UNIVERSITATEA PITEȘTI

ANUL II ISTORIE (2020-2021) - Istoria Artei -Teoria şi Istoria Artei Universale

- 2 ore curs/săptămână (vineri orele 16-18) ;
- 2 ore seminar/săptămână (vineri de la 18-20)

ISTORIA ARTEI

TEORIA ȘI ISTORIA ARTEI UNIVERSALE

ARTA MEDIEVALĂ (500-1500)

Arta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în Europa,
Orientul Mijlociu și nordul Africii. Ea include importante curente artistice și perioade, arte
naționale și regionale, genuri, renașteri, lucrări ale artiștilor și artiștii înșiși.

Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreștină, arta popoarelor migratoare, arta
celtică, arta preromanică și arta romanică, arta gotică, arta bizantină și arta islamică. În
plus, fiecare "națiune" și cultură a Evului Mediu are stiluri artistice distincte care sunt
studiate individual (spre exemplu arta anglo-saxonă, arta vikingă). Arta medievală include
multe domenii artistice, dar a fost în special axată pe sculptură, decorarea manuscriselor și
arta mozaicului; de asemenea, existau mai multe stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat sau
stilul zoomorf. Arta Cruciadelor este privită în principal ca un amestec de tradiţii de artă
occidentală şi de est, care se datorează în primul rând multor medii diferite ale artiştilor.
Aceasta a cuprins două perioade artistice în Europa, romanică şi gotică. Stilul zoomorf, în
artele plastice, obiecte de artă, motive decorative, care reprezintă animale, zoomorfic ;
motivele animale ; arta animală este un termen mai general pentru toate artele care
înfăţişează animale ; reprezentări zoomorfice.

Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moștenirii artistice a Imperiului roman și a
influenței Bisericii creștine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa cultură artistică
"barbară" a Europei de Nord au condus înspre o remarcabilă cultură artistică. Într-adevăr,
istoria artei Evului Mediu poate fi privită ca o istorie a mixturii dintre elementele artei
clasice, a artei paleocreștine și a artei "păgâne".

Bisericile, moscheile și templele din toată lumea i-au atras pe cei mai buni artizani și
muzicieni. Sentimentele religioase i-au stimulat să creeze opere delicate și complexe. Marii
artiști talentați erau instruiți de autoritățile religioase.

Fiecare cultură și-a dezvoltat stiluri artistice, muzicale și literare proprii. Bisericile bizantine
erau decorate cu mozaicuri murale și icoane. În mănăstirile europene, călugării petreceau
multe ore copiind de mână cărțile, împodobind majusculele din texte și chenarele paginilor
cu modele migăloase. Musulmanii se specializaseră în caligrafie și în ornamentarea clădirilor
cu modele geometrice complexe. În Asia, budiștii pictau scene din viața lui Buddha. Sub
dinastiile Tang (618-907) și Song (între 960 şi 1279), chinezii au pictat și au sculptat în stiluri

1
noi de artă peisagistică și naturalistă și fabricau obiecte din porțelan fin. În Mexic,
manuscrisele, sculpturile în piatră și picturile murale făceau parte din cotidian.

Spre sfârșitul Evului Mediu, creativitatea artistică era în plină dezvoltare. Artele plastice și
muzica medievală progresaseră, iar stilurile și tehnicile deveneau tot mai rafinate. Existau
instituții mai importante, ca Biserica, de pildă, unde operele erau necesare, iar numărul
patronilor bogați, care cumpărau opere de artă și îi întrețineau pe artiști, sporea.

Arta plastică din China dinastiilor Tang și Song au atins noi culmi ale rafinamentului în
perioadele Yuan şi Ming. Toate formele artistice, ceramica, literatura, muzica, teatrul,
peisajele pictate și arta grădinirilor, obiectele de lac și sculptură au prosperat. În Japonia,
stilurile locale le-au înlocuit pe cele chinezești, de import. Toltecii și Aztecii din America
Centrală au preluat și adaptat vechile stiluri de la Teotihuacan și de la mayași. Arta islamică
fusese modernizată de diversele școli filosofice din Spania, Maroc, Egipt și Samarkand (un
oraş în Ubekistan) (fig. 86 a).

În Europa, cea mai mare parte din creația artistică și muzicală era destinată Bisericii, ca
vitraliile, tapiseriile și muzica corală. În secolele XIV-XV, unii artiști, lucrând în particular,
au început să picteze în stil realist. În Europa aveau loc așa zisele reprezentații de mistere,
bazate pe Biblie sau pe mituri tradiționale, precum și recitări ale unor poeme despre eroi, ca
împăratul Carol cel Mare și regele Arthur. Geoffrey Chaucer (1340-1400 ; scriitor şi poet
englez) a scris despre viaţa romantică și despre oamenii obişnuiţi. Cărțile erau accesibile unui
public mai larg, deoarece începuseră să fie scrise și în limbile locale, nu numai în latină.

