Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice

Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa

Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa
Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice
Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven
King, nu au scris niciodată altceva decît romane.

Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul
meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea
care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil
de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200
de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au
dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje
luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar
să capteze atenţia cititorului.

Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale
celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o
expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul
tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică,
romanul.

Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul
sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea
scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei
axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de
Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească,
Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa