INTRODUCERE................................................................

1. PREZENTARE GENERALĂ..................................................................................................... 4

CAPITOLUL I ÎNFIRIPĂRILE DRAGOSTEI ȘI EUFORIA IUBIRII

– PREZENTARE GENERALĂ.......................................................7

1. La oglindă – Primele semne ale iubirii.................................................................................7

2. Pe lângă boi – simțămintele adînci ale iubirii....................................................................10

3. Spinul – alinarea durerii cu o doză de dragoste.................................................................13

4. Fatma – dragostea ce iartă și cruță pedeapsa cu moartea.................................................16

5. Rada – o nălucire vie”, un ideal feminin............................................................................18

6. La pârâu – feminitatea enigmatică intensifică curiozitatea flăcăului..................................21

7. Prahova – spirit vesel și strengăresc- prototipul feminin...................................................23

8. Dușmancele – valorile morale sunt mai depreț decât averea toată...................................26

CAPITOLUL II FATA PRIVITĂ PRIN OCHII FLĂCĂULUI.........29

1. PREZENTARE GENERALĂ.................................................................................................... 29

2. Amănuntul semnificativ al spiritului sprinteior – ghidușia fetei..........................................30

3. Iubirea pătimașă – „un dor de moarte..............................................................................32

4. Fidelitatea- virtutea de mare preț.....................................................................................35

CAPITOLUL III SUFERINȚA ÎN URMA DRAGOSTEI PIERDUTE

........................................................................................... 37

1. Reflecție asupra sentimentelor fetei în cadrul poeziilor......................................................38

1.1. Cântecul fusului - o succesiune de sunete triste.....................................................................38
1.2. Fata morarului – fata împovărată de remușcări.....................................................................41
 1.3. Cîntecul XVIII – imposibilitatea unei realizări a iubirii dorite..................................................43
1.4. Nu te-ai priceput – Mâhnirea fetei pricinuită de o neîmplinire a dragostei dorite................45
1.5. Doina, Sara – personificarea entității feminine ce plânge......................................................47
1.5.1. Doina- Întruchiparea sentimentelor trăite – prototipul feminin....................................47
1.5.2. Sara – o imagine a unei fete îndrgodtite și atitudinea ei când strălucirea dispare –
prototipul feminin....................................................................................................................................51

CONCLUZII....................................................................55

3
 INTRODUCERE

1. PREZENTARE GENERALĂ

Elaborată în condiții vitrege, opera poetică a lui George Coșbuc este considerabilă
nu numai sub raportul cantității, dar și sub acela al valorii și al importanței ei
istorice. Venită după dominația eminesciană, poezia lui Coșbuc a însemnat o
adevărată descătușare. Lirismul nostru și-a reânnoit și amplificat izvoarele,și e
meritul poetului transilvănean de a fi turnat sugestiile folclorului și alemarilor
modele ale poeziei universale în tipare de o înaltă și nepieritoare factură artistică. 1

Începând cu aprecierile criticului literar George Călinescu, voi prezenta astfel

atmosfera în care se vor desfășura descrierea ideilor legate de dinamica sentimentelor
feminine ilustrate în poeziile din volumul de poezii Fire de tort. :

Coșbuc este nu numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare,

profundoriginal, un vizionar, cu accent ardelean evident, al mișcărilor sufetești
sempiterne.

Perpessicius declară astfel sensibilitatea expusă în poeziile coșbuciene:

În poezia lui George Coșbuc s-au adunat toate izvoarele, comprimate veauri de-a
rândul, ale sensibilității ardelene. Aceasta, la sfârșitul veacului trecut, în anii
amurgului eminescian, ia aspectul unei izbucniri lirice de o rară intensitate. 2

Această lucrare urmărește mănunchiul elementelor afective al sufletul feminin,

aflate în poezia coșbuciană. Lucrarea încadrează aspectele afective din domeniul
personalității feminine, descoperind farmecul imaginii feminine în toata complexitatea sa.
Sufletul feminin este zugrăvit prin perspecriva sensibilitatății și trăsaturiilor umane, în care
se gasesc noțiuni de plăcut, frumos, curat, estetic, naiv, dulce, încantator, vioi, moral, dar și
compătimire, durere, reproș, remușcare. Filtrul constiintei feminine este activat, așa încât,
fata își cântărește și estimează gândurile deciziile pe care le ia sunt în concordanță cu
rezultatul acestora. Dumitru Micu afirmă că:

1
Perpessicius, Mențiuni critice, Editura Litera internațional, București- Chișinău, 2002, pagina 264 )
2
Perpessicius, Mențiuni critice, Editura Litera internațional, București- Chișinău, 2002, pagina 263
4
 În esența ei, întreaga operă poetică a lui Coșbuc este o expresie a sufletului robust.
Oricare ar fi sentimentele ce răscolesc o poezie sau alta, ele vădesc forță, sănătate
în interioară. Personajele în care poetul își obiectează sensibilitatea întrupează
vitalitatea poporului, trăind orice emoție, indiferent de caracterul ei, cu o
intensitate de care sînt capabile numai oamenii puternici. 3

O problema cu care se preocupă fata este iubirea și anexele sale. Iubirea este
prezentată în numeroase poezii a poetului Coșbuc, în diferite ipostaze ale etapelor
îndrăgostitei. Etapa inițială când fata simte primii fiori ai dragostei gândindu-se cum i-ar
sta ca femeie măritata (La oglinda), etapa cand e indragostită (Pe lângă boi, Spinul, La
pârâu, Balada) etapa cand suferă din cauza dezamăgirii în dragoste și a pierderii dragostei
(Fata morarului, Nu te-ai priceput, Cântecul fusului).
Uneori sentimentul iubirii, ce îl are fata pentru baiat este zadarnic în ochii baiatului,
nepriceput de fel , atunci compasiunea față de suferința fetei este simțita in vocea eului
liric. O. Densusianu estimează sentimentul trăit de omul coșbucian :„Exultat sau cu ochii
în lacrimi, omul coșbucian își trăiește sentimentele cu o intensitate de care nu sunt capabile
decât naturile tari.” 4
Ansamblul proceselor afective feminine sunt valorificate prin prezența judecății
mintale ale fetei îndrumându-și trăirile sufletești către idealul iubirii.
Aproape în toate poeziile lui Coșbuc, fata este pusă în cadrul natural și protector al
satului și al împrejurimilor lui. O atmosferă veselă , vie, pitorescă, susținută de esența
substanțială a datinilor și obiceiurilor populare- momente din viața satului cum ar fii: hora,
mersul la biserică Duminica și dragostea de țara. Un cadru vegetal- lanuri de grâu, fragi,
iarbă, dumbravi, diferite flori (cicoare, crin, flori de mai, maci) tufiș, plopi, salcii, capsuni,
codrul verde, lunci, cladiri publice- moara, (loc unde este adesea întâlnită dragostea sau
dezamăgirea în dragoste- dragostea ce plăsmuiește durere sufleteasă), animale și păsări
(boi, randunele) ape, râuri- un cadru rustic. Maria Codreanu citează: „Sentimentul de iubire
al personajului feminin este adesea cântat cu un mare respect și reverența de eul liric.”5
Poeziile ce au ca temă iubirea, evoca trăirile sufletestii: patimă, sfială, inocentă,
ezitare, curiozitate juvenilă(La oglindă), mâhnire, ciudă (Nu te-ai priceput) a-șa încât îl
face pe cititor să simtă împreună cu fata aceste izbucnirii sufletești ale inimii. Nicolae

3
Dumitru George Coșbuc de Dumitru Micu, Editura Tineretului, paginile 75, 76Micu,
4
Maria Codreanu, Biblioteca critica, George Coșbuc , Prefața, antologie, note, tabel cronologic și
bibliografie selectivă de Maria Codreanu ; Editura Eminescu, 1982, București, Piața Scânteii 1 ; pagina 69.
5
Maria Codreanu, Biblioteca critica, George Coșbuc , Prefața, antologie, note, tabel cronologic și
bibliografie selectivă de Maria Codreanu ; Editura Eminescu, 1982, București, Piața Scânteii 1 ; pagina 290.
5
Manolescu afirmă urmărtoarele: „Coșbuc e actor, interpret, intrând în pielea unor personaje
și reproducându-le comportamentu și vorbirea”.6
Iubirea este prezentată ca sentiment sincer și natural, ceva firesc, ce inunda viața
omului care traiește la sat, totul în armonie cu natura .
În idile nu sînt doar răsfrînte sentimente convenționale ci adevăratele
sentimente omenești7.

6
Nicolae Manolescu , Istoria critică literaturii române (5 secole de literatură), Editura Paralela 45, Pitești,
2008, pagina 507.
7
C. Dobrogeanu Gherea, Poetul Țărănimii, Editura Viața Românească, 1920, pagina 5

6
 CAPITOLUL I
ÎNFIRIPĂRILE DRAGOSTEI ȘI EUFORIA IUBIRII – PREZENTARE
GENERALĂ

Poeziile ce exprimă o delicatețe a sentimentului feminin ce lasă să iasă în evidență

iubirea ce parcurge o stare greu de definit, dar atinge, însă, climaxul fericirii absolute.
Poeziile acestea sintetizează atitudinea fundamentală a iubirii și surprinde printr-o exacitate
definitorie complexitatea sentimentului iubirii în ipostaza de fată nou cunoscătoare sau
deja implicată în universul dragoste. Viziunea romantică e susținută de atitudinea fetei
îndrăgostite ce inima-i vibrează la aspirația unei iubiri pure și eterne. Fata visează la un
ideal al fericirii împlinit doar prin iubire – o dorință învăluită în mister. Lumea ei
imaginară, e o lume a iubirii concrete și sincere. Poeziile, ce vor fi reprezentate, sunt în
majoritatea lor susținute de monologul fetei ce este implicată în atmosfera idilică a iubirii o
imensă implicare emoțională
Dragostea - Sentimentul cel mai mult controversat și cel mai mult discutat.
Zugrăvit în toate componentele artei: poezie, proză, teatru, muzică, pictură, sculptură etc.
Este sursa ce ține în viață întreaga planetă, cea mai puternică forța din univers, cum zice
Moliere. Miguel de Unamuno spune că Dragostea e un extaz care ne scoate din noi
înşine. 8Așa și fata din poezia La oglindă este supusă curiozități ce se naște în mintea-i, de
a simți acest extaz al dragostei. În poezia Pe lângă boi dragostea izbucnește ca un vulcan
în inima fetei, determinând-o să se comporte ciudat, neatent cu ce este în jurul ei. Văzându-
l pe cel la care ea visa, se produce o erupere de sentimente fermecătoare in inima ei
năucind-o, determinînd-o să se oprească în prag făra a acționa în vederea unui salut sau
unei urări de zi bună.

1. LA OGLINDĂ – PRIMELE SEMNE ALE IUBIRII

Începând cu afirmația criticului Dumitru Micu înfiriparea dragostei e observată

astfel:
8
http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=dragoste
7
 Coșbuc surprinde dragostea în toate fazele ei. prima este faza înmuguririi tainice a
sentimentului. O fată stă în fața oglinzii. Copilăresc, răsfățul ei trădează începutul
preocupării de a plăcea. Cunoscând deocamdată doar jocul de-a dragostea, frageda
fată dorește iubirea propriu-zisă. Ar vrea să afle ,,cum stau cei dragi de vorbă,
gură-n gură” și se întreabă cu nevinovăție (sau poate cu naivă șiretenie) ce o fi
știind o nevastă, mai mult decît fata jună. 9

Ea se asigură că nu este văzută de nimeni, sentimentele fetei explodează ca un foc

de artificii luminând orizontul ei interior și aducându-i o stare de euforie. În naivitatea ei
se întreabă cum i-ar sta nevastă. Apreciindu-și frumusețea se simte iubită de mama ei ce o
răsfață cu șorț cu flori. Își prezintă frumusețea ca un aspect care aduce bucurie mamei, în
special - poate să se mândrească cu acest chip frumos de fată ce face parte din ea.( Mă
gândeam eu că-s frumoasă!/ Dar cum nu! Și mama-mi coasă/ Șorț cu flori, minune mare-/
Nu-s eu fată ca oricare:/ Mama poate fi făloasă/ Că mă are.)

În poezia La oglindă se prezintă un tip de fată cu atâta frăgezime și o poezie așa

de delicată, cum se poate întâlni la cele mai multe eroine din poeziile lui
Shakespeare și poate niumai la acestea. 10

Fata vede partea frumoasă a unui om căsătorit, nebănuid prin ce încercări trece
acest om căsătorit, câte probleme se ivesc și câtă nevoie de atențe presupune a fii o soție și
o mamă. Pregătindu-și atmosfera de amuzament și de curiozitate se uită in oglindă
admirându-se. Este uimită cât de frumoasă s-a făcut. Și pentru a-și evidenția mai mult
frumusețea își pune o floare la ureche. (Iată-mă! Tot eu cea veche!/ Ochii? Hai, ce mai
pereche! Și ce cap frumos răsare!/ Nu-I al meu? Al meu e oare?/ Dar al cui! Și la ureche/
Uite-o floare.) Punându-și năframa, se vede în imaginația ei, ca printr-un nor de ceață, o
femeie căsătorită, iubită de soțul ei, simțind fiorii fericirii. Frumusețea care o posedă o face
încrezătoare într-un viitor frumos, plăcut, plin de farmecul iubirii. Gingășia fetei și
ingenuitatea fetei dar și gesturile ei delicate, toate acestea sunt de o finețe fermecătoare,
descrise într-un monolog plin de energie. Ne dăm seama că ea e o fată educată și prețuită,
toate acestea sunt sugerate de glasul mamei în aceste versuri ,,Ce-mi tot spun ei mie!/ Am
și eu numai o fată,/ Și n-o dau să fie dată;/ Cui o dau voiesc să fie/ Om odată”
Mama, ca de fiecare dată, încearcă să-i croiască un viitor fetei, învățând-o să fie
harnică deoarece, hărnicia o face pe fată mai frumoasă și atrăgătoare, nobilându-i
caracterul. (Mama-mi dă învățătură/ Cum se țese-o pânzătură) Fata își dă seama că
munca e importantă dar e nevoie și să iubești și să fi iubit, deasemenea.(N-am să țes doar

9
George Coșbuc de Dumitru Micu, Dumitru Micu, editura Tineretului, pagininile 61, 62
10
Biblioteca critica, George Coșbuc , Prefața, antologie, note, tabel cronologic și bibliografie selectivă de Maria
Codreanu ; Editura Eminescu, 1982, București, Piața Scânteii 1 ; pagina 98-99
8
viața-ntreagă!/ Las` să văd și cum se leagă/ Dragostea- dar știu eu bine!/ Din frumos ce-l
placi ea vine-/ Hai, mă prind feciorii dragă/ Și pe mine!) Răsfățându-se cu alintările ei ,
copila este dominată de dulceața entuziasmului. Privindu-se prin ochii imaginației se vede
prinsă în jocul dragostei , simțind-o venind din frumosul ce-l place. Componenta
motivațională a sentimentelor afective, ce se revarsă în inima fetei, este cauzată maturității
fetei. Ea conștientizează faptul că există o energie emoțională ce declanșează acest
simptom al dragostei. ( Dragostea- dar știu eu bine!/ Din frumos de-l placi ea vine-)
Devine preocupată cu gânduri plăcute despre culorile încântătoare ale primelor senzații
dezlănțuite de iubire. Prinsă în cercul dragostei nemărginite s-ar pierde în frumusețea
dorului purtat. Implicarea emoțională înglobată în sfera dragostei absolute se răsfrânge în
imaginația fetei mergând până acolo încât simte, parcă, cum e ținută de peste brâu de alesul
inimii ei, dar el ,,nătîng” sau îndrăzneț se lasă în iureșul sentimentelor permițându-și să o
strângă cu ambele brațe la pieptu-i de dor. Chiar certându-l nu se supără ci îi cere mai mult,
un sărut. ( Brațul drept dacă-l întinde/ Roată peste brâu te prinde/ Și te-ntreabă: ,,Dragă,
strângu-l ?”/ Și tu-l cerți, dar el, nătângul,/ Ca răspuns te mai cuprinde/ Și cu stângul.//
Iar de-ți cere și-o guriță-)
Tresare din visare când aude ceva că se mișcă afară, nu e decât bătaia vântului, oh!
ce bine, oftează fata, temându-se că va afla cineva de năzuințele ei, s-ar fi simțit rușinată.
Punându-și și cosița, salba , brâul , toate, un adevărat port de nevastă. Ce fericită e. Când se
uită în oglindă se îmbujorează și se miră cât de frumoasă e. I se face drag de ea. Se
reflectează în oglindă de parcă și-ar vedea sora geamănă, admirând-o cât de frumoasă e,
sărutând-o. Pentru ea este o mare bucurie să-și descopere personalitatea, încurajându-se,
astfel, pentru evenimentele frumoase ce vor veni în viața ei, cum ar fi: îndrăgostirea de
alesul inimii ei și căsătoria, dealtfel. Temându-se să nu se dea de gol prin purtarea sa
reflectată în oglindă (Tu mă poți oglindă, spune/ Să mă spui! Tu ai, surată,/ Gânduri
bune.)
Ea simte că perioada pubertății e la final și acum începe o altă perioadă din viața ei,
cea a maturității și cunoașterii reflectate prin prisma oglinzii. Aici, oglinda este un simbol
al transpunerii fetei într-o altă etapă a vieții, cea a lumii mature, anticipă o etapă din viața
ei, una definitorie, cea a căsătoriei. O etapă de lungă durată în comparație cu cea de copil,
adolescență. Teama fetei, ca mama ei să descopere că ea se gândește la măritiș se îmbină
adesea cu această căutare a descoperirii individualității personale prin observarea
frumuseții, încântată își privește chipul-i frumos în oglindă chicotind. Bunica o previne și îi
spune că e greu a fi nevastă, sugerând că nevasta e întâmpinată adesea de probleme și
9
greutăți , pe cînd fata jună nu e îngrijorată de ziua de mâine, fata se miră și nu înțelege,
rămânând la aceeași idee că tot mai bine să fi nevasă.(Că mi-a spus bunica mie/ Că
nevastă una știe/ mai mult decât fata, juna,/ Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna-/ Și mă mir eu
ce-o să fie/ Asta una! ) Poezia continuă cu acest frumos portret al fetei, plină de viață, cu
acel aer ștrengăresc al tinereții, al unei adolescente ce împrăștie în jurul său mireasma
frumosului senin. Portretul feminin țărănesc este gata împodobit, năframă, salbă, brâu,
testemel, șorț, toate sunt așezate frumos transformând acest frumos chip jun într-o
adevărată nevastă, și ce mult se apreciază. Se sperie la gândul că mama era cât pe ce să o
vadă pe geam în astfel de ipostază, se grăbește să pună toate la locul lor. Inima îi bate
alertat de spaimă, încercând cu toate forțele să se miște cât se poate de repede pentru a fi
gata cu toate înainte ca mama ei să intre pe ușă. Când termină de pus toate la locurile lor își
dă seama că degeaba se sperie atât de tare că va fi prinsă în faptul săvârșit, mama ei
începuse o discuție cu vecinele de la poartă. (Ce să fac? Unde-mi stă capul?/ Grabnic, hai
să-nchid dulapul/ Să mă port să nu mă prindă./ Salbă jos! Și-n cui oglindă!/ Ce-am uitat?
Închisă ușa / De la tindă.// Intră-n casă? O, ba bine,/ Și-a găsit niște vecine,/ Stă la sfat…
toată-s văpaie!/ Junghiul peste piept mă taie;/ Doamne, de-ar fi dat de mine,/ Ce bătaie!)
Dobrogeanu Gherea formulează astfel imaginea copilei cochete:

