EXPULZAREA

Autor:

Roşca Ciprian-Silviu

Planul lucrarii
 Capitolul I. Consideratii introductive

Istoric. Reglementare

Conţinutul măsurii

Capitolul II. Condiţiile expulzării

1. Condiţii în care se poate lua măsura de siguranţă

2. Interdicţia de expulzare

3. Drepturile expulzatului

4. Durata măsurii

5. Executarea măsurii

5.1. Elemente procedurale în executarea pedepsei

5.2. Efectele expulzării asupra vieţii de familie

6. Expulzarea individuală şi expulzarea colectivă

Capitolul III. Expulzarea unor persoane cu un statut special

1. Străinul rezident în România

2. Expulzarea apatrizilor

3. Expulzarea refugiaţilor

4. Expulzarea şi dreptul de azil

5. Statutul de indezirabil

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I. Consideratii introductive

 1.1 Istoric. Reglementare

Din punct de vedere istoric masura expulzării este prevăzută în legi, Coduri penale,
actuala Constituţie a României şi numeroase instrumente juridice internaţionale.
Codul penal Carol al II-lea prevedea, în art. 71, măsura de siguranţă a expulzării
străinilor în cazul infractorilor de naţionalitate străină.
Codul penal de la 1936 prevedea, în art. 79, măsura expulzării, cu următorul
conţinut: ,,se aplică străinilor care au comis o infracţiune calificată crimă sau delic şi au fost
condamnaţi de instanţele române. Măsura se aplică şi străinilor care au domiciliul în România,
de asemenea se aplică şi în cazul în care infracţiunea este comisă în strainatate’’. Durata putea
fi limitată sau nelimitată.
În Codul penal de la 1968 (art. 79) a fost înlocuit criteriul naţionalităţii care făcea
posibilă luarea măsurii şi faţă de cei lipsiţi de cetăţenie, dar care aveau dimiciliul în ţară.
Astfel, Codul actual foloseşte criteriul, mai concret, al cetăţeniei, cu exceptarea de la măsura
expulzării a persoanelor fără cetăţenie care au domiciliul în ţară, punând astfel de acord
dispoziţia din art. 117 cu extinderea principiului personalităţii legii penale înscris în art. 4 C.
pen.
Expulzarea este reglementată în Codul nostru penal în cadrul măsurilor de siguranţă
(Titlul VI), adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevazure de legea penală şi care se iau faţă de persoanele
care au comis fapte prevăzute de legea penală ( a se vedea art. 111, 112 şi 117 C. pen.).
La nivelul legii această măsură a fost consacrată, de-a lungul timpului, în mai multe
acte normative.
Actualmente, măsura expulzării mai este reglementată în: Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice 1, Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra
transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg, la 18 octombrie 19972;
Protocoalele 4 şi 7 la Convenţia europeaza pentru apărarea drepturilor omonui şi a libertăţilor
fundamentale3 şi care fac parte din dreptul nostru intern, conform art. 11 din Constituţie. Vom
apela la aceste instrumente juridice internaţionale întrucât Constituţia nu prevede situaţiile în
care pot fi expulzaţi străinii.
Pe plan intern, măsura expulzării este prevăzută şi în O.U.G. nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România, în Secţiunea a 4-a a Capitolului 5 cu privire la ,,Regimul
indrepărtării străinilor de pe teritoriul României”. Ca măsură de ordin constituţional,
expulzarea apare doar în art. 19.

1.2 Conţinutul măsurii

Expulzarea constă în îndepărtarea silită a infractorului străin de pe teritorul ţării, cu
consecinţa intericerii reîntoarcerii pe teritoriul ţării, cât timp se află sub aplicarea măsurii de
siguranţă.
Expulzarea străinului se face, de regulă, către ţara al cărei cetăţean este, ori, dacă nu
are cetăţenie, către ţara în care îşi are domiciliul. În orice caz, expulzarea se face cu o
destinaţie precisă, într-o anumită ţară, şi nu doar prin scoaterea în afara graniţelor ţării4.

1
Adoptat de Adunarea Generală a Ogranizaţiei Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 şi care a intrat în vigoare
la 23 martie 1976. Romnia a ratificat Pactul prin Decretul nr. 212/1974, publicat în B. Of. nr. 146/20.11.1974.
2
Ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999, publicată în M. Of. Nr. 425/31.08.1999.
3
Ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994.
4
C-tin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., 1998, p. 234.
 Dacă infractorul nu respectă această pedeapsă şi se reîntoarce în ţară, acesta va fi
reexpulzat, după executarea unei eventuale pedepse pentru săvârşirea infracţiunii de trecere
frauduloasă a frontierei.
Expulzarea se poate lua singură sau însoţind o pedeapsă, caz în care se va aduce la
îndeplinire după executarea pedepsei [art. 117 alin. (3) C. pen.] sau stingerea pedepsei prin
graţiere totală ori a restului de pedeapsă.5
Această măsură de siguranţă este personală, privind numai pe infractorul străin, nu şi
familia acestuia. Membrii familiei, toţi sau parte din ei, pot fi expulzaţi pe cale administrativă,
dacă este necesar, ca o consecinţă a măsurii de siguranţă luată faţă de infractorul străin.
Aşadar, expulzarea îşi află temeiul în aceea că cetăţeanul străin său persoană fără
cetăţenie nu are domiciliul în ţara noastră, ţară care l-a primit, trebuie să aibă o conduită
corespunzătoare din punct de vedere legal, astfel încât, dacă s-a dovedit că săvârşeşte
infracţiuni şi, mai ales, prezintă pericolul săvârşirii şi a altor infracţiuni, unei atare persoane i
se poate refuza rămânerea pe teritoriul ţării noastre, prin expulzare.