În Evul Mediu apar noi domenii artistice: orfevrăria, obiectele de sticlă, miniaturile
manuscriselor, etc. Pictura medievală dobândește și dezvoltă modalități ca: fresca, icoanele,
vitraliile.

Muzica începe să dobândească, prin apariția notelor muzicale și a portativului,

fundamentare teoretică. În cadrul Bisericii Catolice se dezvoltă muzica gregoriană (cânt
liturgic în biserica romano-catolică codificat în sec. VII de papa Grigore I cel Mare), ce are
ca origine muzica primilor creștini din Imperiul roman de Apus. În paralel cu muzica
religioasă, evoluează și cea laică (lipsit de conţinut religios), interpretată de trubaduri, truveri
francezi (poet-cântăreţ din Evul Mediu, în nordul Franţei) și acei Minnesänger (trubaduri)
germani.

PRINCIPALELE MIȘCĂRI ARTISTICE ALE EVULUI MEDIU:

ARTA PALEOCREȘTINĂ

Arta paleocreștină este cuprinsă cu aproximație între anul 200 (înainte de care nu se cunoaște
nici o formă de manifestare artistică a creștinismului) și anul 500, la inaugurarea unui stil
pur bizantin. De-a lungul acestei perioade, artiștii au adoptat subiecte și metode specifice
artei romane în pictură, mozaic și sculptură.

2
Apariția și răspândirea creștinismului (secolele I-V d.Hr.) este marcată de schimbări radicale
în formele de expresie artistică. Apar case particulare (pentru desfășurarea ritualurilor
noului cult), catacombe și primele biserici.

Imaginile cele mai frecvente pentru această perioadă sunt : Isus, crucea și alte simboluri ale
credinței creștine (mielul, păstorul, porumbelul, peștele, etc.) (fig. 86 b-g ; b = reprezentare a
lui Isus de la sfârşitul sec. al IV-lea - catacomba Commoditila, Roma ; c = reprezentare a lui
Isus din perioada târzie antică - catacomba Ponziano, Roma ; d = Bunul Păstor, muz
Vaticanului ; e = Bunul Păstor, catacomba Priscilla, Roma ; f = simbolurile lui Isus, ancora
şi peştii, catacomba Domitilla, Roma ; g = Ravena (It.) - Bunul Păstor, sec V.). Treptat,
imaginile dobândesc o semnificație narativă și educativă și sunt reprezentate o diversitate de
teme biblice.

Arta paleocreștină este originea stilului bizantin de mai târziu.

ARTA GERMANICĂ

Arhitectura popoarelor germanice rezultate în urma dezintegrării Imperiului roman se

caracterizează printr-o gamă redusă de mijloace de expresie și lipsa de imaginație a
concepțiilor edilitare (lucrările de interes public). O creație reprezentativă pentru această
perioadă este Mausoleul lui Theodoric din Ravenna - Italia (anul 520) (fig. 87). Theodoric cel
Mare a fost un rege al ostrogoţilor (471-526) conducător al Italiei (493-526), regent al
vizigoţilor (511-526), succedând lui Odoacru (rege al Italiei în sec. V), interval de timp care
marchează perioada de tranziţie politică de după căderea Imperiului roman de apus (în 476),
când ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, conducătorul
mercenarilor germani.

În ceea ce privește tehnica sculpturii, se pot menționa basoreliefurile și statuetele care

ornează lăcașurile de cult din Poitiers (Franța) și Cividale del Friuli (regiunea Friuli-Veneția
Giulia din Italia). Pictura se dezvoltă, în special, în domeniul ornamentelor miniaturale ale
cărților religioase.

Stabiliți în nordul Spaniei de astăzi, vizigoții au dezvoltat un sistem arhitectural complex. Au

folosit arcul de forma unui cerc (nu de semicerc ca până atunci), capitelul în stil corintic, iar
decorațiile conțineau, în special, motive animale și vegetale. Cele mai multe edificii
reprezentative se află în provinciile Palencia și Toledo.

ARTA PREROMANICĂ

Formă de tranziție către arta romanică, acest tip de artă s-a dezvoltat cu precădere în regatul
francilor și în spațiile învecinate și a evoluat în mai multe stiluri independente între ele :

• arta carolingiană (748-814);

• arta otoniană (între 950 şi 1050);
• arta celtică (400-1200 );
• arta vikingă (sec. VII-XI);

3
 • arta asturiană (Principatul Asturia ‒ comunitate autonomă în cadrul regatului
Spaniol, fostul Regat al Asturiilor din Evul Mediu, se afla pe coasta nordică, la
Marea Cantabrică, golf la Oceanul Atlantic);
• arta mozarabă (711 pâna la sfârşitul sec. XI ; Mozarab = este numele dat în lumea
latină creştinilor de limbă arabă, mai ale celor de pe teritoriul Andaluziei, în
Spania).

