emis
anterior închiderii contului/subcontului, unitatea bancară respectivă va efectua refuzul la plată
cu motivul “lipsă totală de disponibil” şi va transmite la CIP “Cererea de înscriere a refuzului
bancar în Fisierul Naţional de Cecuri”.

Plăţi prin intermediul cambiei

Cambia reprezintă un înscris care conţine un ordin scris şi necondiţionat dat de

către o persoană (trăgător) unei alte persoane (tras) pentru a plăti o anumită
sumă de bani, la vedere sau la o anumită scadenţă şi într-un anumit loc, unei a
treia persoane (beneficiar).

Figura nr. 2 - Cambia

Cambia cuprinde următoarele zone:

• ZONA 1: denumirea de cambie trecută în textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu. ZONA 1A este alocată pentru pretipărirea feţei
cambiei;
• ZONA 2: ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată;
• ZONA 3: numele celui care trebuie să plătească (trasul);
• ZONA 4: indicarea scadenţei;
• ZONA 5: indicarea locului unde plata trebuie făcută;
• ZONA 6: numele celui căruia sau la ordinul căruia plata trebuie facută;
• ZONA 7: indicarea datei şi a locului emiterii;
• ZONA 8: semnătura celui care emite cambia (trăgător).

Girarea cambiei

Cambia este transmisibila prin gir care poate fi făcut în folosul trasului,
indiferent dacă a acceptat sau nu, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat.
Aceştia pot să gireze din nou cambia. Girul este valabil chiar dacă beneficiarul
nu este arătat sau dacă girantul a pus numai semnătura (gir in alb). În acest din
urmă caz, pentru a fi valabil, girul trebuie să fie scris pe dosul cambiei sau pe
adaus.

51
Girul transmite toate drepturile izvorâte din cambie. Dacă girul este în alb posesorul poate:
1) să-l completeze cu propriul său nume sau cu numele altei persoane;
2) să gireze cambia din nou în alb sau la ordinul unei anume persoane;
3) să predea cambia unui terţ fără să completeze girul în alb şi fără s-o gireze.
Girantul, daca nu s-a stipulat altfel, răspunde de acceptare şi de plată. Acesta poate interzice un
nou gir, caz în care nu răspunde faţă de persoanele cărora cambia a fost ulterior girată.

Avalul cambiei
Plata unei cambii poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga suma sau
numai pentru o parte din ea, garanţie care poate fi dată de un terţ sau de un
semnatar al cambiei. Avalul se consideră că rezultă din simpla semnătură a
avalistului pusă pe faţa cambiei, mai puţin dacă semnătura este a trasului sau a
tragătorului. Totodată, avalul trebuie să arate pentru cine este dat, în caz contrar
considerându-se dat prin trăgător. În momentul în care avalistul plăteşte cambia,
el dobândeşte toate drepturile ce izvorăsc din aceasta.

Unităţile bancare teritoriale care urmează a încasa cambii acceptate, pe circuit

interbancar, cu scadenţa la termen fix, la un anumit termen de la data emiterii
sau la un anumit termen de la vedere, vor urmări ca ziua compensării acestora
să coincidă cu data scadenţei sau cu una dintre cele două zile lucrătoare care
urmează datei scadenţei. În cazul cambiilor acceptate cu scadenţa la termen fix,
la un anumit termen de la data emiterii sau la un anumit termen de la vedere,
unităţile prezentatoare care au primit instrumentele în original, vor urmări să
introducă aceste instrumente în dispoziţia centralizatoare de încasare, astfel ca ziua compensării
să coincidă cu data scadenţei sau cel târziu cu una din cele două zile lucrătoare care urmează
datei scadenţei.

Plăţi prin intermediul biletului la ordin

Biletul la ordin reprezintă un instrument prin care o persoană denumită emitent,

se obligă să platească la o anumită dată, o anumită sumă de bani fixată, către o
altă persoană denumită beneficiar.

Câmpurile obligaturiu de completat în cazul biletului la ordin sunt următoarele:

1. Numele şi sediul/domiciliul emitentului;
2. Data emiterii care trebuie să fie unică sau exprimată prin zi, lună, an;
3. Locul emiterii, cel puţin localitatea şi judeţul;
4. Semnătura emitentului, care trebuie să fie autografă şi să se compună din numele şi
prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice care se obligă să figureze la
locul indicat în formatul standard;
5. Suma de bani determinată şi moneda, care se completează doar în momentul introducerii
la plată;
6. Scadenţa plăţii, care trebuie să fie unică (nu pot fi mai multe scadenţe pe un BO), certă
(să arate ziua, luna, anul sau termenul maxim de plată, raportat la un alt element
calendaristic) şi posibilă (ex. să nu fie anterioară datei emiterii);
7. Locul plăţii, pot fi indicate mai multe locuri de plată, inclusiv la terţi (ex: la contul
curent deschis la o bancă).

Fac excepţii de la elementele obligatorii prezentate mai sus următoarele:

➢ BO la vedere fără indicarea scadenţei plăţii. Poate fi prezentat la plată în intervalul
dintre ziua emiterii şi cel mai târziu la 1 an de la emitere;
52
 ➢ BO fără indicarea locului plăţii. Locul plăţii va fi considerat sediul/domiciliul
emitentului;
➢ BO fără indicarea locului emiterii. Locul emiterii va fi considerat sediul/domiciliul
emitentului.

La completarea biletului la ordin în alb, din punct de vedere al cadrului legislativ, trebuie să se
satisfacă următoarele cerinţe minime:
➢ conţine obligatoriu semnătura emitentului şi numele beneficiarului;
➢ poate să conţină şi o parte din celelalte elemente obligatorii;
➢ completarea cu elementele obligatorii se face anterior prezentării la plată;
➢ la completarea BO în alb trebuie să se respecte înţelegerile dintre trăgător şi beneficiar
stabilite la momentul emiterii titlului.

Figura nr. 3 - Biletul la ordin

Direct Debit

Serviciul Direct Debit reprezintă o modalitate de plată a unei sume de bani

convenite între plătitor şi beneficiar, care constă în debitarea preautorizată a
contului curent al plătitorului de către bancă în baza prevederilor mandatului de
debitare directă, la solicitarea beneficiarului. Serviciul Direct Debit se poate
contracta atât în sistem intrabancar, lei sau valută, cât şi în sistem interbancar,
fie în calitate de beneficiari în baza unui angajament privind debitarea directă,
fie în calitate de plătitori în baza unui mandat de debitare directă.

Acesta presupune debitarea pre-autorizată a contului plătitorului de către banca/unitatea

plătitorului în baza prevederilor “Mandatului de debitare directă” (MDD), la solicitarea
beneficiarului şi creditarea corespunzătoare a contului beneficiarului de către banca/unitatea
beneficiarului în baza “Angajamentului privind debitarea directă” (ADD).

Caracteristicile serviciului:
1. din punct de vedere al clientului plătitor:
53
 - acesta încheie la unitatea teritorială a băncii la care are deschis contul curent
“Mandatul de debitare directă”, pentru fiecare beneficiar în parte cu care intră în relaţii de
decontare prin Direct Debit;
- prin semnarea contractului, clientul plătitor mandatează unitatea teritorială a băncii să-i
debiteze contul în vederea plăţii facturilor emise de către beneficiar şi totodată se obligă să-şi
alimenteze contul, astfel încât la data scadenţei să existe fonduri suficiente acoperirii valorii
facturilor emise de beneficiari;
- clientul plătitor comunică beneficiarului modalitatea în care se va realiza plata, iar în
vederea efectuării plăţii, beneficiarul va transmite băncii plătitorului o instrucţiune de debitare
directă;
- decontarea cu beneficiarul se efectuează de către bancă prin debitarea contului
clientului plătitor cu suma plăţii şi transferarea acesteia în contul beneficiarului sumei. Această
modalitate de plată nu necesită autorizarea prealabilă de către plătitor a fiecarei instrucţiuni de
debitare directă trasă asupra contului său.
2. din punct de vedere al clientului beneficiar, acesta încheie la unitatea teritorială a
băncii la care are deschis contul curent “Angajamentul privind debitarea directă”, în baza căruia
poate transmite instrucţiuni de debitare directă.

Figura nr. 4 - Direct Debit intrabancar

Fluxul aferent serviciului Direct Debit prespune verificarea cel puţin a următoarelor aspecte:
- existenţa unui “Angajament privind debitarea directă” şi a cel puţin unui “Mandat de
debitare directă”;
- emiterea de către beneficar a uneia sau mai multor instrucţiuni de debitare directă
(IDD) care urmează să fie trasa(e) asupra unui cont al unuia sau a mai multor clienţi plătitori;
- debitarea contului clientului plătitor se efectuează în baza “Mandatului de debitare
directă”, pe care acesta l-a semnat anterior cu banca sa (banca plătitorului).

Figura nr. 5 - Direct Debit interbancar

54
Avantajele serviciului Direct Debit pentru clientul beneficiar:
• îmbunătăţirea controlului asupra fluxului de numerar prin încasarea planificată a
creanţelor;
• scăderea costurilor cu încasarea creanţelor;
• reducerea riscului operaţional.

Avantajele serviciului Direct Debit pentru clientul plătitor:

• certitudinea plăţii facturilor la scadenţa acestora;
• economie de timp prin evitarea aglomeraţiei de la ghişeele bancare;
• economie de bani prin achitarea unor comisioane reduse.

Standing Order

Standing Order reprezintă modalitatea de plată prin care banca plătitorului

execută ordine de plată la date şi în sume fixate în prealabil, în baza
contractului încheiat cu plătitorul. Unitatea bancară teritorială a plătitorului va
executa ordinele de plată programate în strictă conformitate cu planificarea din
contractul încheiat, în limita disponibilităţilor existente în contul curent sau în
depozitul colateral al plătitorului, fără a mai condiţiona efectuarea acestor plăţi
de vreun alt consimţământ al plătitorului decât cel dat prin contract.
Operaţiunile aferente acestui serviciu se derulează atât în sistem intrabancar, cât şi în sistem
interbancar.

Caracteristicile serviciului:
√ după parcurgerea etapelor necesare identificării în sistem, clientul plătitor încheie la
unitatea teritorială a băncii contractul privind plata prin Standing Order. Acesta se întocmeşte la
sediul băncii pentru fiecare beneficiar cu care plătitorul intră în relaţii de decontare prin
Standing Order. Banca plătitorului va semna numai contracte cuprinzând următoarele date de
identificare obligatorii:
a) numele sau denumirea plătitorului ca parte a contractului;
b) denumirea băncii plătitorului ca parte a contractului şi ca bancă iniţiatoare;
c) numele sau denumirea beneficiarului, inclusiv codul fiscal;
d) denumirea băncii beneficiarului ca bancă destinatară;
e) un cont al plătitorului deschis la banca plătitorului, din disponibilul căruia să poată fi
efectuată plata, în vederea executării fiecăruia dintre ordinele de plată;
f) un cont al beneficiarului deschis la banca destinatară pentru toate ordinele de plată
executabile prin contract;
g) mandatul plătitorului acordat băncii sale în vederea realizării obiectului contractului.
√ prin semnarea contractului, clientul plătitor mandatează banca să execute, la datele
fixate şi pentru sumele stabilite în prealabil de comun acord, ordine de plată în favoarea unui
prestator de servicii/furnizor şi totodată se obligă să-şi alimenteze contul, astfel încât la data
scadenţei să existe fonduri suficiente acoperirii plăţilor prestabilite;
√ banca execută ordinele de plată conform planificării din contractul încheiat, la datele şi
în sumele convenite cu clientul plătitor, transferul în contul prestatorului de servicii/furnizor
realizându-se numai în baza contractului încheiat, fără a se mai solicita un alt consimţământ din
partea clientului plătitor. Operaţiunea se va evidenţia în extrasul de cont.

Astfel, prin contract, clientul plătitor autorizează banca să execute, din contul
său curent/depozitul colateral, ordine de plată corespunzătoare fiecărei plăţi
programate la termen, precum şi să debiteze depozitul colateral şi să crediteze
contul curent în vederea efectuării de plăţi, în favoarea beneficiarului stipulat în
55
contract. Depozitul colateral pentru disponibilităţi pentru plăţi prin Standing Order poate fi
constituit şi alimentat atât din resursele proprii ale clientului plătitor, cât şi din credite bancare.
Obligaţia asigurării disponibilităţilor necesare efectuării plăţilor la termenele şi în sumele
stabilite revine integral şi exclusiv clientului plătitor. Banca execută ordinele de plată în numele
clientului plătitor, numai la datele şi în sumele convenite cu acesta, fără a fi condiţionată în
executarea mandatului sau de primirea altui consimţământ decât cel dat de clientul plătitor prin
semnarea contractului.

Conturile Escrow

Contul Escrow reprezintă un cont de depozit temporar, deschis în vederea

depozitării unor sume de bani (în lei şi/sau valută) până la încheierea unui
contract, livrarea unor mărfuri sau îndeplinirea unor condiţii specificate într-un
contract sau angajament încheiat între două părţi. Banca îndeplineşte rolul de
agent escrow, iar deponentul sumelor va fi titularul contului.

Caracteristicile produslui:
− termenii constituirii şi funcţionării depozitului temporar fac obiectul unui Contract
de depozit escrow, care poate fi încheiat între bancă şi ambele părţi contractante;
− încheierea contractului de depozit escrow se va realiza pe baza cererii deponentului,
care are calitatea de titular al contului de depozit escrow;
− banca va transfera fondurile din contul de depozit escrow în contul vânzătorului,
numai după ce aceasta a primit o instrucţiune scrisă de la cumpărător şi vânzător
numită “Certificat de îndeplinire a condiţiilor”, semnat de ambele părţi;
− în cazul neîndeplinirii clauzelor la termenele şi în condiţiile prevăzute de contractul
încheiat, sumele depozitate în contul escrow vor fi restituite depunătorului, împreună
cu eventualele dobânzi calculate şi înregistrate pe perioada funcţionării depozitului
temporar, contul de depozit escrow fiind astfel lichidat.

Avantajele produsului:
• garanţia utilizării sumelor strict pentru destinaţia stabilită;
• măsură asiguratorie a realizării obiectivelor urmărite de părţi într-un contract, securizând
şi standardizând clauzele tranzacţiei;
• siguranţa pentru părţile implicate într-o tranzacţie;
• bonificarea dobânzii la vedere pentru sumele depuse în cont;
• dobânda se achită cumpărătorului, indiferent dacă tranzacția are sau nu loc.

Produse destinate încasărilor şi plăţilor internaţionale (Acreditiv, Incasso)

Acreditivul

Acreditivul constituie un aranjament bancar prin care o bancă (banca emitentă)

care acţionează în conformitate cu instrucţiunile primite de la un client
(ordonator) se angajează irevocabil să onoreze (platească) către exportator
(beneficiar) la prezentare de documente conforme cu termenii şi condiţiile
acreditivului. Angajamentul irevocabil al băncii emitente este separat de
contractul de vânzare pe care acreditivul documentar se bazează.
Acreditivele documentare sunt supuse Regulilor şi Uzanţelor Uniforme pentru
56
Acreditivele Documentare ale Camerei Internaţionale de Comerţ Paris (Publicaţia nr. 600 a
CIC Paris intrată în vigoare la 1 iulie 2007).

Clasificarea acreditivelor:
În funcţie de mai multe criterii se pot distinge următoarele tipuri de acreditive:
a) funcţie de posibilitatea băncii emitente de a anula sau modifica acreditivele:
• acreditiv documentar revocabil;
• acreditiv documentar irevocabil;
b) funcţie de clauzele ce le conţin:
• acreditiv documentar transferabil;
• acreditiv documentar netransferabil;
• acreditiv documentar cu clauză roşie (red clause);
• acreditiv documentar revolving;
• acreditiv documentar reciproc;
• acreditiv documentar cesionat;
• acreditiv documentar back-to-back;
• acreditiv documentar stand-by;
c) funcţie de momentul stingerii obligaţiilor:
• acreditiv documentar cu plata la vedere;
• acreditiv documentar cu plata la termen;
• acreditiv documentar de negociere;
• acreditiv documentar de acceptare;
d) funcţie de existenţa angajamentului de plată din partea băncii avizatoare:
• acreditiv documentar confirmat;
• acreditiv documentar neconfirmat;
e) funcţie de domiciliu acreditivului:
• acreditiv documentar domiciliat în ţara exportatorului;
• acreditiv documentar domiciliat în ţara importatorului;
• acreditiv documentar domiciliat într-o ţară terţă.

