COLEGIUL NAȚIONAL GHEORGHE ȘINCAI

PROIECT LA ISTORIE

LIGA NAȚIUNILOR (SOCIETATEA NAȚIUNILOR) și

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (ONU)

Profesor:
DAVID DANIEL

CRISTINA MIHAELA BRATU

Clasa a XI-a B

pag. 1/ 6
LIGA NAȚIUNILOR (SOCIETATEA NAȚIUNILOR)

Liga Naţiunilor, cunoscută sub numele şi de Societatea Naţiunilor, a fost organizaţia

interguvernamentală creată prin Tratatul de la Versailles, în iunie 1919.
Reunită pentru prima dată la 10 ianuarie 1920, la Londra, Societatea Naţiunilor şi-a
stabilit sediul la Geneva în luna noiembrie a aceluiaşi an.
Liga Naţiunilor a fost prima organizaţie care încerca să obţină o relevanţă universală
pentru ordinea politică de după Primul Război Mondial.
Printre cele 44 de state fondatoare ale societăţii care a premers Organizaţia Naţiunilor
Unite s-a numărat şi România. Nicolae Titulescu a fost delegat al României începând din
1921 şi a fost ales, doi ani consecutiv, în 1930 şi 1931, în funcţia de preşedinte al Adunării
generale a acestui for internaţional.
Ţările membre erau reprezentate într-o Adunare Generală care se ocupa cu
rezolvarea problemelor ce ameninţau pacea mondială, dar şi cu acceptarea noilor membri.
Exista un Consiliu permanent, format din reprezentanţii principalelor puteri, Marea
Britanie, Franţa, Italia şi Japonia şi din alţi patru membri aleşi pe termene fixe. În 1926,
Germania a devenit al cincilea membru permanent. Ulterior, când Germania şi Japonia au
părăsit Liga, acest statut l-a primit Uniunea Sovietică.
O curte internaţională de justiţie era creată la Haga pentru judecarea problemelor
dintre state. Mai multe comisii specializate au fost create pentru găsirea unor soluţii pentru
problemele care ameninţau pacea.
De asemenea, ca urmare a proiectelor iniţiate de Ligă, au luat naştere Organizaţia
internaţională a muncii, Comisia pentru Refugiaţi sau Comisia internaţională de cooperare
internaţională.

Lipsurile esenţiale
Neavând o forţă armată proprie, Liga Naţiunilor nu putea impune decât sancţiuni
economice. Dar cea mai mare problemă era că cei mai influenţi membri ai organizaţiei
preferau, în locul promovării sistemului de securitate colectivă, o politică ineficace, faţă de
state revizioniste precum Germania, Italia sau Japonia.
O altă problemă majoră a structurii a fost reprezentativitatea. Lipsită de cooperarea
americană încă de la început, Liga acceptă aderarea Germaniei în 1926 şi a Uniunii
Sovietice în 1934. Acceptarea acestor două state părea că ar putea întări organizaţia.
Liga Naţiunilor a beneficiat în acea perioadă de eforturile lui Gustav Stresemann,
ministru al afacerilor externe al Germaniei, şi ale omologului său francez, Aristide Briand.
Ei sunt cei care, în 1925, au semnat tratatul de la Locarno, prin care Franţa şi
Germania garantau frontierele instituite de tratatul de la Versailles;însă era vorba doar de
frontierele din vest, ale Belgiei, nu şi de cele din est - ţări precum Polonia, îngrijorată de
posibile pretenţii teritoriale din partea Germaniei, şi-au manifestat nemulţumirea faţă de
această înţelegere.
Apoi, în 1928, ţările semnatare ale Pactului Briand-Kellog acceptau interzicerea
războiului (fără a se fi stabilit şi sancţiuni în caz de încălcare a pactului). În 1929, planul
Young anulează practic toate despăgubirile pe care trebuia să le plătească Germania.
Liga Naţiunilor părea, în 1930, să fie un adevărat succes. Însă începutul crizei
economice va distruge întregul edificiu.