ARTA BIZANTINĂ (476-1453)

Ca o continuatoare a artei Imperiului roman de Răsărit, arta bizantină este dedicată, în

primul rând, cultului religios creștin și a dezvoltat un stil artistic propriu. Picturile sacre ale
sfinților, numite icoane, au fost realizate respectând un anumit canon de reguli. Splendidele
mozaicuri murale, care îi înfățișau pe sfinți alături de suverani, sunt o demonstrație
impresionantă de artă bizantină. Aceste mozaicuri nu erau menite să portretizeze cu
exactitate persoanele. Ele reprezentau măreția și caracterul sublim al personajelor, având un
aer de parcă erau în ceruri.

Bizanțul a avut o influență perenă (durabilă) în arta religioasă a țărilor Europei de Est, unde
creștinismul ortodox este predominant. Iconarii continuau să picteze după vechile canoane
(reguli religioase şi iconografice). Se remarcă simplitatea formelor și stilizarea acestora.
Accentul cade pe utilizarea mozaicului, a picturii icoanelor și menținerea unor reguli de
reprezentare stricte (canoane), ceea ce va îngrădi creativitatea.

Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând cu anul 476 până în
anul 1453.

Arta bizantină s-a dezvoltat din arta Imperiului roman, care la rândul ei, a fost influențată
de arta Greciei Antice. O estetică complet nouă va marca arta bizantină. Noua estetică avea
ca principală însușire "abstractizarea". Dacă arta clasică era marcată de încercări de a crea
reprezentări ce imitau realitatea cât mai veridic, arta bizantină pare a abandona aceste
încercări în favoarea unei abordări mai simbolice. Bizantinii își vedeau arta ca fiind profund
naturalistă cu rădăcini ce duceau până la capodoperele lui Fidias (cca. 500/490 î.Hr.-cca. 432
î.Hr., sculptor grec, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai perioadei clasice din
cultura greacă), Apelles (a fost un pictor grec care a trăit în a doua jumătate a secolului al
IV-lea î.Hr. la curtea lui Alexandru cel Mare și Ptolemeu) și Zeuxis (pictor grec celebru din
sec. V î.Hr., 464 î.Hr.-398).

Caracteristici generale

• corelația cu creștinismul: cultura și arta bizantină au constituit instrumentul de

propagandă a religiei creștine, dar și a puterii imperiale, a autorității bazileului. Arta
avea rolul de a impresiona, de a înălța sufletul către divinitate.
• dualism: exista o artă oficială închinată bazileului și elaborată la curtea de la
Constantinopole și mai exista o componentă populară, specifică mediilor formate din
călugări și oameni simpli, care era promovată de mănăstiri și de școli locale. Între cele
două direcții existau influențe reciproce.

4
 • tradiționalism: păstrarea regulilor și canoanelor care determină stabilitatea artei și
lipsa ei de libertate creativă și fantezie. Cu rare excepții, artiștii bizantini sunt
anonimi, conservatori, păstrători ai regulilor odată stabilite. Orice inovație adoptată
devine regulă, ceea ce explică evoluția înceată și fără salturi a întregii arte.
• lipsa de omogenitate și unitate: dincolo de un numitor comun, cum ar fi iconografia și
mijloacele de exprimare în pictură, există în plan local trăsături de individualizare,
specifice diferitelor școli și centre existente pe teritoriul imperiului.

Perioada timpurie (secolele IV-V)

Două evenimente majore au marcat această perioadă :

• Edictul de la Milano, promulgat de Constantin cel Mare și Licinius în 313 care a

permis creștinismului să devină o religie publică și implicit artei creștine să evolueze.
• Inaugurarea Constantinopolului (anul 330) (fig. 88), care avea să devină nu numai
capitala, ci și centrul artistic al Imperiului roman de Răsărit.

Constantin cel Mare inițiază un program complex privind dezvoltarea capitalei ce-i poartă
numele. Apar noi spații publice cu grupuri statuare, se construiește forumul lui Constantin.
Acesta avea în centru Columna lui Constantin, deasupra având statuia împăratului
reprezentat precum zeul Apollo, apar biserici, se construiește catedrala Hagia Sophia (fig. 89
a) și se începe construirea Bisericii Sfinților Apostoli (care azi nu mai există).

De menționat este și Hipodromul, amenajat tot în această perioadă, un adevărat centru

sportiv și cultural al marelui oraș (fig. 89 b-f). Putea găzdui peste 100.000 de spectatori.
Construcţia sa a fost începută în 203 d.Hr. de împăratul Septimus Severus (193-211) şi
terminat de Constantin I. Lungimea lui era de 450 m, lăţimea 117,5 m la exterior şi 79,5 m la
interior.

Epoca lui Iustinian (secolul al VI-lea)

În perioada lui Iustinian (527-565), arta bizantină cunoaște apogeul. Are loc recucerirea
(temporară) a Italiei și implicit amestecul dintre tradițiile romane, orientale și creștine. În
Constantinopol și în Ravenna se ridică adevărate monumente arhitectonice decorate cu
mozaic, fildeș, aur. Iustinian nu numai că a pus bazele unui imperiu absolut, codificând legile
și impunând supușilor religia creștină, dar a inițiat și un vast program de construcții, descris
de istoricul său de curte, Procopius din Cezareea, în lucrarea De Ædificiis.