Fata cu chip frumos … își pune toate gândurile simple, dorințele naive, dorințele
ce se deșteaptă într-un trupșor tânăr, frumos și plin de viață. Și cât de vioaie, cât de
drăgutță, cât de grațioasă apare această fată în mișcările pline de grații ale unei
pisicuți frumoase. În de-alungul poeziei întregi sînt răsfățate gândurile și visurile
tinerrții provocate de simțimintele dragostei ce de-abia se deșteaptă într-un trupșor
copt de soare… Visurile în această primă fază a dezvoltării sentimentale nu pot fi
decît și mulțămir… e o debordare de mulțămire și bucurie pentru propria-i
frumuseță.11

2. PE LÂNGĂ BOI – SIMȚĂMINTELE ADÎNCI ALE IUBIRII.

O fată cuprinsă de patima iubirii, puternic marcată de intensitatea și forța celui mai
necruțător sentiment omenesc, iubirea. Se comportă ciudat în fața acestui simțământ,
uimită de forța puternică a acestui sentiment, o forță devastatoare ce îi pricinuiește fetei
stângăcie, neputându-o controla. Iubirea degajă asupra fetei o energie care o ridică de la
țesut, fără să-și dea seama, când îl vede pe iubitul ei, trecând pe lângă casa ei , mergând la
arat. Poezia încadreaza această parte dintr-o poveste de dragosrte , într-o frumoasă parte a
zilei, dimineața- cum se spune în popor: ziua bună se cunoaște de dimineața, așa și cei doi

11
Poetul Țărănimii, C. Dobrogeanu . Gherea, editura Viața Romînească, 1920, pagina 9
10
îndrăgostiți se văd de dimineață, împletindu-și dragostea întrun mănunchi de flori
nemuritoare ce-și împrăștie mireasma în jur exprimând bucuria ce o simte doi îndrăgostiți
când se revăd.
Hărnicia este o calitate pe care o posedă cei doi, fiecare e ocupat cu ceva util și
nobil, ea se ocupă cu țesutul la război, iar el se duce să are pământul pentru o recoltă
bogată și binecuvântată de o muncă nobilă, capabilă de sentimente înalte. Un proverb
spune că ,, omul harnic nu piere niciodată, întotdeauna știe să-și agonisească viața”.
Biblia afirmă în capitolul 30 al cărții Pildele lui Solomon astfel :

Femeia harnică este mai de preț decât mărgăritarele, ,, cine poate găsăi o femeie
virtuasă? Prețul ei trece mărgeanul. Într-însa se încrede inima soțului ei, iar
câștigul nu-I va lipsi niciodată. Ea face bine și nu rău în tot timpul vieții sale: ea
caută lână și cânepă și lucrează voios cu măna sa. Ea se scoală dis-de-dimineață și
împarte hrana în casa ei și dăporunci slujnicelor. Gândește să cumpere o țariă și o
dobândește; din osteneala palmelor sale sădește vie. Ea își încinge cu putere
coapsele sale și își întărește brațele sale.ea simte că bune câștigul ei; sfeșnicul nu
se stinge nici noaptea. Ea pune mâna pe furcă și cu degetele sale apucă fusul. Ea
ăntinde mâna spre cel sărman și brațul ei spre cel necăjit. N-are teamă pentru cei ai
casei sale în vreme de iarnă, căci toți din casă sunt îmbrăcați în haine stacojii. Ea
își face scoarțe; hainele ei sunt de vison și de porfiră. Cinstit este bărbatul ei la
porțile cetății, când stă la sfat cu bătrânii țării. Ea face cămăși și le vinde, și brâie
dă neguțătorilor. Tărie și farmec este haina ei și ea râde zilei de mâine. Gura și-o
deschide cu înțelepciune și sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei. ea vegează la
propășirea casei sale și pâine, fără să lucreze ea nu mănâncă. Feciorii săi vin și o
fericesc, iar șoțul ei o laudă: ,, multe fete s-au dovedit harnice, dar tu le-ai întrecut
pe toate!”12

Observăm că această tânără îndrăgostită este plină de farmecul hărniciei, se

pregătește pentru o adevărată familie. Împletește cele două mari valori omenești iubirea și
dragostea, astfel ea este tipul de femeie ideală, pusă pe fapte mărețe. Cel ce o iubește, o
iubește pe bună dreptate.
Dorul pe care i-l păstrează în inimă iubitul ei, se datorează frumuseții sale
sufletești. În graba mare de a-și vedea iubitul încâlcește tortul, sparge un geam și se înțeapă
într-un cui. (Și cum țeseam, nici n-am știut/ Cum am sărit și m-am zbătut/ Să ies de la
război.// Și-atâta tort mi-am încâlcit/ Și-n grabă am spart un geam )Se implică foarte mult
emoțional încât e atentă doar la dragostea întruchipată în persoana iubită ce trece pe lângă
casa ei. ea însăși se își zice că e tulburată din cauza acestui sentiment puternic al dragostei
ce-i pricinuește buimăceală. Și ce voia de la el, doar să-l salute și să-l întrebe cum a dormit.
(Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam,/ Dar era-n zori, și eu voiam/ Să-ntreb cum a
dormit.) Din prea plinul iubirii sale și îndemnat de instincte, feciorul execută acte

12
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=63&cap=31 , 25. 05.2015
11
determinate de sentimentele de afecțiune ce le are pentru iubita lui dragă. Deși ea se ferește
să fie prinsă în brațele înfierbântate de dragoste ale băiatului și sărutată. Se teme și evită
acestă sărutul chiar dacă inima o îndeamnă să se lase dusă de simțul acesta puternic afectiv.
Mai târziu îi pare rău, mâhnindu-se de faptul că băiatul va suferi adânc din pricina
respingerii acestui act, poate neînsemnificativ și simplu, al sărutului. Se poate sugera că nu
doar evitarea de a fi sarutată fata îl face pe băiat supărat ci și o vorbă moralizatoare adusă
la adresa acestui act minor. (Și vezi așa-i el, nu știu cum!/ M-a prins de braț și m-a cuprins/
Să mă sărute-n drum./ Dar eu din brațe-i m-am desprins/ Și l-am certat și l-am înpins-/ dar
n-am făcut cu dinadins, Și rău ce-mi pare-acum!// … Om bun ca dânsul nimeni nu-I,/ Și
pentru-o vorbă rea ce-I spui/ El toată ziulica lui/ Muncește supărat!) O amestecătură de
sentimente de părere de rău dar și de moralitate cuprinde inima fetei. Dobrogeanu Gherea
afirmă astfel:

Frica și rușinea de a-și recunoaște dragostea, încâlcirea tortului, spargerea

geamului, sângerarea piciorului de un cui- iată mijloace atât de simple prin care
știe Coșbuc să redea simțimîntele adînci. Fata și-a sîngerat piciorul, dar nu se
gândește la durerea sa; ci la supărarea lui – ce-i pasă de piciorul sîngerat, cînd
inima-i începe să sîngere! Fata iubește, dar nu îndrăznește încă singură atît să-și
dea socoteală de iubirea sa.13

Imaginarul poetic a zugrăvit atât de bine legătura dintre acțiunile stângace ale fetei,
zbaterea de a ieși de la război, încâlcirea tortului, spargerea unui geam și înțeparea într-un
cui, toate acestea reflectă realitatea din sufletul fetei. Zbaterea de a ieși de la război și
încâlcirea tortului sugerează faptul că în inima fetei se zvârcolesc sentimente nemaitrăite
de fată, ce o bulversează și o determină să spargă un geam. La rândul lui și acest act
necontrolat (al spargerii geamului) simbolizează dezlănțuirea stărilor afective ce izbucnesc
în inima fetei, iar sîngerarea piciorului exprimă, simbolic vorbind, sângerarea inimii în
urma regretului că a spus o vorbă mai aspră iubitului ei când acesta a încercat să-i arate
dragostea lui, sărutând-o.
Fata din poezia Pe lângă boi este tipul de personaj care încearcă să-și ascundă
sentimentele de afecțiune dar izbucnesc necontrolat neputând să le oprească, țâșnesc ca un
izvor de apă din stâncă curgând veșnic. Aceasta-i dragostea, un izvor care curge necontenit
și fără măsură- a iubi necondiționat.

13
C. Dobrogeanu Gherea , Poetul Țărănimii, Editura Viața Romînească, 1920, pagina 10
12
3. SPINUL – ALINAREA DURERII CU O DOZĂ DE DRAGOSTE

Natura este cadrul în care se află atmosfera romantică a logodnicilor. Adesea

natura este asociată cu iubirea, deoarece ele se asemăna foarte mult una cu alta prin ceea ce
oferă , natura aduce la viață diferite tipuri de forme organice, la fel și iubirea naște în
sufletul uman sentimete ce constituie dorința puternică de a oferi și a primi ceva
nedescriptibil dar plăcut. De aici decurge fericirea ce face pe om să-și dorească mai mult să
stea în preajma persoanei iubite. Fata este numită „frumoasa”(Stătea frumoasa pe-un
răzor), asta explică faptul că ea e foarte prețioasă în ochii feciorului logodit. Din
nefericire, un spin înțeapă piciorul fetei iubite, ea începe să plângă ca un copil răsfățat, iar
flăcăul încearcă să o liniștească cu vorbe mai glumețe. (Voinicul lângă ea devale,/ Să-i
scoată spinul din picior )
Spinul este simbolul durerii. (Acest element îl mai găsim la Calvar unde Isus
Hristos purta o coroană de spin pe cap.) Ea nu vrea să intre în acest joc al cuvintelor
zglobii, vrând să rămâna serioasă și morocănoasă pentru a atrage atenția asupra durerii
pricinuite de spin. Tânărul încearcă să o liniștească și să-i scoată spinul, dar durerea nu-i
trece și buna dispoziție nu vine până nu este revărsată o doză de iubire venită din atenția ce
i-o acordă feciorul fetei (Și ea plângea: - „Un spin în cale!/ De ce tot râzi? Ah, cum mă
dor/ Aceste râsete-ale tale!” ) În următoarele strofe observăm cât de importantă e ea
pentru el și ce s-ar face el fără ea. Fata este fermecător de frumoasă, descrisă cu atâta finețe
și delicatețe ( Ea are flori de crâng la sân,/ Și-n pîr un trandafir sălbatic,/ Și părul ei de
rouă- plin. În Dicționarul de Motive și Simboluri Literare este descrisă astfel floarea:

Floarea este un simbol al dragostei și armoniei, ea se identifică cu simbolismul

copilăriei și, într-un fel, cu starea edenică, taina frumosului dăruit lumii. Ea este
asociată unor stări de armonie și fericire lumească, dar folosită ca trandafir , el
poate simboliza cupa vieții, sufletul, inima, iubirea, contemplare- o floare a iubirii.
Trandafirul apare și în Nunta Zamfirei, ca termen de comparație al frumuseții unei
făpturi tinere și curate. În poeziile macedonskiene, rozele ca simbolal garantului
iubirii și ierttării. 14

Fata este frumosul dăruit flăcăului ca dar divin. Pentru flăcău , fata este fericirea
coborâtă pe pământ, îi umple sufletul de fericire și contplare. Simbolul care este acordat
trandafirului din Nunta Zamfirei este valabil și pentru trandafirul așezat în părul fetei-
frumusețea unei făpturi tinere și curate. Picurii de rouă ce împodobește părul fetei

14
Dicționar de Motive și Simboluri Literare – format electronic-
http://www.academia.edu/5287712/25222159-Dictionar-de-Motive-Si-Simboluri-Literare 26.05.2015
13
simbolizează delicatețe, curat și puritate și binecuvântare în raport cu efectele și
proprietățile chimice ale acestui fenomen climatic- roua. Flăcăul o necăjește în glumă și
fără răutate, contrariându-se cu fata că pentru trei fragi ea s-a înțepat (-„ Ei, las` să râd! Tu
ai cules/ Trei fragi, venind peste coline,/ Și vezi cu ce mi te-ai ales!”), dar ea îi spune cu
atâta dragoste sinceră și cu durerea pricinuită de înțepătura spinului, că acei fragi sunt
pentru el culeși. (- „Trei fragi? Și-atât e doară bine!/ Căci n-am putut în deal să ies;/ Trei
fragi de-ar fi, sunt pentru tine!”) Rana dureroasă a îțepăturii provoacă fetei o stare de
inconfort, indispunând-o și făcând-o să spună că el nu are milă de ea și nu ia parte la
durerea ei, dar el o liniștește când se adresează ei cu „ nevăstica”. (-„ Fricoasă ești!” –
„Da! Te-aș vedea!/ Fricoasă, eu? Așa e frica?/ N-ai milă de durerea mea!/ Nu-ți pasă!” –
„Da! Ca de nimica!/ Ba-mi pasă mult, că eu n-aș vrea / Sa-mi fie șchioapă nevăstica!”)
Promisiunea ce e sugerată în acest diminutiv „nevăstiva” că peste puțin timp o va lua ca
soție, fata se îmbujorează și se înseninează, parcă durerea a dispărut. Iarăși este descrisă
frumusețea fetei înflorind la cuvintele dragi ce-i sunt spuse de iubitul inimii ei. (Ea-ți
potrivește floarea-n păr,/ Și-I înfloresc zâmbind obrajii/ Cei albi ca florile de măr) Cât de
frumos desrie poetul frumusețea feminină în splendoarea anilor tinereții. Obrajii ei sunt
comparați cu gingășia și delicatețea florilor de măr. Transmit acea senzație ca și cum ai
atinge un material de catifea. Ce imagine vie și suavă este ilustrată prin înflorirea florilor
de măr, deschiderea lor, cu zămbetul drăgăstos al fetei. Șiretenia fetei este una dorită și
plăcută, potrivindu-se situației în care ea vrea să joace acest joc al șăgălnicciei. Să fiu chiar
șchioapă, ce-i apoi?/ Că ce ți-e drag, tot drag rămâne!” Subliniind aici o imagine fericită
a cuplului îndrăgostit, o iubire veșnică, edenică. Feciorul nu neagă aceasta. El prinde firul
șăgălniciei fetei și-i răspunde ca și cum ar fi serios în privința faptului, părând a fi trist : „-
Eu nu zic ba! Dar uite, joi/ Ni-e nunta , dragă, e ca mâine-/ Tu cum să joci? Sărac de noi!/
Să stai la masă-ntre bătrâne.” trezind fetei sentimente de compătimire. Cu atâta afecțiune
maternă și cu așa delicatețe Ea-și ține brațul stâng pe piept/ Și-ncetișor dezmiardă fruntea/
Flăcăului cu brațul drept. Comportamentul șăgalnic al fetei apare din nou în acest
ambient romantic. –„ Eu ție vreau să-ți fiu pe plac;/ Și n-o să joc, și ce-i cu asta? ”Cumva
teama flăcăului că nu-și va juca iubita la propria lor nuntă l-ar expune la deriziunea
nuntașilor. –„Așa-i ! Dar eu? Eu ce mă fac?/ La nuntă-mi, bat-o năpasta,/ Să nu joc eu?
De-aș ști că zac, / La nuntă vreau să-mi joc nevasta!” Acest tablou al șăgălniciei se
încheie culminând cu izbucnirea în râs a fetei, un așteptat râset după un lung discurs
încărcat cu acumulări de sentimete feroce ale iubirii, stîrnite din abundența atitudinii de
grație a fetei glumețe. ( Ea râde acum!)
14
 Poezia se încheie cu tabloul negocieri dintre cei doi. ( Vrei plată? Uite, ai trei
fragi,/ Și din cosiță-ți dau bujorii…”/ -„Și toată frunza de pe fragi!/ De dor de fragi se
plâng feciorii?/ De flori dă-mi ochii tăi cei dragi/ Și pentru fragi dă-mi obrăjorii!” )
Pentru faptul că iubitul i-a scos spinul din picior îi cere răsplată ochii și obrajii să-i sărute,
dar fata nu permite aceste, poate neînsemnate, gesturi oferindu-i în schimb fragii pe care i-
a cules cu durere- acolo-n deal s-a înțepat în spin. Aceasta semnifică o iubire ce se sacrifică
pentru bucuria celuilalt, dar pentru flăcău manifestarea erotică a sărutului conta mai mult.
Băiatului nu-i convine refuzul pe care îl oferă fata și nu aceeptă ca plată, pentru scoaterea
spinului din picior, cei trei fragi și bujorii din cosiță, promițându-i strașnic fetei că la nunta
lor va plăti tot ce era atoare- estimează cantitatea datoriei ca fiind destul de mare (Și joi n-
ai ce să mai zici,/ Că pentru multe-mi ești datoare!) Fata consideră că amănarea sărutului
și manifestările de iubire vor fi trăite la apogeu când se va desfășura momentul cel mai
important din viața lor, momentul când ei își vor mărturisi în fața lumii întregi și
universului, dragostea lor nemărginită. Astfel ea caută, prin istețimea ei, să amâne aceste
impulsuri voluptoase până la vremea potrivită lor. Mircea Tomuș declară astfel: „ Starea
sufletească e atât de deosebită pentru a fi pe deplin exprimată ea trebuie ilustrată printr-o
scenă.” 15
Spațiu idilic, în care se găsesc cei doi îndrăgostiți, oferă posibilitatea ca cei doi să
se cunoască și să reprezinte modul delicat al fetei prin șegălnicia ei, refuzând voluptatea
plăcerii carnale până la momentul potrivit ei- căsătoria.