Capitolul II. Condiţiile expulzării

1. Condiţii în care se poate lua măsura de siguranţă

Fiind o măsură cu caracter extrem, expulzarea nu poate fi aplicată decât în anumite
condiţii în care străinul6 a devenit indezirabil. Există anumite limite în care poate fi luată
măsura epulzarii. Astfel, dacă raţiuni imperioase de securitate nu se opun, celui expulzat
trebuie să i se ofere posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzării
sale şi de a obţine o reexaminare a cazului sau de către o autoritate competentă, conditile
expulzării să nu fie excesiv de drastice şi să se respecte în procesul expulzării drepturile
elementare ale persoanei, cel expulzat să nu fie trimis într-o ţară sau teritoriu în care existenţa
sau libertatea să ar fi ameninţate din diverse motive etc.7
Condiţiile în care pot fi expulzate anumite persoane nu sunt prevăzute în constituţia
României, astfel, încât vom apela la instrumentele juridice internaţionale în domeniu şi la
reglementările Codului penal pentru o enumerare cât mai completă a acestora.
Condiţiile legale ale expulzării sunt8:
-sa fie vorba de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul
în ţară;
-cetateanul străin său persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţara noastră să fi
săvârşit o infracţiune în România;
-daca expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, punerea în executare a expulzării se
face după executarea pedepsei;
-daca măsura expulzării nu inoteste pedeapsa, ea se pune în executare de îndată.
De asemenea, art. 91 din O.U.G. nr. 194/2002 prevede, la alin. (1), că: ,, Împotriva
străinului care a săvârşit o infracţiune pe teritoriul României poate fi dispusă măsura
expulzării în condiţiile prevăzute de Codul penal şi de Codul de procedură penală.”
În art. 13, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, stabileşte alte
reguli privitoare la străinul aflat în mod legal pe teritoriul unui stat parte la acest Pact, care nu
poate fi expulzat decât în anumite condiţii: a) în executarea unei decizii luate în conformitate
cu legea şi dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun; b) i se asigură
posibilitatea de a-şi prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării; c) are
5
Ibidem, p. 175.
6
În unele cazuri s-a recurs la expulzarea naţionalilor, cum este cazul membrilor familiei Bonaparte, expulzaţi
din Franţa în timpul celei de-a treia Republici.
7
V. Creţu, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei ,,România de mâine”, Bucureşti, 1999, p. 72.
8
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1971, p. 354-355.
posibilitatea obţinerii examinării cazului de expulzare de o autoritate competentă ori de una
sau mai multe perisoane special desemnate de această autoritate şi dacă persoana în cauză este
reprezentată.

A. Expulzarea se poate lua împotriva infractorului cetăţean străin ori a

persoanei fără cetăţenie9care nu are domiciliul în România.
Expulzarea cetăţenilor aparţinând statului solicitant reprezintă fără îndoială, o
excepţie.
Conditiie în care poate fi dispusă această măsură sunt personale, trebuind să fie
îndeplinite în momentul judecăţii. Un cetăţean străin care a dobândit cetăţenia romană după
săvârşirea faptei, însă înainte de judecarea cauzei privitoare la această faptă său persoană fără
cetăţenie care a dobândit după săvârşirea infracţiunii dreptul de a avea domiciliul în ţară, nu
mai poate fi supus măsurii de siguranţă a expulzării.
Acest principiu este prevăzut şi în art. 3 din Protocolul 4 la Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, preluat şi în art. 19 alin. (1)
din Constituţie, confrom căruia: ,, Nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau
colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este”.

B. Persoana să fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul României10

Pentru luarea acestei măsuri, instanţa trebuie să constate că făptuitorul a săvârşit o
infracţiune, deci o faptă care prezintă toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi că nu există
vreo clauză care exclude infracţiunea. Nu este suficient ca fapta săvârşită de străini să fie
prevăzută de legea penală, ci trebuie ca ea să-şi păstreze caracterul penal, ceea ce presupune
că nici una din cauzele prevăzute în art. 44-51 C. pen. Să nu fie aplicabile.
Practica a arătat că este legală măsura interzicerii rămânerii pe teritoriul ţării, după
executarea pedepsei, a unui cetăţean turc care a purtat fără drept un revolver şi a fost
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate pentru infracţiunea prevăzută de art. 279 C.
pen.11
Infracţiunea poate fi săvârşită pe teritoriul ţării sau în afara acestuia, în condiţiile în
care este aplicabil principiul realităţii legii penală, prevăzut de art. 5 C. pen., sau
universitalităţii legii penale, prevăzut de art. 6 C. pen.
Infracţiunea este competenţa instanţelor penale române atât atunci când infracţiunea
este săvârşită pe teritoriul ţării noastre, cât şi atunci când este săvârşită în afară, dar se judecă
de instanţele romane conform principiilor realităţii sau universalităţii legii penale.

C. Rămânerea infractorului pe teritoriul ţării prezintă pericol social

În cazul aplicării expulzării, măsura de siguranţa urmăreşte: apărarea ordinii şi

prevenirea faptelor penale, înlăturarea unei stări de pericol decurgând din prezenţa
condamnatului pe teritoriul ţării, un scop legitim compatibil cu textul Constituţiei.
Aprecierea că prezenţa infractorului pe teritoriul ţării este periculoasă se poate deduce
din complexul datelor ce privesc infracţiunea săvârşită, personalitatea infractorului etc.
Aplicare acestei măsuri are caracter obligatoriu, dacă instanţă, în raport cu fapta comisă şi cu
persoana infractorului, constată că există un pericol potenţial de a fi comisă din nou o
infracţiune.