Enumerăm câteva din realizările acestei perioade :

• Reconstrucția catedralei Hagia Sophia, care fusese distrusă în timpul Răscoalei Nika
(532) ;
• 550 : Continuarea lucrării la Bisericii Sfinților Apostoli din Constantinopol ;
• 527- 565 : Ridicarea Mănăstirii St. Caterina din Peninsula Sinai ;

5
 • 527- 548 : Începe construcția bazilicii San Vitale din Ravenna (fig. 90 a ; 90 b = mozaic
din Bazilica San Vitale reprezentând pe Iustinian şi curtea sa).

Iconoclasmul (secolele VIII-IX)

Iconoclasmul (din limba greacă eikon adică imagine, înfățișare sau icoană și klasma adică a
distruge) este o doctrină oficială a statului și a bisericii bizantine, între anii 726-843, care a
impus distrugerea icoanelor și disciplinarea celor ce li se închinau. Politica iconoclastă a
reprezentat, de asemenea, reforme sociale, politice, administrative și legislative.

Călugării au dezvoltat credinţa în icoane, acestea devenind un intermediar între credincioşi

şi Dumnezeu. Astfel, icoanele s-au răspândit foarte mult, ceea ce a determinat o reacţie
împotriva lor. Iconoclasmul este lupta pentru interzicerea icoanelor şi a sfintelor moaşte. (fig.
90 c0a-c0c : Biserică Irene din Instanbul, fără icoane, fără ornamente, sobră). Sunt distruse
un număr impresionant de opere de pictură (mai ales icoane), frescă, mozaic. Multe mănăstiri
sunt închise, iar călugării iau calea exilului spre Italia, Rusia, Bulgaria, Serbia şi Ţările
Române, unde vor propaga tradiţia artei bizantine. În Italia (dar şi în celelalte ţări), aceşti
călugări construiesc numeroase biserici şi mănăstiri decorate cu mozaicuri şi fresce. Aceste
lăcaşe de cult devin focare de cultură bizantină şi vor exercita o deosebită influenţă asupra
picturii italiene de mai târziu.

În secolul al XVI-lea, Reforma Protestantă a readus ideea de iconoclasm, atunci multe opere
de artă din bisericile romano-catolice medievale au fost distruse printre care fresce și statui.
Alte cazuri similare de distrugere a artei religioase creştine au avut loc în timpul
iconoclasmului Reformei în secolul al XVI-lea (reforma protestantă, în Germania, începută
de Martin Luther, pe urmă în Franţa de Martin Bucer la Strasbourg şi mai târziu de Jean
Calvin la Paris şi Geneva (Elveţia) (fig. 90c0d : statui distruse de la catedrala Sfântul-Martin
din Utrecht, Olanda), sau la "Revoluţia" franceză din 1793 (fig. 90 c0e : statui-coloane
distruse la biserica Saint-Ayoul de Provins, în Franţa).

Pe tărâm dogmatic, controversele hristologice (unul din capitolele fundamentale ale

dogmatici ortodoxe) s-au încheiat în secolul al VII-lea.
DOGMĂ = învățătură sau teză fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii și
nu admite obiecții ; doctrină considerată imuabilă (de neschimbat, nu se modifică), acceptată
necritic şi aplicată în mod rigid.
Numai că, după ce Biserica a învins fiecare părere contrarie în parte, a fost declanşată o
ofensivă împotriva unui aspect al învăţăturii ortodoxe : a început lupta împotriva "icoanei"
(a reprezentărilor, a imaginilor religioase), dar tot ca o continuare a disputelor hristologice.
Astfel, şi-a făcut apariţia unul dintre cele mai mari curente care a clătinat fundamentul
creştinismului : iconoclasmul secolelor VIII-IX. Acest curent îşi are începutul deja înainte de
domnia împăratului Leon al III-lea (717-741), dar care în timpul acestui împărat a luat o
mare amploare, acesta persecutându-i pe partizanii cultului icoanelor (iconoduli).

6
Iconoclasmul însemna, la acea vreme, dorinţa de respectare a poruncii a doua din Decalog
(cele zece porunci, cele zece reguli religioase care au o semnificaţie de bază în creştinism şi
iudaism) (fig. 90 c0f : Cele zece porunci, pictură de Lucas Cranach cel Bătrân (1472-1553),
pictor german de la Renaştere ; fig. 90 c0g : Moise cu cele 10 porunci, pictură de Rembrandt
(1606-1669), pictor olandez, a trăit în perioada denumită "epoca de aur olandeză").
Textul lor se află în cărţile Ieşirea şi Deuteronomul din Vechiul Testament :
"Să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în
cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ !
Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu
zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al
treilea și al patrulea neam, Și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă
iubesc și păzesc poruncile Mele." Ieșirea (Cartea Exodului) 20:4-6.

Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze. Diferite scrieri sugerează că cel puțin o
parte a motivului pentru înlăturarea icoanelor pare să fi fost înfrângerile militare suferite în
luptele împotriva musulmanilor și o erupție vulcanică pe insula Thera. Este posibil ca
împăratul Leon să fi considerat această erupție ca o dovadă a mâniei lui Dumnezeu împotriva
adorării icoanelor de către Biserică. În timpul luptelor contra arabilor, Leon a observat
valorile puritane arabe care socoteau arta religioasă drept idolatrie și a crezut că imperiul
său va câștiga războiul dacă va proceda la fel.
În cadrul celui de-al doilea conciliu de la Niceea (în 787), iconoclasmul a fost declarat erezie și
s-a revenit la folosirea icoanelor.
EREZIA, este un termen istorico-religios şi teologic care desemnează un sistem de gândire
sau credinţe contrare unui sistem dominant.

ICOANELE ÎN PERIOADA ICONOCLASTĂ

Gustul pentru icoane era atât de puternic, de înrădăcinat în Imperiul bizantin încât
executarea lor a fost desigur continuată într-o clandestinitate relativă. Textele ne-au pastrat
amintirea unor pictori care au fost mutilaţi deoarece călcaseră interdicţiile imperiale : astfel,
în prima jumătate a secolului al IX-lea, călugarului Lazăr, zugrav de icoane, i s-au ars
mâinile cu fierul roşu.
Printre icoanele care au ajuns până la noi nici una nu a putut fi atribuită unor ateliere care
ar fi lucrat în acea epocă în interiorul graniţelor Imperiului bizantin. Altfel stau lucrurile în
Egipt, Siria şi Palestina, trecute sub dominaţia arabilor şi unde pictorii, scăpând de sub
autoritatea basileilor, lucrau în libertate. La mânăstirea Sinai se păstrează câteva icoane care
par să fi fost realizate atunci în aceste provincii.
Dar ele si-au imprumutat reciproc atâtea elemente încât cel mai adesea este cu neputinţă să
se atribuie cu certitudine uneia sau alteia dintre provincii aceste opere cu aspect destul de

7
popular, pictate în afara înrăuririi directe a artei din capitală, adică cea "oficială". Ele sunt
impregnate de o austeritate monahală (specific călugăresc, mănăstiresc) şi de un aspect de
asprime expresionistă, accentuată încă şi mai mult de duritatea unui colorit destul de sarac,
în care predomina net roşul, galbenul şi verdele.

Reprezentarea iconografică a lui Hristos pe Cruce cunoaşte două tradiţii principale în arta
bizantină. În tradiţia anterioară, care merge până în sec. VI, crucificarea este reprezentată
înfăţişând un "Hristos viu" (Christus triumphans) cu ochii deschisi, având un caracter
maiestuos şi solemn. Miniatura aflată în Evanghelia siriaca (an 586) (fig. 90 c0h) a călugarului
Rabula şi pictura murală din biserica Sfânta Maria Antiqua de la Roma (sec. V) (fig. 90 c0i)
reprezintă exemplele cele mai cunoscute.

În tradiţia ulterioară, Hristos cel viu este înlocuit cu Hristos mort cu ochii închisi (Christus
patiens). Aceasta reprezentare a rămas caracteristică pentru epoca artei bizantine post-
iconoclaste. Printre monumentele binecunoscute putem enumera o cruce dintr-o psaltire (sec.
IX) aflată în mânăstirea Pantocrator din Muntele Athos (fig. ?) şi mozaicul bisericii
mănăstirii din Daphni (sec. XI), în Atena (fig. 90 c0j-c0k).

Iconodulii (adepţi al cultului icoanelor), inspiraţi de teoriile mucenicului Nichifor (a trăit în

sec. al III-lea) şi Sfântul Teodor Studitul (759-826), înţelegeau prin aceasta să pună accentul
pe natura umană a lui Hristos, de a cărei nerecunoaştere îi acuzau pe adversarii lor
iconoclaşti.

Texte aparţinând unor autori creştini antici vorbesc deja despre Hristos mort, cu ochii închişi
(Alexandru al Alexandriei sec. IV) şi indica faptul ca El (Hristos) i-a inchis în momentul
morţii (Ipolit Romanul). Însă aceste texte nu sunt în general reţinute de către savanţii
contemporani care consideră un alt text, datând din sec VII, "Călăuza" Sfântului Anastasie
Sinaitul, ca fiind primul izvor al reprezentării lui Hristos mort cu ochii închişi. Lucrarea
conţine o diagrama despre forma crucii şi această imagine a jucat un rol decisiv în dezbaterile
dintre Anastasie şi adversarii sai, "teopashiţii" (Teofania = apariţie, sau manifestare a
divinităţii sub formă materială în faţa oamenilor). Scopul său era să demonstreze concepţia
potrivit căreia Hristos în moartea sa a fost om desăvârşit şi că El nu a murit decăt potrivit
naturii omeneşti.

