Anatomia

aparatului digestiv

Aparatul digestiv este alcătuit din totalitatea organelor care au rol de digestie și 
absorbție a nutrimentelor, aflate în tubul digestiv și glandele sale anexe. 
  Segmentul supradiafragmatic al aparatului digestiv: este porțiunea mai slab 
reprezentată ce are rol de introducere a alimentelor și transportul lor până la 
stomac. 
 
Structura segmentului supradiafragmatic este adaptată morfofuncțional 
solicitărilor mecanice și de transport, fiind alcătuit din patru tunici:  
  ‐tunica externă (adventicea), alcătuită din țesut conjunctiv lax 
  ‐tunica musculară conține fibre musculare striate (1/2 superioară a 
esofagului), cu rol în masticație și deglutiție, și fibre netede în ½ inferioară 
  ‐tunica submucoasă conține țesut conjunctiv lax, ce permite alunecarea 
mucoasei 
              ‐tunica mucoasă conține epiteliu pavimentos stratificat, glande mucoase, 
țesut conjunctiv, vase și nervi 
 
Vascularizația supradiafragmatică: 
      ‐ arterele au dispoziție segmentară și provin din sist. 
carotidian, aorta toracică 
      ‐ venele drenează în VCS 
      ‐ limfaticele sunt colectate de ductul toracic și ductul limfatic 
drept  
                                           ‐inervația este somatobranhială și vegetativă, provenită 
din nervul vag. 
Esofagul: este porțiunea care continuă faringele și ajunge la stomac 
‐ia naștere din segmentul cefalic al intestinului primitiv, scurt la început se 
dezvoltă considerabil cu edificarea gâtului, creșterea trunchiului embrionului și 
ulterior al fătului 
Localizare: 
‐ocupă inițial partea inferioară a gâtului, coboară apoi în torace, după care ajunge 
în abdomen (stomac), astfel i se descriu trei porțiuni: 
      ‐cervical 
      ‐toracic 
      ‐abdominal 
Anatomie funcțională:  
‐este un conduct musculomembranos ce permite trecerea bolurilor alimentare 
din faringe în stomac 
‐are patru tunici corespunzător celorlalte formațiuni ale tubului digestiv 
Segmentul subdiafragmatic al tubului digestiv: 
‐este porțiunea cea mai dezvoltată a tubului digestiv 
‐are o suprafață considerabilă destinată digestiei, absorbției și prin prezența 
glandelor anexe (ficat, pancreas) 
‐segmentele subdiafragmatice (stomac, intestin subțire și gros), cu structură 
morfofuncțională adaptată funcției secretorii și motorii 
Vascularizația segmentului subdiafragmatic al tubului digestiv: 
      ‐arterele au dispoziție segmentară, și provin din aorta 
abdominală, trunchiul celiac, artera mezenterică superioară și inferioară, care se 
constituie în arcade paradigestive 
      ‐venele drenează în vena portă 
      ‐limfaticele intestinului poartă numele de chilifere (transportă 
și grăsimile absorbite la nivelul intestinului subțire) 
 
Inervația:  
      ‐inervația intrinsecă formată de plexurile mezenteric Auerbach 
și submucos Meissner; asigură automatismul funcțional motor și secretor 
      ‐inervația extrinsecă provenită din fibre ale nervului vag și 
parasimpaticul sacrat 
Cavitatea peritoneală este o cavitate seroasă ce derivă din cavitatea celomică 
intraembrionară, fiind delimitată de o membrană seroasă  
Ea conține organe numite intraperitoneale, care sunt învelite aproape în totalitate 
de peritoneu; iar cele care sunt parțial acoperite de peritoneu se numesc 
extraperitoneale 
Peritoneul parietal este legat de cel visceral prin numeroase cute care formează 
tecile pediculilor vasculonervoși a organelor abdominale 
Mezourile sunt cute peritoneale care unesc peretele abdominal cu un segment al 
tubului digestiv: mezogastru, mezenter, mezocolon 
Omenturile sau epiploanele sunt cutele peritoneale care se întind între două 
organe ale aparatului digestiv 
Ligamentele sunt cutele peritoneale care leagă peretele abdominal de viscerele 
care nu fac parte din tubul digestiv 
Fasciile de coalescență sunt lamele de alipire ale organelor cu mezourile lor: fascia 
Treitz și fascia Toldt 
Bursele sunt expansiuni ale cavității peritoneale apărute între două organe 
învecinate 
Fundurile de sac peritoneal apar când peritoneul visceral se răsfrânge de pe un 
organ pe altul 
 