9
În baza Constituţiei României, cetăţeanul român nu poate fi expulzat din România [art. 19 alin (1)].
10
C-tin Mitrache, op. cit., p. 175.
11
Trib. Mun. Bucureşti, s. 1. Pen., dec. nr. 162/1992, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, Casa
de editură şi presă ,,Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, p. 93.
 Această condiţie se desprinde din prevederile art. 111 alin. (1) C. pen., în care se arătă
că măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, avându-se în vedere natura infracţiunii comise de
cetăţeanul străin pe teritoriul ţării, respectiv a repetării acelei infracţiuni, ocupaţia făptuitorului
şi atitudinea adoptată de acesta în cursul procesului penal. Fără existenţa unei stări de pericol
nu se poate lua nici una din măsurile de siguranţă prevăzute de legea penală.
În conformitate cu art. 1 paragraful 2 din Protocolul 7 la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, un străin poate fi expulzat atunci
când această măsură este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de
securitate naţională.
Aceeaşi condiţie apare şi în art. 92 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, care prevede că
străinul care se află în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) – respectiv situaţiile
când măsură expulzării nu se dispune – poate fi expulzat pentru motive de siguranţa naţională
sau ordine publică.
Textul art. 117 C. pen. nu face vreo referire la gradul pericolului social care face
necesară luarea măsurii de siguranţă a expulzării, ceea ce duce la concluzia că se aplică
principiul consacrat de art. 111 C. pen., potrivit căruia înlăturarea unei stări de pericol este
justificată atunci când se preîntâmpină săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală.
În doctrină, s-a reţinut că măsură expulzării se ia, de regulă, pentru ocrotirea ordinii de
drept, fiind motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juridic, menţionându-se, în
acest context, tulburări ale ordinii publice, acţiuni contrare legii sau acţiuni politice contrare
siguranţei statului, ofense aduse statului de reşedinţă sau unui stat străin.12
Cu privire la gradul de pericol social pe care trebuie să îl prezinte fapta săvârşită este
relevantă o soluţie practică judiciară, în care un cetăţean iranian13 a fost condamnat pentru
săvârşirea a două infracţiuni de trafic de stupefiante prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen.,
dispunându-se totodată expulzarea acestuia în temeiul art. 117 din acelaşi cod. Apelul
inculpatului a fost admis14, înlăturându-se aplicarea măsurii expulzării.
În recursul sau, procurorul a susţinut că în mod greşit s-a înlăturat această măsură. În
acest caz, infracţiunea de trafic de stupefiante reţinută în sarcina inculpatului are un grad
ridicat de pericol social, exprimat, în primul rând, în limitele de pedeapsă prevăzute de lege,
precum şi în modalitatea concretă de săvârşire a faptei, din care rezultă perspectiva repetării
ei, ceea ce impune luarea măsurii de siguranţă a expulzării, mai ales că făptuitorul, dată fiind
atitudinea sa nesinceră şi lipsa unei ocupaţii sigure în România, nu prezintă garanţii că se va
reeduca.
Astfel, se justifică aplicarea măsurii expulzării, motiv pentru care recursul
procurorului a fost admis iar sentinţa primei instanţe a fost menţinută.
O măsură de siguranţă nu poate dură mai mult decât durează starea de pericol care a
determinat luarea să în orice măsură de siguranţă este revocabilă, inclusiv expulzarea, în caz
contrar, aceasta incetând să mai fie justă.
2. Interdicţia de expulzare
Astfel cum statuează şi dispoziţiile art. 92 din O.U.G. nr. 194/2002, nu se dispune
expulzarea srainului dacă:
a) Există temeri justificate că viaţa sau libertatea străinului este în pericol
în statul în care urmează să fie expulzat sau că va fi supus la torturi, tratamente
inumane sau degradante;

12
Aurel Teodor Moldovan, Extrădarea, expulzarea şi readmisia în dreptul internaţional, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 96
13
S.P., dec. nr. 1843 din 12.05.1999; Trib. Bucureşti, s. II pen., sent. nr. 111 din 31.03.1998, in Buletinul
jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1999, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1999, p. 214-215.
14
A se vedea C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 164 din 5.06.1998.
 b) Străinul se află în una din situaţiile în care legea interzice părăsirea
teritoriului statului român, respectiv sitatiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din acelaşi
act normativ dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării;
a fost condamnat prin o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o
pedeapsă privativă de libertate.
În aceste cazuri, străinul poate fi expulzat pentru motive de siguranţă naţională sau
ordine publică doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive. Constatarea situaţiilor
prevăzute la lit. a) şi b) este, deci, de competenţă instanţei de judecată, în urma comunicării
efectuate de către Autoritatea pentru străini. Interdicţia de expulzare durează până la dispariţia
motivelor pe care s-a întemeiat. Sustragerea cu rea-credinţă de la executarea obligaţiilor
instituite de organele competente de către străinul faţă de care s-a luat măsura expulzării se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani15.
Condiţia referitoare la faptul că expulzarea nu va putea fi luată decât există motive
serioase de a se crede că persoană, faţă de care este incidenţa această măsură, risca să fie
sususa la tortură în statul în care urmează a fi expulzată 16 a fost introdusă în alin. (4) al art 117
C. pen. ca urmare a obligaţiilor asumate de România prin ratificarea Convenţiei împotriva
torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante17.
Aşadar, această măsură trebuie să respecte drepturile inerente persoanei, consemnate
în pacte, convenţii sau protocoale la care România este parte şi care fac parte din dreptul
intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României.
Expulzarea are ca destinaţie statul al cărui cetăţean este infractorul sau pe al cărui
teritoriu îşi are domiciliul, instanţă având obligaţia să verifice această condiţie în raport cu
legislaţia acestei ţări18.
Din cele mai sus reiese că expulzarea este limitată la cetăţeni străini sau la persoane
fără cetăţenie care nu au domiciliul în ţară şi care au comis infracţiuni; numai aceste persoane
pot fi expulzate. În cazul în care s-a aplicat şi pedeapsa închisorii, măsura se aduce la
îndeplinire după executarea pedepsei cu închisoarea.
Aceeaşi limită a expulzării reiese din textul Convenţiei privind stătutul refugiaţilor din
28 iulie 1951, adoptată de Conferinţa ONU a plenipotenţialilor, conform căruia ,,un străin nu
trebuie expulzat într-o ţară său teritoriu în care persoană sau libertatea să ar fi ameninţate pe
motiv de rasă, religie, cetăţenie său opinii politice”19.
Beneficiul aceste dispoziţii nu va putea fi invocat de către un refugiat faţă de care
există motive rezonabile de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea ţării unde se
găseşte sau care, fiind condamnta printr-o hotărâre definitivă pentru o crimă deosebit de
gravă, constituie un pericol pentru comunitatea ţării repsective.
S-a apreciat că expulzarea în Irak a unui cetăţean kurd provenind dintr-o familie de
luptători partizani împotriva regimului lui Sadam Hussein, dispusă de prima instanţă, pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzută dew art. 312 C. pen., ar putea însemna pentru el persecuţii,
arestare şi chiar pierderea vieţii, măsura urmând a fi înlăturată20.
Soluţia este greşită întrucât textul art. 117 alin. final prevede doar obligaţia de a nu
expulza pe infractor către un stat cu privire la care există motive serioase de a se crede că l-ar
suspune la tortură pe cel expulzat. În nici un caz nu se prevede obligaţia menţinerii pe