Anastasie era egumen (persoană care conduce o mănăstire, stareţ) al Mănăstirii Sfănta
Ecaterina de pe Sinai în sec. VII. A călătorit mult în Egipt, în Palestina şi în Siria, unde a
avut numeroase întâlniri şi controverse cu nestorienii (adepţii unei secte religioase care negau
natura divină a lui Hristos) şi monofiziţii (monofizism = erezie creştină care admite existenţa
unei singure naturi a lui Hristos, fie divină, fie umană). Acestea sunt cuprinse în cartea sa
principală, "Călăuza".

8
Din cauza iconoclasmului, imaginea originală a crucii aflată în "Călăuza" nu ni s-a păstrat.
Ea diferă de la un manuscris la altul. Câţiva savanţi contemporani, cum ar fi Hans Belting şi
Christa Belting-Ihm, consideră această imagine drept prima reprezentare a lui Hristos cu
ochii inchisi.

Anna D. Kartsonis a studiat numeroase manuscrise ale "Călăuzei". În opinia sa, acestea
atestă o relaţie directă între doctrina hristologică a morţii lui Hristos şi reprezentarea
figurativă. În consecinţă ea aproba de asemenea ideea potrivit căreia putem afla în ce constau
reprezentarile Crucificării cu ochii închişi potrivit “Călăuzei”.

Renaşterea paleologă (secolul al XIV-lea)

Deşi sub dinastia Paleologilor (1259-1453) începe decăderea Imperiului bizantin, arta
păstrează o notă de splendoare şi fast. Fresca înlocuieşte complet mozaicul şi este dispusă pe
toată suprafaţa peretelui. Subiectele sunt îmbogăţite cu noi episoade din viaţa lui Iisus sau
ale sfinţilor. Personajele sunt surprinse în mişcare, concretizată prin gesturi avântate, libere,
falduri fluturânde. Chipurile sunt mai puţin severe, mai delicate, iar paleta cromatică este
rafinată, cu efecte pitoreşti. Treptat se produce desprinderea şcolilor naţionale de pictură de
sub influenţa bizantină, fiecare evoluând pe un drum propriu.

Împăratul Mihail al VIII-lea, întemeietorul ultimei dinastii bizantine, cea a Paleologilor, a

reconstruit unitatea politică a Imperiului bizantin. Totuși, statul intră în declin din cauza mai
multor probleme de ordin economic și politic. Bulgaria și Serbia luptau pentru înființarea
regatelor independente de imperiu. Turcii ocupaseră provinciile din Asia Mică, apoi toată
Peninsula Balcanica, cucerind Serbia, Bulgaria, Grecia și în 1453 Constantinopolul. În
arhitectura ecleziastică, în locul monumentalității, la fel ca și în perioada anterioară, își face
apariția construcția de dimensiuni mici precum și atmosfera discretă. Centrul de greutate al
artei bizantine se mută de la Consantinopol la Mistra (oraş în Grecia) și pe Muntele Athos.
După căderea imperiului în anul 1453, arta și cultura bizantină va fi preluată de către statele
din Balcani și de către Rusia, unde vor fi construite numeroase biserici după modelul celor
bizantine.

Moştenire

Moștenirea arhitecturii bizantine este de necontestat, mai ales în Peninsula Balcanică și în

Rusia. În Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, România și Rusia există o serie de biserici în stil
bizantin. Arhitectura islamică, mai ales arhitectura otomană, a fost influențată de
construirea unor moschei după modelul bisericilor bizantine. În timpul Renașterii din
Europa secolelor XV-XVI au fost construite biserici inspirate de modelul celor bizantine. De
asemenea, în secolul al XIX-lea a început Mișcarea Neobizantină, ce promovează construirea
unor edifici moderne în stil bizantin.

9
STILUL NEOBIZANTIN

Stilul neobizantin, derivat din stilul bizantin, a fost legat inițial de arhitectura religioasă, dar
maniera s-a extins ulterior și la clădiri laice. Caracteristicile principale ale bisericilor
neobizantine sunt planul în cruce (cruce greacă înscrisă, cu turla pe naos), forma de dom
datorată dimensiunilor, fațadele în asize alternante (straturi de zidărie orizontale de
cărămidă şi piatră), arce semicirculare, coloane, decor ceramic. Stilul neobizantin este
răspândit în multe țări ale lumii : Belarus, Belgia, Canada, Cehia, Franța, Georgia, Grecia,
Țările de Jos, Polonia, Rusia, Bulgaria, Spania, Ucraina, Statele Unite ale Americii, ș.a.
Pentru statele din centrul și estul Europei, neobizantinul a devenit o parte a arhitecturii
naționale, fiind regăsit în Serbia, Bulgaria, România și, sporadic, în Grecia.
Arhitectura neobizantină a avut o largă răspândire pe tot cuprinsul spaţiului românesc în
arhitectura religioasă. Dar, stilul neobizantin nu este prezent doar în ambianţa românească
ci în tot spaţiul balcanic şi ortodox, Grecia, Serbia, Bulgaria, precum şi în Rusia. Explicaţia
se găseşte în rolul politic pe care biserica l-a avut în crearea statelor din Balcani. Sporadic
edificii religioase au mai apărut şi în arhitectura occidentală cel mai cunoscut exemplu fiind
bazilica "Sacré Cœur", pe colina Montmartre din Paris.