4. FATMA – DRAGOSTEA CE IARTĂ ȘI CRUȚĂ PEDEAPSA CU MOARTEA

O tânără fată ce face parte dintr-o clasă superioară, fată „a marelui Ben-Omar,
califul din Bagdad”, în zori de zi ( în faptul dimineții ), se plimbă prin parc. Frumusețea de
zeiță se întruchipează în acest trup fraged al fetei (Fatma, frumoasă fată). Ea mediteaza
asupra a ceva ce , probabil, subliniază frumusețea unei adevărate iubirii, întrebându-se,
poate, cum e sa fi iubit și să iubești. Gânduri ce îi preocupă mintea îi accentuează
superioritatea preocupărilor sale conferindu-i acesteia un nimb al purității deifice. Această
visare îi provoacă fetei o ușoară nuanță de melancolie ce-i evidențiază mai bine trăsăturile
unei fete ce visează la iubire. Ca o sculptură în marmură mâna-i cea albă cuprinde „pletele-
i tinere” ce cad de pe umeri pe piept. O frumoasă imagine a unei afrodite ce are puterea de
a face să-i cadă pradă iubirii oricine, datorită frumuseții ei. Poetul Mihai Eminescu în
15
Mircea Tomuș, Cinsprezece Autori, Editura pentru Literatură, 1968, București, pagina 81
15
poezia Venere și Madonă descrie frumusețea afroditei ca :„Venere, marmură caldă, ochi de
piatră ce scânteie,/ Braț molatic ca gândirea unui poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseții de
femeie,/ A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.” 16
Trăsăturile angelice ale Fatmei, chipul ei serafimic sunt descrise frumos prin aceste
mici indicii (tinere plete ce cad de pe umeri pe piept, cum ea își prinde pletele mănunchi cu
alba-i mână, zâmbetul ei juvenil ) Ochii-i visători se scaldă în imaginea vie a țâșnirii apei
din gura unei fântâni arteziene cu chip de balaur. (Pe-o lespede de marmor, privind cu
gândul dus/ La gura de balaur ce-azvârle apa-n sus.) Cadrul în care se află fata este un
parc, acest loc face aluzie la eden, spațiul paradisiac în care prima pereche de oameni s-au
întâlnit, acolo unde primele sentimente de dragoste s-au înfiripat și unde primele emoții au
luat contur.
Următorul tablou - ce-a mai importantă imagine din poezie. Se focalizează asupra
impulsului iubirii ce îl atacă pe un rob din Yemen , Nin-Musa, un tânăr chipeș (de acest
lucru ne dăm seama din ultimile versuri în care fata ocolește să spună că el e cel cu pricina)
ce pândește fata, prin tufișuri, căutând momentul potrivit pentu a o săruta pe fată,
potolindu-și focul inimii. (Tiptil atunci, din umbra tufișului, răsare/ Nin-Musa, rob din
Yemen. El iese din cărare,/ S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și
piere prin tufiș.) Acest fapt pasibil de pedeapsă îl pune în primejdie pe tânărul înfocat de
dragoste, prins de enuci, gărzile personale ale fetei, îl duc la palat pentru ași ispăși
pedeapsa prin bătaie și omorâre, în ultimul rând, prin legarea lui de coada calului fetei,
celui mai turbat cal. Cu o ciudă teribilă fata promite acest lucru. (-„Voi pune servitorii să-l
bată! Și voi pune/ Să-l târâie de-a lungul Bagdadului, legat/ De-a calului meu coadă, de-a
celui mai turbat!/ Mișeluil!”) și asta nu oricum, ci târât dealungul celui mai mare oraș
cunoscut, să vadă toată lumea cine-i osânditul și să ia aminte ca nimeni să nu mai încerce
un asemenea gest că va fi vai și amar de el. Pe acest ton fata vrea să-și exprime cât de mult
a fost jignită de acest gest necugetat. Când individul cu pricina este adus în lanțuri în fața
marelui calif, Ben-Omar, tatăl Fatmei cu o mare furie se repede la el să vadă cine și-a
permis să comită o asemenea faptă de neiertat. Băiatul îngălbenește de spaima presupusei
morți ce-l amenință. Se uită în jos, plin de vină și de teama osândei. Când își ridică ochii
cei albaștri ca cerul senin, frumosul rob răsare ca o dalbă floare uimând-o pe frumoasa fată.
(Și-albaștrii are ochii, d-un farmec dureros;/ E tânăr și e palid și-așa e de frumos!) Ce se
întâmplă după aceea? Ca în toate cazurile iubirea învinge și iartă, scăpând de la moarte pe

16
Mihai Eminescu, Poezii, Proză Literară, Vol l, Editura Cartea Românească, 1978, pagina 26
16
cel osândit. Câtă simpatie poate sa aibă fata pentru a scăpa un rob de la pedeapsa cu
moartea.
Aici dragostea a înlăturat diferența dintre clasele sociale și a rupt barierele dintre
ele răspândind mireasma de iertare ce umple inima de bucurie și o eliberează de greaua
vină. Chiar dacă El are fes ca-n Yemen și-o zdreanță de veșmânt, și ea, Fatma,
presupunem, îmbrăcată în mătase purtând podoabele necesare unei fice de domn. Iubirea e
divină, ea e o lege inerabilă și fără ea lumea nu ar mai exista. Ea leagă inimi împreună ce
vor bate în același ritm, pulsând seva fericirii depline și a starii de bine fundamentală
sufletelor umane. „Iubirea răzbeşte, întotdeauna şi oricum şi în ciuda a orice, către cei
iubiţi.“ spune Pia Pillat în articolul Mirelei Vișan. 17
Preaplinul dragostei care se adună în suflet croiește drum spre libertate și-l
despovărează de vină pe cel osândit. Lumina iubirii răsare în sufletul sărmanului obidit,
înlăturând umbra morții ce-l împresoară. Cea mai deosebită faptă a iubirii este certitudinea
adevăratei iertări în cazul nostru. („Acesta e?” Și fata se-ndoaie puțintel;/ - „N-a fost
acesta, tată! – Să nu lovești în el!”) Poezia se încheie aici unde este plasat punctul de
referință maximă, unde triumfă iertarea datorită imensei iubirii. Nu se spune mai departe ce
s-a întâmplat cu cei doi sortiți dragostei, fapt care poetul vrea să pună în lumină, în prim
plan, frumusețea iertării și a dragostei ce vine dintr-o inimă fragedă de fată răspândind
mireasma plăcută a izbăvirii de la moarte.

5. RADA – O NĂLUCIRE VIE”, UN IDEAL FEMININ

Rada este un model de fată care însușește tot ce e mai apreciat și valoros pentru o
femeie: hărnicia, istețimea, bunătatea, voioșia; feminină - cunoscută prin finețea și
delicatețea ei. Inteligența ei este primul lucru descris în poezie. Mândria mamei- cine are o
așa fată iscusită ca a Dochiei? (Are Dochia mult cât are,/ Nu e mult o fată mare?) Bunele
maniere nu le-a uitat, le poartă cu ea ca o salbă ce-i scoate în evidență adevărata frumusețe.
( Grai ales și lin ca apa ) Hărnicia – manifestarea cea mai mult ilustrată în poezie. Hărnicia
este podoaba de aur de care se bucură un om de rezultatul ei. Învățată această artă de a
munci, fata este apreciată prin aceste versuri „ Apoi las` că Rada știe/ Și-n ce fel să poarte
sapa.”// „ Harnică, din zorii zilei/ Nu stau mâinile copilei/ Fâră lucru, tot să prindă,/

17
http://www.observatorcultural.ro/Corespondenta-Piei-Pillat-o-marturie-despre-iubire*articleID_22312-
articles_details.html 02.06.2015
17
Casa lor toată-i oglindă./ La izvor vezi pe Rodica/ Până-n zori, cănd pe sub streșini/ Încă
doarme răndunica.
În poezie se mai menționează și faptul că ea a urmat niște cursuri, în vremea
respectivă (sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX) era un lucru mare să urmezi
o școală, apoi ca fată nu se obișnuia acest lucru, foarte rar. (A fost și ea-n școli o toamnă,/
Dar găsești ca ea vreo doamnă ?) Este calificată prin acest termen de politețe „doamnă”
de care doar stăpânele unor case și gospodări primeau acest apelativ de respect și apreciere,
(S-o vezi numai și să tremuri!) ce, implicit, cere reverență acestei frumuseți adolescentine
de „optsprezece vremuri”. Comparând-o cu fetele din sat care sunt frumoase prin exteriorul
lor, ea, Rada, e frumoasă și pe exterior dar frumosul se găsește și în interiorul, în sufletul
ei, răspândind acest parfum plăcut al bunătății ce plutește în jurul ei . Mereu veselă și
voioasă este umplută de acest spirit optimist, dorind să-i facă fericiți pe cei din jurul său
(Rada, când o vezi, te fură/ Cu necontenitul zâmbet/ Și cu-a vorbelor căldură.). Rada
încearcă să facă față presiunii ce i se cere să îndeplinirea mai multe sarcini în același timp (
Și-n amurg copila-n tindă/ Foc în vatră vrea s-aprindă,/ Dar mu-mu, Joiana muge- /
Radă, fă, s-alergi de grabă,/ Că-n șopron vițelul suge)
Pentru faptul ca e drăguță și simpatică, flăcăilor le face placere să o ajute, încă își
caută de lucru prin preajma casei lui Radei ca să prindă prilejul potrivit pentru a-i acorda
ajutor. (Și din drum, ca să-i ajute,/ Vin flăcăii totdeauna./ Nu-l înjugi așa cu buna./ Pe
vițel, și Rada-i slabă,/ Știu flăcăii! Și-și fac seara/ Pe-aici vecinic ceva treaba.) Rar un așa
model de fată să-și ajute părinți, să munceasă cu ziua-n sat pentru a intreține casa. Rada
este tipul de persoană care este îndrăgită de comunitatea din care face parte. Este o fire
ambițioasă, plină de energie continuă,volitivă și vioaie. Are simțul realității știind să se
orienteze în lumea reală.
Originalitatea Radei constă în trăsăturile morale ce reies în mod indirect din vorba
și comportamentul ei, prin acestea ea câștigă bunăvoința oamenilor și prețuirea lor pentru
ea. Această poezie e scrisă cu puțin timp după Reforma Agrară a guvernului Mihail
Kogălniceanu ce a fost începerea procesului de modernizare a statului român 18. Ea
prezintă puțin atmosfera aceasta a eliberării de sub jugul boieresc. Țăranii abia își
agoniseau propria lor gospodărie. Vaca era singurul venit pentru familia Radăi, ea era
nevoită să contribuie la susținerea familiei, torcând în sat cu ziua, dar pentru asta, Rada nu
se mâhnește și nu se dă înapoi în fața greutăților pe care le înfruntă ci e veselă și sprintenă
ca și când e o regină fără probleme. O adevărată intrepidă și cutezătoare prin felul ei.
18
http://ro.wikipedia.org/wiki/Reforma_agrar%C4%83_din_1864
18
Risipește în jurul ei bucurie și încântare. E de-a dreptul fermecătoare prin conduita ei. (Dar
e veselă din fire;/ De noroc și-ndestulare/ Inima-i în veci e plină:/ Când e fericită, spune-
mi,/ Mai mult ce-are o regină? )
Cu câtă energie de frumos e descrisă Rada- (Rada-i nălucire vie, / Când aleargă pe
câmpie/ Și-i bat vânturi în cosiță,/ Ori când seara stă-n portiță,/ Și-o întrebi: „Ce-aștepți,
iubită?”/ Și pe dup-un sâlp s-ascunde,/ Galbenă și zăpăcită.) Rada întruchipează
adevăratul caracter șăgalnic adânc stratificat în firea-i veselă. Acest lucru îi dă însușirea a
ceea ce este frumos, deosebit și minunat, încununând-o cu o coroană de splendoare.
Sfioșenia ei este o comoară de frumos ce încântă ochii ce o privesc. Admirația privitorilor
o zăpăcesc profilând asfel farmecul care fascinează și atrage.
Pe Rada o regăsim și în ipostaza aceasta agricolă a seceratului. Plin de galben și
strălucire, o imagine a binecuvântării și a prosperității revărsate în dar din preaplinul iubirii
a grației divine. În acest cadru al seceratului sunt incluse și fetele din sat ce dau culoare
tabloului. Ele râd și cântă, snopi fac grâul. Ele fac o atmosferă de sărbătoare plină de
sunetele zglobii și juvenile ale fetelor. Printre ele e și Rada. Când le este sete se duc la
pârâu să bea apă. Flăcăii când văd ca se duce și Rada cu ele, chiar dacă nu le e sete le
însoțesc și îi cere Radei să le dea apă din palmele ei, dar ea jucăușă îi stropește și râde,
umplând de armonie atmosfera. Simțul matern o coleșește cănd îi vede udați de propriile ei
mâini și îi șterge cu mânecile. (Și-atunci ea, când el glumește,/ Joacă pumnii și-l stropește/
Pe obraz, dar drăgălașă/ Tot ea-l zvântă,-n loc de cârpă/ Mâneca de la cămașă) Genul
feminin este înzestrat cu un puternic instinct matern ce este încărcat de grija față de
persoana aflată în pericol. Flăcăul, chiar de nu era în pericol totusi acest simț matern o
îndeamnă să-i șteargă picurii de apă de pe față. Atitudinea plină de drăgălășenie a fetei
contureaza un portret complex feminin- o imagine de ansamblu al Radei. Este o fire veselă,
deschisă spre a iubi, capabilă să iubească nespus, evident demnă a fi iubită. Sunt prea
pușine șanse ca ea să nu fie iubită și dorită de un anume flăcău. (Și cum știe ea s-aleagă/
Ce-i frumos! Atât de dragă/ O dă portul îmbrăcându-l!/ Când o vezi, te-mbată gândul/ Că,
iubind-o trei dumineci,/ S-ar mira de tine-altarul/ Ce păcat ai să cumineci!) Băieții sunt
atrași de frumusețea Radei. Robiți de dragostea pasională pot fi tentați să comită păcat.
Spre surprinderea mentalității oamenilor, mamele flăcăilor își doresc așa noră
pentru fiii lor. (Mamele, privind-o-n horă,/ Se cotesc:„Olio, tu leică) Privind-o cât de
frumoasă este și cât de vioaie se arată, însă, o și cunosc cât de harnică e, deoarece în sat se
analizează fiecare mișcare și fiecare natură umană. Gura satului e mereu activă, făcând
mereu schimb de informații despre persoanele din sat. Oamenii în vârstă o prețuiesc și se
19
miră cât e de suavă și delicată, mișcându-i până la lacrimi.(De-o-ntâlnesc în drum
bătrânii,/ ei fac pod cu palma mâinii/ Peste ochii slabi, s-o vadă:/ „Draga moșului, tu
Radă!”/ Și uimiți de fata Dochii/ O dezmiardă și, când pleacă,/ Umezi au de lacrimi
ochii.)
Bunătatea este o virtute rară ea se găsește în sufletul celui ce vrea să schimbe
lumea într-una mai bună, prin milă, blândețe, binefacere, inclinat spre a face bine
persoanei apropiate. O altă perspectivă asupra bunătății este prezentată de către Mark
Twain. El spune că „bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi și orbul îl poate
19
vedea” Bunătatea este o parte desprinsă din iubire ce formează în om chipul frumos ce
înobilează caracterul.

6. LA PÂRÂU – FEMINITATEA ENIGMATICĂ INTENSIFICĂ CURIOZITATEA

FLĂCĂULUI

Ceea ce dă culoare acestei poezii este faptul că fata încearcă să înfrumusețeze

atmosfera romantică prin atitudinea ei de a se preface că nu observă dorința flăcăului de a-i
vorbi și nici cuvintele nu i le aude , producând astfel interes pentru a descoperi misterul
vorbelor necomunicate ale fetei. Pârâul este un obstacol în calea flăcăului de a-și mărturisi
dragostea pentru ea. De multe ori în calea iubirii apar obstacole ce zdruncină inimile de
curând aprinse de acest dor al sentimentului de dragoste. Pârâul, aici, poate simboliza nu
doar obsacol, dar și unirea prin căsătorie a celor doi în vederea stabilirii unei familii, ceea
ce a fost întemeiat de la originile lumii.
Bucuria inundă sufletul flăcăului când acesta simte că trebuie să ia marea decizie de
a se întâlni cu fata și a-i destăinui ceea ce numai inima lui cunoaște. (Venea pe deal, voios
cântând,/ Flăcăul;) În drumul lui apare obstacolul. Trebuie să treacă pârâul lat. Dincolo de
pârâu apare o imagine paradisiacă desprinsă dintr-o poveste de basm, descrisă de florile ce
împodobesc câmpul, lanul cel auriu, răsunetul doinelor ce sunt intonate de glasurile
secerătorilor. Totul transfigurează realitatea concretă într-o imagine de atmosferă sacră, de
sărbătoare. Eul liric privește prin ochii flăcăului producând acestuia o stare de uluire
profundă la vederea unei fete frumoase ce „înoată în lan” dând impresia unei prințese ce
poartă veșminte lungi și aurii din pricina nuanței strălucitoare a spicelor de grâu. (Și-n
grâu, ei batămi-l să-l bată!/ În grâu, în grâu? Dar ce-i în grâu? / O fată- / Înoată-n spice
până-n brâu). Flăcăul se adresează fetei, urându-i o zi bună. (-„Să n-ai, Catrino, zi de

19
http://www.citatecelebre.net/citate-libertate/mark-twain-7/
20
rău!”). Această primă adresare a flăcăului este puntea de legătură ce reprezintă începutul
legământului. În tăcere se înfiripă dorul (Fata tace). Prin tăcerea ei se scoate în evidență
cochetarea sa copilărească. (Deloc o vorbă! Se preface./ Deloc, deloc, de ce deloc?/ Că-i
place/ Și vrea de el să-și bată joc.) Tăcând, nerăspunzându-i băiatului, fata intră în jocul
provocării inocente al diversității sentimentelor afective. Tăcerea ei este de fapt o
alternativă existențială împotriva a ceva ce poate să fie banal, cum ar fi un răspuns sec al
fetei „Mulțumesc la fel!” ceea ce ar fi dus la o minimizare a intenției flăcăului- de a-i
confesa iubirea ce i-o poartă. De altfel tăcerea ei devine un simbol al unei speranțe la care
făcăul poate nădăjdui. Flăcăul continuă să-i vorbească și s-o interogheze (-„Ai, fă, copii
acasă mulți? ) dar ea își păstrează în continuare tăcerea, ceea ce-i conferă caracterul de
profundă șăgălnicie. Din cuvintele băiatului putem observa pretins-a supărare, intrând și el
în jocul acesta șăgalnic. (Nu vii, urâto, nu m-asculți?/ Ei iacă!/ Mai bine plec!” Și dânsul
pleacă.) Când fata intensifică prea mult acest comportament șăgalnic și observă retragerea
flăcăului din intenția lui precisă și din conștientizarea probabilei pierderi a unei iubirii,
fata nu se resemnează ci se afirmă prin (-„ Mai chemat?”).
Precum am spus mai sus, traversarea râului poate simboliza trecerea de la o etapă a
vieții la alta, și anume trecerea de la starea de necăsătorit la cea de căsătorit. Obiceiul
căsătoriei este ca fata să treacă pe numele iubitului său și să trăiască în gospodăria lui.
Acest gest sibolizat al trecerii pârâului este prezentat în refuzul băiatului de a trece el
pârțul. (De dragul tău să mă desculți?/ Mai bine plec!).
Când starea de euforie de la începutul acestei povești de dragoste îl găsim pe
flăcăul, coborând la vale, vesel și binedispus, apare iară ca o speranță așteptată, prin
simplul fapt că fata, într-un sfârșit, răspunde. Acest fapt îl miră (El mâna peste ochi mirat/
Și-o pune). De multe ori viața te ia prin surprindere și îți aduce ceva la care sperai dar nu-ți
dădeai nici o șansă. La fel și pentru flăcău, răspunsul fetei l-a surprins sugerând astfel
starea de grație. Comportamentul feminin enigmatic cu care debutează fata, ce-i sugera
flăcăului o tulburătoare seriozitate se schimbă într-o fată deschisă, doritoare de a afla
doleanța flăcăului, aceast fapt îi conferă fetei o fascinație încântătoare. Îndrăgostitul i se
adresează politicos și dulce prin apelativul „dragă” când acesta dorește să-i comunice
îndeaproape ce inima îi cere. (-„să-ți spun ceva! Cuvinte bune!”/ -Să spui, să spui! Dar ce
să spui?/ Ei spune!/ Dar iute, vezi, că vreme nu-i!”// -„ Dar ești departe, dragă, hai!”)
Favoarea pe care i-o cere flăcăul, de a se apropia de el rămâne neinteresantă în privința
fetei, astfel ea răspunde negativ chemării lui. (-„ Ba bine,/ Atunci rămâi pe unde stai!”)
Misterul, de multe ori, reține ființa umană de a păși înainte cu scopul de a descoperi taina
21
ce acoperă cu umbra ei destinul dragostei, deși răscolește în suflet, cu o putere irezistibilă,
curiozitatea de a experiment această latură a existenței vieții terestre- iubirea. Acest orizont
al senzației de plăcut și frumos ce încoronează iubirea, este dorit a fi atins, dar când se
ivește furtunos intimidează persoana în cauză.
Pentru a o îndemna să facă acest pas spre el îi reproșează, dar într-un mod mai
delicat, încercând a nu deteriora ceea ce s-a format într ei doi, până acum. (-„ Ce rea mai
ești! Ce suflet ai!”) De multe ori se apelează la partea sensibilă a emotivității pentru a
câștiga ceva dorit. Acest lucru ne este o manipulare negativă dacă și cealaltă persoană
simte același lucru. Fata învinge teama și pășește spre băiat, chiar dacă fiorii stării de
tulburare provocați da apropierea ei cu flăcăul se apar acut pe fața ei. (-„ Te temi, te temi!
Parcă te temi/ De mine.”) Pentru a profunda esența misterului feminin ce cuprinde teama
de necunoscut, fata întreabă pe flăcău cu ce scop o cheamă la el, trecând pârâul. Incitat
băiatul îi spune „-Haid`, treci pârâul! Ce te-ntreci,/ Catrino!”. Teama și afirmația
corectivă și rece a flăcăului o determină să renunțe la această explorație, punându-i o
întrebare sugestivă. (-„Nu vreau, auzi! De ce nu pleci?”) Încurajând-o spunându-i (-„Dar
nu-I cât Oltul, poți să-l treci,/ Catrino!”) și sugerându-i ideea că ea dă dovadă de curaj,
putând să treacă chiar peste mări- această încurajare și încredere în forțele ei proprii, fata se
decide să treacă, în final, pârâul.(-„Ei iacă, viu!)
Amăgirea gândită de flăcău prin faptul că el vrea să-I spună ceva- o veste, fata o
intuia dar se lasă ușor în unduirea acetui joc săgalnic al îndrăgostiților (Dar de nu-mi spui /
Vro veste,/ Zi bună între noi de-azi nu-i!”/ Știa doar fata felul lui!/ Vro veste,/ De unde-o
iei, dacă nu este?) De dragul de a o avea lângă el, de multe ori băiatul își găsește ceva să
vorbească, chiar de sunt imaginate unele subiecte. Mircea Tomuș vorbește despre
însemnătatea implicări poetului în poezie:

Dinamica sufletească agitată a acestor mici scene, alternanța contrastantă a stărilor

pasionale, elementul surpriză și, în ultimă istanță, utilizarea largă a dialogului,
toate ne duc spre genul dramatic spre care poetul pare a fi fost mereu chemat fără
să știe.20

Finalul acestei poezii monologate se aseamănă cu sfârșitul unui basm unde se

rămâne în acea atmosferă de eroism și bucurie- acolo unde eroul a câștigat și și-a primit
răsplata binemeritată trăind alături de aleasa inimii lui până la adânci bătrâneți. (Apo, apoi?
Ce-a fost apoi?/ Poveste-) Acest final este menit să explice simbolic că ceea ce se termină
cu dragoste duce la căsătorie Eul liric refuză a descrie mai departe povestea invitându-ne

20
Mircea Tomuș, Cinsprezece Autori, Editura pentru Literatură, 1968, București ,Pagina 81
22
pe noi cititorii să intuim ce s-a întâmplat mai apoi. (Tot eu să spun? Ghiciți și voi.) Jacob
Popper relatează astfel: „Întregul poem este o chimilitură alcătuită la rândul ei din alte
chimilituri mai mărunte, din întrebări menite să ne stârnească curiozitatea.”21

7. PRAHOVA – SPIRIT VESEL ȘI STRENGĂRESC- PROTOTIPUL FEMININ

Râul Pragova este ilustrat printr-o personificare feminină pentru a reprezenta

dinamismul fetei tinere, râul de altfel în Dicționarul de Simboluri și Motive Literare :

Din punct de vedere simbolic, râul reprezintă apa care nu este stătătoare,
precum marea, ci prin curenții săi și prin revărsări, influențeazădinamica
lumii, simbolul râului este totodată celal fertilității și al reânoirii…
simbolizează viața omenească și scurgerea acesteia cu toate dorințele,
năzuințele sale. 22

Prahova este personaj simbolic al purtării feminine care expune atitudinile fetei
dinainte de căsătorie înzestrate cu gingășia, cochetăria, frumusețea, spiritul vesel,
luminoasă, senină, lipsită de grija zilei de mâine, zvânturatică, dorind a cunoaște cât mai
mult și a descoperi lucruri noi, radiind de fericire. Dornică să afle secretele lumii. Farmecul
ei rămâne pe parcursul întregii descrieri lăsând să i se observe atitudinile ei zburdalnice.
(Dar te mână-n lume dorul/ Să vezi lumea! Și tu fugi/ Să te pierzi visând cu gândul.)
Acțiunile Prahovei exprimate din dorința ei aprigă de a ieși din matcă, reprezintă
spiritul de aventură în cunoașterea lumii înconjurătoare. Fiorul necunoscutului o
impulsionează să se avânte plină de speranță în explorarea vieții adevărate ce implică de
fapt obligații, greutăți probleme ale unui om matur ce da piept cu viața. (Din pământ, din
locuința/ Mamei tale, ieși zâmbind,/ Prahova! Și stai mirată/ Și te tremură dorința/ Să vezi
lumea cu lumină!/ Inima de plâns ți-e plină;/ Ochii tăi spre soare cată/ Și-ai tăi ochi mai
vii s-aprind).
Aici eul liric se implică in poezie astfel se auto numește voinic. Prahova e sfătuită
de acest voinic să nu se mai întoarcă din drumul pe care a pornit, ci să meargă alături de el,
povstindu-i și povățuind-o pe cărarea pe care îi este trasată. Un sfat ce se regăsește și în
poezia eminesciană „Lucafărul” (O vin`! odorul meu nespus/ Și lumea ta o lasă) ce este o
adresare de grație nespusă a luceafărului ce o cheamă în lumea lui, așa și voinicul eu liric
o poftește pe fată s-o însoțească în drumul ei , cântându-i frumusețea. (Cu povești și cu

21
Jacob Popper, Celălalt Coșbuc, editura IMAGO, Sibiu, 1995 ,Pagina 102
22
Dicționar de Motive și Simboluri Literare – format electronic-
http://www.academia.edu/5287712/25222159-Dictionar-de-Motive-Si-Simboluri-Literare
23
povețe ,/ Voi cânta a ta frum`sețe!/ lasă lumea ta , o lasă,/ Tu frumoasă, eu voinic!) Acest
voinic poate simboliza persoana care conduce la altar mireasa, în general tatăl practică
acest lucru. De multe ori tatăl este preocupat de fericirea fetei lui, învățând-o lucrurile
practice și cele ce țin de moralitate, de care are nevoie o fată sa le cunoască.
În era noastră modernă – Cum ar fi mersul pe bicicletă sau pe role, apărarea,
conducerea unui automobil, iubirea- prezență esențială în etapa căsătoriei, ș.a ) Grija ce i-o
poartă voinicul este semnificativă, având simțul protector instinctual patern (Vino-ncet pe-
aici, iubită!/ Adă mâna să nu cazi/ Peste pietrele din cale) Ca o fetiță ce chicotește când
este apreciată și răsfățată, așa se comportă Prahova în drumul ei (Tu tresari de fericită/ Și-
mbătată de viață) Fericirea ce-i îi iese în cale fetei jucăușe încât întreaga-i ființă vibrează
de bucurie și voie bună, râzând. (Râzi cu hohot la privirea/ Neguroșilor bucegi?)
Obstacolele ce apar în față i se par ilare reprezenând astfel spiritul optimist al unei fete
pline de speranța că va fi bine în viitor, nefăcându-și probleme la ce va urma.
Formulat în termeni specifici și impresionanți, frumosul absolut ce este zugrăvit pe
fața zglobiei fete, dezvoltă o mare capacitate de exprimare a fetei coșbuciene. (Uite-acum
cât ești de mare,/ Uite ce frumoasă ești!/ Tu sălbatico-ntre fete.../ Stai și pune-ți flori în
plete,/ Mai frumos să te gătești// Și la brâu pui flori de viță,/ Flori de crâng pui în cosiță/
Și pe-alesul tău visându-l/ Treci prin văi, cu blânde rugi.) Termenul „sălbatică” se poate
folosi cu înțelesul de natural sau vioi accentuând astfel în aceste versuri, naturalețea cu
care este îmbrăcată frumoasa fată. Împodobirea fetei sugerează pregătirea unei fete de
nuntă. Preocuparea de a arăta cât mai frumos, imitând astfel frumusețea afroditei.
(Potrivește-ți părul bine;/ Strânge mijlocul tău,/ Pieptul plin ca să-ți răsară!)
Un lucru important pe care îl primește fata ca sfat din partea voinicului, este să țină
cont la ceea ce vorbește, măsurând, așadar, cuvintele.(Ține cumpăt la cuvinte,// S-or uita
flăcăi la tine,/ Și copile tinerele:/ Să vorbești frumos cu ele,/ Să nu-ți scoată vorbă-n țară/
Că tu ești crescută rău!). Frank Outlaw spunea: Ai grijă la gândurile tale, căci vor deveni
cuvinte. Ai grijă la cuvintele tale, căci devin acțiuni. Ai grijă la acțiunile tale, căci devin
obiceiuri. Ai grijă la obiceiurile tale, căci devin caracterul tău. Ai grijă de caracterul tău,
căci devine destinul tău. Iar Sfânta Scriptură spune astfel în cartea Pildele lui Solomon:
23
Păzește-ți inima mai mult decât orice căci din ea țâșnește viața. cuvintele întotdeauna au
avut un rol important în societatea umană. Un vocabular ales presărat cu politețe
întotdeauna a dat roadele unui om educat ajutând astfel la înnobilarea caracterului fiind

23
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=63&cap=4
24
astfel văzut ca un om ce are un suflet frumos. Frumusețea nu ține numai de aspectul
exterior ci și de cel interior.
Atmosfera se schimbă, se tulbură, tensiunea crește când necunoscutul de balaur cu
sute de picioare (trenul) se apropie de Prahova, ea se sperie și năvalnic sare, ochii plini de
spaimă-i are. Ca o fată se sperie de necnoscutul ce apare brusc în cale. Este zugrăvită aici
o imagine nostimă. De multe ori oamenilor li se pare nostim o reacție a unei persoane, dar
nu li se mai pare nostim atunci când ei trec printr-o asemenea situație. După ce și-a revenit
din starea de șoc Prahova se reîntoarce la starea de dinainte, sprintenă și fericită. (Dar tu
uiți curând! Și iară/ Sari pe netedele lunci,/ Și cu râsuri repetate,/ veselă din cale-afară,
Iar câmpiile de-a latul,/ Și când vezi deoparte satul/ bați din palme și pe spate/ Capul
gingaș ți-l arunci.)
Un anume sentiment de teamă dulce o cuprinde pe fată când în zare se vede
Teleajenul, mirele ei. El flutură mâinile în aer ca semn de bun venit. Ea e roșie de emoții.
Apoi își fac același drum, unindu-se. O imagine concretă a căsătoriei umane. Ce a legat
Dumnezeu omul să nu despartă, se spune. Ultimile versuri conchid cu o urare solemnă a
căsătoriei (Mână-n mână tu cu dânsul/ Să plecați cu Dumnezeu!).
Vladimir Streinu face o caracterizare concisă a acestei poezi ce prezintă cazul
concret al drumului feminin spre căsătorie:

În Prahova, pornim de la izvorul apei; nu e apă, e o copilă care se împiedică de

pietre; În dreptul Bucegilor, e fetișcană frumoasă și sălbatică și e chiar fată mare,
care la cântecul de vioară din Azuga joacă și ea o chindie; dar deodată fuge de
vale speriată de trenul balaur, cu care la plecăciunea la mănăstirea din Sinaia, spre
Câmpina, se împrietenește și merge alături ; singura ei neliniște este cea amoroasă,
la vederea Teleajenului, mirele, cu care se împreunează sub binecuvântarea lui
Dumnezeu24

Poetul trece prin cele mai felurite stări de spirit pe această temă a iubirii, înfățișând
un tip de fată zglobie, plină de farmecul fecioresc. În interpretarea personajului s-a ales ca
element descriptiv râul Prahova pentru a nuanța aspectele feminine, sprinteneala ființei vii
când e tânără corporalizând astfel conceptul legat de spiritul tineresc feminin în trup și
suflet omenesc.

24
Vladimir Streinu, Clasicii Noștri, editura Tineretului, Pagina 212
25
8. DUȘMANCELE – VALORILE MORALE SUNT MAI DEPREȚ DECÂT
AVEREA TOATĂ

Poezia capă un contur mai unitar și mai complex datorită prezenării pe larg al
valorii morale care este mai de preț decât argintul și aurul. Buna creștere îl face pe om
valoros. Hărnicia și bunătatea, lipsa de vorbe ce jignesc, toate acestea împreună cu iubirea
aproapelui ridică omul pe o treaptă mai sus a valorii umane. Este prezentat un model de
fată admirabilă în poezie. Simțul estetic al poetului și expresivitatea nebănuită face ca
poezia să ia amploare prin simplul fapt că sunt prezentate gândurile fetei și tristețea ei prin
adresarea mamei sale. (Las` ochii, mamă las` săplângă)
Bunul simț – valoarea cea mai controversată în poezie, zugrăvită în toată varietatea,
bogăția și splendoarea sa. Fata educată devine centrul observării care rupe dictonul gândirii
omenești unde bogăția este valoarea supremă a unui om. Fata prezintă dependența pentru
gingășie, delicatețe, vrednicie, bunătate, mereu în stare să răspândească parfumul
îmiresmat al compasiunii.
Cui să-și plângă amarul deât mamei sale. Lacrimile curg șuvoi din cauza
nemărginitei intristări produse de cuvinte instigatoare ale rivalei sale ce s-au împrăștiat ca
niște pene risipite dintr-o pernă . ( Nu plâng că mi-e de Leana teamă;/ De ciudă plâng eu
numai, mamă./ Cuvintele ei nu le ieu/ În seamă,/ Dar mi-e rușine și mi-e greu,/ Că scoală
satu-n ccapul meu.) Vorbele defăimătoare împrăștiate în sat cuprinde aspecte legate de
straiele ce erau pe vremea aceea (inceput de secol XX) în vogă: broboade de mătasă și șorț
cu flori. Surprinde astfel încercarea fetei de a-și ridica moralul și de a se muțumi cu ce are.
Nuvela Moara cu noroc a nuvelistului Ioan Slavici începe cu aceste cuvinte înțelepte :
„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale
te face fericit”. Ioan Slavici mai punctează și faptul că „fericirea e liniștea colibei tale”.
Autorul nu vrea să încurajeze sărăcia, ci un trai în care te simți bine având cele
trebuincioase și să fi iubit având pace în suflet. Fata nu se lasă de mila Leanei să se ducă
să-i ceară ceea ce ea nu avea exprimând astfel un statut nobilitar. (N-am să-i cer, aveam-n-
aveam;/ Și n-o să-mi meargă neam de neam.) Calomnia este folosită la cote înalte de
Leana fiind ciudoasă pe fata harnică și chibzuită. Se stabilește astfel, într-o manieră mai
clară ciuda Leanei. Prin cuvinte inestetice și josnice ce Leana le folosește pentru a-I strica
imaginea fetei I se observă caracterul mizerabil plin de dezgust. (Stă-n drum de vorbă cu
vecine/ Și bate-n pumni: -„Să mor îmi vine,/ Auzi tu! Să se prindă ea/ Cu mine!//
Lucsandra-i doară preuteasă,/ Ea-și cată noră mai aleasă,/ Ea n-a ajun, oricum și cum,/

26
Să-și strângă nora de pe drum.// Să-și ieie noră pe-o satană?/ Că e săracă și golană;/ De
ce nu vine ca să-I dau/ Pomană? Nu-I casa lor în care stau/ Și-n casă nici cenușă n-au!”)
Trufia Leanei, atitudinea ei disprețuitoare și arogantă, îngâmfată trecâd, astfel, limita. (Ce
șorț! Nu-ți vine să crezi;/ Fă cruce, fa, să nu-l visezi.// Nu l-aș purta nici de poruncă!/ Ce
poartă ea, alt om aruncă.) Aroganța și grandomania diminuează omul nobil crescut în om,
îndepărtându-i înțelepciunea. Lăsându-se în voia firii sale păcătoase îi este scăzută stima de
sine.
Protagonista, însă, nu-i răsplătește răul cu bine că știe că stăpânirea de sine face mai
mult decât o răzbunare egală.(O fac de râs și-I scot eu nme?) Dând dovadă de înțelepciune,
tăcând, deși are multe să-i spună Leanei. (De-aș sta să-I dau și eu răspuuns,/ La câte legi
am fi ajuns!/ E-ami sare-n drum, că doară-doară/ M-apuc să-I spun o vorbă-n poară;/ Și
dacă tac, îi vin călduri/ Să moară.) Leana văzând că fata tace, neluând în seamă dorința de
a-i naște în suflet dorința de a se certa cu ea, începe a înjura sugerând astfel urâtu-i
comportament- valori alterate. (Să vezi tu mamă, -njurături!/ Că ea cu mă-sa-s zece guri.)
Protagonista își pronunță statutul său nobiliar prin comportamentul său ales, prin
conduita sa ce exprimă o stare superioară în comparație cu fata lipsită de valorile morale.
Hărnicia este brățara de aur ce-o împodobește făcând-o astfel, prețuită și valoroasă-
vrednică de apreciat. Ea nu se lasă de rușine, cerând lucruri pe care nu le posedă,
mulțumindu-se cu ce are și prelucrându-și astfel, ceea ce crede că-i frumos . (Eu iarna
singură-mi șes tortul/ Și umblu și eu cum socot/ Că-i portul./ De n-am mătăsuri, am ce
pot,/ Nici bun prea-prea, nici rău detot.)
Ciuda pe care o poartă Leana e din cauza că Lisandru, fiu de preot , o curtează pe
fata care nu are un statut la fel ca ea- statut înstărit. (Îi știu eu focul- ochii mei!/ Lisandru
e, că alta ce-i?) Cauza care a pornit dușmănia între fete e Lisandru, deși fata nu-l obligă pe
flăcău să o iubească, acest lucru o face pe Leana s-o urască. (De ce? Îl țiu legat de mine?/
Îl trag de mânecă? Ba bine!) Poziția privilegiată a Leanei nu-l fascinează pe băiat, ci
frumusețea rivalei ei. (Dar poate da ea bobi cu sâta!/ O fierbe ciuda pe urâta,/ Că-s mai
frumoasă decât ea…Să aibă Leana-n frunte stea,/ Nu-I partea ei ce-I partea mea.) Cu cât
se trudește mai mult să o ponegrească în fața lumii, afecțiunea lui Lisandru pentru
adversara ei crește. Arătând din nou că bogăția nu e așa deimportantă pe cât este de
importantă naturalețea unui suflet bun și valorificarea valorilor morale.
Veritabila afirmație că bunătatea face mai mult decât bogăția și caracterul încărcat
de răutate se regăsește în ultima strofă, concluzionînd astfel : „Că boii-s buni, bine-i

27
bogată;/ Dar dacă pui flăcăi odată/ S-aleagă dânșii cum socot/ O fată:/ Bogata-și pupă
boii-n bot, Îmbătrâind cu boi cu tot!”.