Cavitatea peritoneală are următoarele funcții 
‐funcția de seroasă este asigurată prin diferențierea celor două foițe viscerală și 
parietală 
‐funcția de secreție este dată de proprietatea seroasei peritoneale de a se 
comporta ca o membrană semipermeabilă: secreții (lichidul conține fibrină și 
mucină), transudatul compoziție diferită de a exudatului 
‐funcția de absorbție peritoneul absoarbe o parte din lichidul de secreție sau 
transudatului, dar și unele soluții introduse  
‐funcția fagocitară celulele mezoteliale au capacitatea de fagocitoză pe lângă cele 
de la nivelul foițelor peritoneale 
‐funcția senzitivă apare datorită terminațiilor senzitive și a corpusculilor senzitivi 
Meissner și Paccini 
Omentul mic este un derivat al mezogastrului ventral, întins între stomac și ficat 
Omentul mare este un organ mobil căruia i se transmit mișcările diafragmului, are 
capacitatea de a acoperi zonele iritate sângerânde, orificiile de perforație ale 
organelor cavitare 
 
Stomacul este cea mai dilatată porțiune a tractului digestiv, situată între esofag și 
duoden; este un rezervor musculomembranos cu rol în digestie, prin funcția 
secretorie și motorie 
‐are două porțiuni una verticală și una orizontală, și doi pereți anterior/posterior, 
și două margini (curbura mare și mică), două orificii (cardia și pilorul) 
 
Mijloace de fixare: 
‐continuarea esofagului 
‐continuarea cu duodenul 
‐ligamentul gastrohepatic 
‐ligamentul gastrocolic 
‐ligamentul gastrofrenic 
‐pediculii vasculari 
‐presa abdominală 
Cardia (orificiul superior) are rol de sfincter ce asigură transportul bolului 
alimentar de la esofag la stomac 
Pilorul (orificiul inferior) situat paravertebral drept, asigură evacuarea stomacului 
către duoden 
Stomacul este alcătuit din: 
    ‐ tunica seroasă,  
    ‐ tunica musculară (stratul longitudinal care continuă musculara 
esofagiană, stratul circular este dispus uniform pe toată întinderea stomacului, 
stratul oblic constituie stratul intern profund) 
    ‐ tunica submucoasă căptușește musculara și permite alunecarea 
mucoasei; mucoasa gastrică este alb‐cenușie cu multiple pliuri dispuse dealungul 
acestuia 
Mucoasa conține glande gastrice cu rol exocrin și endocrin 
 
Vascularizația stomacului 
‐arterele: 
      ‐ a. gastrică stângă: originea în trunchiul celiac și emite două 
colaterale: a cardioesofagiană anterioară și hepatică stângă 
      ‐ a. gastrică dreaptă provine din hepatica proprie sau din 
ramura ei stângă 
                                           ‐ a. gastroepiploică dreaptă este ram terminal al arterei 
gastroduodenale 
      ‐ a. gastroepiploică stângă ia naștere din artera splenică 
      ‐ a. splenică are originea în trunchiul celiac, distribuția este 
preponderent splenică dar dă și ramuri gastrice (cardiotuberozitare, 
gastroepiploice stângi, gastrice scurte) 
‐venele: 
      ‐ gastrică stângă 
      ‐ gastrică dreaptă 
      ‐ sist. venei splenice tributare arterelor corespunzătoare 
      ‐ vena gastroepiploică dreaptă 
      ‐ vena prepilorică 
      ‐ venele cardiotuberozitare 
 
‐limfaticele stomacului alcătuiesc trei rețele submucoasă, musculară și subseroasă 
‐nervii: sunt vegetativi de origine  simpatică și parasimpatică 
Intestinul subțire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv, cuprins în tre 
pilor și orificiul ileocecal 
Duodenul, în formă de U, cu o lungime de 24‐28 cm, este porțiunea inițială și fixă 
a intestinului subțire localizată cel mai profund; acesta se găsește în legătură cu 
pancreasul, cu care formează complexul duodenopancreatic 
‐are patru porțiuni și trei flexuri: 
    ‐porțiunea superioară, descendentă, orizontală, ascendentă 
    ‐flexura duodenală superioară, inferioară și duodenojejunală 
Mijloace de fixare: 
    ‐continuarea cu stomacul 
    ‐solidarizarea cu coledocul și cele două ducte pancreatice 
    ‐vasele și nervii duodenului 
    ‐mușchiul suspensor al duodenului 
    ‐fasciile retroduodenopancreaticedreaptă și stângă, și cele 
preduodenopancreatice supramezocolică și submezocolică 
    ‐peritoneul parietal posterior 
Este alcătuit din tunica seroasă, musculară, submucoasă, mucoasă, papila 
duodenală mare (Vater), papila duodenală mică (Santorini) 
 