15
Art. 128 din O.U.G. nr 194/2002.
16
Art. 117 alin. (4) introdus prin Legea nr. 20/1990 pentru modificarea şi completarea unor dipoziţii din Codul
penal si Codul de procedură penală.
17
Legea nr. 19/1990, publicată in M. Of. nr. 112/12.10.1990.
18
V. Paşca, Măsurile de siguranţă – sancţiuni penale, Ed. Luimina Lex, Bucureşti, 1998, p. 196.
19
A se vedea art. 33 (1).
20
A se vedea C.A. Bucureşti, s. I. Pen., dec. nr. 106/A/1995, în Culegere de practică judiciară penală pe anul
1999, Ed. Continent XXI, 1996, p. 64..
teritoriul ţării a unui cetăţean străin sau a unei persoane fără cetăţenie care a comis o
infracţiune.
De astfel, practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului care statuează că
expulzarea unei persoane către un stat în care este supus torturii, pedepselor ori tratamentelor
inumane şi degradante încalcă prevederile art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, iar separarea familiei aduce atingere art. 8 din aceeaşi
Convenţie este foarte restrictivă.
Expulzarea nu poate constitui o extrădare deghizată21.
În ceea ce priveşte pe minori, aceştia nu pot fi expulzaţi, ci repatriaţi.
Dreptul de şedere al străinului încetează de drept la data la care a fost dispusă măsura
expulzării, în conformitate cu dispoziţiile art. 91 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002. În baza
unei hotărâri date de instanţa se poate dispună că, până la efectuarea expulzării de către
organele de poliţie, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală, străinul să fie
luat în custodie publică.
Actul normativ menţionat oferă o definiţie a acestei măsuri în Secţiunea a 5-a intitulată
chiar ,,Luarea în custodie publică a strainillor. Centre de cazare”, ca fiind ,,o măsură de
restrângere a libertăţii de mişcare dispusă de magistrat împotriva străinului care nu a putut fi
returnat în temeiul prevăzut de prezenta ordonanţă de urgenţă, precum şi împotriva străinului
care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanţa a dispus expulzarea”22.
Dacă instanţa care a pronunţat hotărârea penală nu a dispus luarea în custodie publică,
Autoritatea pentru străini poate solica Curţii de Apel Bucureşti luarea în custodie publică a
străinului care urmează a fi expulzat. Instanţa soluţionează cererea în termen de 3 zile de la
data primirii acesteia, iar hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă.23
Străinii luaţi în custodie publică vor fi introduşi, în conformitate cu dispoziţiile art. 94
din O.U.G. nr. 194/2002, în centre de cazare, ce reprezintă locuri închise, special amenajate,
administrate de Autoritatea pentru străini şi destinate cazării temporare a străinilor declaraţi
dezirabili sau împotriva cărora s-a dispus măsură returnării ori expulzării şi au fost luaţi în
custodie publică. Centrele sunt înfiinţate, organizate, autorizate sanitar, amenajate şi donate
astfel încât să ofere condiţii adecvate de cazare, hrană, asistenţă medicală şi igiena personală.
Art. 95 enumeră drepturile şi obligaţiile străinilor cazaţi în centre; aceştia au dreptul la
asistenţă juridică, medicală şi socială şi la respectarea opiniei şi specificului porpriu în materie
religioasă, filozofica şi culturală, au dreptul de a fi informaţi imediat după aducerea lor în
aceste locuri, în limba în care vorbesc sau într-o limbă înţeleasă, despre motivele principale
care au condus la luarea măsurii, drepturile şi obligaţiile pe care le au în timpul şederii în
aceste centre. Motivul luării în custodie publică, precum şi drepturile şi obligaţiile străinilor
cazaţi în centre le vor fi comunicate în scris de către persoanele desemnate să conducă aceste
centre.
Pe întreaga perioadă a şederii în centre străinilor li se va asigura posibilitatea
comunicării cu reprezentanţii diplomatici şi consulari ai statului de provenienţa.
Personalul centrelor va trata străinii cazaţi în mod nediscriminatoriu pe motiv de rasă,
sex, vârstă, cultură, naţionalitate, religie sau apartenente la un anumit grup social.
Cu privire la obligaţii, pe toată durata cazării în centre străinii sunt obligaţi să respecte
regulile, programul zilnic şi ordinea interioară stabilite prin regulamentul de organizare şi
funcţionare.
Referitor la străinii luaţi în custodie publică, condamnaţi prin hotărâri judecătoreşti
definitive, art. 97 statuează că aceştia vor fi cazaţi separat de celelalte categorii de străini, iar
deplasarea în afară centrelor se va efectua sub escortă.
21
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 310.
22
A se vedea art. 93 alin. (1)
23
A se vedea alin. (10) al art. 93 din O.U.G. nr. 194/2002, introdus prin Legea nr. 357/2003.
 3. Drepturile expulzatului

În dreptul internaţional s-au stabilit şi reguli privind expulzarea şi drepturile

expulzatului, astfel că executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, rapidă sau
vexatorie, iar exulzatului să i se lase dreptul de a-şi alege singur statul pe teritoriul căruia să
fie expulzat, cu respectarea drepturilor inerente persoanei. Aceste reguli, în măsura în care
sunt consemnate în pacte, convenţii sau protocoale la care România este parte, fac parte din
dreptul nostru intern24, fiind aplicabile şi în domeniul expulzării.
Statele contractante vor acorda unui asemenea refugiat o perioadă de timp rezonabilă
pentru a-i permite să încerce să fie admis legal într-o altă ţară. Statele contractante îşi rezervă
dreptul de a aplica, în cadrul acestei perioade de timp, măsurile de ordine internă pe care le
vor consideră necesare.
Statul care ia această măsură de siguranţă nu este obligat să o justifice, însă, în
practică, se obişnuieşte, în temeiul curtoaziei internaţionale, că aceste motive pentru care
străinul a fost obligat să părăsească ţara, să fie anunţate statului al cărui cetăţean este.
În art. 7 din Declaraţia privind drepturile omului aparţinând persoanelor care nu
posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc25, se stabileşte că ,,un străin care se găseşte legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii,
afară de cazul în care raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun; el trebuie să aibă
posibilitatea de a valorifica motivele contratare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului
sau de către autoritatea competenta sau de una sau mai multe persoane special desemnate de o
anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau colectivă a
străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de
origine naţională sau etnică este interzisă”.
Art. 1 al Protocolului nr. 7 la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, reia, în esenţă, prevederile art. 7 din Declaraţia cu privire la
drepturile omului, ale persoanelor care nu poseda naţionalitatea ţărilor în care trăiesc, şi
anume: exceptând situaţia când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau este
bazată pe motive de securitate naţională, ea nu poate fi făcută în executarea chiar a unei
decizii decât dacă asigura străinului posibilitatea: a) să evidenţieze motivele care militează
contra expulzării sale; b) să solicite examinarea cazului sau; c) să apară în acest scop în fata
autorităţii competente sau a uneia sau mai multor persoane desemnată de această autoritate.