Acreditivul documentar revocabil se poate anula sau modifica pe parcursul

tranzacţiei. Aceasta formă este avantajoasă pentru importator, întrucât el poate
modifica termenele de plată sau sumele stabilite iniţial. Acreditiv documentar
irevocabil nu poate fi anulat sau modificat decât cu acordul părţilor. În acest caz
exportatorul este cel avantajat, deoarece are garanţia sumei şi a datei încasării.

Acreditiv documentar confirmat se deschide de o bancă la solicitarea băncii emitente.

Efectuarea plăţii este garantată de banca cumpărătorului, a vânzatorului sau chiar de o mare
banca internaţională. Acreditivul documentar neconfirmat se avizează de banca exportatorului
prin intermediul unei bănci căreia nu-i revine nici un angajament în realizarea lui.

Acreditivul documentar cu clauză roşie permite băncii ordonatoare să efectueze

avansuri de plată beneficiarului, înaintea prezentării documentelor. La originea
acestei operaţii se află însemnarea cu roşu a unor cluze pentru a atrage atenţia.
În cazul acreditivului documentar revolving se reîntregeşte automat valoarea
acestuia pe măsură ce se consumă, până la limita valorii la care a fost deschis,
pe durata de valabilitate a acestuia. Este o formă a acreditivului deosebit de
avantajoasă pentru cumpărător, permiţându-i acestuia o gestiune eficientă a
trezoreriei. Acreditivul documentar back to back este o formă a acreditivului documentar
deschisă pe baza unui acreditiv de export, de către exportatorul care nu este producătorul
mărfurilor, în favoarea producătorului.

57
Acreditivele documentare sunt în general utilizate în următoarele cazuri:
• pentru tranzacţii de valori mari şi cele ce acoperă livrări de marfă, prestări de servicii şi
executări de lucrări, în baza contractelor comerciale;
• atunci când cei doi parteneri contractuali nu se cunosc sau nu au încredere unul în
celălalt fiind la începutul unei relaţii comerciale şi doresc ca tranzacţia să fie efectuată
fără riscuri, şi anume cumpărătorul să plătească contravaloarea mărfurilor
livrate/serviciile prestate, iar vânzătorul să producă marfa/presteze serviciile la
termenele şi în condiţiile agreate în contractul comercial.

Caracteristicile acreditivului
Acreditivul documentar urmează un proces cunoscut în mod obişnuit ca ciclul acreditivului
documentar şi cuprinde următoarele fluxuri:

Fluxul emiterii acreditivului documentar

1. Importatorul (ordonatorul acreditivului) solicită băncii emitente să emită un acreditiv
documentar în favoarea unui exportator (beneficiarul acreditivului). Acesta completează o
cerere de deschidere de acreditiv în corelare cu prevederile contractului comercial/confirmării
de comandă/facturii proforme încheiate cu exportatorul şi o depune la ghişeul băncii;
2. Banca emitentă verifică cererea de deschidere de acreditiv primită de la ordonator,
pentru a se asigura că este completă, precisă şi în conformitate cu regulile şi uzanţele interne şi
externe în vigoare aplicabile în cazul acreditivelor;
3. Dacă cererea de deschidere de acreditiv este conformă şi există sursă de finanţare,
banca emitentă va emite acreditivul documentar şi îl va transmite băncii avizatoare (de regulă
prin mesaj SWIFT);
4. Daca este satisfăcută de aparenta autenticitate a acreditivului, banca avizatoare
avizează acreditivul către beneficiar/exportator.

Figura nr. 6 - Fluxul emiterii acreditivului documentar

Fluxul utilizării acreditivului documentar

1. Beneficiarul examinează termenii şi condiţiile acreditivului documentar primit pentru
a se asigura că este în conformitate cu prevederile contractului comercial încheiat (este deschis
pentru suma agreată, descrierea mărfii este conformă, poate prezenta documentele solicitate la
plată în cadrul acreditivului, se poate încadra în termenul de livrare şi de prezentare a
documentelor stipulat de acreditiv);
2. Dacă beneficiarul consideră că acreditivul primit este acceptabil, livrează marfa şi
prezintă documentele de livrare la banca desemnată, banca care este autorizată de către banca
58
emitentă să efectueze plata contra documentelor conforme cu cerinţele acreditivului (de regulă
banca avizatoare este şi banca desemnată). În cazul în care, beneficiarul nu este satisfăcut de
termenii şi condiţiile acreditivului primit, el poate cere modificarea acestora;
3. Banca desemnată examinează documentele în corelare cu termenii şi condiţiile
acreditivului şi dacă le gaseşte conforme poate efectua plata în condiţiile prevăzute de acreditiv.
Daca banca desemnată nu şi-a adăugat confirmarea la un acreditiv ea nu este obligată să
efectueze plata la prezentarea documentelor;
4. Banca desemnată remite documentele către banca emitentă;
5. Banca emitentă verifică documentele, iar dacă acestea sunt conforme, transferă suma
către banca desemnată;
6. Banca emitentă eliberează documentele ordonatorului/importatorului pentru a intra în
posesia mărfii.

Figura nr. 7 - Fluxul utilizării acreditivului documentar

Incasso-ul

Incasso-ul este o modalitate de plată utilizată în comerţul internaţional care se

bazează pe obligaţia de plată a cumparătorului, asumată prin contractul
comercial fără a comporta nici un angajament de plată din partea băncilor
implicate în derulare. Incasso-urile se derulează în baza Regulilor şi Uzanţelor
Uniforme privind Incasso-urile, Publicaţia 522 a CIC Paris.

Prin incasso se întelege tratarea de către bănci potrivit instrucţiunilor primite a documentelor
comerciale şi/sau financiare în scopul:
• de a obţine acceptarea şi/sau plata;
• de a remite documentele comerciale contra acceptării şi/sau după caz contra plăţii;
• de a remite documentele în alte condiţii.

Părţile implicate în cadrul operaţiunii de incasso sunt:

• Tragătorul: ordonatorul/exportatorul/vânzătorul, partea care încredinţează operaţiunea
de incasso băncii sale;
• Banca remitentă: banca căreia ordonatorul i-a încredinţat operaţiunea de incasso;
• Banca colectoare: orice bancă însarcinată cu încasarea, alta decât banca remitentă
implicată în operaţiunea de incasso;
• Banca prezentatoare: banca însărcinată cu prezentarea documentelor trasului, de cele
mai multe ori fiind aceeaşi cu banca colectoare;
59
 • Trasul: importatorul/cumpărătorul, este partea la care trebuie efectuată prezentarea
documentelor în conformitate cu ordinul de încasare.

Tipuri de incasso
• Incasso simplu (curat), constă în remiterea de documente financiare (cambii/trate, bilete
la ordin, cecuri, chitanţe de depozit ), neînsoţite de documente comerciale;
• Incasso documentar, constă în remiterea de documente comerciale (facturi, documente
de transport, certificat de inspecţie, etc.) însoţite sau nu de documente financiare.

Modalitatea de eliberare a documentelor

• Documente contra plată (D/P). Eliberarea documentelor de către banca trasului se
realizează după efecuarea plăţii;
• Documente contra acceptare (D/A). Documentele comerciale sunt însoţite de o cambie,
eliberarea documentelor de către banca trasului făcându-se după ce aceasta acceptă
cambia.

Mecanismul operaţiunilor de incasso

1. Trăgatorul este cel ce iniţiază operaţiunea de incasso, stabilind condiţiile concrete de
derulare a acesteia. După expedierea mărfii acesta depune la banca sa setul de documente ce
atestă această operaţiune în concordanţă cu prevederile contractuale. Documentele trebuie să fie
însoţite de o scrisoare cu instrucţiuni de încasare clare şi precise. Daca exportatorul nu acceptă
plata parţială este necesar să se precizeze că documentele nu se eliberează decât contra plăţii
integrale;
2. Banca remitentă, după verificarea aparentei concordanţe între documentele prezentate
efectiv şi cele din scrisoarea cu instrucţiuni de încasare, transmite documentele împreună cu
scrisoarea cu instrucţiunile de încasare băncii colectoare, în vederea obţinerii plăţii;
3. Banca colectoare primeşte documentele şi scrisoarea cu instrucţiunile de încasare de
la banca remitentă, având sarcina de a asigura prezentarea documentelor trasului şi a obţine
încasarea. Aceasta avizează trasul, informându-l asupra condiţiilor de eliberare a documentelor.
Banca colectoare nu este responsabilă de efectuarea plăţii de către clientul său (trasul), dar este
răspunzătoare de îndeplinirea instrucţiunilor băncii remitente (iniţierea protestului, eliberarea
documentelor contra plată/acceptare);
4. La îndeplinirea condiţiilor privind acceptarea /plata/alte condiţii, banca colectoare îi
eliberează documentele trasului, care intrând în posesia acestora îşi ridică marfa din vamă.
Banca colectoare transferă apoi contravaloarea documentelor băncii remitente. Astfel, la
primirea fondurilor de la banca colectoare, banca remitentă creditează contul trăgătorului cu
sumele respective.

Figura nr. 8 - Flux incasso

60
În cazul unui incasso, ce prevede documente eliberabile contra acceptării
cambiei, banca colectoare este responsabilă să supravegheze ca forma de
acceptare a cambiei să fie completă şi corectă. La primirea de la centrala băncii
a cambiei în vederea acceptării unitatea teritorială a băncii va contacta clientul
în vederea prezentării la sediul său şi a acceptării cambiei. Acceptarea cambiei
se face numai de către persoanele care au calitatea de a angaja patrimonial
societatea în conformitate cu statutul societăţii.

61
 Unitatea de curs 2.2

Produse de economisire

Cuvinte cheie: Depozite overnight, Depozite la termen, Depozite negociate, conturi

de economii şi certificate de depozit

Băncile pun la dispoziţia clienţilor o gamă largă de depozite, atât din punct de
vedere al duratei, cât şi în ceea ce priveşte moneda de economisire sau modul
de restituire a dobânzii. Principalele tipuri de depozite acordate de băncile
comerciale îmbracă următoarele forme prezentate mai jos.

În funcţie de moneda în care se constituie, depozitele pot fi:

- depozite în lei;
- depozite în valută.

În functie de dobânda bonificată:

- depozite cu dobândă variabilă: banca poate modifica rata dobânzii pe perioada
depozitului, în functie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţă;
- depozite cu dobândă fixă: banca asigură o rată fixă a dobânzii pe perioada depozitului
indiferent de evoluţia pieţei.

În funcţie de modalitatea de plată a dobânzii pot fi:

- depozite cu capitalizare: periodic, dobânda se adaugă la suma depusă iniţial;
- depozite fără capitalizare: lunar, dobânda este virată în contul curent care îi asigură
titularului acces la aceasta.

În funcţie de opţiunea de reînnoire a depozitului pe acelaşi termen ca şi cel iniţial:

- depozite cu prelungire automată: dacă se optează pentru reînnoire automată la sfârşitul
perioadei depozitului, depozitul se prelungeşte automat. În plus, dacă depozitul are opţiunea de
capitalizare a dobânzii, dobânda se adaugă la suma depusă iniţial. Pentru perioada următoare,
rata dobânzii se va aplica la suma iniţială plus dobânda obţinută pe perioada precedentă;
- depozite cu scadenţă unică: dacă nu se doreşte reînnoirea automată, depozitul va avea
scadenţă unică, adică la scadenţă suma depozitului se va transfera în contul curent (pentru care
se va calcula dobânda la vedere) sau suma va rămâne în acelaşi cont, fără dobândă.

Depozite overnight

Depozitul overnight este un produs în lei şi valută destinat valorificării

superioare a disponibilităţilor existente la sfârşitul fiecarei zile calendaristice în
conturile curente ale clienţilor, constituit automat de către bancă în baza
mandatului dat de către aceştia. Are o durată de o zi calendaristică şi poate fi
contractat în lei sau valută, prin virament, din contul/subcontul curent al
clientului. Clienţii eligibili sunt persoane fizice şi persoane juridice şi asimilate
acestora. Dobânda aferentă acestui tip de depozit este fixă şi diferenţiată pe
tranşe valorice în funcţie de soldul depozitului, bonificându-se la scadenţa depozitului overnight
62
automat în contul/subcontul curent indicat de client.

Clienţii eligibili pot beneficia de produsul depozit overnight automat prin încheierea cu banca a
unei “Convenţii cadru de depozit overnight automat”, prin care mandatează banca să
administreze în numele acestora depozite overnight automate. Convenţia de depozit overnight
automat are de obicei o perioadă de valabilitate de maxim un an de la data încheierii acesteia şi
se poate prelungi fie automat pe o nouă perioada de valabilitate egală cu cea stabilită iniţial, fie
pe bază de act adiţional în situaţia în care clientul solicită o altă perioadă de valabilitate decât
cea stabilită iniţial. Totodată clientul acceptă nivelul dobânzii stabilite de către bancă şi modul
în care banca calculează şi bonifică dobânda pentru fiecare depozit overnight automat.

Constituirea unui depozit overnight se realizează automat de către bancă în

procesul de închidere a fiecărei zile calendaristice prin virament din
contulurile/subcontulurile curente indicate de client, exprimate în aceeaşi
monedă, în contul de depozit overnight automat, cu respectarea sumei minime
de constituire stabilite de către bancă.

Depozite la termen

Constituit în lei sau valută, acest tip de depozit este destinat persoanelor fizice,
persoanelor fizice autorizate şi persoanelor juridice, pe un termen de 1, 2, 3, 6,
9 sau 12 luni.

Constituirea depozitelor la termen

Titularul de cont poate solicita constituirea de depozite la termen prin prezentarea la sediul
unităţii teritoriale a băncii sau prin intermediul serviciilor de internet banking. Clientul persoana
fizică poate constitui depozite la termen atât prin depuneri de numerar, cât şi prin viramente din
conturile sale. În schimb, clientul persoana juridică şi asimilată poate constitui depozite la
termen numai prin virament.

La expirarea termenului de valabilitate a depozitului la termen, în funcţie de

opţiunea titularului de cont, banca vireaza suma în contul curent stabilit în acest
sens sau prelungeşte automat depozitul, pe un nou termen, egal cu cel stabilit
prin conventia de depozit la termen iniţială. Procedura de prelungire automată a
depozitului la termen se consideră o nouă constituire de depozit la termen.

Până la data scadenţei depozitelor la termen sunt posibile alimentări în orice moment, în
numerar sau prin virament intrabancar, cu sume minime stabilite de fiecare bancă în parte. În
situaţiile în care sumele reprezentând alimentarea depozitului la termen sunt inferioare valorilor
minime stabilite, banca va proceda la refuzul acestora.

Titularul de cont poate mandata împuternicitul menţionat în “Convenţia de depozit la termen”

(în limita sumelor aferente depozitului la termen lichidat) / ”Convenţia de cont curent” sau o
terţă persoană, să constituie noi depozite la termen, în numele său, semnătura mandatarului fiind
opozabilă titularului de cont. Mandatarii au dreptul să semneze, în numele titularului de cont
noua “Convenţie de depozit la termen”.

În ceea ce priveşte titularul de cont minor care a împlinit vârsta de 14 ani, acesta poate constitui
sau depune sume în depozite la termen fără acordul părinţilor, tutorelui sau curatorului, dacă
sumele cumulate aferente titularului nu depăşesc nivelul sumei garantate de către Fondul de
63
garantare a depozitelor în sistemul bancar. Dacă sumele cumulate aferente titularului depăşesc
nivelul sumei garantate de către Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, titularul
de cont minor care a împlinit vârsta de 14 ani, poate constitui sau depune sume în depozitele la
termen cu acordul părinţilor, tutorelui sau curatorului.

Lichidarea depozitelor la termen

Depozitele la termen se lichidează în situaţia în care se solicită retragerea oricărei sume din
depozitul respectiv, sau în situaţia în care, potrivit clauzelor contractuale, nu este prevăzută
prelungirea depozitului la scadenţă. În primul caz, lichidarea depozitului la termen se efectuează
prin virarea sumei în contul curent indicat de client şi poate fi solicitată oricând, indiferent de
termenul de valabilitate al acestuia. În cazul în care clientul îşi retrage suma înaintea expirării
termenului, acesta încasează dobânda la vedere.

