DIURETICE

Clasificarea diureticelor saluretice în funcţie de eficacitate:

Eficacitatea diureticelor saluretice se exprimă prin procentul de ioni de sodiu

care nu este reabsorbit din ultrafiltrat, sau capacitatea natriuretică.
a) Cu eficacitate înaltă – diureticele de ansă, de ex. furosemidul care elimină cca
1530% din sodiul din ultrafiltrat.
b)Cu eficacitate moderată - tiazidele şi compuşi cu acţiune asemănătoare
(clortalidona, indapamida, clopamida)- care elimină cca 5-10% din sodiul din
ultrafiltrat.
c) Cu eficacitate joasă – diureticele care economisesc potasiul elimină cca 5 % din
sodiul din ultrafiltrat. Tot aici intră şi inhibitorii de carboanhidrază, care
elimină cca 1-4% din ionii de sodiu din ultrafiltrat.
DIURETICE TIAZIDICE SI COMP.ASEMANATORI
Tiazidele sunt diuretice cu acţiune de intensitate moderată. Au structură de
sulfamide ciclizate.
Farmacodinamie: acţionează la nivelul segmentului de diluţie şi în porţiunea
incipientă a tubului contort distal unde inhibă reabsorbţia activă de ioni de Na şi
Cl.
Interferă şi cu procesul de diluare a urinii, crescând concentraţia acesteia.
Pot elimina cca 5-10% din sodiul din ultrafiltrat. Crește și eliminarea de ioni de
K, HCO3, Mg. Scade eliminarea de Ca.
Fenomenele de contrareglare - creşterea secreţiei de renină şi prin îngustarea
vasului aferent scăderea filtrării glomerulare şi astfel limitarea eficacităţii
terapeutice. De aceea se contraindică în insuficienţa renală cronică.

HIDROCLOROTIAZIDA (Nefrix) – se administrează oral. Efectul durează 12 ore.

Indicaţii terapeutice: în edeme (cardiace, nefrotice, cirotice); HTA; diabet
insipid nefrogen; în hipercalciurie idiopatică.
Doza: 25-100 mg pe zi (în HTA 25 mg pe zi, iar în edeme 50 mg pe zi). La început
se poate administra zilnic, dar apoi se dă intermitent (3 zile pe săptămână).
Efecte adverse şi contraindicaţii: alergie (încrucişată cu cea la sulfamide),
tulburări electrolitice: hipopotasemie, pierdere de magneziu (după tratamente
îndelungate), hiponatremie, hipovolemie, efecte metabolice (hiperuricemie,
hiperglicemie, creşte fracţiunile aterogene ale lipidelor plasmatice VLDL şi LDL şi
scade fracţiunea antiaterogenă HDL), poate produce acuze gastrice. Nu se foloseşte
la bolnavii cu
insuficienţă renală datorită scăderii filtrării glomerulare.

Politiazida, ciclopentiazida, clorotiazida sunt tiazide cu durată mai lungă de

acţiune (peste 24 ore).
Indapamida (Tertensif) şi clortalidona sunt diuretice asemănătoare ca mecanism, cu
durată lungă de acţiune care se folosesc în special ca antihipertensive.
Indapamida are şi efect vasodilatator propriu şi prezintă mai puţine efecte adverse
(lipsesc cele pe metab.glucidic, lipidic, produce hiperuricemie mai slabă).

Diuretice cu plafon ridicat

- au efect diuretic intens, rapid şi de durată relativ scurtă. Sunt acizi organici
care se secretă activ la nivel tubular.
1.FUROSEMIDUL (Furantril)
Farmacodinamie: acţionează la nivelul mai multor segmente, cel mai important fiind
ramura ascendentă a ansei lui Henle, unde inhibă reabsorbţia activă a ionilor de Na
şi Cl. Eficacitatea maximă a eliminării ionilor de sodiu este de 15-30% din sodiul
din ultrafiltrat.
Elimină şi K, Mg, Ca.
Nu modifică echilibrul acido-bazic.
Are efect favorabil asupra hemodinamicii renale, creşte irigaţia glomerulară şi
filtrarea glomerulară.
Are şi efecte vasculare extrarenale, producând relaxarea venelor şi scăzând
întoarcerea venoasă (efect favorabil în edemul pulmonar).