4. Durata măsurii

În principiu, măsura expulzării se ia pe durata nedeterminată. În lege nu se prevede

posibilitatea revocării ei, dar aceasta nu poate duce la concluzia unui caracter perpetuu, ea
putând fi revocata, şi astfel, fostul expulzat poate reveni în România26.
Este greu de apreciat cât durează starea de pericol care a impus luarea măsurii, motiv
pentru care nu poate stabili un interval de timp exact în care îi este interzis străinului să se afle
pe teritoriul ţării27.
Măsura expulzării poate fi luată însă pe o perioadă determinată, în special atunci când
incetearea stării de pericol este legată de un eveniment viitor ce duce la dispariţia
împrejurărilor care făceau ca prezenţa infractorului pe teritoriul ţării să fie considerată o stare
de pericol.

24
In conformitate cu art. 11 din Constituţie.
25
ONU, 13 decembrie 1985.
26
Aurel Teodor Moldovan, Extrădarea, expulzarea şi readmisia în dreptul internaţional, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 102
27
C-tin Mitrache, op. cit., p. 175.
 În cazul expulzării temporare, ridicarea măsurii se produce automat, prin producerea
evenimentului care îi condiţionează durată; în cazul expulzării nedeterminate, măsură va
trebui să fie revocata pe cale judiciară, făcându-se dovada că a încetat starea de pericol care
justificase aplicarea acestei măsuri.
Nerespectarea interzicerii de a se întoarce în ţara de către expulzat va consitui
infracţiune pentru care va fi pedepsit şi din nou expulzat după executarea pedepsei.

5. Executarea măsurii

Dacă măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte pedeapsa închisorii, va fi adusă la

îndeplinire după executarea pedepsei ori după graţierea totală sau a restului pedepsei; dacă
pedeapsa va fi executată îndată ce hotărârea va rămâne definitivă.
Expulzarea se duce la îndeplinire după executarea pedepsei penale, dacă o astfel de
pedeapsă a fost pronunţată definitiv şi irevocabil28.
1.7.1 Amânarea, liberarea condiţionată şi revocarea pedepsei
Măsură de siguranţă a expulzării luată faţă de un străin căruia i s-a aplicat pedeapsa
închisorii va putea veni în concurs cu alte măsuri de siguranţă (obligarea la tratament medical,
interzicerea de a exercita o profesie etc.).
În literatura juridică s-a exprimat opinia că executarea măsurii de siguranţă a
expulzării va putea fi amânată în ipoteza în care condamnatul străin, datorită bunei sale
conduite în timpul executării pedepsei închisorii, a fost graţiat pentru restul pedepsei.
În cazul în care străinul ar solicită să fie liberat condiţionat, întrucât prin această
liberare pedeapsa închisorii nu este încă complet executată, nu s-ar putea proceda, potrivit
dispoziţiei din alin. (3) al art. 117, la expulzarea infractorului, iar pe de altă parte, întrucât
acest infractor a fost socotit că fiind periculos, este inadmisibil că, în timpul cât se va afla în
stare le liberare condiţionată, să poată circula liber pe teritoriul ţării.
Pentru aceste considerente, instanţa sesizată cu cererea de liberare va trebui să
respingă motivat liberarea condiţionată, dar ţinând seama de bună conduita a condamnatului
străin va putea, dacă este cazul, să dispună revocarea expulzării29.
Revocarea măsurii de siguranţă a expulzării poate avea loc după punerea acesteia în
executare. Este, totuşi, posibil ca temeiul că a justificat luarea acestei măsuri de siguranţă să
dispară înainte ca măsură de siguranţă să fi fost pusă în executare.
5.1. Elemente procedurale în executarea pedepsei
Executarea expulzării are loc pe cale administrativă de către organele de poliţie.
Această măsură poate fi luată chiar dacă nu s-a pronunţat pedeapsa închisorii, dacă, de
exemplu, persoana a fost judecată în străinătate pentru săvârşirea unei infracţiuni şi între timp
a intervenit, în ţara respectivă, o cauză care împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal etc., iar acea persoană se afla în ţara noastră [art. 6 alin. (3) C.
pen.].
Conform art. 117 C. pen., cetăţenilor străini care au comis o infracţiune li se poate
interzice rămânerea pe teritoriul ţării, regulă aplicabilă şi apatridului care nu are domiciliul pe
teritoriul României. În sensul acestei prevederi este şi art. 3 din Protocolul adiţional la
Convenţia europeană asupra persoanelor condamnate 30, adoptată la Strasbourg, la 21 martie

28
Aurel Teodor Moldovan, Extrădarea, expulzarea şi readmisia în dreptul internaţional, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 103
29
A se vedea, în acest sens, C-tin Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 141.
30
A se vedea, în acest sens, A.T. Moldovan, Munca persoanelor condamnate, Regia autonomă ,,Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1999, Anexa 14 A, p. 346.
198331, conform căruia, ,, Statul de executare poate, la aducerea statului de condamnare, sub
rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei
persoane condamnate pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca
urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontiera sau
orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi
permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare. Statul de executare nu îşi va da acordul
în scopul paragrafului 1 decât după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate. În
scopul aplicării acestui articol, statul de condamnare pune la dispoziţie statului de executare:
a) o declaraţie conţinând avizul persoanei condamnate, în privinţa transferării sale
prevăzute;
b) o copie de pe actul prin care s-a luat măsura de expulzare ori de condurece la
frontiera sau orice măsură, în baza căreia persoanei condamnate, o dată pusă în libertate, nu îi
va mai fi permisă şederea pe teritoriul statului de condamnare.
Orice persoană care a fost transferată în urma aplicării prevederilor acestui articol nu
va fi nici urmărită, nici judecată şi nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă, nici nu va fi supusă oricărei alte îngrădiri a libertăţii sale individuale
pentru un fapt oarecare anterior transferării, altul decât cel care a motivat condamnarea în curs
de executare, cu excepţia următoarelor cazuri:
a) când statul de condamnare o autorizează, o cerere va fi prevăzută în acest scop,
însoţită de actele doveditoare şi de un proces-verbal judiciar, în care sunt consemnate
declaraţiile condamnatului; această autorizare va fi acordată atunci când infracţiunea pentru
care a fost cerută ar atrage ea însăşi extrădarea potrivit legislaţiei statului de condamnare sau
dacă extrădarea ar fi exclusă numai din cauza cuantumului pedepsei;
b) când persoana condamnată care a avut posibilitatea să părăsească teritoriul
statului de executare nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la eliberarea să
definitivă sau când s-a reîntors pe teritoriul acestui stat după ce îl părăsise. Statul de executare
poate să ia măsurile necesare în conformitate cu legislaţia să internă, inclusiv recurgerea la o
procedură în lipsa în vederea întreruperii prescripţiei, dacă aceste măsuri nu contravin
întreruperii prescripţiei.
5.2. Efectele expulzării asupra vieţii de familie
Măsura de siguranţă a expulzării cetăţeanului străin sau a persoanei fără cetăţenie care
nu are domiciliul pe teritoriul ţării, rirică probleme din punctul de vedere al respectării vieţii
private şi de familie.
Art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că: 1. Orice persoană are
dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei
sale; 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economica a tarii, economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
În cauza Beldgoudi32, Curtea a apreciat că expulzarea petentului născut în Franţa din
părinţi originari dintr-un stat colonie franceză în acelaşi moment, Algeria, nu a fost
proporţională cu scopul urmărit şi s-a produs o încălcare a dispoziţiilor art. 8. În speţă,
cazierul petentului era impresionant.
Beldjoudi îşi petrecuse întreaga viaţă în Franţa, unde se căsătorise, iar soţia sa era de
origine franceză. Expulzarea ar fi pus în pericol unitatea familiei sau chiar existenţa căsătoriei.