Bibliografie

- Beckwith, J. - Early Christian and Byzantine Art, New Heaven, 1993 ;

- Cormack, R. - Byzantine Art, Oxford, 2000 ;
- Durand, Jannick - Arte Bizantina, KeyBook/Rusconi Libri srl., 2001 ;
- Evans, H.C., ed. - Byzantium: Faith and Power (1261 - 1557), New York, 2004 ;
- Evans, H.C., ed. - The Glory of Byzantium, New York, 1997 ;
- Delvoye, Charles, Arta bizantină, traducere de Florica-Eugenia Condurachi, Editura Meridiane, Bucureşti,
1976.
- Iconoclasmul bizantin : dosarul arheologic, André GRABAR, Editura Meridiane, 1991.
- Istoria Bisericii Universale, vol. I – Editura Institutului Biblic şi de Misiune a BOR, Bucuresti, 1993 ;
- Teologia icoanei, Leonid Uspensky - Editura Anastasia, Bucuresti, 1994 ;
- Icoana lui Hristos, Christoph von Schonborn - Editura Anastasia, Bucuresti, 1996 ;
- Iconologia bizantină între politica imperială şi sfinţenie monahală, Studiu introductiv de Diac. I. Ica jr., Editura
Deisis, Alba Iulia, 1994.

ARTA ROMANICĂ (încep. sec. XI până în a doua jumătate a sec. XII)

10
Odată cu apariția stilului romanic, prin anii 1000, sculptorii abandonează statuile în ronde-
bosse (tehnică de realizare a unei sculpturi în trei dimensiuni (3D) care, spre deosebire
reliefurile înalte şi basoreliefurile, ea nu este ataşată fizic de un fundal, ci se sprijină pe un
soclu, şi poate fi observată din orice unghi), optând pentru figuri adosate la portalurile
bisericești în interiorul acestora, lucrări menite să transmită credincioșilor neștiutori
principiile de bază ale creștinismului.

Caracteristică perioadei feudalismului consolidat, arta romanică reprezintă primul stil

artistic cu caracter internațional din cadrul culturii vest-europene. A evoluat în spațiul
Germaniei, Italiei, Franței și nordului Spaniei, ca o continuare a stilului preromanic. În
spațiul britanic stilul este adus de cucerirea normandă, fiind, deci, cunoscut sub numele de
stil normand.

Stilul romanic este arta caracteristică spațiului european occidental din secolele XI-XIII, cu
arhitectura ca gen principal de manifestare. Arhitectura romanică este dominată de
programul religios creștin. Stilul romanic a păstrat formele de tradiție romană, în care a
integrat elemente carolingiene și bizantine (fig. 90 c1-c10 ; c1 = faţada catedralei Saint-
Trophime, Arles, Franţa ; c2 = Basilica Notre-Dame d'Avenières, Laval, Franţa ; c3 =
Catedrala din Spire, Germania ; c4 = abaţia Sainte-Foy din Conques, Franţa ; acest timpan,
aceste basoreliefuri reprezintă Judecata de Apoi, realizat între 1150 şi 1250 ; c5 = faţada
catedralei Saint-Pierre, Angoulême, Franţa ; c6 = Sfântul Andrei şi Sf. Petre, frescă în
biserica semirupestră din Vals, Ariège, Franţa). Bisericile romanice sunt de tip bazilical (cel
mai adesea cu trei nave), caracteristice fiind zidurile masive, absidele semicirculare,
deschiderile în general mici și ancadramentele cu arc semicircular.

ARTA GOTICĂ

Stilul gotic apare în Europa Occidentală pe la începutul secolului al XII-lea, fiind

contemporan cu stilul romanic. Au apărut noi forme de sculptură, ca parte a arhitecturii,
marcând trecerea artistică de la arhaicul stil romanic la suplul și delicatul (complexul) stil
gotic.

Anterior, doar monarhii și Biserica comandau lucrări de artă, acum însă acestora li se adaugă
și elitele orașelor, care s-au îmbogățit din comerț sau cămătărie. Portretele donatorilor și
sculpturile funerare exprimau conștiința propriei valori. Ordinele călugărilor propovăduiau
cultul Fecioarei Maria. Alături de Judecata de Apoi și de întruparea lui Hristos, figura Maicii
Domnului a devenit o temă centrală. Din secolul XIV, numărul sculpturilor ronde-bosse a
crescut.