Vascularizația duodenului 
‐arterele provin din două surse artera gastroduodenală, și cea mezenterică 
superioară 
‐venele sunt satelite arterelor și se varsă în arcadele duodenopancreatice 
‐limfaticele au originea în două rețele submucoasă și musculară 
‐nervii provin din plexul celiac, din ganglionii semilunari și mezenterici superiori 
Intestinul subțire mezenterial este cuprins între duoden și intestinul gros și 
reprezintă porțiunea mobilă.  
Are rol în finalizarea digestiei și în absorbție. Se mai numește jejunoileon, este 
inseparabil de mezenter, prin care se ancorează de peretele abdominal posterior  
Prezintă două porțiuni: 
    ‐jejunul este porțiunea inițială, cu rol în finalizarea digestiei 
    ‐ileonul este ultima porțiune, cu rol de absorbție 
‐delimitarea celor două porțiuni se face la locul unde cea de‐a 8‐a ansă 
încrucișează mușchiul psoas stâng 
 
Intestinul subțire a fost împărțit în anse jejunale și ileale după următoarele criterii: 
‐morfologic 
‐structural 
‐fiziologic 
‐topografic 
‐radiologic 
 
 
Mijloacele de fixare sunt următoarele: 
‐unghiul duodenojejunal prin mușchiul lui Treitz 
‐unghiul ileocecal prin bride peritoneale 
‐presiunea intraabdominală 
‐mezenterul este cel mai important factor de menținere a poziției intestinului 
mezenterial 
 
Intestinul subțire este alcătuit din: 
‐tunica seroasă acoperă toată suprafața intestinului cu excepția inserției 
mezenterului 
‐tunica musculară alcătuită din fibre netede, dispuse în două straturi: superficial‐
longitudinal și profund‐circular 
‐tunica submucoasă este structurată pentru funcția de digestie și absorbție 
Suprafața interioară intestinală este foarte mare și conține valvule conivente, 
glande intestinale, elemente limfatice: 
    ‐pliuri circulare (valvule conivente ale lui Kekring), sunt în număr de 
800‐900, cu rol de a mări suprafața intestinului 
    ‐vilozitățile intestinale sunt mici proeminențe; sunt în număr de 
1000/cm2 
o vilozitate are un înveliș epitelial monostratificat, cu celule poliedrice și 
caliciforme, și un ax central ce conține: 
      ‐țesut conjunctiv 
      ‐arteriolă 
      ‐rețea capilară 
      ‐venule 
      ‐vas limfatic central (chilifer) 
      ‐terminații nervoase 
Vascularizația intestinului: 
‐arterele care irigă jejunoileonul provin din artera mezenterică superioară, care 
emerg din marginea sa dreaptă, fața anterioară și marginea stângă 
‐venele sunt colectate de ramuri care drenează în vena mezenterică superioară  
‐limfaticele drenează în nodulii paraintestinali, intermediari, centrali, 
retroduodenopancreatici 
Inervația intestinului subțire este asigurată de filete nervoase vegetative ce 
alcătuiesc plexul mezenteric superior alcătuit din plexul pre‐ și retroarterial 
 
Intestinul gros este ultima porțiune a intestinului gros, cuprinsă între valva 
ileocecală și orificiul anal 
‐cecul este porțiunea incipientă situată inferior planului ce trece prin valvula 
ileocecală (apendicele vermiform este o prelungire a cecului, situată medial la 2‐
3cm de orificiul ileocecal) 
‐colonul este segmentul cel mai întins al intestinului gros, cuprins între cec și rect, 
și prezintă trei porțiuni: ascendent, transvers și descendent; se continuă cu 
colonul sigmoid 
‐rectul este ultima porțiune, situată între vertebra S3 și orificiul anal 
 
 
 