Dobânda aferentă depozitelor la termen

Pentru disponibilităţile în lei sau valută existente în depozitele la termen, banca
calculează şi înregistrează dobânda cuvenită, conform caracteristicilor
individuale ale fiecărui produs de depozit la termen. Dobânda calculată se
bonifică corespunzător tipului de depozit la termen şi opţiunii clientului, astfel:

a) pentru situaţiile cu capitalizarea dobânzii/fără capitalizarea dobânzii;

b) pentru situaţiile dobânda fixă/ dobânda variabilă.

Capitalizarea dobânzii reprezintă operaţiunea de înregistrare, la scadenţă, în

contul de depozit la termen a dobânzii cuvenite pentru suma depusă de client în
acel depozit la termen, fiind un atribut ataşat anumitor categorii de depozite la
termen. În lipsa menţiunii “cu capitalizarea dobânzii”, dobânda cuvenită pentru
suma depusă de client în contul de depozit la termen se poate înregistra, în
funcţie de caracteristicile produsului, lunar/periodic/la data scadenţei, în contul
de tip cont curent stabilit în acest sens.

Pentru situaţiile “cu dobândă variabilă”, nivelul de dobânda stabilit se modifică ori de câte ori
este necesar în interiorul intervalului de valabilitate. Pentru situaţiile “cu dobândă fixă”, nivelul
de dobânda stabilit nu se modifică în interiorul intervalului de valabilitate a depozitului la
termen. În cazul depozitelor la termen pentru care s-a optat pentru varianta “cu prelungire la
scadenţă”, nivelul de dobânda practicat se actualizează corespunzator la data scadenţei.

Depozite negociate, conturi de economii şi certificate de depozit

Depozite negociate
În funcţie de politica de dobânzi a băncii, de valoarea disponibilităţilor
clientului şi/sau de termenul pe care se solicită constituirea depozitului, banca
poate acorda procente de dobândă pasivă diferite de cele standard sau poate
constitui depozite pe alte perioade de valabilitate decât cele ale produselor pe
care le oferă în mod curent clienţilor. În această situaţie, la solicitarea
clientului, unitatea teritorială a băncii care deserveşte clientul poate solicita
Direcţiei de Trezorerie din cadrul centralei negocierea procentului de dobândă
pentru depozite sau poate solicita constituirea depozitelor atipice, pe termene de valabilitate
diferite şi cu un nivel al dobânzii diferenţiat faţă de cel standard.

Sumele minime pentru care se constituie depozitele negociate diferă de la o bancă la alta, iar
dobânda şi perioada se poate negocia pentru următoarele tipuri de depozite:
• Depozitele overnight;
64
 • Depozitele la termen;
• Depozitele colaterale.

În cazul depozitelor colaterale, perioada de valabilitate a acestora este corelată cu obiectivul

care a generat constituirea lor şi este cuprinsă între data constituirii (inclusiv) şi, după caz, data
scadenţei sau data lichidării (exclusiv).

Conturi de economii
Beneficiarii acestor produse sunt persoane fizice rezidente sau nerezidente, cu
vârsta de până la 18 ani sau peste 18 ani, care deţin suma minimă de constituire
a contului de economii. Titularul de cont poate desemna unul sau mai mulţi
împuterniciţi care pot efectua operaţiuni în cont pe baza actului de identitate
prezentat în original, în limita sumelor aferente contului de economii. Acordat
în RON sau valută suma minima a acestui cont diferă de la o bancă la alta, iar
în situaţia în care soldul zilnic al contului de economii scade sub nivelul minim,
se va proceda la virarea acestuia în contul curent şi lichidarea contului de economii.

Depunerile, respectiv alimentările cu numerar se pot face oricând, de obicei în limita anumitor
sume, prin:
• depuneri de numerar la sediul oricărei unităţi bancare teritoriale;
• virament intra şi interbancar;
• transfer de fonduri din contul curent.

În situatiile în care sumele reprezentând alimentarea contului de economii sunt inferioare

valorilor minime stabilite, se va proceda la refuzul acestora. Excepţie fac alimentările contului
prin intermediul cardului de debit.

De asemenea, retrageri pot avea loc oricând, prin următoarele modalităţi:

• retrageri sub formă de numerar;
• viramente în contul curent cu sau fără card de debit ataşat şi/sau în contul de card de
credit al titularului;
• constituire de depozite la termen.

Dobanda este de obicei fixă şi diferenţiată pe tranşe valorice. Aceste niveluri de

dobânda sunt bonificate cu conditia menţinerii soldului minim obligatoriu şi la
unele bănci pentru o anumită perioadă de timp. În situaţia în care soldul
contului de economii scade sub nivelul minim stabilit, nivelul dobânzii
practicate va fi cel la vedere, pentru perioada scursă de la data deschiderii şi
până la data diminuării soldului.

Certificate de depozit
Certificatul de depozit este un instrument de economisire ce oferă posibilitatea
de a beneficia, pe o anumită perioadă de timp de avantajele unor dobânzi
atractive şi fixe, presupunând cumpărarea de certificate de depozit cu discount
emise de către bancă in RON sau valută. Specific acestui tip de produs este
faptul că se poate achiziţiona oricând între data emiterii si cea a scadenţei,
plătind valoarea nominală diminuată cu discountul acordat.

Totodată, acestea se pot răscumpăra oricând până la data scadenţei, pe baza cotaţiilor zilnice,
banca bonificând o dobândă fixă corespunzătoare perioadei de la cumpărare şi pâna la data
scadenţei. După data scadenţei certificatului se bonifică o dobândă egală cu dobânda aferentă
disponibilitatilor la vedere.
65
 Unitatea de curs 2.3

Produse destinate creditării persoanelor fizice şi juridice

Cuvinte cheie: Credite cu destinaţie multiplă, Credite ipotecare, Linii de credit,

Credite pentru investiţii, Credite pentru finanţarea stocurilor şi a
cheltuielilor temporare sau sezoniere, Credite facilitate de cont,
Factoring-ul, Scontarea efectelor de comerţ, Scontarea acreditivelor.

I.1. Produse destinate creditării persoanelor fizice

Beneficiarii de credite din sistemul bancar românesc pot fi personele fizice

române sau străine, rezidente sau nerezidente în România, în vârstă de cel puţin
18 ani. Principalele condiţii pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a
beneficia de credite constau în următoarele:

• prezentarea documentelor care atestă realizarea de venituri, în funcţie de tipul de venit

realizat (copie după cartea de muncă, declaraţia de venituri, contracte de închiriere,
cuponul de pensie, etc.);
• dovada existenţei surselor proprii de finanţare;
• prezentarea documentelor din care rezultă valoarea bunurilor ce fac obiectul garanţiei;
• prezentarea documentelor din care rezultă destinaţia creditului, dacă este cazul;
• garantarea rambursării creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente cu veniturile realizate
şi, după caz , cu garanţiile reale şi personale;
• participarea la realizarea afacerii cu surse proprii ale căror cuantum minim este stabilit
de către bancă pentru fiecare categorie de credite în parte;
• să nu înregistreze obligaţii neachitate la scadenţă către bănci şi terţi.

Principalele tipuri de credite acordate de către bănci persoanelor fizice se regăsesc în

următoarele categorii:
a) Credite cu destinaţie multiplă;
b) Credite ipotecare;
c) Credite pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe;
d) Credite pentru cumpărarea de terenuri;
e) Credite pentru amenajarea sau repararea de locuinţe;
f) Credite de trezorerie nenominalizate;
g) Credite pentru plata unor tratamente medicale;
h) Credite pentru plata unor forme de şcolarizare;
i) Credite pentru petrecerea la sejururi în străinătate;
j) Credite pentru participarea la simpozioane şi conferinţe în străinătate;
k) Credite pentru cumpărarea de produse tehnico-medicale;
l) Credite pentru cumpărarea de bunuri de echipament menajer;
m) Credite pentru cumpărarea de materiale de construcţii, obiecte şi instalaţii sanitare;
n) Credite pentru cumpărarea de autoturisme.
66
Documentele standard solicitate de bancă pentru acordarea creditelor persoanelor fizice se
rezumă în principal la următoarele:

- cererea de credit;
- copia actelor de identitate ale solicitantului, soţului/soţiei şi ale
coplătitorilor;
- adeverinţa de salariu pentru împrumutat şi coplătitori;
- talonul de pensie;
- adeverinţa de venit;
- declaraţie privind veniturile din activităţi independente;
- documente de natura convenţiilor civile, contractelor de colaborare, contractelor de
închiriere, contractelor de locaţie, etc.;
- contracte, precontracte, comenzi, facturi proforme, din care rezultă datele de identificare
ale vânzătorilor;
- autorizaţia de construcţie, proiectul de execuţie, copia actului de proprietate asupra
terenului, devizul general şi contractul cu antreprenorul;
- devize estimative, invitaţii sau alte documente din care să rezulte costul preliminar al
tratamentelor, taxelor de şcolarizare;
- dispoziţia de impunere şi declaraţia de impunere;
- orice alte documente solicitate de bancă.

În baza documentelor şi a informaţiilor primite de la solicitanţi, banca

întocmeşte scoringul şi decide dacă solicitantul va putea primi creditul. Analiza
documentaţiei de credit presupune stabilirea a patru elemente de bază, şi
anume:
➢ volumul creditului solicitat;
➢ nivelul ratei lunare totale pe care clientul o poate plăti;
➢ numărul de rate lunare în care urmează să se ramburseze creditul;
➢ nivelul dobânzii în funcţie de tipul de credit solicitat.

Clienții pot rambursa creditele prin următoarele modalități:

a) la sediile băncii, în numerar (inclusiv în ziua scadenţei);

b) utilizând serviciile de internet banking şi phone banking;
c) la orice ATM, prin intermediul cardului de debit, fiind necesară încheierea în prealabil a
unei convenţii cu banca;
d) prin Direct Debit sau Standing Order pentru creditele acordate în lei.

Etape în derularea procesului de analiză a solicitărilor de credit:

a) prezentarea la banca de către client a documentelor necesare

analizei/solicitării de credit;
b) verificarea documentelor, efectuarea calculelor pentru încadrarea
clientului în suma solicitată şi în condiţiile impuse de bancă pentru a beneficia
de credit;
c) cu cel puţin 15 zile înainte de semnarea contractului de credit se
înmânează clientului documentul “Informaţii standard la nivel european privind creditul pentru
consumatori”. Perioada de 15 zile dintre momentul înmânării documentului şi momentul
semnării contractului de credit se poate reduce cu acordul scris al clientului, dat direct pe
documentul “Informaţii standard la nivel european privind creditul pentru consumatori”
67
 d) informaţiile privind solicitantul şi coplătitorii (dacă este cazul), informaţiile referitoare
la venitul participanţilor la credit, angajator (confirmarea telefonică a informaţiilor din
Adeverinţa de salariu), istoricul de rambursare a creditelor, precum şi alte informaţii furnizate
de către client şi necesare în analiza creditului vor face obiectul unor verificări din partea băncii;
e) clientul este informat dacă creditul a fost aprobat/respins, comunicându-i-se totodată
motivele de respingere (dacă creditul este respins);
f) în cazul aprobării creditului, clientul este chemat la sediul băncii în vederea finalizării
operaţiunilor de punere la dispoziţie a creditului aprobat. Clientul este informat că după
semnarea contractului de credit are la dispoziţie 14 zile calendaristice în care se poate retrage
din contractul de credit;
g) dacă documentaţia de credit este completă se semnează contractul de credit si
certificatul de asigurare;
h) banii sunt puşi la dispoziţia clientului într-un cont curent de unde pot fi ridicaţi în
numerar, putându-se efectua transferuri în alte conturi cu sau fără card de debit ataşat.

I.1. Credite cu destinaţie multiplă

Creditele cu destinaţie multiplă sunt credite de trezorerie nenominalizate care

se acordă de regulă pe o perioadă maximă de 10 ani, în lei sau valută, pentru
diverse nevoi de finanţare ale clienţilor. În cadrul acestor tipuri de credite
avansul depus de client nu este necesar.

Beneficiari: persoane fizice, în vârstă de cel puţin 18 ani, care îndeplinesc condiţiile de
eligibilitate solicitate de către bancă.

Destinaţia: constă în satisfacerea nevoilor personale ale împrumutatului.

Dobânda: este corespunzătoare termenului de rambursare solicitat de client.

Capacitatea de rambursare se determină pe baza veniturilor realizate de către solicitant şi

coplătitori (dacă este cazul) din salarii, pensii, venituri provenite din contracte de închiriere,
dividende, din activităţi independente, din depozite şi dobânzi bonificate la aceste depozite sau
orice alte surse de venit dovedite prin documente legale.

Gradul maxim de îndatorare se stabileşte pentru fiecare client în parte şi depinde de profilul de
risc, comportamentul de plată, venitul net eligibil al acestuia etc. Venitul net eligibil este
determinat prin deducerea din venitul net a coşului minim de subzistenţă, precum şi a altor
angajamente de plată lunare (de altă natură decât creditul): chirii, asigurări etc.

Modalităţi de angajare a creditului: sumele se pun la dispozitia clientului prin cont separat de
împrumut. Plăţile se efectuează prin alimentarea din contul separat de împrumut al contului
curent, de unde se pot efectua plăţi către terți, dispuse prin ordine de plată sau ridicări de
numerar. În cazul creditelor în RON, plafonul de credit poate fi pus la dispoziţia clienţilor prin
cont de card de debit.

Garanţiile creditului constau în următoarele:

- certificat de asigurare (asigurare de viaţă);

- asigurare complexă ataşată, în funcţie de opţiunea clienţilor. Asigurarea complexă este
68
oferită clientului, doar împreună cu asigurarea de viaţă, în condiţiile standard impuse de către
societatea de asigurări (persoana având vârsta de intrare în asigurare cuprinsă în intervalul 18-
60 ani împliniţi). Aceasta asigurare este valabilă şi se emite de regulă doar pentru împrumutat,
chiar dacă pentru un contract de credit există şi coplătitori. Asigurarea complexă acoperă
următoarele riscuri: invaliditatea totală şi permanentă, incapacitate temporară de muncă şi
pierderea involuntară a locului de muncă.

I.2. Credite ipotecare

Beneficiari: persoane fizice, în varstă de cel puţin 18 ani, care îndeplinesc

condiţiile de eligibilitate solicitate de către bancă.

Destinaţia: creditul se acordă în lei sau valută, pentru efectuarea de investiţii

imobiliare cu destinaţie locativă, precum şi pentru rambursarea unui credit
ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior.

Caracteristici:

- suma maximă care se poate acorda este de până la 100% din valoarea investiţiei, în
funcţie de capacitatea de rambursare a solicitantului şi a coplătitorilor acestuia, dacă este cazul,
precum şi de garanţiile constituite;
- avansul minim nu este necesar, solicitantul putând opta, în funcţie de destinaţia
creditului, garanţiile constituite şi de criteriile de eligibilitate îndeplinite, pentru contractarea
unui credit cu sau fără avans;
- în cazul în care aportul propriu este reprezentat de un imobil aflat în proprietatea
solicitantului sau de faze de lucrări executate la o construcţie, valoarea acestuia este cea
apreciată, rezultată din raportul de evaluare acceptat de bancă;
- perioada de graţie este de obicei de maxim 12 luni, în cadrul termenului de rambursare,
cu excepţia creditelor acordate cu un avans cuprins între 0% si 10% exclusiv, pentru care nu se
acorda de obicei perioadă de graţie. În cadrul perioadei de graţie, împrumutatul achită numai
dobânda calculată lunar la soldul creditului;
- capacitatea de rambursare se determină pe baza veniturilor realizate de către solicitant şi
coplătitori, dacă este cazul, din salarii, pensii, venituri provenite din contracte de închiriere,
dividende, venituri realizate în străinatate, din activităţi independente, din depozite şi dobânzi
bonificate la aceste depozite sau orice alte surse de venit dovedite prin documente legale;
- gradul maxim de îndatorare se stabileşte pentru fiecare client în parte şi depinde de
profilul de risc, comportamentul de plată, venitul net eligibil al acestuia etc. Venitul net eligibil
este determinat prin deducerea din venitul net a coşului minim de subzistenţă, precum şi a altor
angajamente de plată lunare (de altă natură decât creditul): chirii, asigurari etc.
- forma de decontare este viramentul în contul vânzătorului locuinţei sau al terenului, al
societăţii de construcţii, care va executa lucrarea (eşalonat în funcţie de graficul de executare a
lucrărilor), în contul furnizorilor de materiale/servicii sau în contul curent al împrumutatului
pentru plata serviciilor (manoperei).