Indicaţii terapeutice: în edeme grave, refractare la alte diuretice, pentru

efectul rapid în edeme acute (edemul pulmonar acut, edemul cerebral acut,
hipertensiune intracraniană), în crizele de HTA, în insuficienţa renală acută,
oligoanurie, în intoxicaţii pentru diureză forţată, în hipercalcemii deoarece
creşte eliminarea calciului prin urină.
Doza pe cale orală este de 40-80 mg, iar pe cale i.v, i.m de 20-40 mg. În
insuficienţa renală acută până la 1 g pe zi în perfuzie.
Efecte adverse: hipovolemie, colaps la vârstnici, aterosclerotici; accidente
tromboembolice datorită hemoconcentraţiei; tulburări electrolitice: hipopotasemie,
hipomagneziemie, hiponatremie; reacţii alergice; ototoxicitate moderată, tulburări
metabolice (hiperuricemie şi hiperglicemie) mai puţin comparativ cu tiazidele.
2.Acidul etacrinic este asemănător farmacologic cu furosemidul, inhibă
reabsorbţia sării fără apă în porţiunea ascendentă a ansei lui Henle, se foloseşte
mai rar, administrându-se în doză de 20 – 200 mg. Prezintă ototoxicitate mai
accentuată.
Câteva caracteristici importante terapeutic ale diureticelor cu acţiune moderată
(hidroclorotiazidă şi alte tiazide) şi a celor cu acţiune
intensă (furosemid, acid etacrinic) (Stroescu,1999)

C)Diureticele care economisesc potasiul (antialdosteronicele)

Antagonizează competitiv acţiunea aldosteronului la nivelul tubului distal sau au
acţiune contrară hormonului mineralocorticoid (antagonişti funcţionali). Efectul
diuretic este util în edeme cu hiperaldosteronism (cirotice, nefrotice).
a)SPIRONOLACTONA (Aldactone)
Farmacodinamie: este un antagonist competitiv al aldosteronului, cu structură
steroidică. Efectul nu se produce decât în prezenţa aldosteronului şi intensitatea
efectului variază cu secreţia de aldosteron. Poate elimina 1-4 % din ionii de Na
din ultrafiltrat. Datorită inhibării schimbului cationic, concomitent e scăzută
eliminarea de K şi H.

Indicaţii terapeutice: în edeme cu hipersecreţie de aldosteron (cirotice,

nefrotice); în alte tipuri de edeme alături de tiazide, furosemid pentru
contracararea pierderii de K; în tratamentul de durată al HTA, hiperaldosteronism
primar (boala Conn).
Doza: 25-50-100 mg pe zi. Tratamentul se începe cu doză mai mare şi se scade
treptat. Efectul diuretic apare după o perioadă de latenţă de cca 2-4 zile (pentru
deplasarea ALDO de pe receptori).
Efecte adverse: hiperpotasemie (e contraindicat în insuficienţa renală); efecte
hormonale: ginecomastie, galactoree la bărbaţi, tulburări de ciclu menstrual,
hirsutism la femei.
b)Antagoniştii funcţionali ai aldosteronului inhibă secreţia de ioni de
potasiu şi reabsorbţia de ioni de sodiu - amiloridul si triamterenul.
Amiloridul are acţiune mai rapidă.
Triamterenul îşi produce efectul mai lent. Poate provoca hiperkaliemie, greaţă,
vomă, anemie megaloblastică. Se contraindică în sarcină.