28
 CAPITOLUL II
FATA PRIVITĂ PRIN OCHII FLĂCĂULUI

1. PREZENTARE GENERALĂ

„Multe bunuri are omul, dar virtutea cea mai mare e să nu se ție mândru cu virtuțile
ce are” cu aceste cuvinte desprinse din poezia Puntea lui Rumi a poetului George Coșbuc,
aș descrie acest capitol. Analizând sub acest aspect principalele trăsături de caracter ale
fetei ce au creat adevărate aprecieri din partea flăcăului tratând-o ca pe o persoană
specială, foarte deosebită. Se înțelege în fond că dragostea pentru fată este specificitatea
aprecierii lui. Din felul ei de a fi se substrag esențele purității, devotamentului și ale
virtuții feminine îndulcind, astfel, atmosfera. Flăcăului îi este drag de fată prin simplu fapt
că îi stimulează dorința de a o iubii cu zâmbetul ei zglobiu, hărnicia și fidelitatea ei ( cea
din urmă este prezentată mai clar în poezia Puntea lui Rumi unde regina arată statornicia ei
în sentimente și în atitudini păstrate numai pentru rege). Valorile care conferă integritate
fetei sunt amestecate cu grația feminină. Prizonier al frumuseți feminine flăcăului i se pare
că raiul I se deschide în față cănd o privește pe fată. În poezia Numai una! Pentru flăcău e
rază de soare când o privește îl orbește frumusețea ei, iar consecința absenței ia amploare
negura tristeții. (O pierd din ochi de dragă/ Și când o văd îngălbenesc;/ Și când n-o văd,
mă-mbolnăvesc)
Colajul imaginilor eterogene ilustrate în poeziile ce vor fi prezentate, urmăresc
aprecierea, prețuirea fetei. Se elogiază robustețea valorilor morale privite prin judecata
flăcăului investigând astfel, profunzimile naturii umane feminine. Fata urcă pe treptele
valorice superioare, escaladare necesară oricărei ființe umane. Cochetăria alternează cu
grația feminină trezind în sufletul junelui nespusa afecțiune pentru o nobilă fată aducând
astfel în prim-plan problema iubirii ca sentiment al împlinirii într-o relație. Gândul rostit al
junelui fertilizează și autentifică imaginea pe care o înfățișează fata. Prin urmare,

29
receptarea calităților feminine devin veritabile fuzionând, astfel, într-o izbucnire de
frenezie extatică. Jocul este un fapt iminent ce este jucat în doi reflectând astfel atracția
fenomenului jucăuș al fetei. Atitudinea jucăușe a fetei este o adevărată strategie de a capta
atenția, adoptând o serie de comportamente ce au ca trăsătură fundamentală ghiduși.

Poetul așează în fața cititorului, devenit fără de veste spectator, un imens ecran pe
a cărui pânză proiectează icoane depozitate în suflet, fermecătoare și prin ele
însele, dar mai cu seamă prin ceea ce evocă, prin starea de înălțare sufletească pe
care o determină25

2. AMĂNUNTUL SEMNIFICATIV AL SPIRITULUI SPRINTEIOR – GHIDUȘIA

FETEI

Cristalizând prin ochii junelui, fata capătă trăsături specifice existenței purtării
îndrăznețe, pline de culoare, plasticizate în făptura simpatizată. Conduita fetei observată de
băiat oferă o imagine de ansamblu a existenței fetei jucăușe. Numai naivitatea copilărească
poate să conserve spiritul plin de viață. În poezia Subșirica din vecini fata este prezentată
ca un șarpe care se apropie tip-til și se năpustește asupra prăzi. Într-un mod propice ea își
revarsă dragostea prin aceste mici fapte de ghidușie. Prin simbolul ce-l dă șarpele, fata este
un simbol al înțelepciunii , știind cum să acționeze în favoarea începutului de relație dintre
fată și june. (Ea, ca șarpele prin foi,/ Vine-ncet, pe ochii îmi pune,/ Mținile ei mici și moi,/
În ureche-o vorbă-mi spune,/ Râde lung și fuge-apoi.) O imagine puternică ce prezintă
jovialitatea fetei, îmbibată de entuziasmul vital ce dă valoare impulsului afectiv este
prezentat în acest vers : Râde lung și fuge-apoi. Jovialitatea continuă cu alte acte de spirit
viu.(Stă pe loc și-i pare bine,/ Bate-n palme) Bucuria care se revarsă pe fața ei ca un copil
fără de griji, desfătându-se în armonia prezente-i clipe fericite. Dacă am compara-o, fata
este sângele ce circulă prin vene constant, ținând în viață ființa terestră. Mișcarea sprințară
și sentimentul de voie bună reprezintă un adevărat giuvaier expresiv, care dezvoltă un
conținut substanțial emoțional ce așează atmosfera plină de senină voioșie a jocui zglobiu.
Atitudinea fetei este uimitoare prin exemplaritatea ei și prin felul cum jovialitatea
sa este înțeleasă de june-ca un mod de continuare într-un univers paradisiac. Felul vesel în
care se comportă fata vădește sănătate și bună dispoziție, înflorind atmosfera de frumos.
Cu un farmec ce plutește în jurul ei, se depărtează puțin pentru a stârni dorința de a fi
sărutată, deși ea nu aceeptă acest lucru. Băiatul încearcă să-i intre în grație povestindu-i
multe, dar ea se prinde de acest șiretlic (-„ Te știu eu:/ Nu mai viu! De viu la tine,/ Mă

25
Maria Crișan, Arta Poetică la George Coșbuc, Editura Carater, București, 2000, pagina 27.
30
săruți și nu mai vreu!” // Eu o chem și-I spun de toate,/ Multe toate,/ Multe bune și-nzadar,/
-„Nu-mi faci capul călindar!/ Nu te cred și nu se poate!”) Hotărârea fetei este decisivă. O
altă caracteristică ilustrată aici- modul hotărâtor pe care ia o decizie fără urmă de
compromis. Efortul băiatului de a o clinti de la hotărârea luată e în zadar. Epuizat de
strădania pe care a depus-o, se lasă bătut reîntorcându-se la meditația sa de dinainte. Luând
o atitudine de înfrânt și descurajat sprijinindu-și capul cu mâinile. Fata se simte vinovată
de starea lui de spirit încearcă să-i aducă din nou veselia pe față și în inimă, prin tandrețea
ei. (Părul meu, pe frunte dat) Acest fapt îl miră pe băiat, nesperând să acționeze în așa
mod. Luând în serios supărarea băiatului se întoarce la el și se așază pe pieptu lui. Nesigură
că o va ierta îl întreabă cu un strop de frică: „Răule, te-ai supărat?” Observăm că umilința
și supunerea fac parte din paleta largă a caracteristicilor comportamentale feminine.
Trăsăturile sufletești ale fetei sunt ideale, plăsmuite din naturalețea caracterului său
alcătuind decorul sentimental tipic coșbucian. Prezența feminină este nuanțată prin felul
fermecător regăsit în fiecare mișcare pe care o săvârșește căt și în cuvintele alese cu grijă.
Felul în care descrie potul Coșbuc jovialitatea fetei, este un fapt încântător. În
poezia Rea de plată poetul seamănă mesajul venerabilul sentiment fundamental al
idealizării vieții și a dragostei prin cadrul spiritului șăgalnic al fetei. Cu ajutorul descrierii
din prisma gândirii flăcăului, noi putem observa caracterul năstrușnic- zglobiu al fetei. Este
remarcată personalitatea tinerei. Oglindește un optimism bine conturat. Spiritul glumeț al
fetei, viclenia naivă și curajul sunt atribute fetei ce-i măresc suavitatea. Tabloul ce prezintă
imaginea romanțată dintre cei doi este drumul care vine dela moară. Băiatul se oferă să o
ajute, ducându-i sacul de făină. Ca răsplată sărutând-o. când vine momentul să-i
răsplătească băiatului lăsându-l s-o sărute, prin vicleșugul său naiv ea negociază cu el în
privința numărului de sărutări. (Eu plec cu sacul în spate. La calea jumătate/ Cer plata trei
săruturi./ Dar uite, felul ei:/ Stă-n drum și se socoate,/ Și-mi spune câte toate,/ Că-s scump
și nu se poate, Că prea sunt multe trei!) Modul ștrengăresc cu care lucrează fata îl uimește
pe băiat arătând cât de scump este un sărut al fetei iubite. Deși este un simplu act al
dragostei, fata este prudentă cu acesta. Rezistența față de acest act, opoziția sa subtilă nu
exprimă altceva decât amploarea purității feminine. Experiența trăită a junelui contribuie la
descrierea tipului de fată ce reflectă nevinovăția și candoarea. (Cu două se-nvoiește,/ Iar
unul mi-l plătește,/ Cu altul să-mi rămâie datoare e-nserat./ Dar n-am să-l văd cât
veacul!/ Și iată-mă, săracul,/ Să-I duc o poștie sacul/ P-un singur sărutat!) Aceste cuvinte
sunt rostite cu o uimire admirativă. Ele prezintă complexitatea rafinamentului expresivității
a spiritului șegalnic al fetei, aducând un grandios edificiu sentimental al jovialității.
31
Acțiunile pline de exuberanță ale fetei se înlănțuie sub impulsul direct al sentimentului.
Sentimentul capătă, astfel, o anvergură și profunzime fermecătoare.
Aflată mereu într-un proces dinamic, tipul de fată desprins din cele două poezii
remarcă prin farmecul ei feminin, candoarea, inocența, spiritul tânăr vioi, plină de
exuberanța juvenilă. Își manifestă sentimentele prin numeroase demonstrații expansive.
Devenind o forță magnetică ce tinde să atragă sentimente de aprecire și prețuire- fascinând
astfel privirile tânărului.

3. IUBIREA PĂTIMAȘĂ – „UN DOR DE MOARTE

Prin sintagma „un dor de moarte ” din poemul Luceafărul de Mihai Eminescu, vor
fi prezentate două ipostaze ale iubirii pătimașe ale băiatului determinate de frumuseția fetei
și de farmecul ce-l risipește în jurul ei. Fata din Numai una! Este este definită prin adverbul
exclusiv „numai” antepus pronumelui nehotărât „una” ce exprimă unicitatea ei. Prin
aceasta băiatul își îndreaptă totala apreciere către fata iubită. Ea este unica fată a inimii lui.
Trăsăturile fizice sunt pulsațiile biologice ale frumosului. Frumusețea e descrisă astfel:
Mlădie ca un spic de grâu. Prizonier frumuseții fetei, fericirea îl cuprinde prin simplul fapt
că o privește. Tot ceea ce îi este necesar sufletului lui e să o vadă pe fată. Constatăm că
starea lui de fericire e strâns legată de a o privii pe fată. (Și când o văd, îngălbenesc,/ Iar
când n-o văd, mă-mbolnăvesc) Fericirea pe care o dobândește băiatul nu-și impune valorile
sale ce i le oferă, astfel îi deschide băiatului, o perspectivă de a o teuriza în sufletul său.
Sentimentul chinuitor și obsedant ce este provocat de pețirea fetei. Chinuit de probabila
pierderii fetei viața lui devine lipsită de sens. (Iar când merg alții de-o pețesc,/ Vin popi de
mă dezleagă ) Conversând cu fata, băiatul se află în plină beatitudine. Schimbând între ei
sentimente de afecțiune, privind dragostea ca singura sursă de viețuire, dăruită în mod
neegoist. Viața băiatului capătă perspectivă. El nu se satură să-o privească. În timp ce ea se
depărtează de el, o privește lung depășind, astfel, prin magnitudine și intensitate uimirea
lui. (La vorbă-n drum, trei ceasuri trec-/ Ea pleacă, eu mă fac că plec,/ Dar stau acolo și-
o petrec/ Cu ochii cât e zarea) Felul ei de a fi, comportamentulei, farmecul ei, iubirea ei,
toată ființa ei convinge inima băiatului să și-o dorească pentru totdeauna, ca singura
comoară prețuită. Chiar dacă ea nu posedă avere băiatul își spune că dragostea lui pentru
va rămâne pentru vecie- gândinu-se să se căsătorească cu ea neascultând de părerile celor
care-I invidiază atașamentul de această fată. ( Aș vrea s-o știu nevasta mea , Dar oameni
răi din lumea rea/ Îmi tot închid cărarea). Chiar membrii familiei lui I se opun cu
32
persistență în această hotărâre, toate aceste piedici nu-l pot neclinti pentru că el are un
ferm sens-țintă. Numai dragostea poate susține mai departe dorința lui când apare o așa de
mare oponență și atăt de mult negativism ce vine din partea celor din jur. (Mă-ngroapă
frații mei de viu!/ Legat de dânsa eu mă știu)
Dacă facem o analogie dintre băiatul prezentat în această poezie și Ion din romanul
cu același nume a lui Liviun Rebreanu, aspirațiile lor sunt total opuse. Flăcăul din această
poezie privește dragostea și aprecierea unei fete mai mult decât averea și bunurile
materiale (Dar cu pământul ce să faci?/ Și ce folos de boi și vaci?/ Nevasta dacă nu ți-o
placi,/ Le dai în trăznet toate!) unde Ion percepe în prima parte a romanului – Glasul
pământului, că bunurile materiale (pământul) este mai presus decît iubirea unei fete pe care
o place - Florica, constatând mai târziu, că s-a înșelat în privința aceasta recunoscând, în a
doua parte a romanului- Glasul iubirii, că lucrul primordial în viața cuiva este iubirea. Ce
folos pentru Ion dacă s-a căsătorit cu Ana doar pentru averea ei? Averea nu valorează mai
mult decât iubirea. Iubirea îi este superioară tuturor lucrurilor. Averea este importantă, dar
să nu se pună deasupra iubirii. Iubirea aprinde în suflet o torță vie pe care nimeni nu o
poate stinge. (Să-mi cânte lumea câte vrea,/ Mi-e dragă una și-i a mea)
Privită prin ochii băiatului fata este cel mai drag și mai discutat lucru. Ea îi
deschide veșnicia în față. Fără ea viața nu are sens. Toate acestea exprimă caracterul
valoros al fetei. Felul ei de a fi este ca un fagure de miere, dacă îl guști te îndulcești și
sentimentul de plăcere și fericire îți inundă ființa.
Îndrăgirea drastică a ibovnicei prezentată în poezia Recrutul, răscolește în sufletul
junelui o mare tensiune emoțională. Cucerit de frumusețea și bogăția valorilor, îndrăgostit
până la culme și întristat de greaua despărțire de iubita lui, flăcăul își exprimă cu înfocare
sentimentele, rugând cu mare insistență pe fratele lui să-i poarte de grijă iubita. Nevoit să
se încorporeze în armată, părăsind astfel pe cei dragi, în special iubita trezește in inima lui
o neliniște. El dă instrucțiunii fratelui său cum să se poarte cu ea, cum să o fereasă de un alt
pețitor. Toate acestea sunt bine detaliate în poezie exprimând frământările ce-i invadează
inima. Cât de mult apreciază flăcăul această fată, cât de mult își revarsă sentimentele
pentru ea. Valoarea ei nu se egalează cu nici o valoare a altei persoane. Dar este cu
neputință să anticipezi acest sentiment fără să nu fie detaliat prin cuvintele flăcăului. Își
începe discursul său cuvântând astfel: Eu o las în seama ta - / Am să plec! Și parcă-mi
moare,/ Inima se rupe-n mine!/ Nu de voi, tu știi de cine!/ Și mă doare,/ De-aș țipa. Ni se
dezvăluie încă de pe acum intensitatea sentimentelor adânci. Ne dăm seama de imensitatea
sentimentului afectiv care este capabil să impună interes, printr-o forță motrice, dezvoltarii
33
unui dor nestins. Străfundurile ființei omenești vibrează la consolidarea unui puternic și
nezdruncinat simț al venerării. Prin aceste versuri Mi-o păzește/ Ca de foc! poetul
exemplifică trăirea junelui ce amplifică starea creată de părăsirea lui și nesiguranța ce-i
pătrunde în suflet.
Cu câtă compătimire vorbește tânărul de atitudinea supusă și de respectul de care
dă dovadă fetei. El îi simte dorințele și îi observă incapacitatea ei de a refuza ceva ce nu
este în concordanță cu inima ei. Astfel, flăcăul îl informează și îi dă directive fratelui său
cum să se comporte cu iubita sa. Îi recomandă să o privească ca pe o soră de-a lui. (Tu s-o
joci, dar mai așa!/ Liniștit, cum joci pe-o soră,/ Să n-o strângi prea mult la tine,/ Că ea,
biata, de rușine/ Mai mult horă/ Nu juca// Moartă-n brațe ți se lasă,// Dar de ciudă
plânge-acasă/ Plânge-ntruna/ Zile-ntregi.// Nu glumi, că ei nu-i place./ Nici de mână/ Să
n-o prinzi!// Ea va zice tot ce vrei;/ O dezmierzi și nu te vede,/ O săruți și-i pare bine./ Ah,
dar crede-mă pe mine/ Și nu crede/ Vorba ei!) Așa se explică inegalabila dragoste ce i-o
poartă junele. Fata – o materie fragilă ce se poate frânge ușor la o atingere bruscă. Un
conținut prețios în complexa sa sensibilitate.
Prin ochii junelui o privim pe fată ca un porțelan, sensibil la fiecare atingere, acesta
remarcându-se prin propietatea sa casantă - un vas fragil. Fragilitatea este o caracteristică
ce amplifică frumusețea feminină, fermecătare prin duioșia-i suavă (Ea-i atât de
subșirică,/ ca pe-o floare/ Poți s-o frângi.)
Frumuseșea feminină e capabilă să aprindă un dor nestăpânit. Acest dor se
întruchipează în sufletul oricărui june, izvorând o fântână de nesecat. Natura vizuală
răspunde celei afective prin stimuli, încolțind în suflet dorul de frumos al iubirii. (Ea cu
părul gălbior,/ Naltă, zugrăvită-ntreagă,/ Când își mlădie trupșorul!/ A ursit-o-n fașe
dorul/ De-a fi dragă/ Tuturor!) Este descrisă o secvență sugestivă pentru a profila mai
reliefat personajul feminin. Junele se topește de dragostea ce i-o poartă ibovnicei lui. Dorul
în Dicționarul de Motive și Simboluri Literare este descris astfel:

Sentiment profund și răvășitor...Dorul este înrobitor, dușman al libertății, înrudit

cu moartea, stimulent al fanteziei. În literatura cultă dorul capătă valori simbolice,
în special, în poezia lirică, în care devine termen de comparație pentru stări
pofunde, adeseori de nedefinit.26

Dorul definește trăirea junelui. Se declanșează sentimentul de emoție profundă.

Iubirea e atât de pătimașă încât îi întunecă flăcăului minea, provocându-l să spună
următoarele cuvinte : Poartă-i grija! Tot a mea / S-o găsesc, tot dor să-mi poarte!/ Dar de
26
Dicționar de Motive și Simboluri Literare – format electronic-
http://www.academia.edu/5287712/25222159-Dictionar-de-Motive-Si-Simboluri-Literare
34
nu-i păzi-o bine,/ Ți-ai găsit dușman în mine,/ Căci fac moarte/ Pentru ea! Iubirea devine
un interes nociv dacă nu este pasionala, lipsită de rațiune.