Garanţiile creditului sunt reprezentate de ipotecă şi privilegii asupra imobilului ce face

obiectul investiţiei imobiliare. Asigurările trebuie să fie acoperitoare pentru toate riscurile
aferente garanţiei constituie pe toată perioada de creditare, inclusiv de nefinalizare, încheiată
de o societate de asigurări agreată de bancă, cu cesionarea drepturilor din poliţa de asigurare în
favoarea băncii. Totodată se va încheia certificat de asigurare (asigurare de viaţă), în conditiile
standard impuse de către societatea de asigurări, persoanelor care au calitatea de împrumutat şi
vârsta cuprinsă între 18 si 65 ani, în care banca figurează ca beneficiar.
69
Documente specifice: Pentru cumpărarea de imobile constituite din teren şi construcţia situată pe
acesta şi pentru cumpărarea de apartamente cu teren în cota indiviză:
• precontractul de vânzare-cumpărare al imobilului;
• actul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul vânzării (copie);
• declarația pe proprie răspundere a vânzătorului, conform Legii nr. 10/2001, ce prevede
că bunurile imobiliare respective nu sunt revendicate şi că nu există litigii în legatură cu
acestea.

Pentru construirea unei locuinţe pe terenul deţinut de solicitantul creditului:

• actul de proprietate/concesionare/drept de superficie/drept de folosinţă

asupra terenului pe care urmează să se realizeze construcţia (copie);
• declarația pe proprie răspundere a împrumutatului, conform Legii nr.
10/2001, că terenul nu este revendicat şi că nu există litigii în legătură cu
acesta;
• contractul de construire încheiat cu antreprenorul/societatea de construcţii (numai dacă
lucrările de construire se realizează cu o societate de construcţii)
• contract de prestări servicii încheiat cu dirigintele de şantier (doar în cazul construcţiilor
efectuate în regie proprie);
• autorizaţia de construire, în baza avizelor şi aprobărilor necesare obţinerii acesteia,
notată în Cartea Funciară;
• aprobările pentru asigurarea cu utilităţi;
• proiectul tehnic de execuţie vizat de către primărie pentru neschimbare;
• devizul general încheiat cu antreprenorul/societatea de construcţii şi, unde este cazul,
raportul de evaluare al acestuia;
• planul de finanţare întocmit pe baza graficului de executare a lucrărilor (în cazul
lucrărilor în regie proprie)
• atestat MLPTL/Inspecţia de Stat în Construcţii pentru dirigintele de şantier/inspectorul
tehnic (numai în cazul construcţiilor efectuate în regie proprie).

Pentru cumpărarea unui teren şi construirea unei locuinţe pe acest teren:

• precontractul de vânzare-cumpărare al terenului;

• actul de proprietate asupra terenului ce face obiectul vânzării (copie).

I.3. Alte tipuri de credite destinate persoanelor fizice

Credite pentru plata unor tratamente medicale în străinatate. Solicitanul

trebuie să prezinte băncii o adresă din partea instituţiei din străinatate din care
să rezulte nivelul estimat al costurilor cu tratamentul medical şi o declaraţie
privind costul transportului şi a altor cheltuieli pentru solicitant şi însoţitorul
acestuia. Creditul se acordă prin virament în contul instituţiei din strainatate
care va asigura tratamentul medical.

70
 Credite pentru cumpărarea de produse tehnico – medicale pentru uz
personal. Solicitantul va prezenta băncii o comandă / factură proforma sau alt
act doveditor pentru aparatura ce va fi achiziţionată. Creditul se acordă prin
virament în contul furnizorului extern.

Credite pentru plata unor forme de şcolarizare în străinatate. Solicitantul

de credit va prezenta o invitaţie nominală sau alt act doveditor primit de la
instituţia de învăţământ din străinătate din care să rezulte perioada, costul
şcolarizării, precum şi o estimare a cheltuielior de transport şi de întreţinere.
Creditul se acordă pentru plata taxelor de şcolarizare, procurare de material
didactic şi acoperirea cheltuielilor de întreţinere.

Credite pentru petrecerea de sejururi în străinatate. O parte din credit se

acordă prin virament bancar în contul societăţii de turism. Se poate acorda,
până la 25% din suma creditului, prin cec de călătorie, card sau cash. În cazul
excursiilor organizate solicitantul creditului va prezanta de la societatea de
turism o adresă din care să rezulte înscrierea acestuia pentru excursie în
străinatate şi costul acesteia.

Credite pentru participarea la simpozioane şi conferinţe în străinătăte.

Solicitantul trebuie să prezinte băncii invitaţia din partea instituţiei
organizatoare a simpozioanelor sau conferinţelor, iar creditul se acordă prin
virament bancar. La cererea clientului o parte din suma creditului poate fi
acordată prin cec de călătorie, card sau cash.

II. Produse destinate creditării persoanelor juridice şi asimilate acestora

II.1. Linii de credit

Linia de credit este o formă de creditare revolving cu trageri şi rambursări

multiple în limita unui anumit plafon. Banca poate acorda clienţilor săi linie de
credit cu caracter irevocabil sau linie de credit cu caracter revocabil. Specificul
liniei de credit cu caracter revocabil constă în faptul că banca poate diminua
sau sista în orice moment linia de credit. Clientul poate beneficia de două sau
mai multe linii de credit exprimate în una sau mai multe valute, în condiţiile în
care acestea nu sunt utilizate pentru finanţarea aceleiaşi activităţi.

Destinaţia creditului. Linia de credit este destinată activităţii curente de aprovizionare,

producţie, desfacere sau prestări servicii, fiind incluse şi următoarele activtăţi, însă fără a se
limita la acestea:
• datorii curente şi restante: rate de credit, rate de leasing operaţional şi financiar, plăţi
de dobânzi şi comisioane, plăţi către buget;
• dividende;
• constituire de depozite colaterale.
71
Perioada de acordare. Majoritatea băncilor acordă linia de credit pe o perioadă de maxim 12
luni, însă există şi excepţii prin care aceasta perioadă se extinde la 24 de luni sau 36 de luni, în
funcţie de natura activităţii clientului.

Caracteristici:
- în momentul analizei de acordare a unei linii de credit, banca împreună cu clientul,
stabilesc un nivel minim al rulajului creditor ce trebuie realizat de către împrumutat pe
parcursul perioadei de derulare a contractului de credit;
- plăţile din linia de credit se efectuează pe răspunderea clientului, iar dacă ulterior se
constată ca acesta a dispus efectuarea unor plăţi în neconcordanţă cu destinaţia liniei de credit
banca are dreptul de a sista plafonul;
- periodic, la termene stabilite şi aprobate odată cu aprobarea creditului se efectuează
analiza îndeplinirii condiţiilor avute în vedere la acordarea liniei de credit (de obicei acestea fac
referire la serviciul datoriei, performanţa financiară, respectarea condiţiei de rulaj creditor prin
contul curent în care a fost acordată linia);
- diminuarea sau sistarea liniei de credit se poate propune din iniţiativa băncii, ca urmare a
neîndeplinirii condiţiilor avute în vedere la acordare sau la precedenta revizuire. În cazul în care
banca dispune diminuarea liniei de credit operaţiunea se realizează prin anularea automată a
sumei neutilizate din plafonul liniei dacă la data respectivă nu a fost utilizat întregul plafon al
creditului şi/sau prin eşalonarea la rambursare a sumelor cu care se diminuează plafonul liniei
de credit şi prelungirea perioadei de tragere pentru noul plafon al liniei de credit rezultat prin
diminuare. În situaţia în care sumele eşalonate la rambursare din plafonul liniei de credit nu sunt
rambursate la scadenţele stabilite, acestea vor fi trecute la restanţă.

II.2. Credite pentru investiţii

Creditul pentru investiţii este o formă de creditare pentru finanţarea activităţii

de investiţii, a cărui tragere se poate face integral sau în tranşe, fiind contractat
de clienţi în vederea realizării următoarelor obiective:
• realizarea de noi capacităţi şi obiective de producţie;
• dezvoltarea şi menţinerea la parametrii optimi a capacităţilor de
producţie existente;
• modernizarea şi/sau retehnologizarea capacităţilor de producţie, a utilajelor, maşinilor,
instalaţiilor, clădirilor existente.

Destinaţia creditului. În cadrul proiectelor de investiţii eligibile se creditează:

• obţinerea avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor necesare funcţionării obiectivelor de
investiţii, precum şi achiziţia de studii şi proiecte, achiziţia de licenţe, know-how, mărci,
brevete, programe informatice;
• achiziţia şi/sau amenajarea de terenuri;
• achiziţia de clădiri, efectuarea de lucrări de construcţii şi instalaţii, inclusiv pentru
asigurarea utilităţilor necesare funcţionării obiectivelor;
• achiziţia şi punerea în funcţiune şi/sau efectuarea de lucrări pentru modernizarea
maşinilor, a echipamentelor tehnologice, a mijloacelor de transport, a dotărilor;
• plata avansului pentru bunuri cumpărate în leasing;
• plata valorii reziduale a bunurilor cumpărate în leasing;
• achiziţionarea de animale de producţie şi/sau reproducţie;
• achiziţionarea şi/sau modernizarea de plantaţii pomicole, viticole, terenuri agricole
situate în extravilan, în scopul înfiinţării/extinderii exploataţiilor agricole.

72
 Perioada de acordare. Creditul poate fi acordat pe termen scurt, mediu sau
lung, în funcţie de natura activităţii creditate. Pentru plata avansului la bunurile
cumpărate în leasing, termenul de creditare se încadreaza în valabilitatea
contractului de leasing.

Plafonul maxim. De obicei băncile acordă credite de investiţii în limita

următoarelor plafoane:
• până la 85% din valoarea totală a investiţiei;
• pana la 80% din valoarea avansului ce se plateşte pentru bunurile achiziţionate în
leasing;
• până la 100% din valoarea totală a investiţiei pentru unităţile administraţiei publice
locale şi pentru valoarea reziduală a bunurilor achiziţionate în leasing.

Aportul propriu al clientului se consideră a fi realizarea efectivă a unei părţi din investiţia
respectivă, probată cu documente justificative şi/sau lichidităţi aflate în contul curent.
Utilizarea aportului propriu se face, de regulă, înainte de tragerea creditului sau proporţional
cu efectuarea tragerilor. De asemenea, banca poate accepta ca aport propriu şi finanţările
nerambursabile obţinute de clienţi, cu condiţia existenţei capacităţii de rambursare rezultată
din cash-flow, atât pentru creditul acordat de bancă cât şi pentru finanţarea nerambursabilă, în
eventualitatea în care aceasta ar deveni rambursabilă.

Perioada de graţie este de maxim 3 ani. Însă, în cazul investiţiilor care produc efecte imediat
după data punerii în funcţiune, cum sunt utilajele, maşinile şi instalaţiile, perioada de graţie nu
poate depăşi 12 luni.

Caracteristici:
- rambursarea se efectuează în rate scadente determinate în funcţie de resursele proprii
ce se constituie conform fluxului de lichidităţi;
- pe parcursul perioadei de creditare, se compară cheltuielile efectuate pe şantier cu
menţiunile înscrise pe documentele de plată, respectarea prevederilor din documentaţia
tehnico-economică şi încadrarea în devizul pe baza căruia s-a fundamentat valoarea creditului.
Daca din documentaţia tehnico-economică rezultă diminuarea sau depăşirea sumelor, creditul
se redimensionează, după caz;
- în cazul finanţării investiţiilor realizate de împrumutat din surse proprii, total sau
parţial finalizate, se vor avea în vedere şi următoarele aspecte:
• solicitarea clientului de finanţare trebuie să se încadreze în termenul de maxim 1 an de
zile de la finalizarea totală sau parţială a investiţiei ;
• pe lângă documentaţia aferentă creditelor de investiţii, se va solicita o declaraţie pe
propria raspundere a reprezentantului legal al societăţii din care să rezulte că investiţia
respectivă nu a fost finanţată din împrumuturi de la alte bănci sau de de la alte instituţii
financiare.

II.3. Credite pentru finanţarea stocurilor şi a cheltuielilor temporare sau sezoniere

Creditul pentru finanţarea stocurilor şi a cheltuielilor temporare ori sezoniere

este o formă de creditare prin care banca pune la dispoziţia clienţilor fonduri
necesare finanţării activităţilor cu caracter temporar sau sezonier.

Destinaţia creditului. Băncile comerciale acordă acest tip de credit cu

respectarea următoarelor destinaţii:
• plata stocurilor care au fost aprovizionate în perioada precedentă fără a fi achitate;
73
 • plata stocurilor ce urmează a fi aprovizionate;
• plata cheltuielilor temporare sau sezoniere aferente acestor stocuri;
• plata altor cheltuieli temporare/sezoniere.

Perioada de creditare este de maxim 12 luni iar scadenţa se stabileşte în funcţie de termenele
de recuperare a cheltuielilor şi de valorificare a stocurilor respective, fără a depăşi intervalul
dintre două sezoane sau cicluri de producţie naturale.

Caracteristici:
Volumul creditului solicitat şi dobânda aferentă, în cazul clienţilor cu activitate de comerţ, nu
poate depăşi volumul încasărilor obţinute din vânzările de mărfuri pe o perioadă anterioară de
12 luni.

II.4. Credite facilitate de cont

Creditul pentru facilităţi de cont este o formă de creditare necesară acoperirii

decalajului intervenit în fluxul de lichidităţi, datorită unor situaţii neprevăzute.

Destinaţia creditului. Acest tip de finanţare se acordă pentru creditarea de

ansamblu a activităţii curente de aprovizionare, producţie, desfacere sau
prestări servicii, fiind incluse şi următoarele activităţi, însă fără a se limita la
acestea:
• datorii curente şi restante: rate de credit, rate de leasing operaţional şi financiar, plăţi
de dobânzi şi comisioane, plăţi către buget;
• dividende;
• constituire de depozite colaterale;
• plăţi pentru investiţii.

Perioada de creditare. Creditul se acordă pe o perioadă maximă de 30 de zile calendaristice de

la data semnării contractului de credit, în cazul unui acord de creditare care se încheie de obicei
pe o perioadă de maxim 1 an, scadenţa acestuia fiind în ultima zi a perioadei de creditare.

Caracteristici:
- se stabileşte un plafon în limita căruia se creditează clientul;
- în cadrul acestui plafon şi pe perioada de derulare a acordului se pot acorda noi credite
după fiecare rambursare a celui acordat anterior în limita plafonului stabilit prin contractul de
credit;
- acordarea unui nou credit se face cel mai devreme în ziua următoare celei în care s-a
efectuat rambursarea creditului de aceeaşi natură, în cadrul acordului de finanţare încheiat între
bancă şi client.
- creditele din cadrul acordului se acordă în baza completării unei cereri de utilizare a
acordului cadru de creditare pentru facilităţi de cont.

II.5. Factoring-ul

Factoringul este operaţiunea care asigură finanţarea, administrarea creanţelor,

colectarea creanţelor la scadenţă sau protecţia împotriva riscului de neplată,
efectuată de o societate bancară sau instituţie financiară specializată denumită
"factor", pe bază de contract încheiat cu o parte denumită "aderent", furnizoare
de mărfuri sau prestatoare de servicii. Prin operaţiunea de factoring aderentul
74
cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de garanţie reală mobiliară, creanţele născute din
vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.

Tipuri de factoring:
• Factoring extern fără regres, banca asumându-şi riscul direct faţă de debitor, risc
acoperit de o societate de factoring/bancă din străinatate;
• Factoring intern cu regres, în care banca îşi asumă riscul direct faţă de aderent, cu
luarea în considerare a riscului indirect faţă de debitor, în funcţie de bonitatea acestuia;
• Factoring intern fără regres, în care banca îşi asumă riscul direct faţă de debitor, risc
acoperit de o societate specializată.