Astfel intervine în menţinerea pH-ului gastric, la nivelul celulelor epiteliale de

la nivel ciliar (secreţia de umoare apoasă), la nivelul urechii interne (secreţia
de endolimfă), la nivelul plexului coroid, eritrocitelor, pancreasului şi
intestinului.
La nivelul rinichiului ionii de H se secretă la nivelul tubului contort proximal şi
distal, făcând schimb cu ionii de Na, care trec în lichidul extracelular, împreună
cu ionii HCO3. Scade eliminarea de ioni de Na prin schimb cu ionii de H, cu
acidifierea urinii.
Inhibarea acestor procese se face prin acetazolamidă, ca urmare a inhibării CAH.
Prin inhibarea CAH este scăzută secreţia de ioni de H şi scade reabsorbţia ionilor
de Na. Se produce alcalinizarea urinii şi creşte secreţia de ioni de Na la nivel
urinar.
Dezavantaje: pH-ul urinar creşte, tendinţă la acidoză metabolică, apare o creştere
a kaliurezei, astfel că apar pierderi importante de potasiu.

Indicaţii terapeutice: în oftalmologie în tratamentul glaucomului (scade secreţia

de umoare apoasă), în ORL în tratamentul vertijului (sindromul Meniere) datorită
scăderii secreţiei de endolimfă, în gastroenterologie pentru scăderea secreţiei
acide şi în neurologie ca adjuvant în tratamentul epilepsiei. Se mai foloseşte în
caz de rău de altitudine, mai ales la peste 3000 m după o ascensiune rapidă.
Doza: oral 250 mg odată (se administrează în asociere cu bicarbonat de potasiu şi
citrat de sodiu). Poate produce hipopotasemie (tulburări nervoase, parestezii,
somnolenţă).
Este contraindicată la bolnavii hepatici, la care tendinţa la acidoză este
periculoasă.

Alte diuretice
E.Diureticele osmotice acţionează prin creşterea presiunii osmotice, se elimină
prin filtrare glomerulară, nu se reabsorb la nivel tubular şi atrag cantităţi
sporite de apă.
Manitolul, un polialcool derivat de manoză, nu se absoarbe digestiv şi se
administrează numai în perfuzie i.v.sub formă de soluţie hipertonă 10-20%. În
torentul sangvin creşte presiunea osmotică şi atrage apa din interstiţii. Se
foloseşte în edem cerebral acut, hipertensiune intracraniană, criză de glaucom,
intoxicaţii acute cu substanţe care se elimină prin urină (barbiturice, aspirină).
Se indică şi în IRA. Nu se dă în decompensarea cardiacă datorită pericolului EPA.
Ureea are un efect asemănător, se absoarbe bine digestiv, folosindu-se în glaucom,
hipertensiune intracraniană. Se contraindică în insuficienţă hepatică şi renală
avansată.

F.Diureticele acidifiante se folosesc rar; ele acţionează prin acidifierea mediului

intern. Clorura de amoniu este un diuretic slab, care atrage eliminarea unei
cantităţi sporite de apă; se foloseşte şi pentru acidifierea urinii. Este
contraindicată în leziuni hepatice şi în insuficienţa renală.
G.Metilxantinele (teofilina, teobromina şi cafeina) au un efect diuretic slab,
acţionând prin vasodilataţie renală, măresc suprafaţa de filtrare şi interferă cu
reabsorbţia ionilor de sodiu. Nu produc dereglări electrolitice. Se folosesc ca
adjuvante.
H.Ceaiurile diuretice acţionează printr-o hidremie trecătoare, deteminând astfel o
scădere a secreţiei de ADH prin acţionarea osmoreceptorilor. Se folosesc în
afecţiuni inflamatorii, calculoză, pentru spălarea căilor urinare de concremente
mici. Se utilizează amestecuri de plante sub denumirea de “ceai diuretic”. Ex.
cozile de cireşe, mătasea porumbului, seminţele de pepeni verzi, etc.