31
Ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999, publicată în M. Of. nr. 125/31.08.1999.
32
A se vedea revista Pandectele Romane (Repertoriu de jurisprudenţă, doctrină şi legislaţie), martie- aprilie nr
2/2002, p. 76.
 Pentru aceste considerente, expulzarea a adus atingere, în opinia Curţii,
proporţionalităţii, dintre liniştea vieţii de familie şi scopul urmărit (ordinea publică etc.).
Convenţia are aplicabilitate şi în ţara noastră, întrucât art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (1)
şi (2) din Constituţia României formulează principiul direct, prin includerea în dreptul roman
a tratatelor internaţionale ratificate şi principiul priorităţii reglementărilor internaţionale
privind drepturile omului faţă de legile interne, în caz de neconcordanţa, cu excepţia cazului
în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Orice aplicare a măsurii de siguranţă trebuie să realizaze un echilibru între mijlocul
folosit de autoritate (expulzarea) şi scopul legitim urmărit (apărarea ordinii, prevenirea
faptelor penale), atunci când cel condamnat are o familie în România.
În cazul săvârşirii de către un cetăţean străin a infracţiunilor de trafic de droguri şi
deţinere de monedă falsificată, găsindu-se la domiciliul sau 55 g de opiu şi diferite valute
străine falsificate, se justifică luarea măsurii de siguranţă a expulzării, chiar dacă este căsătorit
cu o cetăţeană romană şi este patronul unei societăţi comerciale înregistrată în România33.
Deşi legea penală romană nu reglementează situaţia în care cel supus măsurii
expulzării este căsătorit cu o persoană având cetăţenie romana, iar căsătoria este anterioară
faptei care a atras condamnatea, jurisprudenţa romană a stabilit că expulzarea cetăţeanului
străin care a comis o infracţiune este o măsură facultativa, lăsată la latitudinea instanţei de
judecată, iar aceasta este îndreptăţită să respingă cererea procurorului de a dispune expulzarea
atunci când condamnatul este căsătorit cu o româncă şi are un copil, ambii aflându-se în
România34.
Soluţia este, de asemenea, greşită măsură de siguranţă a expulzării fiind obligatorie ori
de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia.

6. Expulzarea individuală şi expulzarea colectivă

Protocolul 4 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale instituie regula conform căreia ,,expulzările colective de străini sunt interzise”.
Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că cetăţeanul român nu poate fi
expulzat nici individual şi nici colectiv (împreună cu alte persoane) din România şi nici
extrădat.
În art. 7 din Declaraţia privind drepturile omului aparţinând persoanelor care nu
posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc se stabileşte că ,,Expulzarea individuală sau
colectivă a străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie,
cultură, de origine naţională sau etnică este interzisă”.
Străinul, în schimb, poate fi expulzat din România, dar numai individual (expulzările
colective de străini sunt interzise).

Capitolul III. Expulzarea unor persoane cu un statut special

1. Străinul rezident în România

Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului, în art. 1, referindu-se la

regimul juridic al expulzării, are în vedere situaţia unui străin rezident legal pe teritoriul
României [nu a comis nici o infracţiune pentru care să fie expulzat pe baza motivelor

33
A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 1162 din 6.03.2001, în revistă Pandectele Romane, Repertoriu de
jurisprudenţă, doctrină şi legislaţie, martie-aprilie nr. 2/2002, p. 74.
34
C.A. Bucureşti, s. I. pen., dec. nr. 153/A/1996, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, Ed.
Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p. 76.
prevăzute de art. 2 alin. (3) din Protocolul 4 şi nu se găseşte ilegal pe teritoriul statului de
primire, în sensul că nu a parcurs procedura legală româna pentru declararea statului sau de
străin doritor să-şi stabilească reşedinţa în România].
Această persoană nu poate fi expulzata decât în temeiul unei hotărâri legale şi
beneficiază de drepturi, precum dreptul de a evidenţia motivele care pledează împotriva
expulzării salte, dreptul de a cere examinarea cazului sau, dreptul de a fis reprezentat în fata
autorităţii competente.
Statul român poate executa expulzarea străinului înaintea exercitării de către această a
drepturilor menţionate, din considerente de oridine publică sau securitate naţională35.
Străinul care se afla într-una din situaţiile în care legea interzice părăsirea teritoriului
statului român poate fi totuşi expulzat pentru motive de siguranţa naţională sau de ordine
publică numai în temeiul hotărârii judecătoreşti rămase definitive.
Împotriva străinului care a săvârşit o infracţiunea poate fi dispusă măsură expulzării, în
condiţiile prevăzute de codul penal şi de Codul de procedura penală. Instanţa poate dispune că
până la efectuarea expulzării de către organele de poliţie, în conformitate cu dispoziţiile
Codului de procedura penală, străinul să fie cazat sub supraveghere într-un loc special
amenajat în acest scop.
Măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a fost dispusă nu poate fi
executată36, atunci când: a) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi magistratul dispune
instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării şi b) a fost condamntat printr-
o hotărâre judecătorească rămase definitva şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate.
Interdicţia de expulzare durează până la dispariţia motivelor pe care a fost întemeiată.
Străinul care se afla în una dintre situaţiile prevăzute de art. 92 din O.U.G. nr.
194/2002 poate fi expulzat pentru motive de siguranţa naţională sau de ordine publică, numai
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive, potrivit legii.
Expulzarea străinilor rezidenţi pe teritoriul României se hotărăşte exclusiv de justiţie.
2. Expulzarea apatrizilor
Statul apatrizilor a fost stabilit prin Convenţia adoptată la 26 septembrie 1954 de
Conferinţa plenipotenţiarilor reuniţi37. În această convenţie sunt reglementate o serie de
drepturi, printre care acela de a nu putea fi expulzaţi dacă ,, se afla în mod obişnuit” pe
teritoriul statului de reşedinţă ,,decât pentru cauze de securitate naţională sau de ordine
publică”.
Expulzarea acestora se va putea face doar în executarea unei hotărâri pronunţate în
condiţiile legii, cel în cauză putând prezenta probe în apărare. Aceasta poate să fie prezent în
fata autorităţii competente ,,sau în faţa uneia sau mai multor persoane special desemntate de
autoritatea competenta”, care îi examinează plângerea şi trebuie să aibă posibilitatea să îşi
aleagă tara de expulzare şi pentru care să beneficieze de un tratament rezonabil în acest scop.
Persoanele care obţin azilul nu pot fi respinse la frontiera ori expulzate sau retrimise
într-o ţară în care pot fi supuse persecuţiei, cu excepţia unor raţiuni imperioase de securitate
sau în cazul unor afluxuri masive de persoane38.
Apatrizii au dreptul, iar statele de reşedinţă au obligaţia, la ,,asimilarea şi
naturalizarea” lor. Pe perioada şederii în ţara de primire, acelaşi lucru se va intampla şi cu
refugiaţii.