Criterii de eligibilitate/restricţii:
• clienţii în calitate de aderenţi care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de
normele bancare privind activitatea de creditare corporate;
• factorabilitatea afacerii: producători, comercianţi de bunuri sau prestatori de servicii la
care probabilitatea apariţiei unui litigiu legat de produsele/serviciile supuse
factoringului este redusă. Nu se pretează derulării prin factoring produsele care necesită
un grad mare de finisare, produse unicat, o piaţă de desfacere extrem de restransă
precum şi activitatea de construcţii;
• produsele/serviciile facturate trebuie să fie livrate/prestate efectiv către terti, facturile să
nu fie cesionate în favoarea altor datorii/obligaţii, iar scadenţa facturilor să nu
depăşească de regulă 180 de zile de la emitere;
• dacă încasările din contractele propuse a fi derulate prin factoring au fost cesionate
băncii în baza unor contracte de credit de producţie/investiţii, finanţarea prin factoring
poate fi acordată numai dacă din sumele respective se rambursează creditul acordat
anterior.

Caracteristicile produsului:
➢ plafonul operaţiunilor de factoring este stabilit în limita acceptată pe fiecare debitor şi a
limitelor de risc stabilite pe societate de factoring/bancă externă;
➢ suma finanţată este de regulă maxim 90% din valoarea nominală a facturilor;
➢ dacă modalitatea de plată este acreditiv irevocabil la termen, cu documente deja
acceptate la plată de către banca externă sau cu documente remise conform cu condiţiile
şi termenii acreditivului, precum şi dacă plata este garantată cu scrisoare de garanţie
bancară suma finanţată este de maxim 100%;
➢ perioada maxima de finanţare este de regulă de 180 de zile, în funcţie de perioada de
timp rămasă de la acceptare la finanţare până la încasarea facturilor;
➢ preţul factoringului este taxa de agio (comisionul de factoring şi comisionul de
finanţare) conform normelor bancare.

În cazul operaţiunilor de factoring extern fără regres este obligatorie

respectarea următoarelelor condiţii:
- contractul comercial de export sau alte documente cu efecte juridice
similare, trebuie să prevadă ca modalitate de plată ordinul de plată sau o
modalitate de plată asiguratorie (acreditiv sau scrisoare de garanţie bancară);
- riscul de neplată al debitorului extern să fie acoperit de o societate
internaţională de factoring/bancă externă, agreată de bancă, pentru ordine de
plată, sau să existe asigurarea EximBank împotriva riscului de ţară (cu excepţia ţărilor din
categoria A, nominalizate de Banca Naţională a României) şi asigurare împotriva riscului de
neplată al debitorului extern, de la o societate de asigurare - reasigurare agreată de bancă.

75
II.6. Scontarea efectelor de comerţ

Scontarea este o operaţiune de cumpărare de către bancă, prin gir, de cambii şi

bilete la ordin, fiind de mai multe tipuri:
a) Scontare cu regres, în care banca îşi rezervă dreptul de a se îndrepta pe
cale de regres atât împotriva beneficiarului (persoana în favoarea căreia se
emite cambia/biletul la ordin), cât şi a celorlalţi debitori de regres;
b) Scontare cu regres parţial, în care banca îşi rezervă dreptul de a se
îndrepta pe cale de regres împotriva beneficiarului şi a celorlalţi debitori de regres doar
în anumite situaţii stabilite în mod expres, care vor fi prevăzute în contractul de scont;
c) Scontare fără regres, în care banca renunţă la dreptul de regres împotriva
beneficiarului.

Criterii de eligibilitate:
• beneficiarii produsului sunt clienții care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute
de normele privind activitatea de creditare;
• banca scontează cambii/bilete la ordin care îndeplinesc cerinţele legale de formă şi
fond stabilite de reglementările legale în vigoare, precum şi cerinţa privind existenţa la
baza emiterii acestora a unor tranzacţii comerciale, concretizate în documente
contractuale şi documente justificative care să ateste efectuarea prestaţiei plătibilă prin
cambie/bilet la ordin.

Caracteristicile produsului:
➢ plafonul pentru operaţiunile de scont este dat de valoarea nominală a cambiilor/biletelor
la ordin scontate;
➢ destinaţia banilor proveniţi din scontarea cambiilor şi biletelor la ordin este în funcţie de
necesităţile clientului, respectiv pentru efectuarea oricăror plăţi;
➢ scadenţa este la data înscrisă pe titlu, la care se adaugă durata circuitului bancar.

Pentru încasarea la scadenţă a valorii cambiilor şi biletelor la ordin exprimate

în lei, unitatea bancară primitoare le va remite la plată la banca
trasului/emitentului, pe circuit bancar, în timp util, astfel încât acestea să fie
achitate în ziua scadenţei sau în una din cele două zile lucrătoare care urmează.
În cazul în care trasul/emitentul este nerezident, cambiile si biletele la ordin vor
fi transmise direcţiei de specialitate din Centrală în timp util în vederea
remiterii la extern pentru încasare.

În cazul în care cambiile/biletele la ordin sunt refuzate la plată, pentru lipsa totală/parţială de
disponibil, banca va înştiinţa în scris, în cele 4 zile lucrătoare ce urmează zilei prezentării la
plată, pe girantul sau (clientul cu care a încheiat contractul de scont), pe trăgător şi pe avalist,
dacă efectele de comerţ sunt avalizate şi va urmări recuperarea creanţelor după cum urmează:
- prin exercitarea dreptului de regres, în cazul scontului cu regres;
- prin exercitarea dreptului de regres, în cazul scontului cu regres parţial, doar în
anumite situaţii stabilite în mod expres, care vor fi prevăzute în contractul de scont;
- prin acţiune cambială directă, în cazul scontului fără regres.

În eventualitatea refuzului de plată, unitatea bancară teritorială care a scontat

cambiile/biletele la ordin exprimate în lei/exprimate în valută şi plătibile în lei
se îngrijeşte de recuperarea sumei înscrise pe acestea de la debitorii principali
(tras-acceptant, emitent-subscriitor) sau de la debitorii de regres (trăgător,
avalist/avalişti), în condiţiile legii cambiale.

76
II.7. Scontarea acreditivelor

Scontarea acreditivelor este operaţiunea prin care banca cumpără fără regres
creanţe comerciale în valută asupra unui partener comercial nerezident, de la
primul deţinător (solicitant/exportator) al acestora, creanţe născute din vânzări
de bunuri sau prestări de servicii, concretizate sub forma acreditivului de export
cu plata la termen.

Părţile implicate în cadrul scontării de acreditive sunt următoarele:

• solicitantul (exportatorul): agenţi economici exportatori/ furnizori/ prestatori de
servicii rezidenţi, clienţii băncii, care solicită realizarea operaţiunii de scontare, în
calitate de beneficiari/prim deţinători ai creanţelor comerciale tranzacţionate;
• debitorul (importatorul): persoana juridică nerezidentă obligată la plată în cadrul
creanţei tranzacţionate;
• banca: este banca ce are calitatea de cumpărător direct al creanţelor comerciale de la
primul deţinător al acestora;
• banca emitentă: banca parteneră agreată de bancă, pentru care există limită de risc, care
emite acreditivul şi se angajează irevocabil pentru efectuarea plăţii la scadenţă a
documentelor conforme;
• banca confirmatoare: banca parteneră agreată, pentru care există limita de risc, care
confirmă acreditivul respectiv, adăugându-şi astfel propriul angajament de plata celui al
băncii emitente.

Criterii de eligibilitate:
• scontarea acreditivelor se efectuează pentru clienţii care îndeplinesc criteriile de
eligibilitate prevăzute în normele metodologice bancare;
• se scontează acreditive de export cu plata la termen, pe baza documentelor conforme
prezentate în cadrul acreditivului care atestă efectuarea prestaţiei;
• creanţa este garantată prin angajamentul irevocabil al băncii emitente şi/sau
confirmatoare agreate, pentru care există limită de risc.

Caracteristicile produsului:
➢ suma finanţată este dată de valoarea nominală a acreditivului de export cu plata la
termen;
➢ data scadenţei/scadenţelor se determină conform condiţiilor acreditivului, fără a depăşi
de regulă 1 an de la data finanţării;
➢ destinaţia este diversă, în funcţie de necesităţile clientului, respectiv pentru efectuarea
oricăror plăţi, cu respectarea prevederilor legale;
➢ clientul va prezenta solicitarea de scontare cu cel puţin 15 zile înainte de scadenţa
creanţelor;
➢ pentru scontarea acreditivelor de export cu plata la termen se va aplica taxa agio, egală
cu nivelul dobânzii standard la credite în valuta pe termen scurt în cazul clienţilor cu
serviciul bun al datoriei.

Elemente specifice de derulare:

În cazul scontării unui acreditiv de export cu plata la termen, clientul se va
adresa entităţii funcţionale de care aparţine, solicitând vânzarea creanţei ca
urmare a remiterii de documente conforme în cadrul unui acreditiv de export,
avizat prin bancă, ataşând copia acreditivului primit de la extern şi avizul
băncii. Solicitarea clientului se va remite direcţiei de specialitate din Centrala
băncii, în scopul obţinerii următoarelor documente:

➢ Pentru acreditive de export cu plata la termen, domiciliate la plată la ghişeele băncii

77
 sau confirmate de către bancă:
- copia conformă a acreditivului şi a eventualelor modificări ale acestuia;
- copii conforme ale documentelor remise în cadrul acreditivului (factură/document de
transport);
- copia scrisorii de remitere la intern către client;
- copia scrisorii de remitere la extern a documentelor, prin care se precizează că
documentele remise sunt conforme cu condiţiile acreditivului şi indicarea contului corespondent
unde să fie efectuată plata, la scadenţă;
- copie dupa comunicarea efectuată de direcţia de specialitate privind încadrarea în
limita de risc aferentă confirmării acreditivului (doar în cazul acreditivelor de export confirmate
de bancă);
➢ Pentru acreditivele de export cu plata la termen, domiciliate la plată la ghişeul băncii
emitente, pe lângă documentele enumerate la punctul anterior, mai trebuie obţinută
copia mesajului SWIFT testat de confirmare a datei scadente de către banca
emitentă.

78
 Unitatea de curs 2.4

Alte angajamente bancare

Cuvinte cheie: Scrisori de confort; Scrisori de intenţie; Scrisori de bonitate; Scrisori

de garanţie/contragaranţie bancară; Avizarea scrisorilor de garanţie
bancară

Scrisori de confort

Scrisoarea de confort reprezintă angajamentul băncii faţă de beneficiarul

documentului, cum că a rezervat din resursele solicitantului scrisorii/băncii,
fondurile necesare încheierii unui contract comercial sau a unei tranzacţii.

Caracteristicile scrisorii de confort:

• moneda: lei şi/sau valută;
• perioada de valabilitate: până la încheierea contractului comercial sau cel mult 1 an de la
data emiterii;
• comision de emitere fix.

Elemente specifice în etapa de analiză şi monitorizare:

➢ beneficiarul oricărei scrisori de confort emise de bancă este un potenţial
partener comercial sau finanţator intern/extern al solicitantului-client;
➢ eliberarea scrisorilor de confort se efectuează din sursele proprii ale
clientului (depozite colaterale) blocate, sau din credit (ex. : linie de credit aflat
în derulare sau un credit nou cu constituirea garanţiilor aferente);
➢ dacă nu se consideră oportună finanţarea, nu se va elibera scrisoarea de
confort, iar răspunsul va fi comunicat clientului, în cel mai scurt timp posibil;
➢ la baza solicitării clientului trebuie să existe intenţia încheierii unui contract comercial
pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii de la furnizori din ţară sau strainatate sau încheierea
altor tipuri de tranzacţii;
➢ emiterea scrisorilor de confort în baza creditului acordat de bancă se face numai după
încheierea contractului de credit sau în baza unui contract de credit deja existent;
➢ scrisorile de confort se emit în 2 exemplare: un original pentru beneficiar şi un duplicat
pentru bancă ;
➢ scrisorile de confort pot fi eliberate direct clienţilor, sau, în baza solicitării, se remite
partenerului acestora, prin intermediul băncii sale, letric sau prin mesaj Swift;
➢ după încheierea contractului comercial, respectiv a tranzacţiei pentru care s-a solicitat
scrisoarea de confort şi primirea la bancă a unui exemplar din contractul comercial, se închide
contul în afara bilanţului “Alte garanţii date pentru clientelă - scrisori de confort”;
➢ scrisorile de confort îşi încetează valabilitatea odată cu încheierea contractului
comercial/tranzacţie pentru care a fost solicitată;
79
 ➢ evidenţa scrisorilor de confort de orice fel se ţine separat la emitent, respectiv la nivelul
unităţii bancare teritoriale sau a direcţiei de specialitate, într-un registru care va avea rubrici
distincte pentru evidenţierea tipurilor de scrisori, cu specificarea elementelor de identificare şi
a surselor în baza cărora au fost emise.

Scrisori de intenţie

Scrisoarea de intenţie exprimă intenţia băncii adresata clientului - solicitant

care îşi derulează operaţiunile prin conturile deschise la unităţile teritoriale ale
băncii în cauză - în vederea susţinerii şi dezvoltării relaţiilor de afaceri - prin
acordarea de produse tip credit şi efectuarea de servicii bancare.

Caracteristicile scrisorii de intenţie:

• moneda: lei şi/sau valută;
• scrisoarea de intenţie nu angajeaza răspunderea băncii;
• comision de emitere fix.

Elemente specifice în etapa de analiză şi monitorizare:

➢ emiterea scrisorilor de intenţie în lei se face de către unitatea bancară
teritorială la care clientul are deschise conturile, iar cele în valută de direcţia de
specialitate - în baza solicitării şi informaţiilor furnizate de unitatea bancară
teritorială respectivă;
➢ scrisoarea de intenţie se emite într-un numar corespunzator de
exemplare, din care un exemplar nenegociabil este pentru bancă ;
➢ evidenţa scrisorilor de intenţie se ţine într-un Registru (fişier) al scrisorilor de intenţie
emise, la nivelul unităţii emitente/ Direcţia Relaţii Internaţionale şi Finanţare Externă din
centralele băncilor;
➢ la solicitarea clienţilor se pot elibera şi scrisori de intenţie al căror text nu modifică
răspunderea băncii.

Scrisori de bonitate

Scrisoarea de bonitate este documentul pe care banca îl eliberează pentru

derularea afacerilor (încheierea unor operaţiuni comerciale/finanţare,
adjudecarea unor oferte, în cazul licitaţiilor etc.) clientului său, la solicitarea
acestuia sau a băncilor/altor instituţii.

Caracteristicile scrisorii de bonitate

• scrisoarea de bonitate nu constituie un angajament din partea băncii;
• scrisoarea de bonitate poate fi eliberată atât pentru disponibilităţile în lei, cât şi pentru
cele în valută;
• comision de emitere fix.

Elemente specifice în etapa de analiză şi monitorizare

Unitatea teritorială a băncii efectuează următoarele:
➢ analizează solicitarea părţii interesate referitoare la eliberarea scrisorii de
bonitate;
➢ băncile eliberează pentru clienţi scrisoarea de bonitate necesară
derulării afacerilor pe teritoriul României, indiferent de limba în care este
redactată;
80
 ➢ în cazul în care se solicită eliberarea unei scrisorii de bonitate necesară
derulării afacerilor internaţionale, se înaintează către direcţia de specialitate din centrala băncii
solicitarea respectivă, care are şi acordul unităţii teritoriale.

Direcţia de specialitate din centrală efectuează următoarele demersuri:

➢ analizează solicitarea unităţii teritoriale a băncii privind eliberarea scrisorii de bonitate,
şi, potrivit competenţelor de aprobare la nivelul direcţiei, decide eliberarea sau nu a scrisorii de
bonitate;
➢ eliberează scrisoarea de bonitate necesară derulării afacerilor internaţionale, indiferent
de limba în care este redactată;
➢ solicită unităţii teritoriale a băncii comisionul aferent eliberării scrisorii de bonitate;
➢ volumul informaţiilor oferite de către bancă va fi corelat cu solicitarea formulată prin
cererea de eliberare a scrisorii de bonitate;
➢ scrisoarea de bonitate nu constituie un angajament din partea băncii. Această precizare
se va înscrie în mod obligatoriu în scrisoarea de bonitate eliberată de către bancă, indiferent de
limba în care este redactată sau de cererea solicitantului;
➢ scrisoarea de bonitate se eliberează în 2 exemplare originale, din care un exemplar
pentru solicitant şi un exemplar pentru bancă, dupa însuşirea de către client a datelor
prezentate;
➢ evidenţa scrisorilor de bonitate se ţine pe baza Registrului scrisorilor de bonitate emise,
la nivelul unităţii teritoriale a băncii, respectiv la nivelul direcţiei responsabile cu afacerile
internaţionale.