pag. 2/ 6
Loviturile date de Hitler, Mussolini şi Japonia
Victoria electorală a lui Hitler şi numirea sa în funcţia de Cancelar au fost un adevărat
coşmar pentru Ligă. În noiembrie 1933, el îşi retrage ţara din organizaţie sub pretextul
eşecului conferinţei mondiale pentru dezarmare şi al refuzului instituirii unei parităţi a
armamentului între Germania şi Franţa. Hitler începe apoi să încalce, pe rând, toate punctele
tratatului de la Versailles:ocupă şi reînarmează Renania în martie 1936, iar Franţa priveşte
neputiincioasă creşterea nivelului de agresivitate al ţării vecine fără să poată reacţiona,
nefiind sprijinită de Marea Britanie. Societatea Naţiunilor nu interzicea membrilor să intervină
militar, dar ei trebuiau să o facă pe cont propriu, cu armatele naţionale, lucru pe care nici
Franţa, nici Anglia nu erau dispuse să-l facă. Britanicii nu mai erau pregătiţi să fie jandarmul
lumii, cu atât mai puţin al Europei. Nu vor interveni nici în apărarea Cehoslovaciei, nici după
Anschluss.
În 1931, Japonia, membră a Ligii Naţiunilor, ocupa Manciuria, acţiune condamnată de
organizaţie, dar nu şi sancţionată într-un mod eficient. În 1935 a venit rândul Italiei să creeze
probleme. Dorind să-şi extindă imperiul colonial, ea a invadat Abisinia în octombrie 1935,
încălcând toate regulile dreptului internaţional. Condamnată oficial şi ameninţată cu sancţiuni
economice, Italia lui Mussolini părăseşte Liga Naţiunilor în 1937.
Într-un final, URSS este exclusă din organizaţie în decembrie 1939 după agresiunea
contra Finlandei.
Dacă principalele eşecuri ale Ligii sunt prea bine cunoscute, trebuie menţionate şi cele
câteva succese remarcabile obţinute între 1921 şi 1930: păstrarea insulelor Aaland sub
suveranitate finlandeză, delimitarea frontierei albaneze, împărţirea Sileziei Superioare între
Polonia şi Germania, internaţionalizarea portului Memel, referendumul de realipire a regiunii
Saar la Germania, sfârşitul sclavagismului în Liberia.
Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial nu a reprezentat sfârşitul organizaţiei,
chiar dacă obiectivul pentru care fusese înfiinţată încetase să mai existe. În schimb,
experienţa Ligii Naţiunilor a contribuit la înţelegerea de către statele lumii a necesităţii
existenţei unei organizaţii postbelice care să aibă ca principal scop pacea şi securitatea
internaţională guvernată de prevederi specifice consistente ale dreptului internaţional asumat
de toate părţile semnatare.
La 8 aprilie 1946, la Geneva, se desfăşura cea de-a 21-a Adunare a Ligii Naţiunilor,
prilej cu care lordul Robert Cecil, chiar unul dintre fondatorii organizaţiei, sublinia în discursul
final că eforturile Ligii Naţiunilor nu s-au risipit, fiind valorificate pentru închegarea noii
organizaţii postbelice: ''Liga a murit, trăiască Naţiunile Unite!''.
Prin votul unanim al părţilor, la 20 aprilie 1946, toate bunurile Ligii Naţiunilor, inclusiv
arhive şi biblioteci, au fost transferate Naţiunilor Unite, moment în care Liga Naţiunilor a
încetat să mai existe, pacea şi securitatea internaţională fiind obiectivul principal al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.

pag. 3/ 6
ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (ONU)

Scurt istoric
Denumirea de Naţiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în Declaration by
United Nations de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanţii a 26 de naţiuni au exprimat
angajamentul guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva Puterilor Axei.
Sediul principal al ONU se află la New York (United Nations Headquarters). Alte două
sedii majore se află la Geneva (United Nations Office at Geneva), în clădirea fostei Societăţi
a Naţiunilor (Palais des Nations) şi la Viena (United Nations Office at Vienna), în cadrul
Vienna International Centre.

Obiective
Obiectivele ONU, conform Cartei ONU, sunt următoarele :
 să menţină pacea şi securitatea internaţionale;
 să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului
 egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor la autodeterminare;
 să realizeze cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor internaţionale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea respectării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;
 să fie un centru pentru armonizarea eforturilor naţiunilor în realizarea acestor scopuri
comune.

Principii
În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU şi membrii săi trebuie să acţioneze în
conformitate cu următoarele principii:
 egalitatea suverană a tuturor statelor membre;
 îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei;
 soluţionarea diferendele internaţionale prin mijloace paşnice;
 abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva integrităţii
teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu
scopurile ONU;
 statele membre trebuie să acorde Organizaţiei asistenţă în orice acţiune pe care
aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU şi să se abţină de a da ajutor
vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de
constrângere;
 nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizaţia să intervină în chestiuni care
aparţin esenţial competenţei interne a fiecărui stat.

Documente fundamentale
În 1945, reprezentanţii a 50 de ţări s-au întâlnit la San Francisco pentru a elabora
Carta Naţiunilor Unite. Delegaţii au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentanţii
Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks
(SUA) în perioada august - octombrie 1944.
Carta prezintă drepturile şi obligaţiile statelor membre şi stabileşte organele principale
şi procedurile ONU. Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanţii celor 50 de
ţări.

pag. 4/ 6
Componenţă
În prezent, Organizaţia Naţiunilor Unite numără 193 de State membre.
Limbile oficiale ale ONU sunt: arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă.

Organe principale
Sistemul ONU este format din şase organe principale:
- Adunarea Generală,
- Consiliul de Securitate,
- Consiliul Economic şi Social,
- Consiliul de Tutelă,
- Curtea Internaţională de Justiţie,
- Secretariat,
- precum şi agenţii specializate, programe şi fonduri de dezvoltare.

pag. 5/ 6
Bibliografie

https://www.historia.ro/ secțiune/ general/ o-organizație-sortită-eșecului-societatea-națiunilor

Maurice Vaisse „Dicționar de relații internaționale. Secolul XX”, Polirom 2008
Paul Robinson „Dicționar de securitate internațională”, CA Publishing, 2010
Stephanie Lawson - „Relații Internaționale. O scurtă introducere” CA Publishing, 2010

pag. 6/ 6