COLEGIUL NAȚIONAL GHEORGHE ȘINCAI

PROIECT LA ISTORIE

SISTEMUL ELECTORAL ÎN ROMÂNIA

DIN CELE MAI VECHI TIMPURI ȘI PÂNĂ ASTĂZI

Profesor:
DAVID DANIEL

CRISTINA MIHAELA BRATU

Clasa a XI-a B

pag. 1/ 6
pag. 2/ 6
 În 2019 s-au împlinit 100 de ani de la primele alegeri generale organizate în România,
bazate pe votul universal. Noul Parlament ales în noiembrie 1919 este cel care, la sfârșitul lunii
decembrie 1919, votează în ambele Camere, în unanimitate, Legile pentru ratificarea unirii
Regatului României cu Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și
Maramureș. Acest moment istoric are o multiplă semnificație: unirea tuturor teritoriilor românești
sub un singur stat, introducerea votului universal pentru bărbați și începutul unei noi etape în
dezvoltarea și consolidarea instituțiilor democratice ale României Mari.
Privind retrospectiv în istorie, din perspectiva evoluției dreptului de vot, vom constata
însă, că de-a lungul vremii, România a folosit diferite sisteme electorale în procesul de selecție
a reprezentanților națiunii în autoritățile publice și că o lungă perioadă de timp dreptul de vot a
fost unul cenzitar. Deși în 1918 România adoptă legile privind votul universal, abia în anul 1946
România a instituit pe deplin universalitatea votului, acordând drept de vot și femeilor.
Noțiunea de sistem electoral
Conceptul de sistem electoral este unul controversat în doctrina de specialitate.
Majoritatea celor care abordează tematica electorală, definesc conjunctural sistemul, tipurile de
scrutin, formulele ori metodele de atribuirea a mandatelor. Am putea concluziona că: sistemele
electorale reprezintă ansamblul normelor juridice și procedurale care definesc condițiile ce
trebuie îndeplinite pentru exercitarea de către cetățeni a drepturilor politice fundamentale,
dreptul de a alege și dreptul de a fi ales, garanții care asigură suportul practic al exercitării lor,
regulile de organizare și desfășurare practică a scrutinului, precum și principiile și mecanismele
de atribuire a mandatelor în urma alegerilor.
Istoria sistemului electoral din România
În timp ce se vorbește despre alegerea unora de a nu se prezenta la vot din diferite
motive, este necesar să ne amintim că românii nu au avut parte dintotdeauna de acest drept.
România, fie ea regat sau republică, cu regimuri politice democratice ori nedemocratice,
a urmat un parcurs electoral marcat de numeroase transformări, unele în acord cu procesul
general de democratizare, altele având cauze specifice.
Introducerea votului universal - după constituirea României Mari - a fost, din perspectiva
evoluţiei democratice, momentul de răscruce al procesului electoral. Înainte, dar, mai ales, după
acest moment istoric, România a cunoscut importante prefaceri structurale ale sistemului
electoral.
”Drumul” legislației electorale româneşti
Lungul drum al legislaţiei electorale româneşti începea încă în 1804, în Moldova, când
apărea un manifest redactat de un grup de mici nobili care îşi „exprimau dezideratul pentru o
adunare obştească, aleasă în baza unor drepturi electorale foarte restrânse”.
Mai apoi, odată cu Regulamentele organice din 1831 se organizează prima adunare cu
oarecare puteri legislative, Obşteasca Adunare, pentru ca odată cu Convenţia de la Paris din
1858 să se acorde Adunării Elective o autentică putere legislativă şi să se ofere principatelor o
adevărată Lege electorală - Stipulaţiuni electorale anexate la Convenţiunea din 19 august 1858.
Prima reformă a sistemului electoral a fost realizată de Alexandru Ioan Cuza, care va
promulga noua lege electorală, împreună cu Statutul Desvoltător Convenţiunii de la Paris, în
iunie 1864 (aprobate anterior prin plebiscitul din mai 1864).
Noua lege electorală prevedea ca alegătorii să fie primari şi direcţi. Erau incluşi în
categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei cu
un impozit de 80 sau 100 de lei în comunele urbane. Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit
de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de
100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor,
avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii
unor instituţii, precum şi funcţionarii civili şi militari retraşi din serviciu care primeau o pensie
anuală de cel puţin 3000 de lei.
După înlăturarea lui Cuza şi proclamarea ca domn a lui Carol I, acesta va da o
Constituţie nouă, promulgată la 30 iunie 1866.

pag. 3/ 6
 Potrivit acesteia puterea legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa
naţională, formată din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Dispoziţiile privind componenţa şi
alegerea membrilor corpurilor legislative erau cuprinse în Constituţie şi în legea electorală.
Legea electorală din 1866 era cu un pas înainte împărţind electoratul în patru colegii,
diferenţiate pe baza impozitului vărsat în beneficiul statului. Electorii trebuiau să se fi născut sau
naturalizat în România şi să aibă 21 de ani. Dreptul de vot nu putea fi exersat de către
persoanele nedemne şi cerşetori.
În 1884, Carol I a promulgat revizuirea Constituţiei, iar apoi este promulgată şi noua lege
electorală (140 de articole), prin care se pune în aplicare noul sistem electoral. Revizuirea
privea, în primul, rând extinderea dreptului de vot: prin reducerea numărului colegiilor, prin
scăderea censului necesar pentru a avea drept de vot şi prin extinderea scutirilor de cens.
În ciuda micşorării treptate a censului, în 1913 nu avea, totuşi, drept de vot direct decât
1,9% din populaţia ţării. Se adaugă la aceste procente scăzute 15,7% din populaţie
reprezentând alegători cu drept de vot indirect. Adunând cele două categorii reiese că, în
preajma Primului Război Mondial, doar 17,6% din populaţia Regatului putea vota într-un fel sau
altul.
Sistemul electoral din România după primul război mondial
După încheierea Primului Război Mondial se remarcă schimbări importante în viața
politică românească, dintre aceste schimbări cele mai notabile fiind reforma electorală și
reforma agrară.
Revizuirea Constituției din 1917 a făcut posibilă organizarea, în noiembrie 1919, a
primelor alegeri parlamentare din România, bazate pe votul universal. Cerinţele de vârstă
pentru a putea alege erau de 21 de ani pentru Adunarea Deputaţilor şi de 40 de ani pentru
Senat. Cerinţele pentru a putea fi ales în corpurile legiuitoare, precum şi situaţiile de
incapacitate, nedemnitate sau incompatibilitate sunt cele stabilite prin vechile legi.
Regele Ferdinand I va promulga o nouă Constituţie, în 1923. Noua Constituţie proclama
votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, dar cu precizarea că dreptul de vot era
exercitat pe baza legislaţiei electorale anterioare, care restrângea dispoziţiile constituţionale:
femeile şi militarii nu se bucurau de acest drept.
Introducerea votului universal înlătura toate condiţionările legate de avere, de capacitate
etc. Totuşi, el pretinde pentru exercitarea lui o serie de condiţii: calitatea de cetăţean român;
sexul masculin; maturitatea judecăţii (21 de ani), iar pentru Senat cei care au atins vârsta de 40
de ani; aptitudinea intelectuală; demnitatea. Caracteristicile sistemului de vot sunt:
obligativitatea (votul fiind văzut nu numai ca un drept, ci şi ca obligaţie deoarece este un drept
social) şi egalitatea votului (excluzându-se votul plural sau votul multiplu). Prin noua lege
electorală s-a înlocuit principiul reprezentării proporţionale cu cel al primei majoritare, în care
repartizarea mandatelor se făcea într-un mod ingenios, dar complicat.
Regimul electoral va fi schimbat radical în momentul instaurării monarhiei autoritare a lui
Carol al II - lea. Prin Decret regal, în 1938, Carol al II-lea a promulgat o noua Constituţie, prin
care drepturile electorale erau restrânse. Se va substitui votul universal cu o formă hibridă care
avea la bază ideea integrării alegătorului într-o profesiune. Astfel pentru a avea dreptul de a
alege trebuia să ai peste 30 de ani şi să lucrezi, fie în agricultură sau în munca manuală, fie în
comerţ sau industrie, fie în ocupaţii intelectuale. Pentru Adunarea Deputaţilor durata mandatului
era de 6 an; iar vechile condiţii pentru a fi ales se păstrează, adăugându-se necesitatea de a
avea vârsta de cel puţin 30 de ani.
Această constituţie modifică caracterul votului din vot universal, direct, egal şi secret, în
vot secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal pe circumscripţii care să asigure
reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor. O inovaţie era acordarea dreptului de vot
femeilor care aveau dreptul de a participa la desemnarea deputaţilor, dar în ceea ce priveşte
eligibilitatea nu se bucurau de ea decât în cazul Senatului. Înaltul Decret regal din 1940
suspendă Constituţia din 1938, și este repusă parţial în drepturi Constituţia de la 1923.

pag. 4/ 6
Sistemul electoral din România în perioada comunistă
În 1946 se dă legea privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor care confirma
acordarea dreptului de vot femeilor şi militarilor. Pe baza acestor acte normative se organizează
alegerile generale din 19 noiembrie 1946, falsificate în mod grosolan de către comunişti.
Prin legea din 1948 se modifică din nou legea electorală, coborându-se limita de vârsta
pentru alegători, de la 21 de ani la 20 de ani şi prevăzându-se eligibilitatea funcţionarilor publici
şi a militarilor activi. Printr-un alt act normativ, Adunarea Deputaţilor este înlocuită cu Marea
Adunare Naţională, noul Parlament unicameral al României.
Odată cu instaurarea regimului comunist în România legislaţia electorală a devenit şi ea
o modalitate de manipulare şi de controlare a populaţiei, procesele electorale transformându-se,
în lipsa unui pluripartidism autentic, în simple formalităţi care aveau drept scop consacrarea
regimului şi a liderului.
Dictatura comunistă, care în România a durat mai mult de patru decenii, a menţinut un
Parlament unicameral, căruia Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 îi acordau puteri şi atribuţii
extrem de extinse, considerându-l organul suprem al puterii în stat. Astfel, Marea Adunare
Naţională forma guvernul, vota bugetul, putea înfiinţa sau desfiinţa ministere, adopta decizii
privind declararea războiului sau încheierea păcii. Acelaşi organism alegea şi prezidiul Marii
Adunări Naţionale, precum şi pe preşedinteşe Republicii Socialiste România, începând din
1974. Perioada electorală 1948-1989 a fost dominată de un sistem de alegeri uninominale, de
cele mai multe ori cu un singur candidat, al căror rezultat (de multe ori apropiat de 99,9%) nu
interesa pe nimeni.
Sistemul electoral din România după 1989
România este o republică semi-prezidențială. În această formă de guvernământ și primul
ministru și președintele sunt ambii participanți activi în administrația statului. Acest sistem diferă
de republica parlamentară prin faptul că șeful statului este ales prin vot universal, având un rol
mai mult decât protocolar, iar diferența față de republica prezidențială este aceea că guvernul
este desemnat de Președinte, dar votat de Parlament și este responsabil în fața acestuia, care
îl poate de altfel și demite printr-o moțiune de cenzură.
În februarie 1990 a fost supusă dezbaterii publice Legea pentru alegerea Parlamentului,
Odată cu revoluţia din decembrie 1989, emanciparea s-a produs; urmarea a fost desfiinţarea
tuturor structurilor statului comunist şi deschiderea căii către un regim democratic şi
parlamentar. În acest sens, de maximă importanţă este restabilirea pluralismului politic, condiţie
esenţială pentru desfăşurarea unei vieţi parlamentare şi democratice normale, prin adoptarea,
în 31 decembrie 1989, a decretului privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi
organizaţiilor obşteşti din România. Odată cu această măsură, România a făcut primul pas pe
drumul lung şi anevoios al tranziţiei şi consolidării democratice. Se face apel la tradiţiile
democratice româneşti aşa că sistemul electoral ales de către participanţi, după intense
dezbateri, va fi cel care fusese prevăzut în Legea din 1946.
SISTEMUL ELECTORAL ROMÂN ACTUAL
Tipul și structura parlamentului:
Parlamentul României este bicameral, fiind format din Camera Deputaţilor şi Senat.
Tipul de sistem electoral folosit:
Pentru ambele Camere, alegerile se desfăşoară în baza unui sistem electoral
proporţional cu scrutin de listă (blocat), organizat la nivelul a 42 de circumscripţii electorale,
între care una o reprezintă municipiul Bucureşti.
Pentru alegerile prezidenţiale - este aleasă formula franceză - un scrutin majoritar în
două tururi, o dată la 5 ani.
Pragul electoral:
Pentru un partid politic, pragul electoral pentru intrarea în Parlament este de 5%. Pentru
alianţe politice şi alianţe electorale, la procentul de 5% se adaugă 3% pentru cel de-al doilea
partid şi câte 1% pentru următoarele începând cu al treilea, fără a se putea depăşi 10% din
totalul voturilor valabil exprimate.

pag. 5/ 6
 În virtutea prevederilor constituţionale, organizaţiile minorităţilor naţionale legal constituite
au dreptul la cel puţin un reprezentant în Camera Deputaţilor. Pentru a obţine însă, un fotoliu în
această Cameră, lista de candidaţi a unei astfel de organizaţii trebuie să primească în alegeri,
la nivel naţional, un număr de voturi cel puţin egal cu 10% din coeficientul electoral la nivel
naţional (numărul total de voturi valabil exprimate la nivel naţional împărţit la numărul de
deputaţi).