4. FIDELITATEA- VIRTUTEA DE MARE PREȚ

Fidelitatea este punctul cheie care face diferența dintre o persoană credincioasă
partenerului său și una care calcă angajamentele spuse în fața altarului. Devotamentul
valorifică capacitatea statorniciei umane. Prin felul în care el satisface calitatea rânduielii
se remarcă trei tiputi de valori ce-i aparțin : încredere, onoare și adevăr, ilustrându-ne cu
claritate trăsăturile acestuia în poezia ce va fi comentată Puntea lui Rumi. Se va cristaliza
prin felul în care devotamentul își impune cuvântul. Acest tablou al fidelitații este descris
într-o atmosferă regală, la palatul regesc în plină sărbătoare a Anului nou, unde Rumi, un
sfânt ce făcea miracole, scoțând adevăruri la suprafață prin înțelepciunea lui. Regele
Gupta îl cheamă să-i spună: „ Mâine-i Anul nou, știi bine./ Și-obicei din vremuri este/ Ca-
ntr-această zi să fie/ Sărbătoare de neveste./ Și-aș dori vrun lucru mare!/ Tu ești sfânt, așa
se spune,/ Faci minuni; și mîine tocmai/ Ce n-aș da pentru-o minune./ Înmulțim
splendoarea zilei-/ Vrei? Găsești tu una-n pripă.” Omul înțelept dovedind cea mai iscusită
gândire până acum, dar cu acest prilej minunat nu-i veni nici o idee de vreo minune.
Sărbătoare mare la palat, ginți din Himalaia, Oșteni, principi, preoți, sclavi , bărbați,
fecioare, neveste, toate îmbrăcând portul de sărbătoare jooacă hora. Ce priveliște
grandioasă. Regina e în fruntea lor , jucând și ea. În timp ce jocul era în toi se face iniște
pentru vorba înțeleptului. Totul se oprește, și cu glas grav Rumi grăiește astfel arătând spre
punte: - Rege, nimeni nu cunoaște/ Ce-i în sufletul femeii,/ Numai cei de sus! Și iată/ Și-
ntr-un lemn s-arată zeii!// De va trece peste punte/ O femeie credincioasă,/ Se va-
nfrumoșa femeia,/ Rămâind mereu frumoasă./ De va trece însă una/ Care și-a-nșelat
bărbatul,/ Ea se va negri ca noaptea,/ Astfel ispășind păcatul. În felul acesta este testată
fidelitatea unei femei. E adevărat că doar Cel de sus știe ce este ascuns în inima unui om.
Prin perspectiva loialității îndrăznim să spunem că fidelitatea este însoțită de
onoare. Creincioșia oglindește viața interioară a omului chemând la cea mai înalt sentiment
de respect și liniște sufletească. După discursul lui Rumi, au trecut zeci de mii de sute fără
vreo grimasă, arătând castitate , virtute și credincioșie. Regele Gupta se arată neîncrezător
în curăția sufletească a soției sale, rugând-o să treacă puntea. O asemenea cerere ce dă
dovadă de suspiciune (Spre regină- „ De se poate,/ Treci tu-ntâi, și după tine/ Au să
treacă-n urmă toate!”). Indignată de îndoiala regelui, regina se uimește de această cerere.
35
Curăția inimii ei o face să-i spună: -Dacă vrei eu trec, nu-mi pasă!/ Dar chiar eu? Nu se
cuvine/ Să pui, rege, la-ndoială/ Sufletul unei regine./ Mă-nroșește singur gândul/ Că tu ai
aflat cu cale/ Tocmai azi să pui la probă/ Inima nevestei tale!” Așternut pe gânduri și cu
un sentiment de umilință regele stătea tăcut privind în jos. Gluma pe care a vrut s-o facă s-a
dovedit a fi o rușine în fața lumii . virtutea pe care i-o știa soției sale l-a făcut să se simtă
vinovat de o asemenea cerere.
Fidelitatea se bucură de o mare venerație. Farmecul unui om este chiar însăți
credincioșia lui – un aspect vital al caracterului. Intagritaetea merge înaintea onoarei.
Statornice și încrezătoare în virtutea lor fetele râd de gluma lui Rumi. Un test ce ține doar
de sufletul personal, de conștiința individului unde nu poate fi accesată de altă persoană,
doar dacă gândurile sunt înpărtășite. (Iar nevestele? Vădite/ Cu virtutea-n fața lumii,/
Făceau haz că d-asă dată/ A pățit rușine Rumi) Virtute re reflectă viața individului
punându-l la loc de cinste.

36
 CAPITOLUL III
SUFERINȚA ÎN URMA DRAGOSTEI PIERDUTE

Poeziile care indică acea stare dezolantă a suferinței în urma dragostei pierdute
sunt: Cântecul fusului; Fata morarului; Cântecul XVIII și Nu te-ai priceput;. Pentru aceste
poezii vor fi selectate caracteristicile penru descrierea stărilor sufletești emoționale,
chinuitoare, traite cu intensitate, cum ar fi: cauzalitatea plânsului (Adesea stând la cina /
Simt lacrimile des, / Nu pot mânca de lacrimi; Și-n ochii mei lacrimi s-adună) ; amarul
(necazul) (Si-mi cânt amarul tot/ Și-am mers pe malul apei,/ În valuri să-mi îngrop/ Și
cântecul, și-amarul; Obrazul ascuns sub năframă / E martur păcatului meu./ E martur
amarului meu )
Aceste poezii înfățișeaza realitatea concretă a unei imagini sufletești în care sunt
transpuse trăirile puternice ale personajului feminin, provocate în urma: torurii neînțelesei
suferinți (Cântecul fusului) ; urmării păcatului (Fata morarului) ; neîmplinirea dragostei în
viața reală (Cântecul XVIII) ; străduința fetei în zadar de a-l face pe flăcău conștient de
dragostea ei (Nu te-ai priceput)
Poeziile focalizează monologul femin ca mijloc de exprimare al fluxului gândirii .
Personajele feminine trăiesc in lumea propriilor imagini pe care constiința sau emoția o
înfiripă, potrivit situatiei în care ele se află. Atitudinile și constatările personajelor
feminine sugrerează, prin tonul vocii lirice, pesimismul descris: ca un cenușiu al vieții,
sortit mortii- doar prin moarte se rezolva orice problema nerezultativa-ce nu are un rezultat
pozitiv, cum ar fi în poezia ,,Fata morarului”(Ba lasă, că știu eu ce vreu:/Aș vrea să fiu ,
roata, sub tine!) sau descris prin cântecul de jale. Prin cântecul de jale persoana în cauză
îsi expune emotivitatea raportată la situația premergătoare acesteia. Aceasta este prezentata
în poezia cu titlul „Cântecul fusului” (Și m-am trezit deodata/ Că plâng și eu și cânt!)
Întunecatul prezent al dezolării absoarbe lumina trecutului apus în care dragostea era în
plină stralucire și se transformă într-o atmosfera dezolanta a intunericului care se împrăștie
în sufletul fetei. Acum se simt doar chinuitoare scantei ce nu sunt capabile de a aprinde ce
a fost stins - împlinirea în dragoste .

37
1. REFLECȚIE ASUPRA SENTIMENTELOR FETEI ÎN CADRUL POEZIILOR

1.1. Cântecul fusului - o succesiune de sunete triste

Cântecul fusului, unic în literatura noastră prin fluiditate și transparență, este, în

esență,un cântec al singurătății.27

Poezia cuprinde povestea unei fete chinuite de neîmplinirea norocului de a fi iubita

de cineva drag ei. Stând singură in iatac, izolată, neavând pe cineva aproape sa-și verse
sufletul, se hotărăște să compună un cântec de jale, o doină. (Doina este un cântec de jale,
o structura lirică amenajată în mod special pentru a fii cântată.) Doina o regăsim și printre
poieziile poetului Coșbuc. Poezia cu titlul Doina subliniază pe`ndelete sentimentele supuse
stării de jale :

Copilo, tu ești gata/ De-a pururea să plângi!/Și când ești tristă, Doino,/ Tu inima
ne-o frângi./ Dar nu știu cum, e bine/ Când plângi, că-n urma ta/ Noi plângem toți,
și-amarul/ Mai dulce ni-e așa./ Și toate plâng cu tine/ Și toate te-nțeleg. 28

Întotdeauna muzica a avut un rol important în folosul exprimării sentimentelor. Ea

este cheia cu care se deschide poarta expresivității dorurilor și atitudinilor omenești dar
este și cea care întreține starea în care cel/cea se află. Cântecul pe care și-l compune fata ,
deși ea n-ar fi vrut să-l facă, exprimă același sentiment de durere pe care îl exprimă prima
strofă din poezia Doina.. Fata se retrage în lumea sa inerioară compunând un cântec într-
o gamă minoră, simetric cu starea sa sufletească. Criticul Dobrogeanu Gerea afirma despre
cântecul fetei :

Prezinta acel moment dureros, când doi oameni sunt făcuți să se iubească se rup
unul de altul ca să se strecoare in inima celor suferinzi și, furișat acolo, să inceapă
să lovească cu putere coardele dureroase ale inimii și atunci îl cânți Cântecul e
vechi, e același ; dar inimile, bietele instrumente suferinde în care el lovește, sînt
altele de-aceia și exprimarea acestui cântec e alta, veșnic alta. 29

Prin fredonarea acestuia, ea dorește să găsească răspuns la frământărie ce-i inundă

inima. Un constituent inanimat, fusul ,este singurul element ce-i dă tonul și o însoțește pe
fată în fredonarea cântecului în acea stare dureroasă și epuizantîă. Acest cântec îi mărește
durerea și devine un laitmotiv supărător, persistent. De-atunci îl cânt întruna/ Că-mi vine-
27
Poezia lui Coșbuc- eseu monografic, Petru Poantă, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1976, pagina 75
28 Fire de tort - Poezii, George Coșbuc, Editura: Litera 1998, pagina 199

29 Poetul Țărănimii, C. Dobrogeanu Gherea, Editura: Viața Românească 1920; pagina 14

38
așa nevrând;/ De-aș face orice-aș face,/ Nu pot să-l scot din gând...Și nu pricep ce-i asta.
Versurile cântecului reprezintă fel de lamentație a fetei. Fata nu-și dă rând in a se pătimi-
Și nu știu, biata, cum?
Lacrimile – limbajul mult al durerii,30 cum spunea Voltair, este solicitat de starea
de spirit provocată de tonul minor al cântecului fredonat vrând - nevrând de fată.
Seara este momentul zilei când tristețea fetei se întețește. Aceasta stare de tristețe
puternică provocă o tensiune a sângelui ce cauzează ridicarea temperaturii corpului astfel
încât fata părăsește locul închis al casei și iese afara pentru a-și racori cumplita febră a
amărăciunii. Afară în întuneric unde nu o vede nimeni, acolo ea poate să-și reverse sufletul
și să plânga- în fața naturii, în aerul rece de seară. Înfățișează aici acel moment dureros
când agonia ajunge la punctual maxim al acutizării durerilor sufletești ,, Afară-n vânt ,
afară,/ Că-mi arde capul tot,/ Și-ngrop în palme capul/ Și-mi cânt amarul tot.
Apare, aici, în strofa a patra roata morii ce simbolizează repetarea lucrurilor ce s-au
întamplat, dar poate să fie și un simbol pentru cugetare, putem spune că roata morii este al
doilea element ce e personificat (cum a fost prezentat fusul) într-o ființă ce se atașază și
cunoaște necazul fetei, vrând, parcă, s-o consoleze prin cântecul ce-l repetat. Și roata morii
cântă/ Cuvinte cu-nțeles. Morarul, neînțelegând mâhnirea fetei și modul în care se
manifestă, își face cruce, privind în urma ei.
Următorul popas al fetei, punctat de poezie este la marginea apei , acolo unde , în
valurile ei ar putea să-și îngroape cântecul și-amarul , să le ducă departe de sufletul ei , să
dispară, dar nu se întâmpla așa, deoarece un alt element personificat - plopul- reia cântecul
durerii, pe un ton trist și emoționant. Cântec al unei inimii zdrobite în concordanță cu
perspectiva tragică a realității cu care se confruntă fata. Cântecul plopului sensibilizează
corzile inimii fetei astfel încât aceasta î-l însoțește, plângând, în interpretarea lui.
Nefericirea tragică a fetei exprimată prin cântec este un factor de mobilizare a
întregii naturii Și-am mers pe lunci, dar jalnic,/ D-a lungul peste lunci /Cum plâng și cântă
toate! Natura susține tonalitatea cântecului, contribuind la cultivarea imaginii sinistre a
marii dureri. Dobrogeanu Gherea identifică relația dintre poet și sentimentele fetei puse în
poezie:

Da, acesta e un adevărat plans, încât versurile înseși par a plânge. Printr-o simpatie
fierbinte pentru biata fată, poetul însuflețește natura întreagă și o face să cânte și
să plîngă împreună cu fata nenorocită.31

30
http://www.intelepciune.ro/Lacrimile_sunt_limbajul_mut_al_durerii_3607.html (29.03.2015)
31
C. Dobrogeanu Gherea, Poetul Țărănimii, Editura Viața Românească, 1920, pagina 15
39
 În strofa a șasea apar doi constitutivi ai naturii ce sunt puși oarecum în contrast:
lunca - locul neprietenos, lipsit de confort, unde fata se simte jalnic și fără speranță, dar
codrul, mi-l imaginez eu, ca un loc protector, ce deține siguranța, cum ar fi la sânul mamei
unde copilul caută ocrotire, sprijin și mângâiere. Asemenea copilului, fata caută
mângâierea și o găsește în crâng Nu-I loc mai bun pe lume/ De plans decât în crâng!
Apare din nou imaginea fusului ce se învârte ca un disc pe platforma unui pick-up
ce este pus cu scopul de a emite sunetele unei melodi ce a fost înregistrată pe disc, așa și
fusul redă sunetele unor sentimente de tisteței apăsătoare ca și cum el ar fi un magnetofon
ce a înregistrat acest cântec și-l redă așa cum e el, iar fata își adduce aminte de acea
compoziție melodică ce îi produce o durere crudă, nedreaptă , o tensiune pshio-
sufletească.
Fata constată că e mai suportabil ca timpul, să treacă mai iute sau să ,,înghețe” pe
vecie , decât să curgă greoi și agonia din pricina persistării iratibilității acelei tensiuni
psihice cauzate pierderii dragostei, să capete amploare. Și-ncet ce trece viața / Când n-ai
nici un noroc-/ Mai iute dac-ar trece,/ De-ar sta mai bine-n loc!
În această poezie găsim un anume tip de mamă , o mamă care nu înțelege prin ce
trece fata. Ea nu are capacitatea de a cuprinde cu mintea situația în care se află rodul
pântecelui ei, astfel ea o tratează cu reproșuri și observații, neînțelegând-o. Că mama mă
tot ceatră. E dureros faptul că fata este nevoită să-și găsească compasiunea în natură și în
lucrurile inanimate și nu în părinți - cei ce-i sunt dragi. Ființele raționale o judecă pe fată și
o fac să se simtă vinovată Și-n ochii mei se uită / Toți oamenii din sat, dar întorcându-ne la
strofele anterioare, observăm că natura, care nu are un sistem al rațiunii cum are omul, are
totuși suflet, încât simte împreună cu nefericita fată și o compătimește, plângând duios.
Tumultul suferințelor a unui suflet zdrobit sunt puse în consonanță cu perioada
obscură a timpului- seara continuând cu noaptea. Atunci fata se simte în largul ei sa-și
descarce amarul prin plâns. E un lucru greu să te abți de la plâns mai ales atunci când
lacrimile vin ca un fluviu ambundent – de neoprit. Fata încearcă să-și ascundă lacrimile de
necaz, tânjind a nu provoca mamei sale starea de disconfort cauzată de sentimentul
puternic a suferinței cumplite ce-i produce lacrimi. Și plâng, că nu mă vede/ Măicuța-mea
că plâng. Prin lacrimi, se pare că, mâhnirea din ininma fetei s-ar scurge în taină, acolo,
unde nu o vede nimeni, ci e doar ea și păcatul ei, ea și suferința ei. Dumitru Micu
estimează durerea simțită de fată: Nu ne aflăm în fața unui sentiment unic , ci a unui
complex de vibrații. Fata e ridicată pe treapta de sus a durerii.32
32
Dumitru Micu, George Coșbuc de Dumitru Micu, , Editura Tineretului, pagina 73
40
 Ah, seara, numai seara,/Mă simt în largul meu,/Că-ngro în perne capul/ Și, până-
n zori mereu Atunci când ești amarnic supărat ai nevoie de afecțiunea cuiva, arătată printr-
o îmbrățișare calda ce poate să-ți atenueze durerea inimii, dar fata, din nefericire, nu are
această binecuvântată soartă ca o ființă umană și rațională să îndeplinească actul acesta, al
îmbrățișării duioase, ci perna ține loc acestuia. Tot plâng ca o nebună/ Și perna-n brațe-o
strâng. Iacob Popper descrie suferința aprigă a fetei :

Fata din ,,Cântecul fusului ” e supusă unei dureri sufletești imense. Ne aflăm într-o
fază în care durerea a invadat întreaga ființă a fetei. Expresia ei e un fel de melopee
admirabil simbolizată prin sfârâitul uniform al fusului în care mai răsună nici o
notă străină, nici o înceercare de a ne lămuri, nici o amintire, arar câte un slab
accentde nerăbdare, repede acoperit de unda întunecată a aceleași disperări
definitive, fără niciun orizont, suferința a luat aspectul unei idei fixe; ea are parcă o
personalitate a ei proprie, strivitoare, tiranică… Cântecul fusului devine astfel un
cântec sublim al durerii la care participă întreaga natură. 33

1.2. Fata morarului – fata împovărată de remușcări

Poezia cu încărcătură tematică tristă, deplânge ființa umană, căzută în deznădejde,

fără speranța de a se elibera de osânda ce-i chinuie sufletul. Dobrogeanu Gherea descrie
faptul vinii fetei în următoarele cuvinte:

,,Fata morarului”, fata de-asemenea își cântă durerea, dar se simte vinovată, ea a
mers mai departe în dragoste decât permite morala omenească și nu numai durere,
ci și remușcare, simțimîntul vinii îi sfișie sufletul. 34

Ca o furtună ce izbucnește, parcă , în jurul fetei - o furtuna ce pune în mișcare

forțele sinistre ale melanjului unor sunete puternic discordante, provocate de șuieratul
vântului prin plopii rari și ale apelor ce sună, ele se aud ca un vâjâit de ape mari nu ca un
clipocit ce aduce un simțământ de pace, ci crează larmă, amplificînd sentimentul de teamă
și frică.

