Sunteți pe pagina 1din 4

Colegiul de Medicină Ungheni

Studiul individual la limba latină cu terminologie medicală


Subiectul: Principiile fonetice în terminologia medicală

A realizat:Cujbă Grigori AM-21


Coordonat:Hușanu Marina

Ungheni 2021
Evoluția limbii latine
Latina era limba vorbită în antichitate în regiunea din
jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde provine și denumirea de „latină” —
limba vorbită în Latium. A câștigat o importanță majoră ca limbă oficială
în Imperiul Roman.
Toate limbile romanice provin din latina-mamă, iar multe cuvinte la baza cărora
stă limba latină sunt răspândite în alte limbi moderne, precum engleza. Mai mult,
în lumea vestică medievală, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost
o lingua franca, fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea
afacerilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de ordin
științific, cultural și politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză,
în secolul al XVIII-lea, și de engleză la sfârșitul secolului al XIX-lea. A rămas
limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce
include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului.

Limbi romanice

Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară (latina


vulgaris). Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa,
vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000–65 000 de oameni)
are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă.
În limbile italiană și sardă (sardo logudorese) există o lungime distinctivă a consoanelor și
accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se
face qvasi-moton, pe absolut fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând
accentul nedistinctiv. În română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepții,
a se vedea „copíi” și „cópii”). Destul de interesant, dar semnificativ pentru evoluția lor,
româna și engleza, deși aparent relativ îndepărtate, sunt singurele limbi europene moderne ce
au o variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant, accentuare
„neobișnuită”.
O altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că acestea
și-au pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepție fac
unele pronume). Româna este încă echipată cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar
fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor, ce se
regăsesc nuanțat în limba germană (patru cazuri în limba germană, cinci în limba română),
care este o limbă germanică, sau extrem de sofisticat (16 cazuri), precum în limba
finlandeză, limbă fino-ugrică.
Clasificarea sunetelor

Sunetele latineşti se împart în 3 mari grupe:

I Vocale = acele sunete care se pot pronunţa singure, fără ajutorul altui sunet: a, e, i o, u. Nu
există sunetele ă şi î (â). Ele sunt inovaţii ce aparţin limbii române sub influenţa limbilor
popoarelor vecine (mai ales slave).
II Consoanele = acele sunete care nu se pot pronunţa (auzi) decât cu ajutorul unei vocale
alăturate.
III Diftongii = un complex sonor format din două sunete, din care primul sunet este vocală iar
al doilea este semivocală. Diftongii latineşti se pronunţă şi se scriu cu ambele componente în
aceeaşi silabă:
a e
v sv

o e
v sv

a u
v sv

e u
v sv

Cantitatea silabei
1. Silaba este lungă dacă:
a) are diftong – aúc-tor; Phóe-bus
b) conţine o vocală urmată de două (2) consoane consecutive, chiar dacă aceste
consoane trec în silaba următoare – séx-tus

c) conţine o vocală lungă (prin natura sa) – sep-tí-mi-us

2. Silaba este scurtă dacă
a) ea conţine o vocală urmată de altă vocală, adică un hiat – a-mi-cí-tĭ-a

b) când conţine o vocală scurtă în silabă deschisă (neurmată de consoană) – hó-


dĭ-e

c) când conţine o vocală scurtă (prin natura sa) chiar dacă este în interiorul
cuvântului – pó-pŭ-lus