4.4. Scrisori de garanţie/contragaranţie bancară

Scrisoarea de garanţie bancară (SGB) este un angajament scris, independent

de contractul comercial sau de tranzacţie, asumat de către bancă (banca
garantă), în favoarea unei persoane, denumită beneficiarul garanţiei, de a plăti
acestuia o anumită sumă de bani în cazul în care o altă persoană, denumită
garantat/ordonator în contul şi din ordinul căruia se emite garanţia, nu a onorat
obligaţia garantată, exprimată în bani, astfel cum aceasta a fost asumată prin
contractul comercial/tranzacţie, faţă de beneficiarul garanţiei. SGB-urile sunt emise în
conformitate cu Regulile Uniforme privind Scrisorile de Garanţie Bancară (Publicaţia URDG
nr. 758 / iulie 2010 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris).

Scrisoarea de contragaranţie bancară (CGB) este un angajament scris, de

plată, asumat de către bancă (banca contragarantă) prin care aceasta cere unei
alte bănci (banca garantă) emiterea unei scrisori de garanţie bancară în favoarea
unui beneficiar (în condiţiile cerute de banca contragarantă). Contragaranţia
bancară conţine, pe lângă instrucţiunea expresă privind termenii şi condiţiile în
care se solicită emiterea scrisorii de garanţie bancară, toate elementele specifice
unei scrisori de garanţie bancară.

Acreditivele stand-by reprezintă un angajament irevocabil, independent de

contractul comercial sau de tranzacţie, prin care emitentul (banca) se angajează
faţă de beneficiar să îndeplinească obligaţiile de plată ale ordonatorului, în
condiţiile prevăzute în acreditiv.

Scrisorile de garanţie bancară şi cele de contragaranţie bancară trebuie să cuprindă următoarele

elemente esenţiale:
81
 a) emitentul (banca garantă), ordonatorul şi beneficiarul garanţiei;
b) obligaţia de plată garantată;
c) angajamentul de plată al băncii garante şi modul în care banca îşi exprimă
angajamentul;
d) suma maxim garantată;
e) condiţiile şi modul de executare;
f) valabilitatea scrisorii de garanţie bancară;
g) locul depunerii cererii de executare (ex. ghişeele băncii garante);
h) clauze de reducere a valorii angajamentului garantului;
i) clauze referitoare la posibilitatea transferului/cesiunii scrisorii de garanţie bancară;
j) clauze privind legislaţia aplicabilă şi/sau regulile aplicabile;
k) data şi locul emiterii garanţiei;
l) semnăturile autorizate ale băncii garante.

Totodată băncile oferă scrisori de garanţie bancară internaţionale. În funcţie

de destinaţia acestora există mai multe tipuri de SGB:
1. SGB pentru participarea la licitaţii (Bid Bond). Banca garantează
despăgubirea organizatorului licitaţiei dacă ofertantul revocă oferta înainte de
adjudecare, precum şi în cazul în care acesta câştigă dar nu încheie contractul
în condiţiile prevăzute în ofertă;
2. SGB de bună execuţie a contractelor (Performance Bond). Banca
garantează buna execuţie a contractelor de export;
3. SGB de bună execuţie pentru perioada de garanţie (Guarantee for Warranty
Obligations). Banca garantează buna execuţie a obligaţiilor contractuale aferente
perioadei de garanţie;
4. SGB pentru restituirea avansului (Advance Payment Guarantee). În cazul neîndeplinirii
obligaţiilor contractuale, banca va restitui suma plătită în avans de către importator în
favoarea exportatorului;
5. SGB de restituire a reţinerilor monetare (Retention Money Guarantee). Banca
garantează restituirea sumei reţinute din valoarea contractului, pentru perioada de
garanţie a contractului;
6. SGB de bună plată a contractelor comerciale (Payment Guarantee). Banca garantează
plata bunurilor livrate, a lucrărilor executate şi a serviciilor prestate;
7. SGB de bună plată a creditelor (Loan Facility Payment Guarantee). Banca garantează
ratele de credit scadente la un anumit termen, precum şi dobânzile aferente.

Caracteristicile scrisorii de garanţie bancară

SGB se acordă pentru:
- garantarea plăţii unor aprovizionări destinate activităţii curente, inclusiv a unor
echipamente achiziţionate în sistem credit furnizor/cumpărător sau în sistem leasing;
- participării la licitaţii;
- restituirii avansurilor acordate;
- plăţii taxelor vamale, altor creanţe bugetare în cazul importurilor temporare, transportului
mărfurilor aflate în tranzit încărcate pe mijloace de transport;
- în favoarea unui client/nonclient, în baza contragaranţiilor unei bănci partenere, a unor
credite acordate clienţilor săi de alte instituţii de credit.

Elemente specifice în etapa de analiză şi monitorizare

Operaţiunile de eliberare SGB implică riscuri pentru bancă similare acordării
unui credit. Analiza cererilor şi a documentaţiilor prezentate de clienţi se va
efectua potrivit metodologiei de analiză şi evaluare a riscului de credit, bazându-
se pe aceleaşi principii şi reguli de analiză şi aprobare ca şi la acordarea unui
credit.
82
Operaţiunile de emitere SGB la ordinul băncilor partenere şi în baza contragaranţiilor primite de
la acestea sunt operaţiuni fără risc de credit. Pentru aceste operaţiuni nu se mai efectuează analiza
bonităţii clientului şi nu se încheie acorduri de garantare - contracte de credite.

Scrisorile de garanţie bancară emise în baza acordurilor de garantare sau a unor contracte de credit
trebuie să se încadreze în sumele, termenele şi condiţiile prevăzute în acordurile încheiate,
conform aprobării. Eventualele modificări ale SGB/CGB (ex: valoarea garanţiei/contragaranţiei,
valabilitatea garanţiei/contragaranţiei, beneficiarul etc.) se efectuează la solicitarea clienţilor în
baza cererilor de modificare a scrisorilor de garanţie/contragaranţie bancară aprobate de bancă.

Emiterea SGB/CGB în baza unui plafon valoric, precum şi modificările SGB/CGB emise în baza
Acordului de garanţie/contract de credit se face în baza analizei privind activitatea de creditare.
Ulterior, corespunzător aprobării, se va completa şi se va semna de către bancă cererea de
emitere/modificare SGB/CGB.

Un caz particular al SGB care diferă din punct de vedere al raportului de drepturi şi obligaţii de
cele reglementate şi prevăzute în acte normative în vigoare sunt cele care prevăd un termen de
valabilitate care nu este exprimat prin menţionarea unei date calendaristice fixe sau care îşi
încetează valabilitatea numai după returnarea originalului la bancă, sau după confirmarea
descarcării de obligaţii. Pentru aceste SGB-uri, la încheierea acordurilor de garantare sau a
contractelor de credit, solicitanţii trebuie să prezinte de regulă drept garanţii asigurătorii depozit
colateral sau contragaranţia statului.

Costuri
Comisioanele care se percep de către bancă pentru eliberarea scrisorilor de
garanţie bancară sunt următoarele: comision de garantare, comision de eliberare,
comision de modificare.

a) Comision de garantare. După încheierea acordului de garantare sau a contractului de

credit, în lei sau valută, se calculează comisionul de garantare după următoarea formula:

Vac × K × Nz
Comision garantare = -------------------
360 × 100
unde Vac reprezintă valoarea acordului de garantare sau a contractului de credit, K este nivelul
comisionului de garantare în funcţie de numărul de SGB-uri care se emit în baza acordului de
garantare sau a contractului de credit, iar Nz reprezintă perioada maximă permisă pentru
emiterea, respectiv expirarea SGB exprimată în număr de zile calendaristice.

Comisionul de garantare se aplică la valoarea plafonului acordului de garantare sau a

contractului de credit, în mod diferenţiat, în funcţie de numărul de SGB-uri care se emit în baza
acordului de garantare, respectiv a contractului de credit şi se va percepe la începutul fiecarui
an, până la ieşirea din obligaţii pentru angajamentele de plată asumate de bancă.

b) Comision de eliberare. Se determină utilizând următoarea formulă:

VSGB × K × Nz
Comision eliberare = ----------------------
360 × 100

83
unde VSGB reprezintă valoarea scrisorii de garanţie bancară eliberate, K este nivelul
comisionului de eliberare, iar Nz reprezintă perioada de valabilitate efectivă a SGB exprimată în
număr de zile calendaristice.

Pentru SGB-urile aferente garantării ratelor de leasing, credit furnizor/cumpărător etc., a căror
valoare se reduce eşalonat în timp la scadenţe ferme, comisionul de eliberare se va calcula la
sold, în funcţie de scadenţele stabilite. Formula de calcul a comisionului de eliberare în acest
caz include nivelul comisionului aferent termenului maxim de valabilitate al scrisorii de
garanţie, pe toată perioada de valabilitate a acesteia, care se va aplica la soldul rezultat la fiecare
scadenţă şi în funcţie de perioada de valabilitate efectivă dintre două scadenţe exprimată în
număr de zile calendaristice.

c) Comision de modificare. Acesta se percepe în cazul modificării valorii sau a

termenului de valabilitate a SGB, precum şi în cazul modificării unor clauze cuprinse în acordul
de garantare, a contractului de credit sau a scrisorii de garanţie bancară. Astfel, eventualele
solicitări din partea clienţilor de prelungire a termenului de valabilitate, ori de suplimentare a
valorii SGB, se asimilează operaţiunilor noi, prin care riscul băncii se extinde asupra unor
perioade mai mari de timp, sau se majorează expunerea. Astfel, vor fi supuse fiecare în parte
plăţii comisionului de garantare/eliberare, după caz. Modul de calcul şi de încasare al
comisionului de modificare este similar cu cel specificat la comisionul de garantare sau
eliberare.

Avizarea scrisorilor de garanţie bancară

În cadrul acestui tip de scrisori de garanţie bancară intervine banca avizatoare şi
banca garantă sau emitentă.

Banca avizatoare este banca aflată în relaţii de corespondent sau care are cod
SWIFT schimbat cu banca garantă/emitentă a scrisorii de garanţie bancară şi are
relaţie de cont curent cu beneficiarul sau relaţii de corespondent cu banca
beneficiarului. Rolul său este de avizare şi/sau transmitere către beneficiar sau banca acestuia a
scrisorilor de granaţie bancară şi a modificărilor la acestea potrivit instrucţiunilor primite de la
banca garantă/emitentă, precum şi de transmitere a corespondenţei ulterioare de la beneficiar
către banca garantă.

Banca garantă/emitentă este cea care emite scrisoarea de garanţie, angajându-se ca debitorul
principal să plătească, în cazul în care ordonatorul ar refuza sau nu ar fi în măsură să onoreze el
însuşi obligaţia garantată.

Caracteristicile serviciului
• clienţii externi ai procesului sunt băncile garante/emitente ale scrisorii de garanţie
bancară şi beneficiarii acestora;
• moneda: lei sau valută.

Etapele procesului de avizare a scrisorilor de garanţie bancară primite

Banca avizatoare, prestează către beneficiarii de scrisori de garanţie bancară următoarele
servicii:
a) transmiterea către beneficiar/banca beneficiarului a SGB, modificărilor şi
corespondenţei ulterioare în legatură cu SGB primite pe circuit bancar, fără nici o altă obligaţie
sau responsabilitate decât cea a confirmării autenticităţii mesajului sau confirmarea capacităţii
legale a persoanelor ce semnează documentele ce angajează banca garantă;
b) transmiterea cererilor beneficiarilor (primite prin intermediul băncilor sau direct de la
aceştia), precum şi a oricăror altor documente (inclusiv cele comerciale) în legătură cu scrisorile
84
de garanţie avizate, către banca garantă, fără nici o altă obligaţie sau responsabilitate decât cea a
confirmării capacităţii legale de a angaja beneficiarul, a persoanelor ce semnează cererile, sau
documente.

Remiterea cererilor de plată în executarea scrisorilor de garanţie bancară avizate

În situaţia în care ordonatorii scrisorii de garanţie bancară nu îşi îndeplinesc obligaţiile
contractuale garantate prin aceasta aşa cum fost asumate, faţă de beneficiarii scrisorii de
garanţie bancară, prin contractul comercial sau prin tranzacţie, beneficiarii recurg la executarea
scrisorii de garanţie bancară. Transmiterea către băncile garante/emitente a cererilor de plată în
executare, precum şi a eventualelor documente comerciale solicitate prin textul scrisorii de
garanţie bancară, se face de către beneficiari de regulă prin intermediul băncii avizatoare, prin
acelaşi circuit bancar prin care a fost primită scrisorea de garanţie bancară.

În vederea executării scrisorii de garanţie bancară, beneficiarii acestora, trebuie să prezinte

potrivit cerinţelor din scrisorea de garanţie bancară cererea de plată adresată băncii
garante/emitente semnată de reprezentanţii legali ai societăţii comerciale beneficiară a scrisorii
de garanţie bancară, precum şi de documentele menţionate în scrisoarea de garanţie bancară
(drept condiţie a cererii de plată).

Controlul şi remiterea documentelor în caz de executare

În vederea prezentării unei documentaţii de executare conforme cu uzanţele şi
reglementările internaţionale, banca oferă consultanţă beneficiarului scrisorii
de garanţie bancară. Astfel, se va verifica dacă documentele prezentate apar a fi
conforme în raport cu termenii şi condiţiile scrisorii de garanţie bancară.
Băncile avizatoare nu au nici o obligaţie sau responsabilitate cu privire la
forma, autenticitatea, sau efectul legal al documentelor prezentate ca justificare
a cererii de plată, cu privire la declaraţiile sau particularităţile conţinute de aceste documente şi
cu privire la buna credinţă a acţiunii sau omisiunile, oricare ar fi aceasta (conform art. 11 al
Publicaţiei 758/2010 al Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris).

Scoaterea din evidenţă a scrisorilor de garanţie avizate

Banca procedează la scoaterea scrisorilor de garanţie bancară, avizate, din
evidenţă în una din următoarele situaţii:
a) expirarea termenului de valabilitate al scrisorii de garanţie bancară şi
nesolicitarea executării până la acest termen;
b) la instrucţiunile scrise ale beneficiarului scrisorii de garanţie bancară,
după executarea scrisorii de garanţie bancară pentru întreaga sa valoare şi
încasarea integrală;
c) anularea scrisorii de garanţie, înainte de expirarea termenului de valabilitate al
acesteia, la instrucţiunile beneficiarului scrisorii de garanţie bancară. Scoaterea scrisorii de
garanţie bancară avizată se realizează numai după recuperarea tuturor spezelor şi comisioanelor
aferente dosarului respectiv.

85
 Unitatea de curs 2.5

Carduri şi servicii conexe

Cuvinte cheie: Carduri de debit şi carduri de credit, Overdraft, Servicii ataşate

cardurilor, ATM, POS.

Elemente tehnice privind utilizarea cardurilor

Cardul, aşa cum este definit de către instituţiile de credit, reprezintă un

instrument de plată electronică, respectiv un suport de informaţie standardizat,
securizat si individualizat, care permite destinatorului său să utilizeze
disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont deschis pe numele sau la emitentul
cardului, ori să utilizeze o linie de credit in limita unui plafon stabilit în
prealabil, deschisa la emitent în favoarea deţinătorului de card.

Cardurile sub forma de cărţi de credit au apărut pentru prima dată în SUA, iar intenţia a fost de
a oferi clienţilor un instrument de plată cu circulaţie la nivel naţional care să permită depăşirea
restricţiilor în acest domeniu impuse de Legea Bancară Federală a SUA. De atunci, cardurile în
diferite variante au început să fie utilizate tot mai mult în ţările cu economie dezvoltată,
devenind în scurt timp unui din cele mai răspândite şi utilizate servicii bancare.