Deznădejdea e, aici, covârșitoare;ea rupe echilibrul psihic. Prin insistența asupra

imaginii plopilor care ,,vâjâie în vânt” poetul sugerează o obsesie învecinată cu
nebunia. În vers și îndărătul lui sesimte o pulsație fierbinte, o îndurerare imensă,
prevestind dezlegări înfricoșătoare.35

Continuitatea zgomotului e data de roata morii ce se-nvârte ca o nebună- această

imagine vizuală și implicit auditivă face ca zgomotul să persiste în atmosfera chenăruită în
jurul fetei. Ineriorul fetei cât și exteriorul în care află fata, sunt ambundă de stari nevrotice,

33
Iacob Popper, Celălalt Coșbuc, Editura IMAGO, Sibiu, 1995, pagina 98
34
C. Dobrogeanu Gherea, Poetul Țărănimii, Editura Viața Românească, 1920, pagina 17
35
Dumitru Micu, George Coșbuc de Dumitru Micu, Editura Tineretului, pagina 74
41
dezolante, chiar sufocante. E o similitudine perfectă a timpului în care se deslănțuie aceste
tensiuni pe cele doua planuri: interior și exterior. În timp ce în jurul fetei, intensitatrea
sunetelor dezordonate, disonante a tempestei dezlănțuie, în interiorul fetei izbucnesc
sentimentele de vinovăție a fetei ce-i determină pufnirea lacrimilor. Aceste fenomene
afective, specific umane,îndeamnă pe fată să interpreteze un cântec ce a fost compus,
probabil odată cu săvârșirea păcatului ei . Faptul că ea nu știe ce cântă este sub-înțeleasă
ideea că ea nu se dumirește de ce prețul păcatului ei e așa de mare și de chinuitor. George
Călinescu prezintă impresia de ansamblu pe care o lasă drama unei iubiri pierdute: „Fata
cuprinsă de întîile semne ale iubirii începe o jelanie în care implică, într-un cânt erotic
universal, roata morii, plopii, lumea toată”.36

În comparație cu atmosfera serii și a răcorii ce este binefăcătoare și prielnică fetei,

descrisă în ,,Cîntecul fusului” aici, în poezia ,,Fata morarului” întunericul este asociat cu
iadul – ca loc imaginar de chin și de suferințe 37, ce provoacă fiori. Imaginile păstrate în
memorie- imagini ale pacatului ei, îi creeaza un dezgust amintirii acestora. Păcatul în sine
îi creează fetei frică, tremurând pomenindu-l. Vrea cu tot dinadinsul să nu și-l mai
amintească, dar se trezește cântându-l din nou.
Aici, în versul acesta O, stânge-te lampă, te stânge, lumina ce simbolizează viața
sau ochii lumii satului ce-I vad fetei rușinea pacatului ei. Implorarea fetei catre lampă de a
se stinge poate metaforiza dorința ei de a muri, îngropând cu ea și păcatul ei sau poate fi o
metafora, cum am spus mai sus, pentru ochii lumii ce vad urmarea păcatului ei, implicit
jignind-o. ( Pentru o fecioară nemăritată să rămână însarcinată, în vremea aceea când a fost
scrisă poezia, acest lucru era un fapt condamnabil și demn de batjocură.) Consecința
acestei fărădelegi o terorizează chiar o epuizează. Zadarnic caută s-o ascundă. E
irecuperabilă.
Mama întotdeauna se îngrijorează ca copii ei sa fie bine, stiind fata acest lucru,
încarcă sa-și scutească mama de o posibilă mâhnire la aflarea faptului neînțelept,
consumat. O adâncă mustrare de conștiință și o frecvență continuuă a amintirii acestui
păcat, îi produce mâhnire și amărăciune fetei.
Plopii și apele sunt personificați întro imagine puternic expresivă, cu scopul de a
arăta cu ce cruzime și lipsă de sensibilitate se comportă lumea din jurul fetei, la aflarea

36
George Călinescu,Istoria Literaturii Române Compediu, Editura Litera Internațional, București- Chișinău,
2001, pagina 210
37
http://dexonline.ro/definitie/iad
42
faptului necugetat. Înjosind-o și umilind-o prin vorbele aspre ce trec nestingherite prin gura
unor necugetători a sufletului și sensibilității sufletului uman.

Obsesia vinovăției scrumă cu gheare nemiloase în cugetul sîngerat și fata,

înnebunită de căință, se vede urmărită de hohotul arborilor, al vîntului și apei,
prefăcute parcă în fantasme diavolești. 38

Totalitatea sentimentelor de angoasă și rușine amestecate cu remușcări provoacă

fetei o stare de leșin , o stare ce o determină să ia o decizie pripită- sinuciderea. Ea crede că
singura cale de a ieși din aceasta stare depresivă este moartea, acolo, crede ea, nimic nu o
mai poate face să sufere și să îndure toate ofensările ce i se aduc.

Înșelată, lovită în tot ce avea mai sfînt, fata a ajuns a-și pierde capacitatea de
percepere a realității palpabile, ignorînd ce se petrece alături de ea, părîndu-i- se a
fi exilată undeva în vid, într-un noian de întuneric. 39

1.3. Cîntecul XVIII – imposibilitatea unei realizări a iubirii dorite

Durerea pricinuită de revederea în vis a celui ce a făcut-o să-l iubească atât de mult,
provoacă fetei o intensă tortură sufletească, de nesuportat. Circumstanța in care se află fata,
îi provoacă o adâncă durere internă, reprezentând, cu atâta precizie, tristețea absolută. Dacă
soarta decidea doar să nu-și mai amintească de el, starea ei de întristare deplină, care încă
persistă în inima ei, lăsa, poate, să se vadă o rază de speranță, dar e cu neputință să se
întâmle acest miracol. Întrebarea retorică pe care i-o pune mamei semnifică tânguirea,
tristețea și nefericirea pricinuită de amintirea a ceea ce ar fi putut fi o pulsație de viață spre
viață, însă e doar o visare, o iluzie, ce o chinuiește cumplit. Mamă, sunt silită eu,// Să-I tot
văd în vi mereu/ Ochii de jăratic? Această visare manifestă dereglări emoționale ce-i
pricinuiește fetei o tulburare a liniștii sufletești și îi dezorientează, practic, viața.
Ochii lui de jăratic, ce apar mereu în vis, o terorizează, așadar îi creează coșmaruri
și nu poate dormi liniștită. Sar prin somn, mi-e somnul greu,/ Visul mi-e sălbatic. Apar
stările de angoasă ce sunt cauzate de revenirea în vis a fantasmei- o fantasmă de care se
lasă îndrăgostită fata, de ochii ce-i de foc, plini de pasiunea, deosebit de intensă, pentru
fată, dar la ce bun, e doar o nălucă ce apare în somn, această apariție imaginară nu poate să
apară în ceva palpabil, omenesc, ce poate să fie atins și strâns în brațe, această himeră nu
poate să- arete fetei afecțiunile pline de duioșie și delicatețe, să-i ridice șuvița de păr ce i-a
căzut pe față, sau s-o privească în ochi și să-i spună că o iubește. Sărmana fată, răvășită și
38
George Coșbuc de Dumitru Micu, Dumitru Micu, Editura Tineretului, pagina 75
39
George Coșbuc de Dumitru Micu, Dumitru Micu, Editura Tineretului, pagina 75

43
cu o inimă sfâșiată de durere și de ciudă că e doar un vis se lasă în agonia torturii - a
gândului că el e doar un vis, un vis ce se spulberă cu sfârșitul acestei clipe, rămînînd doar
niște urme străpungătoare ce sapă adânc în inima fragilă și sensibilă a fetei.
Ca în toate cazurile din poeziile coșbuciene, și nu numai, în care fata e prinsă în
iureșul necazurilor , mama e cea care face tot posibilul ca odorul ei sa-i fie bine, sa-i
amelioreze cumva durerea prin diferite mijloace, ce știe ea mai bine , așternându-i in pat
troscot și sulfine - plante cu întrebuințări terapeutice, ce ajută la calmarea supliciului.
Supliciul pe care îl poartă fata, constă în neputința sa de a uita durerea ce i-o pricinuiește
irealizarea unei iubiri dorite în viața reală. Urmele lăsate de amintirile visului, ard în
sufletul fetei ca un foc al gheenei, care niciodată și nimeni nu l-ar putea stinge. Fata
conștientizează faptul că e în zadar să aștepți ceva ce ți se pare că sigur nu va fi posibil să
existe, că nu se va înâlni niciodată în lumea reală cu ce ar spera să apară- iluzia. Ea
constată că numai intrarea în inconștiență e singura cale de a pune capăt suferinței , idee
sugerată prin florile de mătrăgună ce au proprietatea de a intoxica și de a otrăvi, astfel îi
cere mamei să așeze aceste flori pe sub piept. Această cale este un potențial fapt ca ea să-și
uite cu desăvârșire tot amarul ce o chinuie .
Aceasta poezie poate fi similară în tematică cu poemul lui Heliade
Radulescu, ,,Zburătorul”, unde fata este chinuită ,în vis, de apariția unui zburător –
personaj fantastic, angelic, care apare noaptea în vis, ce ademenește fata încât îi sârnește
dragostea pentru el apoi se face nevăzut, dispare, fară să se sinchisească a-și imagina
consecințele acestei acțiuni. Inima fetei se frânge când conștientizează că e doar o iubire
ireală, un vis. Ochii de jăratic al ipostazei angelice, în acest cântec coșbucian, capătă lucire
puternică și zguduitoare în privirea fetei, dar tot acest potop de fotoni ard inima fetei
cumplit și sălbatic ca tunica lui Nessus ce ardea pe trupul lui Hercule. 40 Inima fetei este
aprinsă și arde de dragoste pentru ochii văzuți în vis, încât nimeni nu-i poate stinge acest
foc din inima decât efectul florilor de mătrăgună, simbolic vorbind, ce lasă să se stingă
acest foc pentru vecie. E dureros și compătimitor ca ultima ei șansă, de a se elibera de sub
jugul acesta chinuitor a visului, să fie o defectare a psihicului ce-i provoacă ființei umane
pierderea memoriei și alterarea funcțiilor psihice, practic, intrarea in inconștiența.
O lungă și dureroasă încercare de care fata are parte, un tragism în care lumea
visului are o mare implicație în viața a fetei. Visul, pentru ea, este o continuare a
existenței, parcă, trăiește și simte toate acțiunile întruchipate în lumea acestui fenomen
psihic. Pentru ea ființa imaginară prinde viață, implicându-se în lumea reală a fetei, nu se
40
http://dexonline.ro/definitie/hercule
44
limitează doar în lumea imaginară. Pentru ea speranța apariției acestei apariții angelice în
lumea reală, dispare, și când speranța dispare, nu mai e nici o scăpare.

1.4. Nu te-ai priceput – Mâhnirea fetei pricinuită de o neîmplinire a dragostei dorite

Poezia Nu te-ai priceput descrie voluptatea suferinței fetei pricinuită de iubirea ce

nu poate fi înfăptuită. Prin ochii fetei zărim în comportamentul flăcăului o ignoranță asupra
strădaniei fetei de a înfiripa o adâncă relație de iubire. Fata devine împătimită de o dorită
stabilitate a unei relații de dragoste dintre ea și Sorin, flăcăul visat. Frământările se nasc în
mintea fetei, în dorința de a obține un răspuns la această ignoranță, conștientă de faptul că
i-a fost dragă flăcăului (Ți-am fost dragă, știu eu bine). Un zid se ridică între ei, lăsând-o
pe fată nedumerită cu privire la motivul ce-l face pe flăcău sa fie așa rigid și neinteresat de
o asemenea relație, dorind fierbinte să-l înțeleagă. Oare nesiguranța de sine a flăcăului și
îndoiala îl aduce în starea aceasta? Întrebările izbucnesc cu o mare durere, din inima fetei,
căutâd parcă un miracol de a obține un răspuns logic asupra acestui fapt. Cât de mult și-ar
dori fata să-l determine pe băiat să-i împărtășească temerea ce îl cuprinde, de a face un pas
spre un paradis al dragostei.
Oare nu iubirea e cel mai important lucru pe pământ? Cu siguranță flăcăul nu a luat
o decizie înțeleaptă de a îngropa această înfiripare a iubirii, se gândește ea. Zdrobită, și
epuizată de forța agresivă a neglijenței flăcăului, fata începe să plângă un plâns amar pe
care doar ființele sensibile ce au trecut prin probleme de genu îl cunoaște. Plânsul acesta
este o reacție a faptului că nu este prețuită și iubită de persoana iubită. Orgoliul bărbătesc
pune stăpânire pe flăcău, pretinzâd că fata e măndră, neascultând vorbele lui (Zici că-s
mândră și n-am vrut/ Ca s-ascult vorbele tale?) dar ea, sărmana, încearcă cu statornicie să-
i fie pe plac (În cale/ Ți-am umblat și-n deal și-n vale,/Și-orișiunde te-am știut./ Zile lungi
mi le-am pierdut,/ Să mă-mprietenesc cu tine ), căutând să nu fie o dificultate de a o găsi ai
spune vorbele ce ea le dorea cu toată inima să le audă: Mă vrei tu fată?
Se observă că din monologul confesiv al fetei, timiditatea unui flăcău se pare a fi o
latură slabă , o lașitate a caracterul masculin. (Tu umblai sfios, Sorine,/ Și plângea durerea
în mine ,/ Că tu nu te-ai priceput) Este, oare, cu neputință ca sentimentele afective,
emoționale ale flăcăului să se îndrepte spre ea? Faptul acesta o întrista amarnic pe fată. Ea
nu concepe de ce ideea unei relații în care cei doi se apreciază reciproc, nu se cristalizează
ci stacnează, împiedicân o atmosferă paradisiacă și momente ce ar putea fi de neuitat.
Observăm, din monologul fetei, că acest flăcăul pe care-l iubeste, își imaginează că o

45
învinuiește pe motivul că nu se lăsa sărutată, că ține la principii, dar de dragul lui și
acestea le călca, trecea peste tot, făcea orice numai să-i fie pe plac (Am fost rea și n-aș fi
vrut/ Să te las, ca altă fată,/ Să mă strângi tu sărutată?/ Dar m-ai întrebat vreodată?/ Mă-
nvingea să te sărut/ Eu pe tine!) Fata ar fi trecut și peste această habitudine, ca băiatul să
facă el primul pas, l-ar fi ajutat într-un fel să-și facă curaj să acționeze, dar nu s-a priceput.
O mare tristețe împletită cu ciudă o cuprinde pe fată, luni întregi caută o ocazie în care
baiatul să-i dea de înțeles că ar fi posibilă o asemenea relație de dragoste, dar degeaba, el
nu s-a priceput. Să fie un alt motiv? Să fie motivul că ea nu s-ar înțelege bine cu mama
soacră și n-ar fi vrut să locuiască cu ea? Acesta nu era un motiv care ar putea să împiedice
o căsnicie de vis.
Motivele care le susținea flăcăul , nu erau atât de grave încât să nu existe nici o
speranță de se lega o iubire fabuloasă. El nu este atât de ingenios a înțelege acest joc al
iubirii, zăbovind a intra în ritmul acestui dans al dragostei (Tu cu pâinea și cuțitul/ Mori
flămând, nepriceput), cu alte cuvinte, să ai toate șansele să fi fericit și tu nu vrei, ești un
naiv. Un gând pesimist îi răzbate mintea fetei că dragostea dintâi nu se va mai întoarce ca
să răsară din nou o posibilă lumină a înfiripării unei iubiri ce leagă pentru vecie cele două
inimi.
Laitmotivul pronunțat de fată (Nu te-ai priceput) exprimă un sentiment de
insatisfacție și reproș, deasemenea instituie tema principală a discursului fetei- o învinuire
a incapacitatății masculine de a fi capabil să-și depășească limitele temerii lui.
Viziunea artistică a poetului are mult tact și gust artistic, încearcă să zugrăvească o
realitare concretă prin ajutorul monologului- dialogat al eului liric ce este transpus într-o
fată îndrăgostită de un flăcău pe nume Sorin. Acest monolog interior al fetei, cuprins într-
un text estetic și expresiv, reflectă profunzimea sentimentului de iubire nepriceput de
flăcău.

Coșbuc e actor, interpret, intrând în pielea unor personaje și reproducându-le

comportamenul și vorbirea. Plăcerea lui este de a tocui în suflete străine, ca un
actor.41

1.5. Doina, Sara – personificarea entității feminine ce plânge

Plânsul și jălania desemnează ființa umană prinsă în deznădejde văzut prin ochiul
format al poetului. Factorul comun al jălaniei și al plânsului îl constituie durerea cumplită a

41
Istoria critică a literaturii române. (15 secole de literatură); Nicolae Manolescu; editura: Paralela 45;
Pitești;2008 ; paginile : 507, 508
46
stării sufletești prinsă în plasa deznădejdii, astfel tristețea îl însoțește pe omul pribeag,
descreșirea frunții sale se datorează cântecului duios al Doinei și frumosul ideal al Serii.

1.5.1. Doina- Întruchiparea sentimentelor trăite – prototipul feminin

Doina este personificată prin acest apelativ „Copilo”. Ca o fată ce trece prin toate
fazele de bucurie, de tristețe, de dor, de glorie, de spaimă și de durere, doina este
întruchiparea a acestora prin versurile ei corespunzătoare cu sentimentul trăit de cel care o
cântă și melodia ei minoră. Cunoscută de un neam întreg. (Că-n versul tău cel jealnic /
Vorbește un neam întreg.) Aceste versuri exprimă dorința neamului românesc de a se uni,
ținând cont că această poezie este compusă pe timpul în care România nu era întregită.
Doina este tipul de muzică populară tipic românească.