 
Intestinul gros se deosebesc de cel subțire prin următoarele: 
‐este mai voluminos decât cel subțire 
‐prezintă pe lungimea sa benzi musculare numite teniile colonului (anterior‐ tenia 
liberă, posterolateral‐ tenia omentală, posteromedial‐ tenia mezocolică)  
‐între teniile colonului se află niște dilatații numite haustrele colonului 
‐pe lungimea teniilor colonului se găsesc implantați apendici epiploici 
Colonul este alcătuit din:  
‐tunica seroasă reprezentată de peritoneul visceral 
‐tunica musculară alcătuită din fibre musculare netede, dispuse în două straturi: 
longitudinal și circular 
‐tunica mucoasă este slab dezvoltată, netedă și nu prezintă valvule conivente, 
vilozități, dar conține glande tubulare ce secretă cantități importante de mucus 
 
Vascularizația intestinului gros 
‐arterele sunt reprezentate de arterele mezenterice superioară și inferioară 
    ‐A.M.S. vascularizează cecul, apendicele vermiform, colonul 
ascendent și transvers prin următoarele ramuri: 
      ‐artera ileobicecoapendiculocolică 
      ‐artera colică dreaptă mijlocie 
‐artera colică dreaptă superioară 
      ‐artera colică medie a lui Frantz 
    ‐A.M.I. asigură vascularizația colonului descendent, sigmoid și a 
rectului pelvin: 
      ‐artera colică stângă superioară 
      ‐artera colică medie stângă 
      ‐trunchiul sigmoidienelor (a. sigmoidiană superioară, mijlocie și 
inferioară) 
                                           ‐ramura terminală este a. Rectală superioară 
Venele sunt reprezentate de Vena mezenterică superioară și inferioară (adună 
sângele de la ampula rectală și din jumătatea stângă a intestinului gros) 
‐sângele venos al intestinului gros este drenat în sistemul port venos, iar la nivelul 
venei rectale   
superioare are loc o anastomoză între sist venos port și cel cav inferior 
‐limfaticele iau naștere la nivelul mucoasei, și se continuă la nivel muscular și 
subperitoneal 
‐inervația este vegetativă și provine din plexul mezenteric superior și inferior 
  ‐filetele sunt atât simpatice cât și parasimpatice cu origine vagală și sacrală  
 
Ficatul este cea mai mare și mai complexă glandă din organism 
‐la embrion este interpusă între circulația placentară și tubul cardiac, iar după 
naștere între circulația portală și vena cavă inferioară 
‐este un organ parenchimatos ce prezintă două fețe: diafragmtică și viscerală, trei 
margini și două extremități 
este plasat în partea dreaptă a etajului supramezocolic, în loja hepatică, 
corespunzătoare hipocondrului drept, părții superioare a epigastrului și 
hipocondrului stâng 
‐are forma unui ovoid secționat căruia îi lipsește partea inferioară și stângă 
‐este de culoare variabilă roșie brună 
‐volumul depinde de vârstă, sex, variațiile circulației hepatice sau lungimea 
segmentelor de absorbție digestive 
‐greutatea este de 1500g, iar când este plin cu sânge cântărește 2400g 
‐dimensiunile  
      ‐frontal 30cm 
      ‐sagital 20cm 
      ‐vertical 8‐10cm pe partea dreaptă și 3‐4cm pe partea stângă 
consistența este friabilă la cadavru, iar la omul viu este moale, ușor depresibil  
Mijloace de fixare 
                   ‐vena cavă inferioară este un mijloc important de fixare a 
ficatului, prin venele hepatice ce drenează în VCI 
                   ‐plicile peritoneale contribuie în mod egal la fixarea ficatului 
                                            ‐ligamentul coronar funcționează ca o balama în timpul 
respirației, se continuă cu ligamentele triunghiulare 
      ‐ligamentele triunghiulare drept și stâng, (este mai bine 
evidențiat) 
      ‐ligamentul falciform face legătura între fața diafragmatică a 
ficatului și fața inferioară a diafragmului și peretele abdominal anterior 
‐în viața intrauterină marginea liberă a ligamentului falciform conține vena 
ombilicală, care după naștere se atrofiază și se transformă în ligamentul rotund al 
ficatului 
      ‐ligamentele accesorii hepatice sunt reprezentate de 
ligamentul hepatocisticoduodenal, hepatocisticocolic, hepatorenal anterior și 
posterior 
 