Alături de bănci, pe piaţa cardurilor s-au impus, în calitate de emitenţi de carduri

şi instituţii nonbancare cum ar fi VISA INTERNATIONAL, Mastercard,
Eurocard, American Express, Diners CLUB. Drept urmare, cardurile emise de
aceste instituţii, în calitate de proprietari de marcă, poartă asociat numele mărcii
respective: VISA Card, American Expres Card, etc.

Din punct de vedere al circulaţiei, se disting:

• carduri internaţionale, a căror circulaţie şi utilizare depăşesc graniţele ţării unde este
amplasată compania emitentă; sunt emise în valute convertibile şi acceptate pe plan
mondial, pe baza lor putându-se efectua plăţi în orice monedă, indiferent de valuta în
care este exprimat contul deţinătorului. De exemplu, VISA International este o astfel
de organizaţie, formată din instituţii financiare, care are ca membri peste 22.000
bănci din întreaga lume;
• carduri naţionale, care sunt exprimate în moneda naţională a ţării unde se află
amplasată banca sau compania emitentă, ele putând fi utilizate ca instrumente de
plată numai în ţara respectivă;
• carduri naţionale cu utilizare internaţională.

Cardul este un instrument de plată bazat pe aparatură electronică, ca

alternativă la instrumentele “clasice” de plată, numerarul şi cecul, iar
deţinătorul are dreptul de acces la o procedură de autorizare şi plată cu card.
Cardul înglobează în banda magnetică informaţii standardizate, securizate şi
individualizate care, prin decodificare cu ajutorul unor dispozitive speciale,
permit accesul titularului la contul său bancar, autorizarea de plăţi, efectuarea
86
de plăţi sau obţinerea de numerar. Dată fiind componenta electronică şi larga utilizare a
cardurilor, emitenţii de carduri au anumite responsabilităţi privind confecţionarea materială şi
informaţiile minime pe care trebuie să le conţină un card.

În scopul reducerii posibilităţii de fraude (falsificare) au fost introduse anumite

măsuri de prevenire. Posesorul unui card trebuie să fie conştient de necesitatea
efectuării unor verificări în procesul utilizării cardului, având ca scop prevenirea
utilizării greşite iar, la rândul său, persoana (compania) care acceptă carduri
pentru plăţi trebuie să cunoască procedurile impuse de folosirea acestora. Una
dintre aceste măsuri o reprezintă necesitatea existenţei unei holograme pe faţa
cardului. Hologramele s-au impus ca fiind cele mai eficiente în ansamblul
tehnicilor de asigurare a cardurilor. În acelaşi timp, există anumite cerinţe tehnice de realizare
a cardurilor privind rezistenţa la uzură, elemente de siguranţă în desen cu scopul evitării
posibilităţilor de ştergere sau modificare (de exemplu, a semnăturii).

Personalul companiilor care acceptă carduri, înaintea efectuării tranzacţiilor trebuie să verifice
Codul personal de identificare aferent unui card, prescurtat – conform practicii internaţionale
PIN (Personal Identification Number), abreviere utilizată în limba română, este codul atribuit
de emitent unui deţinător de card, cod pe care utilizatorul poate fi pus în situaţia de al
reproduce, în vederea verificării identităţii deţinătorului, în cazul unei plăţi prin card deservită,
de exemplu de un automat programabil.

Odată intrat în posesia cardului, titularul îl poate utiliza pentru:

• plata mărfurilor şi serviciilor la unităţile care vând mărfuri sau prestează servicii şi
acceptă acest instrument de plată;
• obţinerea de numerar de la ghişeele băncii sau de la distribuitoarele automate de
numerar.

Dacă posesorul cardului doreşte să cumpere o marfă, acesta prezintă cardul

vânzătorului. Tranzacţia de plată se poate realiza în două moduri: fie cardul
este introdus în terminalul electronic al magazinului (EFTPOS), care va tipări
automat borderoul vânzărilor (notele de plată), fie vânzătorul va folosi un
aparat de tipărire (IMPRINTER) pentru notele de plată standardizate, denumite
vouchere.

EFTPOS. Plata mărfurilor şi a serviciilor presupune existenţa unui terminal la comerciant,

conectat la infrastructura informatică şi de telecomunicaţii destinată plăţilor prin carduri.
Terminalul pentru transferul electronic al fondurilor, prescurtat EFTPOS permite preluarea,
captarea şi transmiterea de informaţie asupra plăţii cu card prin mijloace electronice, de la
comerciant la centrul de autorizare. Folosind informaţia conţinută de banda magnetică a
cardului (cardul fiind introdus într-o fantă specială a terminalului) şi prin testarea valorii
tranzacţiei la EFTPOS, comerciantul primeşte automat autorizarea privind plata (în 30 de
secunde). De îndată ce tranzacţia este autorizată, dispozitivul furnizează nota de plată în două
exemplare. Notele de plată sunt semnate de client, semnătura dată este confruntată de
comerciant cu cea de pe card: cu aceasta plata a fost efectuată. O notă de plată rămâne la
comerciant iar cealaltă, împreună cu marfa, este dată cumpărătorului.

IMPRINTER. O altă modalitate de a efectua plata cu carduri, mai puţin rapidă, presupune
legătura telefonică cu centrul de autorizare şi utilizare de către comerciant a unui imprinter.
Imprinterul este un dispozitiv mecanic care permite luarea unei amprente de pe elementele în
relief de pe faţa cardului şi transpunerea lor (prin gofrare/embosare) pe suprafaţa unui
document confecţionat pe suport de hârtie (denumit imprinter voucher) care este de regulă,
nota de plată a comerciantului. În acest caz, comerciantul verifică formal cardul (integritate,
87
 corespondenţa dintre numele de pe card şi documentele de identitate ale clientului). Casierul
comerciantului telefonează la centrul de autorizare (centrul de procesare a tranzacţiilor cu
carduri) şi comunică elementele de identificare ale cardului (numărul cardului, perioada de
valabilitate a acestuia) şi valoarea tranzacţiei. Centrul de procesare, folosind sistemul de
telecomunicaţii prin satelit, autorizează efectuarea tranzacţiei, iar după primirea autorizării,
casierul întocmeşte utilizând imprinterul nota de plată (voucher) în trei exemplare, care trebuie
semnată de către cumpărător. După confruntarea semnăturii de pe nota de plată cu cea de pe
card, vânzătorul eliberează marfa şi dă un exemplar al notei de plată şi clientului.

Stabilirea si definirea modului de organizare, proiectare, implementare, desfăşurare a activitatii

legate de emiterea si acceptarea la plată a cardurilor, au in vedere obiectivele generale ale
activităţii unei instituţii bancare, astfel incat cerinţele clienţilor sa fie corect si complet
cunoscute si îndeplinite. Cadrul legal de desfăşurare a activitățtii este constituit de standardele
internaţionale privind cardurile, regulamentele organizaţiilor Visa International şi MasterCard
International, Regulamentul BNR şi reglementările băncilor în vigoare.

Fluxul activităţilor aferente procesului de emitere şi acceptare la plată a cardurilor, presupune

parcurgerea următoarelor etape:
➢ identificarea produselor tip card cerute pe piaţă, precum şi necesitatea sau
capabilitatea de acceptare la plată, prin intermediul studiilor de marketing si a
campaniilor promoţionale;
➢ banca solicită organismelor internaţionale (Visa sau MasterCard) deschiderea
unui proiect pentru implementare, modificare sau upgradare, în urma căruia sunt
atribuiţi parametrii tehnici de lucru precum şi cei definitorii pentru produse şi
servicii;
➢ sunt elaborate documentele de lucru pentru pregătirea testării produselor sau a
serviciilor care se doresc implementate/modificate, creându-se cadrul
metodologic pentru implementare;
➢ în paralel cu etapa metodologică se desfăşoară etapa logistică de elaborare sau
adaptare a programelor informatice aferente proiectelor de lucru;
➢ se lansează produsul nou creat pe piaţă;
➢ în paralel cu desfăşurarea activităţii pe bază de carduri se desfăşoară procesul de
monitorizare şi control intern al funcţionării activităţii;
➢ programele de interfaţa create şi gestionate dau posibilitatea verificării
decontării şi reconcilierii corecte a tranzacţiilor efectuate cu cardurile în reţeaua
interna şi internaţională. Monitorizarea autorizărilor şi a tranzacţiilor efectuate
zilnic face parte integrantă şi din cadrul programelor standard de prevenire a
fraudelor şi eliminarea riscului de orice natură, prevenirea spălării banilor din
activitatea pe baza de carduri;

Emiterea cardurilor
• la emiterea cardurilor pe bază de cerere individuală se va verifica: corectitudinea
completării cererii si a existenţei documentelor anexate, existenţa registrului de evidenţă
a cardurilor emise completat la zi.
• la emiterea „on line” a cardurilor se urmăreşte: existenţa semnăturii clientului pe
contractul de emitere a cardului, încasarea sumei minime necesare deschiderii contului,
respectarea reglementărilor privind evidenţa cardurilor emise şi repartizate în teritoriu, a
modului în care sunt păstrate cardurile neridicate şi transmiterea către centrala băncii a
cardurilor neridicate de clienţi după mai mult de 6 luni de la emitere, respectiv, modul în
care sunt păstrate listele primite de la centrala băncii referitoare la emiterea cardurilor.

Acceptarea la plată a cardurilor

➢ Respectarea procedurilor de lucru privind activitatea de acceptare a cardurilor la
88
 comercianţi, urmărindu-se, în principal:
• verificarea respectării formatului contractelor de acceptare;
• verificarea modului de completare şi a circuitului documentelor;
• verificarea existenţei la nivelul unităţii teritoriale a registrului de evidenţă a
comercianţilor acceptatori.

➢ Respectarea procedurilor de lucru privind decontarea tranzacţiilor la comercianţi prin:

• verificarea existenţei borderoului de remitere la centrala băncii a chitanţelor de
vânzare/stornare primite de la comercianţi;
• verificarea efectuării la zi a punctajului privind chitanţele remise şi cele încasate;
• verificarea listării si anexării la contul curent al comercianţilor a extrasului de cont
privind tranzacţiile decontate prin intermediul cardurilor;
• verificarea modului în care unitatea teritorială înregistrează în contul comercianţilor
contravaloarea tranzacţiilor decontate şi a comisionului aferent acestora;
• respectarea reglementărilor interne privind eliberarea la ghişeele băncii a numerarului de
pe carduri prin intermediul imprinterelor si a POS-urilor;
• verificarea respectării regulilor de completare a chitanţelor de eliberare numerar
(înscrierea primelor 4 cifre ale cardului, înscrierea corectă şi completă a datelor din
documentul de identitate, înscrierea pe chitanţă a codului locaţiei), respectiv, existenţa
documentelor de remitere la încasare a chitanţelor şi efectuarea punctajului între
chitanţele remise la încasare şi cele încasate.

Alimentarea conturilor asociate cardurilor

Respectarea prevederilor de lucru privind alimentarea conturilor deţinătorilor de carduri se va
realiza pentru:
• alimentările manuale (concordanţa dintre suma depusă de client şi cea alimentată în
contul clientului, precum şi corectitudinea alimentării conturilor respectând principiul
alimentărilor efectuate zi de zi);
• alimentările automate (concordanţa dintre suma înscrisă pe ordinul de plată şi cea din
fişier şi corectitudinea datei alimentării prin fişier).
O atenţie specială se va acorda corecţiilor aferente alimentărilor eronate.

Reţeaua de ATM-uri
Pentru funcţionarea optimă a reţelei de ATM-urilor trebuie avute în vedere următoarele:
existenţa solicitării de instalare a ATM-ului, a aprobării centralei băncii sau, a contractului de
repartizare a aparatului. Respectarea procedurilor privind alimentarea cu numerar a ATM-urilor
se va realiza prin verificarea: respectării intervalului orar privind alimentarea ATM-urilor,
existenţei documentelor privind programarea alimentării ATM-urilor, a modului de calcul şi
înregistrare a operaţiunilor privind alimentarea ATM-urilor, a modului în care unităţile
teritoriale care deţin ATM-uri procedează la înregistrarea în aplicaţia informatică a sumelor
aferente alimentărilor/restituirilor de sume. În cazul gestiunii reţelei de ATM-uri se urmăreşte
existenţa registrului de evidenţă a operaţiunilor efectuate la ATM-uri, evidenţa fişelor de
intervenţii tehnice, existenţa persoanei responsabile cu activităţile tehnice.

Transferurile din conturile de card

În cazul transferurilor din conturile de card se vor avea în vedere următoarele: existenţa la
nivelul unităţii bancare iniţiatoare a transferului a originalului cererii desţinătorului de card (cu
menţiunile privind suma transferată, destinaţia şi motivul transferului), respectiv documentele şi
înregistrările contabile generate de efectuarea transferului respectiv.

89
Carduri de debit şi carduri de credit

În funcţie de sursa fondurilor, cardurile se împart în două mari categorii:

carduri de debit şi carduri de credit. Cardurile de debit permit efectuarea
plăţilor şi a retragerilor de numerar în limita fondurilor proprii depuse de către
clienţi în contul de card. Spre deosebire de acestea, în cazul cardurilor de
credit, clientul utilizează banii puşi la dispoziţie de către bancă în limita unui
credit aprobat. Lunar, clientul plăteşte dobândă pentru suma utilizată din
plafonul aprobat şi comisioane aferente, urmând să o ramburseze după o anumită perioadă de
timp, stabilită de comun acord cu banca. Pentru acordarea de către bancă clientului a unui card
de credit trebuie îndeplinite anumite condiţii de eligibilitate, care diferă de la o bancă la alta.

Acestea sunt emise sub sigla a două mari companii internaţionale: Mastercard
şi Visa. Chiar dacă deservesc aceleaşi nevoi, există diferenţe destul de mari
între cardurile emise de aceste firme din punct de vedere al acceptării la nivel
internaţional. Conform unor statistici realizate în anul 2010 calsamentul
cardurilor în funcţie de numărul locaţiilor de acceptare se prezintă astfel:

• MasterCard (emis de MasterCard) – peste 25 milioane de locaţii;

• Visa (emis de Visa) – peste 12 milioane de locaţii;
• Maestro (emis de MasterCard) – peste 7 milioane de locaţii.

În continuare vom prezenta caracteriticile fiecărui tip de card şi serviciile ataşate acestora pe
piaţa bancară românească.

Cardul Maestro este un card de debit destinat persoanelor fizice rezidente sau nerezidente,
fiind legat direct la contul curent în lei.

Caracteristici:
• este un card de debit legat direct la contul curent în lei;
• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;
• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;
• poate fi utilizat în România şi în străinătate pentru plata cumpărăturilor (la POS şi pe
Internet) sau pentru retragere de numerar, oriunde este afişata sigla Maestro.

În general, aceste carduri prezintă diverse servicii ataşate:

• plata facturilor curente de utilităţi şi servicii (electricitate, apă, gaze, salubritate,
telefonie fixă şi mobilă, TV cablu etc.) prin ATM-uri;
• transferuri de fonduri din propriul cont curent cu card de debit ataşat într-un alt cont
deschis la aceeaşi bancă în lei prin ATM-uri;
• constituire de depozite la aceeaşi bancă;
• rambursarea de sume pentru cardul de credit;
• încasarea prin card, la cerere, a dobânzilor pentru depozitele în lei constituite la aceeaşi
bancă;
• rambursarea ratelor pentru creditele contractate de la aceeaşi bancă;
• reîncărcarea cartelelor de telefon mobil.

Documentele necesare pentru obţinerea acestui card constau în documente de identitate

prezentate în original la bancă şi încheierea cu banca a Convenţiei de cont curent.

Cardul VISA Electron este un alt tip de card de debit legat direct la contul curent în lei, cu
90
tehnologie cip încorporată. Cardul este destinat atât persoanelor fizice rezidente, cât şi
persoanelor fizice nerezidente.

Caracteristici:
• este un card de debit legat direct la contul curent în lei;
• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;
• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;
• poate fi utilizat în România şi în străinătate pentru plata cumpărăturilor (la POS şi pe
Internet) sau pentru retragere de numerar, oriunde este afişată sigla VISA.

Cardul VISA Clasic este un alt tip de card de debit care se poate lega de contul curent în lei, eur
sau usd. Cardul este destinat atât persoanelor fizice rezidente, cât şi persoanelor fizice
nerezidente.