3. Expulzarea refugiaţilor
35
Mădălina-Virginia Antonescu, Regimul juridic al străinilor in România, Ed. All Beck, Bucuresti 2002, p. 424.
36
În conformitate cu art. 92 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul juridic al străinilor in România.
37
În aplicarea prevederilor Rezoluţiei 526A (XVII) a Consiliului Economic şi Social al Organizaţiei Naţiunilor
Unite din 26 aprilie 1954.
38
I. Diaconu, Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 252.
 Pe perioada şederii în ţara de primire, un refugiat nu va putea fi expulzat decât pentru
motive de securitate naţională sau de ordine publică. Această măsură se dispune în executarea
unei hotărâri adoptate conform procedurilor prevăzute de lege. Refugiatul va putea să prezinte
probe în favoarea sa, să formuleze recurs şi să fie reprezentant în faţa autorităţilor competente.
De asemenea, acestuia i se va acorda un termen rezonabil pentru a i se permite să încerce să
fie admis legal într-o altă ţară.
Acordarea statutului de refugiat, sau a unei forme de protecţie conferă beneficiarului
anumite drepturi39, printre care şi acela de ,,a nu fi expulzat sau returnat, cu excepţia cazurilor
impuse de raţiuni de siguranţa naţională sau de ordine publică, iar atunci când se dispun aceste
măsuri, cel în cauză să nu poată fi trimis în teritorii unde viaţa sau libertatea i-ar fi ameninţată,
pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţa la un anumit grup social sau opinii
politice.” De asemenea, nu va fi expulzat nici infractorul care riscă să fie supus la tortură în
statul în care urmează să fie refugiat. (art. 117 alin. final C. pen.).
Beneficiarul acestei dispoziţii nu va putea fi invocat de către refugiatul faţă de care ar
exista motive serioase de a fi considerat un pericol pentru securitatea ţării unde se găseşte sau
care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o
ameninţare pentru comunitatea ţării respective (art. 33 din Convenţia pentru statul
refugiaţilor).

4. Expulzarea şi dreptul de azil

Azilanţii nu pot fi expulzaţi de statul de primire.

Nici una dintre persoanele fizice pentru care se poate acorda azilul nu poate fi respinsă
la frontieră, nici expulzata şi nici întoarsă silit în ţara de origine, în care poate fi supusă
persecuţiilor.
În ceea ce priveşte azilul politic teritorial, acesta se acorda persoanelor care au intrat în
mod legal pe teritoriul statului căruia i se solicita azilul şi numai dacă sunt persecutate pentru
credinţă, opiniile ori pentru afilierea lor politică sau pentru acte care pot fi considerate ca
ofense politice40. În aceste condiţii, statul solicitat nu are obligaţia de a preda sau expulza de
pe teritoriul de jusisdictie persoană solicitanta de azil şi persecutata politic.
Nici un solicitant de azil nu poate fi supus măsurilor de respingere la frontiera unui
stat. În cazul în care a intrat pe teritoriul unui stat, căutând aici azil, poate fi expulzat, dar în
nici un caz nu într-un stat în care poate fi supus persecuţiilor.
În Cauza Vilvajah contra Regatului Unit al Marii Britanii 41, prin hotărârea din 30
octombrie 1991, s-a stabilit regula conform căreia expulzarea unui solicitant de azil politic nu
se poate face anterior epuizării procedurilor de contestare a expulzării şi de acordare a
dreptului de azil, din moment ce persoana în cauză a obţinut dreptul de a cere controlul
judiciar asupra acestor măsuri.
5. Statutul de indezirabil
Din categoria instituţiilor cu efecte asemănătoare măsurii expulzării face parte şi
măsură prevăzută de dispoziţiile art. 83-85 din O.U.G. nr. 194/2002, şi anume declararea
străinului că indezirabil.