Ficatul este împărțit de șanțurile hepatice în patru lobi: 
a)Lobul hepatic drept este situat la dreapta veziculei biliare, suprafața sa este 
modelată de viscerele cu care vine în contact: colon, rinichi drept, gl. suprarenală, 
duodenul 
b)Lobul pătrat este delimitat de vezicula biliară, și fisura ligamentului rotund 
c)Lobul caudat (Spiegel), numit și eminența portă posterioară 
d)Lobul hepatic stâng este situat la stânga fisurii ligamentului rotund; intră în 
contact cu stomacul, și are o proeminență denumită tuberculul omental 
Ficatul prezintă trei margini: 
‐inferioară 
‐posteroinferioară 
‐posterosuperioară,  
și două extremități: 
‐dreaptă 
‐stângă 
Este alcătuit din: 
‐tunica seroasă reprezentată de foița peritoneală viscerală, care acoperă mare 
parte din suprafața ficatului 
‐tunica fibroasă este un înveliș conjunctiv, puțin extensibil, care acoperă 
parenchimul hepatic la exterior (capsula fibroasă a lui Laennec); la nivelul hilului 
hepatic capsula se îngroașăși ia numele de capsula lui Glisson 
                                            ‐țesutul hepatic este alcătuit din stromă și parenchim 
      ‐stroma ficatului conține țesut conjunctiv hematopoetic, 
reticulohistiocitar și capilare sinusoide 
      ‐parenchimul hepatic are o funcție principală de secretare a 
bilei, dar intervine și în metabolismul intermediar al glucidelor, lipidelor, 
proteinelor, fierului, dar și în eliminarea substanțelor toxice din organism 
În componența lobului hepatic clasic intră trei categorii de elemente: biliare, 
vasculare, epiteliale 
I)Căile biliare reprezintă conductele prin care bila (produsul secreției exocrine a 
ficatului) este transportată și eliminată în duoden; bila este produsă continuu, dar 
este eliminată intermitent prin intermediul veziculei biliare (unde este stocată), în 
perioadele digestive 
‐căile biliare intrahepatice: iau naștere între hepatocite, sub formă de capilare 
biliare, care formează canaliculele intrahepatice perilobulare , care dau naștere la 
canalele hepatice drept și stâng, ce confluează și formează canalul hepatic comun 
‐căile biliare extrahepatice se împart în căi biliare principale‐ductul hepatic, ductul 
coledoc care intră în duoden prin ampula lui Vater, care se deschide prin 
sfincterul lui Oddi, 
căi biliare accesorii reprezentate de vezicula biliară și ductul cistic. 
Vascularizația ficatului prezintă un sistem vascular aferent și eferent 
a)Sistemul aferent: 
‐sistemul funcțional reprezentat de vena portă principală și venele porte accesorii 
Vena portă rezultă din confluența a trei trunchiuri venoase:  
      ‐vena mezenterică inferioară: jumătatea stângă a colonului 
descendent, transvers, colon sigmoid și rect 
      ‐splenică: splină, curbura mare gastrică, omentul mare, 
pancreas, o parte din duoden 
      ‐superioară: jejunoileon, cec, apendicele vermiform, porțiunea 
ascendentă a colonului, jumătatea dreaptă a colonului transvers și stomac 
Venele porte accesorii sunt venele prin care circulația venoasă a ficatului 
comunică cu venele regiunilor vecine (Anastomozele portocave) 
‐sistemul nutritiv 
  ‐artere: 
      ‐artera hepatică comună ram al trunchiului celiac 
‐artera gastroduodenală se desprinde din artera hepatică comună 
      ‐artera hepatică proprie este continuarea arterei hepatice 
comune, asigură 20% din debitul sangvin aferent, și dă naștere la următoarele 
ramuri: 
        ‐ramura dreaptă 
        ‐artera cistică 
        ‐ramura stângă 
b)Sistemul eferent este rezultatul confluării venelor centrolobulare și sublobulare: 
‐venele hepatice 
    ‐grupul inferior alcătuit din 10‐20 de vene mici, care se deschid pe 
peretele anterior al VCI 
    ‐grupul superior este reprezentat de următoarele vene: hepatică 
dreaptă, mijlocie, și hepatică stângă 
Limfaticele ficatului:  
‐rețeaua limfatică superficială este bine dezvoltată, localizată sub foița seroasă 
‐rețeaua limfatică profundă pornește din spațiile perisinusoidale și limfatice 
portale 
Inervația ficatului filetele nervoase sunt vegetative; fibrele ortosimpatice provin 
din nodulii paravertebrali toracali 7‐10, sub formă de nervi splahnici