Începând din secolul XII, în urma cruciadelor (1096-1270), elementele stilistice din arta
bizantină și din tradiția clasică au ajuns în centrul și sudul Europei. Mozaicurile bizantine
erau foarte răspândite, în Veneția și în Sicilia. Modelele bizantine au inspirat pictura pe lemn
și frescele italiene și i-a influențat pe artiștii secolului XIV, ca Duccio di Buoninsegna (cca.
1255/1260-cca. 1318/1319 ; pictor italian din Sienna) și Giotto di Bondone (1267 sau 1266-
1337 ; pictor, sculptor şi arhitect italian din Florenţa), precursorii Renașterii, care le-au oferit
lucrărilor lor mai multă naturalețe și individualitate, de la zugrăvirea veşmintelor și
chipurilor la peisajele în locul fundalelor aurii tradiționale.
11
Cruciadele = fiecare din cele opt expediții militare întreprinse, la îndemnul Bisericii catolice
între 1096 și 1270, în care armatele occidentale vizau eliberarea Ierusalimului de musulmani,
sub motivul eliberării mormântului lui Hristos din Ierusalim de sub ocupația musulmanilor.

Picturile pe lemn, în contrast cu cele murale, erau folosite mai ales la altare și la lucrările
devoționale (care ține de practicarea unui act sacru).

Bisericile gotice aveau puțin spațiu pentru picturile murale, cu excepția coloanelor și bolților.
De aceea s-au dezvoltat monumentalele ferestre cu vitralii. S-au remarcat frescele lui Giotto
la Basilica San Francesco în Assisi și la Santa Croce la Florența (fig. 91a-g ; a-e = Basilica
San Francesco, Assisi ; f-g = Biserica Santa Croce, Florenţa) și picturile murale ale lui
Ambrogio Lorenzetti (cca. 1290-1348 ; pictor italian din Sienna) în Palazzo Publico din Siena
(fig. 92 a-b= Alegoria Bunei Guvernări). Spre deosebire de acesta, construcțiile nu mai sunt
greoaie, întunecoase, ci înalte, zvelte, cu interiorul bine iluminat. Printre noile elemente
introduse în arhitectură se situează : bolta pe ogive (nu pe arce semicirculare) (fig. 93 a-c ; a)
catedrala Saint-Gatien la Tours, Franţa ; b) catedrala de la Reims, Franţa), arcul butant (fig.
94 a-b = construcţie de susţinere în semi-cerc, la exterior, o boltă, un zid, etc.; catedrala de la
Amiens şi Notre-Dame din Paris) și ornamentația inspirată din natură.

S-au realizat construcții impresionante ca: Notre-Dame de Paris (fig. 95), catedrala din
Chartres (fig. 96), Sainte-Chapelle (Paris) (fig. 97 a-b), domul din Köln (fig. 98 a-d ; 157 m =
a 2-a ca înălţime după catedrala de la Ulm din Germania = 161,5 m), catedrala din
Magdeburg, în Germania (fig. 99 ; prima catedrală gotică din Germania), Catedrala
Westminster, Catedrala Canterbury, Anglia (fig. 100), Domul din Milano (fig. 101). În
România, sunt celebre edificiile gotice din orașele Transilvaniei: Biserica Neagră din Braşov
(fig. 102), Biserica Sfântul Mihail din Cluj (103), Biserica Sfântul Bartolomeu din Brașov (fig.
104) și multe altele.

Aceeași tendință spre verticalitate poate fi regăsită și în cadrul picturii și sculpturii : sunt
reprezentate în special personaje religioase sau politice în atitudini dinamice, pline de viață
și dramatism.

STILUL CURTENESC

În anii 1400, în Alpi, în Boemia, Franța și Burgundia flamandă debutează delicatul și

elegantul stil curtenesc al goticului. Subiectul predominant era Madona, curbată în formă de
"S" și în veșminte largi. Pe lângă obișnuitele lucrări religioase, erau împodobite tot mai multe
manuscrise laice, activitate realizată nu numai în mănăstiri, ci și în ateliere orășenești. Frații
Limburg au ilustrat o carte de rugăciune pentru Ducele de Berry. Miniaturile din lucrarea
Tres Riches Heures du Duc de Berry denotă plăcerea de a povesti, încântarea de a înfățișa
frumusețea naturii și satisfacția de a nota detalii precise. În perioada goticului târziu, s-au
remarcat artiștii precum Tilman Riemenschneider din Germania (Jelirea lui Hristos), Veit
Stross din Transilvania (Moartea Fecioarei), care au creat sculpturi în lemn de o mare
expresivitate, sau prin naturalismul lor, pictorii ca Robert Campin (1378-1444 ; pictor
primitiv flamand) și Jan van Eyck (1390-1441) anticipau deja stilurile care aveau să apară
odată cu Renașterea, prin naturalismul picturilor lor.

12
Bibliografie :

Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
1976 ;
LAROUSSE, Istoria Artei, coordonatori, Albert CHÂTELET, Bernard-Pilippe GROSLIR, Buvureşti, 2006.

13