39
A se vedea art. 23 alin. (1) lit. a)-m) din O.G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România,
publicată în M. Of. nr. 436/3.09.2000.
40
A se vedea art. 2 şi 5 din Convenţia privind azilul teritorial.
41
Hotărârea din 26 ianuarie 1989, publicată în Cartea Europeană D.O., Senat, nr. 161 şi în Jurisprudenţa
internaţională în materie de refugiaţi. Culegere selectivă, vol. I, Ed. Carallioti, 2000, p. 80 (a se vedea Gh.
Iancu, op. cât., p.66).
 Aceasta constituie o măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin
care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare
activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică şi se dispune de
către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la
propunerea Autorităţii pentru străini sau a altor insitutii cu competenţe în domeniul ordinii
publice şi siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor menţionate
mai sus.
Punerea în aplicare a acestei măsuri se face prin pronunţarea unei ordonanţe motivate
de către procuror, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate, şi în cazul aprobării
acesteia, ordonanţa de declarare ca indezirabil se transmite la Autoritatea pentru străini pentru
a fi pusă în executare, după care persoanele declarate indezirabile vor fi comunicate Direcţiei
relaţii consulare. Ori de câte ori declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de
siguranţa naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza
acestei decizii.
De la data ordonanţei declarate că indezirabil dreptul de şedere al străinului încetează
de drept, pentru o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului
pentru o nouă perioadă cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că nu au
încetat motivele care au determinat luarea acestei măsuri.
O.U.G. nr. 194/2002 prevede obligativitatea aducerii la cunoştinţă străinului de către
Autoritatea pentru străini a ordonanţei de declarare că indezirabil, cu specificarea că datele şi
informaţiile care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare că o formă, direct
sau indirect, aduce la cunoştinţă străinului declarat indezirabil.
Ordonanţa poate fi atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în temeiul art. 85
din O.U.G. nr. 194/2002,, în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de
Apel Bucureşti, Instanţă se pronunţă în termen de 3 zile de la data primirii cererii. Hotărârea
este definitivă şi irevocabilă. Exercitarea acestei căi de atac nu are efect suspensiv, însă legea
a creat posibilitatea străinului că, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea de
pagube iminente, să poată cere instanţei să dispună suspendarea executării ordonanţei de
declarare ca indizerabil până la soluţionarea acţiunii. Instanţa va soluţiona cererea de
suspendare de urgenţă, hotărârea pronunţată în acest caz fiind executorie de drept.

Concluzii

Instituţia expulzării este reglementată de dreptul intern al fiecărui stat.

După cum am evidenţiat pe parcursul lucrării, expulzarea este măsura de siguranţă ce
constă în scoaterea în afara teritoriului ţării a cetăţeanului străin sau a persoanei fără cetăţenie
care nu domiciliază în România dacă a săvârşit o infracţiune şi se apreciează că rămânerea
acestuia pe teritoriul României prezintă pericol social. Cauza care impune luarea acestei
măsuri o reprezintă starea de pericol pe care o prezintă cetăţeanul străin sau persoana fără
cetăţenie, care a săvârşit o infracţiune ce se judecă de instanţele române şi care, dacă ar
rămâne pe teritoriul ţării noastre, ar putea comite noi infracţiuni. Măsura expulzării se ia în
scopul ocrotirii juridice a statului sau din considerente de ordin economic sau politic.
Măsura de siguranţă a expulzării este reglementată de Codul penal şi se impune, pe de
o parte, ca urmare a naturii şi a gravităţii infracţiunii săvârşite, iar pe de altă parte, din cauza
faptului că infractorul este cetăţean străin sau persoană lipsită de cetăţenie care nu are
domiciliul în ţară. Prin expulzare, în conformitate cu dispoziţiile Codului penal, se înţelege
măsura de siguranţă potrivit căreia unui cetăţean străin sau a unei persoane fără cetăţenie care
nu are domiciliul în România şi care a comis o infracţiune în ţara noastră i se interzice, în
condiţiile legii, ramânerea sa pe teritoriul ţării.
 De regulă, nu se expulzează decât străinii şi cei fără cetăţenie. Sunt însă legi în
anumite state care prevăd şi expulzarea resortisanţilor. Aceşti infractori pun probleme speciale
privind conduita lor infracţionala şi, în anumite condiţii stabilite de lege, expulzarea lor devine
necesară.
În dreptul internaţional public, expulzarea reprezintă acel act prin care un stat obliga
un străin să părărsească, într-un timp deteminant sau imediat, teritoriul său, cu interdicţia de a
reveni. Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului căruia
aceştia îi aparţin explicaţii asupra motivelor care au dictat luarea acestei măsuri de siguranţă.
Cu toate acestea, în practica internaţională, în temeiul curtoaziei internaţionale s-a instituit
obiceiul de a anunţa organelor statului străinului motivele pentru care acesta este obligat să
părăsească ţara.
Expulzarea nu este o sancţiune penală, fiind definită ca o sancţiune administrativă.
Datorită acestui caracter drepturile patrimoniale ale celui expulzat rămân sub protecţia
dispoziţiilor care reglementează regimul străinilor. Un străin nu se poate reîntoarce în ţara din
care a fost expulzat decât după anularea ordinului de expulzare sau dobândirea cetăţeniei
statului care l-a expulzat. Acest stat nu este obligat să dea explicaţii cu privire la motivele
expulzării din motive de curtoazie internaţională.
În unele state, conducerea la frontieră de stat sau chiar în ţara al cărei cetăţean este, pe
cel care nu posedă documentele de identitate sau care se află ilegal pe teritoriul său, revine în
sarcina organelor de poliţie. În ceea ce priveşte persoanele aflate legal pe teritoriul unui stat,
expulzarea nu este permisă decât pe baza unei decizii legale potrivit Pactului internaţional
asupra drepturilor politice şi civile. Cetăţeanul străin aflat în această situaţie poate să ceară
reexaminarea cazului sau de o autoritate competenţă şi să prezinte motivele pentru care se
opune expulzării (excepţie de la această practică fac cazurile în care există raţiuni serioase, de
la siguranţa naţională).
Expulzarea diplomaţilor şi consulilor este condiţionată de declararea lor drept persona
non grata şi de refuzul acestora de a părăsi teritoriul statului de reşedinţă. Se admite, în
literatura de specialitate, ideea că se pot ivi cazuri în care pericolul săvârşirii unor infracţiuni
priveşte pe infractorul străin ca subiect pasiv, nu activ, în sensul că nu temerea că acest străin
va mai săvârşi altă infracţiune concretizează pericolul, ci temerea că alte persoane, indignate
de prezenţa pe teritoriul ţării, după executarea pedepsei acestuia, ar putea reacţiona subit
împotriva lui, săvârşind infracţiuni şi tulburând liniştea publică – contrar normelor de drept.
 Bibliografie

C-tin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., 1998

V. Creţu, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei ,,România de mâine”, Bucureşti, 1999

I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1971

A.T. Moldovan, Extrădarea, expulzarea şi readmisia în dreptul internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004

C-tin Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999

A.T. Moldovan, Munca persoanelor condamnate, Regia autonomă ,,Monitorul Oficial”, Bucureşti,
1999

M.V. Antonescu, Regimul juridic al străinilor in România, Ed. All Beck, Bucuresti 2002

I. Diaconu, Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001