Caracteristici:
• este un card de debit legat direct la contul curent în lei, eur sau usd;
• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;
• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;
• permite efectuarea de tranzacţii în mediul online (plata cumpărăturilor la POS / pe
Internet sau retragere de numerar de la bancomat) şi în mediu offline (tranzacţii la
imprinter), oriunde este afişată sigla VISA.

MasterCard este card de debit care se poate lega de contul curent în lei, eur sau usd, considerat
a fi cel mai sigur la nivel internaţional. Totodată este şi cardul acceptat în cele mai multe locaţii
din lume (peste 25 milioane de locaţii).

Caracteristici:
• este un card de debit legat direct la contul curent în lei, eur sau usd;
• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;
• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;
• permite efectuarea de tranzacţii în mediul online (plata cumpărăturilor la POS / pe
Internet sau retragere de numerar de la bancomat) şi în mediu offline (tranzacţii la
imprinter), oriunde este afişată sigla Mastercard.

Servicii ataşate cardurilor

În baza contului de card convenţiie cu clienţii privind serviciile asociate

conturilor de card vizează: plăţi facturi la ATM (corectitudinea completării
convenţiilor, existența documentelor anexate și existența evidenței la zi a
convenţiilor încheiate la nivelul unității respective); Mobile Banking
(corectitudinea completării cererilor și existenșa documentelor de remitere a
acestora către Centrala, existența evidenței la zi a convenţiilor încheiate la
nivelul unității respective).

Card de debit preplătit

• este un card de tip Visa care se emite pe loc;
• permite plata cumpărăturilor pe internet;
• protejează datele personale astfel încât clientul nu este nevoit să divulge pe internet
informaţii financiare;
91
 • clientul are oricând posibilitatea de a afla soldul contului sau tranzacţiile online.

Carduri de cumpărături
• card de credit în lei pentru persoane fizice;
• se stabileşte o limită de credit pentru fiecare utilizator
• sistem de rambursare flexibil: implică o rambursarea lunară a unui procent minim din
valoarea creditului utilizat;
• pentru retragerile de numerar limita se poate fixa de către client şi aceasta se fixează de
obicei la un nivel inferior faţă de procentul de 100% din limita acordata de bancă pentru
plata la comercianti;
• clienţii pot stabili o limita zilnică de retragere numerar ;
• nu necesită giranţi, asigurare sau alte garanţii.

Carduri destinate cumpărăturilor pe internet

• majoritatea au încorporat standardului 3-D Secure, cel mai înalt standard de securizare a
plăţilor prin Internet ce reduce semnificativ şansele de fraudare a cardului la efectuarea
de tranzacţii pe Internet;
• procesul de autentificare nu necesită instalarea vreunei aplicaţii speciale;
• prin introducerea unui cod ştiut numai de către client, acesta păstrează controlul asupra
cumpărăturilor online şi elimină riscul de fraudă.

Card de debit pentru transport

• card de debit în lei ce poate fi utilizat atât în ţară cât şi în străinătate;
• posesorii cardului pot efectua toate operaţiunile bancare clasice: plata cumpărăturilor la
comercianţi sau pe Internet, plata facturilor, retragerea de numerar de la bancomate, etc.;
• asigură acces rapid şi simplu în reţeaua de transport, funcţionând asemenea unui card de
transport;
• clientul poate include pe card abonamentul la tansport sau contravaloarea biletelor de
călătorie.

92
 Unitatea de curs 2.6

Electronic banking

Cuvinte cheie: Internet banking, Serviciile Multicash, Mobile banking

Internet banking

Permite clienţilor obţinerea de informaţii personalizate despre conturile proprii

şi efectuarea de operaţiuni bancare prin internet şi anume:

a) transferuri intrabancare în lei şi în valută;

b) transferuri interbancare în lei şi în valută, inclusiv transferuri internaţionale;
c) plăţi facute către furnizorii de utilităţi;
d) schimburi valutare;
e) deschidere de cont curent în valutele cotate la bănci;
f) achitarea ratelor de credit în lei şi în valută;
g) plăţi programate pentru o dată viitoare de execuţie;
h) constituirea, alimentarea, lichidarea depozitelor la termen şi a conturilor de economii;
i) cumpărarea şi răscumpărarea certificatelor de depozit cu discount;
j) obţinerea de informaţii personalizate cu privire la conturile deţinute la bancă;
k) ataşarea cardului de debit la contul curent;
l) setarea instrucţiunilor de plată repetitivă;
m) dezactivarea conturior pentru vizualizarea acestora;
n) clientul poate opta pentru primirea de mesaje generale de la bancă cu opţiune de raspuns.

Serviciul este asigurat prin trei niveluri de securitate:

• clientul are la dispoziţie un dispozitiv Token protejat de un cod PIN, stabilit de client la
prima utilizare;
• identificarea în aplicaţie se realizează pe baza numelui de utilizator, primit de la bancă în
momentul semnării contractului şi a unei parole reprezentate de un cod unic generat de
dispozitivul Token;
• fiecare tranzacţie va fi ulterior autorizată prin intermediul parolei digitale unice generată
de dispozitivul Token.

Operaţiunile bancare efectuate prin serviciul de efectuare operaţiuni prin

internet banking sunt iniţiate în timp real cu impact imediat asupra soldurilor
conturilor clientului, nemaiputând fi revocate după autorizarea operaţiunilor
solicitate, cu excepţia ordinelor de plată programate.

Informaţiile bancare ce pot fi obţinute prin intermediul serviciului :

a) extrase de cont zilnice – informaţii privind operaţiunile bancare efectuate prin contul
curent în ziua anterioară;
b) extrase de cont intraday – informaţii privind operaţiunile bancare efectuate prin contul
93
 curent în ziua curentă până în momentul iniţierii solicitării;
c) stări financiare – informaţii privind situaţia conturilor clientului la momentul iniţierii
solicitării.

Facilităţile de care pot beneficia clienţii utilizatori ai serviciului constau în următoarele:

- managementul operaţiunilor (loturi şi şabloane) – facilităţi de semnare centralizată a
unui grup de operaţiuni bancare şi de constituire de operaţiuni bancare predefinite pentru
utilizare frecventă;
- limite de sume – facilitate de stabilire de limite de sume (valori zilnice sau pe operaţiuni
bancare) pentru fiecare utilizator în parte;
- drepturi gestionare operaţiuni – facilitate de a stabili pentru fiecare utilizator, pentru
fiecare tip de operaţiune bancară drepturi de gestionare diferenţiate (adăugare,
modificare, vizualizare, ştergere etc.);
- import – facilitate de import ce asigură preluare unui fişier de un anumit format din
aplicaţia clientului de către serviciu şi interpretarea lui ca operaţiune bancare;
- export – facilitate de export a informaţiilor bancare din serviciu în alte aplicaţii ale
clientului, sub forma unui fişier de tip SWIFT MT940;
- rapoarte – facilitate de a genera rapoarte în ceea ce priveşte activitatea utilizatorilor
(momentul la care s-au semnat anumite operaţiuni bancare, utilizatorii care au semnat
aceste operaţiuni bancare, etc.);
- grup - facilitate de a obţine acces şi drept de administrare prin intermediul serviciului a
conturilor altor clienţi persoane juridice, pe baza acordului dat de aceştia din urmă.

Serviciul de Internet baking prezintă o serie întreagă de avantaje, printre care:

• economie de timp - efectuarea de operaţiuni bancare fără a fi necesară deplasarea
clientului la unităţile teritoriale;
• confort şi siguranţă în efectuarea operaţiunilor bancare în lei şi în valută de la orice
calculator cu acces la internet;
• serviciul este accesibil atât în ţară cât şi în străinatate;
• costurile pentru operaţiunile efectuate sunt reduse faţă de costurile aferente operaţiunilor
efectuate la ghişeele băncii;
• serviciul este accesibil zilnic 24 ore din 24, 7 zile din 7 prin apelarea Contact Center;
• legătură electronică permanentă cu banca din orice locaţie cu acces la Internet în scopul
iniţierii operaţiunilor bancare şi a obţinerii informaţiilor financiar bancare;
• posibilitatea de a stabili pentru fiecare utilizator şi pentru fiecare modul, drepturi de
gestionare diferenţiate în funcţie de operaţiunile specifice modulelor (adăugare,
modificare, vizualizare, ştergere, blocare/deblocare).

6.2. Serviciile MultiCash

Serviciul se adresează în special clienţilor corporate care doresc eficientizarea

relaţiei cu banca prin evitarea deplasărilor la sediul băncii în vederea
desfăşurării de operaţiuni bancare. MultiCash oferă astfel, posibilitatea de a
efectua operaţiuni bancare şi de a obţine informaţii bancare direct de la sediul
clientului.

Operaţiunile bancare care se pot efectua prin intermediul serviciului MultiCash constau în
următoarele:
a) plăţi în lei în sistem intra şi interbancar;

94
 b) plăţi în valută intrabancare şi interbancare;
c) constituire depozite la termen în lei şi valută;
d) lichidare depozite la termen în lei şi valută;
e) schimburi valutare.

Informaţiile bancare ce pot fi obţinute prin intermediul serviciului MultiCash

sunt:
a) extrase de cont zilnice;
b) extrase de cont intraday;
c) stări financiare – informaţii privind situaţia conturilor clientului.

Clienţii utilizatori ai serviciului MultiCash pot beneficia de o serie de facilităţi, printre care:
• managementul operaţiunilor (loturi şi şabloane) – facilităţi de semnare centralizată a
unui grup de operaţiuni bancare şi de constituire de operaţiuni bancare predefinite pentru
utilizare frecventă;
• limite de sume – facilitate de stabilire de limite de sume (valori zilnice sau pe operaţiuni
bancare) pentru fiecare utilizator în parte;
• facilităţi ce permit controlul operaţiunilor bancare de la distanţă prin posibilitatea de
autorizare finală a operaţiunilor bancare iniţiate prin MultiCash şi obţinerea de informaţii
bancare;
• facilităţi ce permit suplimentar funcţiei anterioare şi efectuarea la distanţă a operaţiunilor
bancare;
• drepturi gestionare operaţiuni – facilitate de a stabili pentru fiecare utilizator şi pentru
fiecare tip de operaţiune bancară drepturi de gestionare diferenţiate (adăugare, modificare,
vizualizare, ştergere etc.);
• import de date – facilitate de import ce asigură preluare unui fişier de un anumit format
din aplicaţia clientului de către aplicaţia MultiCash şi interpretarea lui ca operaţiune bancară;
• export de date – facilitate de export a informaţiilor bancare din aplicaţia MultiCash în
alte aplicaţii ale clientului, sub forma unui fişier de tip SWIFT MT940;
• rapoarte – facilitatea de a genera rapoarte în ceea ce priveşte activitatea utilizatorilor.

Serviciul Multicash prezintă o serie întreagă de avantaje, printre care:

➢ instalarea programului, instruirea clientului şi asistenţa tehnică sunt gratuite;
➢ legătură electronică permanentă cu banca în scopul transmiterii ordinelor de plată şi
a obţinerii informaţiilor financiar – bancare;
➢ posibilitatea efectuării de operaţiuni bancare şi a obţinerii de informaţii bancare
direct de la sediul clientului;
➢ posibilitatea de a stabili pentru fiecare utilizator, pentru fiecare modul, drepturi de
gestionare diferenţiate în funcţie de operaţiunile specifice modulelor (adăugare,
modificare, vizualizare, ştergere, blocare/deblocare).

6.3. Mobile Banking

Mobile banking este un serviciu destinat clienţilor persoane fizice şi juridice

posesori de carduri de debit în lei şi valută şi utilizatori de telefonie mobilă.

Serviciile puse la dispozitia clientilor sunt de mai multe tipuri:

95
 ➢ Serviciul SMS + browsing (SmartTel 3G si SmartTel Wap): se adreseaza
utilizatorilor de telefonie mobilă care au microbrowser încorporat în telefon;
➢ Serviciul SMS se adresează utilizatorilor de telefonie mobilă care nu au
microbrowser încorporat în telefon.

Serviciul permite efectuarea a diverse operaţiuni, printre care:

- vizualizarea soldului contului de card de debit în lei şi valută;
- vizualizarea listei ultimelor tranzacţii, prin solicitarea unui mini extras de
cont;
- transferul de fonduri între conturile de card de debit în lei şi valută ale
aceluiaşi utilizator (de ex.: se pot transfera fonduri dintr-un cont de card de lei
într-un cont de card în valută, la cursul de vânzare/cumparare al băncii);
- solicitarea unui extras de cont letric, care va fi transmis prin poştă;
- blocarea contului de card în cazul pierderii cardului sau daca acesta a fost furat;
- primirea de informaţii on-line despre tranzacţiile efectuate din conturile de card, la ATM şi
POS indiferent de valoarea tranzacţiei;
- primirea de informaţii on-line despre tranzacţiile efectuate din conturile de card, la ATM si
POS pentru sume mai mari de....../ mai mici de... (alerte cu limita de sumă).

Serviciul Mobile Banking poate fi accesat în două moduri, în functie de performanţele

telefonului mobil, astfel:
o prin simpla transmitere/primire de SMS la un număr de telefon;
o prin protocolul WAP, respectiv protocolul 3G. În acest caz, serviciul Mobile
Banking furnizează în plus faţă de serviciile menţionate mai sus, informaţii (sub forma
de pagini HTML) despre:
➢ reţeaua de ATM-uri şi unităţi;
➢ cursul valutar la casa de schimb a băncii din ziua curentă sau pe o anumită
perioadă;
➢ informaţii despre tipurile de card ;
➢ dobânzile practicate de către bancă la depozitele în lei şi valută;
➢ campaniile de promovare derulate de bancă.

Serviciul Mobile banking prezintă o serie întreagă de avantaje, printre care:

• confort și economie de timp prin folosirea telefonului mobil pentru a intra în legatură cu
banca;
• accesul la informaţii asupra contului de card şi a tranzacţiilor efectuate la ATM sau POS;
• siguranţa şi confidenţialitatea operaţiunilor;
• informaţii financiar-bancare on-line.

96
 Întrebări de verificare (deschise)
1. Care sunt principalele instrumente de debit folosite de clienții băncilor?
2. Preentați caracteristicile serviciilor Direct Debit și Standing Order.
3. Care este diferența dintre Acreditiv și Incasso.
4. Prezentați printr-un exemplu în ce constă capitalizarea dobânzii.
5. Care sunt principalele tipuri de depozite oferite de băncile comerciale?
6. Care sunt caracteristicile Creditelor ipotecare?
7. Care sunt caracteristicile Creditelor cu destinație multiplă?
8. Care sunt caracteristicile Scrisorii de garanție bancară?
9. În ce constă operațiunea de Factoring?
10. Prezentați diferența dintre Cardurile de debit și Cardurile de credit.

Întrebări de verificare (de tip grilă)

1. Înscrisul prin care o persoană denumită tragător, dă ordin unei bănci la care are
disponibilităţi băneşti, denumită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani,
altei persoane denumită beneficiar, este reprezentat de:
a. Cec;
b. Cambie;
c. Bilet la ordin.

2. Modalitatea de plată utilizată în comerţul internaţional care se bazează pe obligaţia de

plată a cumparătorului, asumată prin contractul comercial fără a comporta nici un
angajament de plată din partea băncilor implicate în derulare, se referă la:
a. Incasso;
b. Acreditiv;
c. Scrisoare de garanție bancară.

3. Contul de depozit temporar, deschis în vederea depozitării unor sume de bani (în lei şi/sau
valută) până la încheierea unui contract, livrarea unor mărfuri sau îndeplinirea unor
condiţii specificate într-un contract sau angajament încheiat între două părţi, este
reprezentat de:
a. Incasso;
b. Scrisoare de garanție bancară;
c. Cont escrow.

4. Forma de creditare revolving cu trageri şi rambursări multiple în limita unui anumit plafon
este reprezentată de:
a. Credite cu destinație multiplă;
b. Linia de credit;
c. Credite facilitate de cont.

5. Operaţiunea de cumpărare de către bancă, prin gir, de cambii şi bilete la ordin, în care
banca îşi rezervă dreptul de a se îndrepta pe cale de regres atât împotriva beneficiarului
(persoana în favoarea căreia se emite cambia/biletul la ordin), cât şi a celorlalţi debitori de
regres
a. Factoring;
b. Scontare cu regres;
c. Incasso.

97