E cântecul cel mai expresiv al ființei românești. Pentru Lucian Blaga, sufletul
românului exprimă „ritmul unei eterne și cosmice doine, de care ascultă orice
mers”. Melodie duioasă și unduitoare, doina transfigurează destinul românului de a
se afla „călător sub zodii dulci-amare”. Coșbuc personifică acest cântec, creînd un
prototip feminin care sintetizează ipostazele majore ale existenței. Cîntecul morții
devine o doină absolută în viziunea lui N.Beldiceanu: „Vînăt bulgăraș de humă,/
Rogu-te, durere, dumă/ În puterea zborului/ Deasupra priporului/ Ca să văd urzita
floare,/ Cum de-abia-nzîlită moare.../ Ș-apoi frunză de mohor,/ De ai suflete vreun
dor,/ Pleavă fă-l și dă-l liniștii mormânt/ Știu cu amorțit cuvînt/ Doina doinelor s-o
cînt („Doina doinelor”)42

Doina - Prototipul feminin care este exprimat, prin adresarea eului liric la genul
feminin, apare ca primă istanță ca entitate a tot ce este de jălanie. Pregătită să simtă cu cei
care plâng, consolându-i prin îmbinarea melodioasă a conținutului fonetic. (Copilo, tu ești
gata / De-a pururea să plângi!) Ea inspiră milă pentru cel care poate să mângâie cu o vorbă
bună pe cel întristat, sensibilizând inima omului. (Și când ești tristă, Doino, / Tu inima ne-
o frângi./ Dar nu știu cum , e bine/ că-n urma ta/ Noi plângem toți, și-amarul) Doina are
puterea de a alina durerea pricinuită de necazurile ce năvălesc peste ființa umană, lipsită de
vitalitate dându-i putre de a merge mai depare.(...și-amarul/ Mai dulce ni-e așa).
Preocuparea Doinei pentru esențele sentimentelor de iubire- cele mai întâlnite în
univers, impregnate de un elan vital ce activează impulsul interior și neliniștește existența
umană, cânând Doina, fetele sunt prinse de dorul sublim al dragostei, reprezentativ acestei
etape adolescentine. Doina influențează prin versurile sale armonia ritmului interior care
dispersează vaporii de fericire de care naivitatea jună feminină are parte. (Pe fete-n faptul
42
Dicționar de Motive și Simboluri Literare – format electronic-
http://www.academia.edu/5287712/25222159-Dictionar-de-Motive-Si-Simboluri-Literare 09.06.2015
47
serii/ Le-ntâmpini la izvor,/ Tu singură stăpână/ pe sufletele lor.) Doina este capabilă să
pregătească sufletele tinere pentru a cunoaște ce este iubirea și să prețuiască valorile
esențiale ale sentimentelor afective. (Le-nveți ce e iubirea). Doinei îi este evidențiată
trăsătura valorică a conduitei ce produce o bună dispozișie, personificată - Doina este ca o
fată zglobie plină de entuziasm și creează o atmosferă de familiaritate plină de un spirit
vesel.(Și râzi cu ochi șireți) Cu aceasi forță , Doina se îndreaptă spre o altă atmosferă unde
sobrietatea sentimentului de amărăciune al dezamăgirii răscolește colbul cenușiu al
tânguirilor înregistrând suspinele confesiunilor grave ale inimilor. (Deodat-apoi te-ntuneci/
Și cântece le-veți:/ Să cânte ziua-n luncă/ Și seara când se întorc,/ Când triste-n pragul
tinzii/ Stau singure și torc.) Dacă ne amintim de poezia Cântecul fusului este asemănătoare
imaginea artistică a tristeții fetei cu cea prezentată mai sus. Cântecul jalnic al fusului este
asemănător cu cel al Doinei din această secvență a poeziei. Ea descrie negura jalnicei
amărăciuni, consolând astfel ființa umană ajutând-o să-și exprime tristețea. Este o filosofie,
dacă dai frâu liber plânsului te descarci de amărăciunea ce s-a adunat în suflet, așa e și
melodia ajută la descărcarea sentimentelor dăunătoare ale angoasei.
Doina e prezentă și în ceasurile dorului suprem când flăcăii sunt înrolați în oaste
pentru război. Atunci, cu un spirit de mamă, Doina se apropie de ei strâgându-i la pieptu-i
cald încurajându-i să fie tari și demni de ispravă curajoasă (Când merg flăcăi la oaste/ Cu
lacrimi tu-i petreci) Constituind, astfel, obiectivul suprem a unei națiuni- dragostea de țară.
Simțul matern prezentat în poezie se afirmă prin mila cu care servește o mamă (Și stai cu
ei ți-e milă/ Să-i lași pustii, să pleci.) Înfățișând preocuparea de a revigora impulsurile
sufletești își crează un cadru temporal potrivit pentru a se furișa în sufletul bravului oștean-
atunci când dorul de casă e mai aprins ca altădată , când inima-i bate într-un ritm al iubirii
aducându-i aminte de iubita ce-a lăsat-o acasă, văzând-o poate pentru ultima dată.
(Cântând le-aduci aminte/ de-o fată din vecini,/ De mame și de-ogorul) Cele mai
importante lucruri ale țăranului erau pământul și familia- acestea erau primordiale în viața
lui. Când dorul de acestea se naște în sufletul lor Doina se arată cu disponibilitatea de a le
ușura acest dor, încântându-i cu sunetele melodioase ale fluierului (Și când i-omoară
dorul/ Și-n jurul tău se strâng,/ Pui fluierul la gură/ Și cânți, iar dânșii plâng.) Sunetele
blânde ale Doinei sunt purtătoare de profunde semnificații ce ating corzile sensibile ale
inimii cuprinse de dor și de nostalgie.
Doina se face cunoscută tuturor etapelor vieții începând de la copilul din fașă,
mama ce cântă copilului să-l adoarmă, muncitorilor ce trudesc pe câmp executând difetite
sarcini , cum ar fi adunatul fânului sau culesul spicelor de gâu până la oamenii în vârstă ce
48
s-au confruntat , de-a lungul anilor, cu diferite probleme. Doina își construiește un ambient
de basm în care atmosfera vibrează de armonia unei vieți trăită la țară. Melosul Doinei
cheamă la o bună dispoziție plină de o speranță a unui viitor binecuvântat. E o mare
binecuvântare pentru un țăran să se afle muncindu-și holdele și brazdele de fân, deaceea ei
își exprimă bucuria prin armonia cântecului doinesc.(E plin de oameni câmpul,/ Tu,
Doino,-n rând cu ei./ Moșnegi și oameni tineri/ și tinere femei/ Adună fânu-n stoguri/ Și
snop din spice fac) Din perspectiva altor considerații Doina își face apariția și acolo unde
mama e atașată de copilul din fașă. Atitudinea de protejare a mamei este explicată prin
iubire ce are la bază dragostea spiritului matern. Prin susurul blând al Doinei este
exprimată această dragoste maternă, astfel puișorul mamei scump este liniștit de notele
blânde cântate de mamă. (Din scutece copilul/ Când plânge-n săhăidac/ Te duci și-l joco
pe brațe/ Și-l culci apoi pe sân/ Și-i cânți s-adoarmă-n umbra/ Căpițelor de fân.) Doina
joacă un rol important în viața oamenilor coșbucieni de la țară, sporindu-le forța de muncă
și servește la liniștirea pruncului ce plânge prin îsăși faptul că se cântă.
Melancolia este inclusă în cântecul doinesc, personificănd astfel sentimentele ce le
simte un poet când frumosul apus se zărește, când doar clipocitul pâraielor se aude în
noapte- o viziune net originală ce numai dorul de frumos poate să amplifice starea de
fericire prin unduiosul melos al Doinei. Exprimând direct sentimentele și gândurile unui
poet ce observă lumea prin ochiul format al existenței umane, doina se ridică la o înălțime
egală cu însăși poezia. Rostită în lacrimi și dor, adună sub forța-i magică trăirile cunoscute
de inimile sensibile ce au experimentat emoțiile, sentimentele ce comunică direct prin
intermediul melosului doinesc. Când omul e părăsit de persoanele iubite și când lumea din
jurul său îl ocolește, când greutatea problemelor îl doboară, își ia fluierul și se duce la
munți, acolo unde o atmosferă solemnă a măreției dată de grandoarea munților ce apar ca
un loc sacru, omul pibreag intonează cu jale mâhnirea ce l-a cuprins. Doina e alături de el
alinându-i durerea aprigă prin tonalitatea sa elegiacă. (Privind pierdută-n zări/ Spui
munților durerea/ Prin jalnice cântări.)
Ea privește cu milă soarta românului robit de greaua-i soartă, muncind din greu
pentru a-și scoate din pământul blestemat de păcat, pâinea pentru el și familia lui. Doina
intervine în favoarea omului prins în deznădejde, când omul nu mai speră într-un viitor mai
bun risipindu-i-se si cele mai mici speranțe. Muzica doinescă alină sufletul zdrobit al
sărmanului țăran ce înfruntă o viață încărcată de provocări, obstacole și necazuri. (\pe deal
românul ară/ Slăbit de-amar și frânt./ Abia-și apasă fierul/ În umedul pământ./ Tu-l vezi
sărman și tremuri/ Și-l mângâi în nevoi/ Și mergi cu el alături/ Cântând pe lângă boi.)
49
 (Eu te-am văzut odată/ Frumoasă ca un sfânt,/ În jur stăeau bătrâii / Cu frunțile-n
pământ./ Cântai, ca-n vis, de-o lume/ Trăită-ntr-alte vremi,/ De oameni dragi, din groapă/
Pe nume vrând să-i chemi./ Și-ncet, din vreme-n vreme,/ Bătrânii-n jur clipeau/ Și
mânecile hainei/ La ochi și le puneau.) Sub acțiunea câmpului imens al dureri se desprind
fascicole ce se deplasează spre tărâmul inimii ce ropotesc și cicatrizează suprafața-i
sensibilă. când viața e luată și când lacrimile de disperare a celui mai aproriat se revarsă
peste trupul neînsuflețit, când oamenii din sat stau într-o poziție gravă, solemnă privind la
mort care acum căteva zile poate l-au salutat schimbând vro vorbă de duh meditând la ce
este viața și cum de repede se duce, lacrimi de tristețe curg pe fețele lor asprite de razele
nemiloase ale soarelui, rostogolindu-se pânăla pământ udându-l. Doina apare ca o ființă
angelică sfântă cântându-și versul consolant, mângâind astfel sufletele răvășite de durerea
despărțirii și de deznădejdea ideii unei vieți ce trece ca un zbor de pasăre, lăsând în urmă
agonia.
Doina apare și într-un cadru mai tensionat unde nedrepratea strigă prin cântecul ei.
Ea evocă o lume a pribegiei și a nedreptății, descriind viața subjugată a birurilor. Apăsați
de tirania iobagiei injuste clăcașii își cântă amarul prin intermediul Doinei. (Dar iată! Cu
ochi tulburi/ Tu stai între voinici,/ Te văd cum juri și blestemi/ Și pumnii ți-i ridici!/
Pribegi de bir și clacă,/ Copii fără noroc,/ Tu-i strângi în codru noaptea/ Sub brazi pe
lângă foc./ Și cânți cu glas sălbatic,/ Și-n jur ei cântă-n cor/ Cântări întunecate/ Ca
sufletele lor. ) Doina apare în ipostaza de revoltatoare vrând parcă să nimicească tot ce este
nedrept, încurajând și impulsionând inimile clăcașilor subjugați de împovăratul trai. Ea
vitalizează și dă putere haiducului, însoțindu-l în al prinde pe ciocoi. Bucurându-se
împreună cu haiducul de isprava pe care o îndeplinit-o. (Tu râzi, căci plumbii moi/ S-au
dus în piept de-a dreptul/ Spurcatului ciocoi.)
Doina este lăudată pentru implicarea ei în viața umană, la bine și la greu în bucurii
și în întristări, ea își pleacă sunetul peste umerii obosiți ai țăranului, se furișează în jocul
zglobiu al fetelor, încurajază inimile zdrobite ale clăcașilor, dă putere și curaj haiducilor
pentru a nimici răul de ciocoi, toate astea sunt apreciate de poet, implorând-o (Să nu ne
lași iubito,/ De dragul tău trăim/...Rămâi că e ești doamnă/ Și lege-i al tău glas)
Anticipând ideile criticului Alexandru Piru, doina este descrisă astfel: „Doina e și ea o
copilă ce plînge necontenit, însoșind cu jalea-i fetele la izvor, cătanele la oaste, pe iobagi la
muncă și pe haiduci în codru.43

43
Alexandru Piru, Analize și sinteze critice, editura Scrisul Românesc , Craiova, 1973, pagina 198
50
1.5.2. Sara – o imagine a unei fete îndrgodtite și atitudinea ei când strălucirea
dispare – prototipul feminin

Frumusețea cu care este îmodobită Seara, tipic unei zâne dintr-un basm. Ea
surprinde câteva stări ale existenței feminine tinere. Având o atitudine aproape familiară a
fetei, iar gesturile au o perfectă corporalitate feminină. Etalată în forme tulburător de
frumoase, adesea fascinante. Ceea ce frapează întâi în poezie este înălțarea ei pe un vârf de
munte, acolo unde poate să-i fie zărită frumusețea de sate întregi. (Din fâșii de foc: te-ai
dus./ Tot mai sus și tot mai sus./ Stai acum pe-un vârf de munte) Este o imagine concretă a
frumuseții ce este marcată prin senina-i frunte îndreptată spre apus. Întotdeauna a fost
privită frumuseșea ca ceva atrăgător și un subiect destul de controversat. De multe ori
frumusețea rezonează bunătății ce persoana în cauză, prin acte de bunătate își formează un
caracter frumos ce evident se transformă în frumusețe. O frunte senină este rezultatul unui
act de bunătate efectuat din simplu fapt că așa îndeamnă inima să facă. Seara poate
simboliza recreerea așteptată după atâta efort depus pe timpul zilei. Seara se întorc acasă
oameni cu coasa în spate, feciori și fete cu secerile-n mâini. Cât de mult este așteptată de
acești muncitori ce lucrează în năduful zilei. În Dicționarul de Simboluri și Motive literare
este descrisă seara astfel:

În poezia „Sara pe deal” de M. Eminescu motivul are semnificația de oprire a

clipei în care se produce imperceptibila trecere spre miracolul nopții, blînda
lunecare spre cer: „ Sara pe deal buciumul sună cu jeale,/ Trmele-l urc, stelele
scapără-n cale... este imaginea înflăcărării și frumuseșii, a forșei impulsive și
generoase, a tinereții și sănătății, bogăției, a erosului liber. 44

Seara este îmbrăcată în mantale roși, potrivit Dicționarului de Motive și

Simboluri Literare, culoarea roșie se consideră simbolul fundamental al principiului vital.
45
Seara printre cele mai reprezentative imagini pentru ființa umană ce primește putere prin
somn, astfel considerând-o drept o formă de manifestare a vitalismului uman. Ea fiind
începutul acestui important rol din viața umană- somnul. Seara apare ca o verigă
importantă dintre noapte și zi simbolizând astfel temperarea dintre freamătul vioi al zilei și
liniștea deplină a nopți. Este o imagine tipic modelului feminin unde ideea de temperanță și
control se regăsește. Cununa ce înfrumusețează înfățișarea personificată a serii este
confecționată din trandafirii ce sunt numiți strălucitori de rouă. (Iar pe tâmplele-
amândouă/ Porți strălucitori de rouă,/ Trandafiri.) Această reprezentare ne întoarce cu

44
Dicționar de Motive și Simboluri Literare – format electronic-
http://www.academia.edu/5287712/25222159-Dictionar-de-Motive-Si-Simboluri-Literare
45
http://www.academia.edu/5287712/25222159-Dictionar-de-Motive-Si-Simboluri-Literare
51
gândul spre matca primordială a frumosului paradis în care frumosul și plăcutul se
împleteau înrt-o spendoare uimitoare.
Ca o copilă ce-și privește cu nesaț pentru ultima dată iubitul așa și Seara,
personificată, privește pentru ultima dată mândrul Soare, ce și el este personificat cu
particularitățile unui flăcău. (Ochii-i ții la soare țintă,/ Și cu ochii tu-l dezmierzi) Seara
evocă sentimentele de nestrămutat în ideal, sentimente ce depășesc semnificațile simbolice
ale acestui ideal- o împătimire pentru frumosul și strălucitorul soare ce se îndepărtează,
ajungând pe alte tărâmuri. Din perspectiva condiției dramatice ale părăsirii iubitei se
desprinde întunericul tristeții înnegurând atmosfera , stârnind astfel reacții deplorabile. ( E
flăcău și-acum îl pierzi,/ Și ți-e drag și stai ca frântă... /El s-a dus, și jalnic cântă/ Codrii
verzi.) Realitatea care-i strivește orice speranță de a-și mai vedea iubitul soare în acea zi
sugerează dimensiunea infinitei dureri, prelungindu-se în natura din jur. (Umed aer te-
mpresoară/ Și-n durerea ta atunci/ Rupi cununa i-o arunci) Cununa florilor roșii de
trandafir este ruptă și aruncată la pământ, semnificând adâncimea durerii. Florile roșii care
cad din cunună simbolizează moartea, dispariția a ceva viu. (Roșii flori prin aer zboară/
Desfoiate, ca să moară/ Jos prin lunci) faptul că ele cad desfoiate, nu legate în cunună
aceasta poate sugerea că ființele vii mor pe rând. Ca o fată indignată de despărțirea într-o
relație de prietenie, amenințată de neîntoarcerea iubitului , așa se simte Seara când umbrele
nopții vine răpindu-i ce avea ea mai de preț – Soarele. Prin el ea trăia și-ș revărsa
frumusețea în natură prin razele soarelui ce-i strălucea mantaua roșie a norilor sau a cerului
senin. La fel ca o ocopilă, își plânge durerea încât se extinde până-n zori de zi exprimân
asfel mâhnirea totală a întregului edificiu feminin. (Plângi acum. Te-a-nvis iubirea/ Albe
lacrimi cad pe flori/ Și pe frunze, când scobori/ Plânsă cătree văi privirea. Și-o să plângă
toată firea / Până-n zori.)
Plânsul Serii ca simbol al însingurării, al ciudei, trăind acut procesele de dispariție
generate de noaptea care vine ca o ciudoasă pe fata îndrăgostită de Soarele cel măreț. Seara
trece prin cele mai felurite stări de spirit, necaz, ciudă, răzbunare ce dă o expresie foarte
caracteristică a unui om ce și-a pierdut cel mai prețios lucru. (Te-a cuprins necaz deodată/
Și din ochi cu ciudă strângi,/ Parcă-ai vrea să rupi să frângi./ Șă-ți răzbuni frumoaso fată)
Mâhnirea crește când vede că lumea din jur este impasibilă, neluând parte la durerea ei,
poate lumea de-abia așteaptă să vină noaptea să se odihnească, dar ea nu le pricepe
atitudinea nepăsătoare sau chiar fericită că noaptea vine. (Parcă-i lumea vinovat/ Că tu
plângi!)

52
 Surprinsă în drama zonei neguroase a părăsirii, simțindu-și trecerea în abis, Seara-și
strânge cu lăcomie și ultimile raze de soare a apusului și tot frumosul naturii de peste zi
condamnată la singurătate și în cele din urmă, moarte. (Aurul tu ni-l despoi;/ Ce-i argint și
ce-i lumină!/ Codrii, tu, de ciudă plină,/ Ni-i lași goi. //Fluturii de prin vâlcele Tu-i ascunzi
acum cu zor.)
O imagine stupefiantă a lăsării întunericului este redată în penultima strofă a
poeziei, când undele neguroase ale nopții apar în întruchiparea unei fete cu plete laie ce-i
cad peste piept (Peste brațele rotunde,/ Peste pieptul tău frumos,/ Ca un râu întunecos/
Părul ți se varsă-n unde/ Până jos.)
Voința de ași lua asupra, într-un mod sfidător condiția-i efemeră, ea nu-și ocolește
impedimentele și nu se resemnează, ci cu tact își întâmpină vremelnicia, cu o expresie a
durerii însă. Rivala ei, Noapte , năvălește in sfera de existență a naturii, luându-i locul cu o
mare plăcere cumplită.(Cu mișcări nespus de line/ Tu te-nalți apoi spre cer;/ Văi și lunci și
toate pier-/ Neagră-n urmă-ți Noaptea vine,/ Fâlfâind din aripi pline/ De mister.)
Dicționarul de Motive și Simboluri Literare descrie noaptea în umrătorul fel: „Noaptea
dispar granițele dintre lumea reală și cea a misterelor, dintre tărâmul vieții și cel al morții...
noaptea devine un timp miraculos.”46
Poezia vorbește despre imaginea serii privită dintr-o perspectivă feminină
explicând astfel atitudinea ei față de normalitatea vieții terestre. Din perspectiva Serii se
observă efemeritatea frumosului, plăcutului și a bucuriei estimând gama largă de
inconveniente și tristeți. Alexandru Piru declară astfel: „În fine Seara e tot o copilă ce se
uită cu jale la flăcăul-soare, apoi despletindu-și părul negru și bogat , se înalță spre cer,
47
înlocuită de întuneric.”

46
Dicționar de Motive și Simboluri Literare – format electronic-
http://www.academia.edu/5287712/25222159-Dictionar-de-Motive-Si-Simboluri-Literare
47
Alexandru Piru, Analize și sinteze critice, editura Scrisul Românesc , Craiova, 1973, pagina 198
53
CONCLUZII

54