Condiții pentru candidatură

Ca să fie eligibil pentru un loc în Parlamentul României, un candidat la alegeri trebuie să
aibă cetăţenie română, să aibă domiciliul stabil în România şi să fi împlinit până în ziua
alegerilor inclusiv vârsta de 23 de ani pentru Camera Deputaților sau 33 de ani pentru Senat.
Excepţie de la această regulă o fac debilii și alienații mintali puși sub interdicție și persoanele
condamnate care prin hotărâre judecătorească definitivă și-au pierdut drepturile electorale.
Modul în care votează alegătorul:
În secţia de votare, alegătorul primeşte două buletine de vot unul pentru Camera
Deputaţilor şi unul pentru Senat (din 4 în 4 ani). Pe fiecare dintre aceste două buletine trebuie
să aplice ştampila pe lista de candidaţi pe care doreşte să o voteze.
Modul în care se stabilesc rezultatele şi se atribuie mandatele:
Alocarea mandatelor se face în două etape.
1. În prima etapă, se alocă mandate la nivelul fiecăreia dintre cele 42 de circumscripţii, în
felul următor:
 pentru fiecare circumscripţie electorală, se stabileşte coeficientul electoral, prin
împărţirea numărului de voturi valabil exprimate în circumscripţia respectivă la
numărul de mandate care sunt repartizate acelei circumscripţii;
 pentru fiecare listă de candidaţi, numărul de voturi obţinute se împarte la coeficientul
electoral, partea întreagă a câtului acestei operaţii reprezentând un prim număr de
mandate pe care le primeşte lista respectivă.
2. În cea de-a doua etapă, se alocă un al doilea rând de mandate la nivel naţional,
folosindu-se metoda d'Hondt:
 pentru fiecare partid în parte, resturile rezultate în urma operaţiunii de împărţirii din
prima etapă se cumulează la nivel naţional;
 numărul astfel obţinut pentru fiecare partid se împarte la un număr de divizori întregi
consecutivi (1, 2, 3, ...) în număr egal cu numărul de mandate care sunt de alocat;
 câturile obţinute din operaţia de împărţire efectuată pentru toate listele se dispun în
ordine descrescătoare (fără a se ţine seama de listele cărora le corespund) şi, în
acească ordine, fiecăruia din ele urmează să îi corespundă câte un mandat, până ce
se epuizează toate mandatele care sunt de alocat;
 mandatele astfel rezultate sunt repartizate în partidelor în anumite circumscripţii, în
funcţie de ordinea descrescătoare a resturilor rămase în circumscripţiile respective.

De-a lungul ultimilor ani de democraţie constituţională în România putem constata o

fluctuaţie destul de mare a legislaţiei electorale. Spre exemplu, pentru alegerea Preşedintelui
României au fost adoptate 2 legi: una în anul 1992 modificată de cinci ori, în special prin
Ordonanţe de urgenţă în anii electorali şi alta în anul 2004, modificată şi ea de şapte ori, tot prin
Ordonanţe de urgenţă cu precădere şi în ani electorali.
Nici în privinţa legislaţiei privind alegerile locale lucrurile nu stau diferit, ţinând cont de
faptul că legislaţia electorală în această materie a fost modificată destul de des şi, în mod
special, prin Ordonanţe de urgenţă, în ani electorali.

pag. 6/ 6
Bibliografie
 Instituirea monarhiei constituționale și regimului parlamentar în România: 1866-1871,
Anastasie Iordache, Editura Majadahonda, 1997
 Parlamentul României în anii reformelor și ai primului Război Mondial, 1907-1918,
Anastasie Iordache, Editura Paideia, 2001
 https://www.universuljuridic.ro/sistemul-electoral-in-romania
 https://www.roaep.ro/prezentare/revista-studii-electorale

pag. 7/ 6