Războiul cel Mare, 

Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război

Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un război
global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au
participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, mobilizați într-unul
dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de
civili au murit ca urmare a războiului, o rată a accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și
industrial al beligeranților și impasul tactic cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai
mortale conflicte din istorie și a provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923
la multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au contribuit la
începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu.[5] Situația din Europa, înainte de
război, era îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar
cursa înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără
precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au creat tensiuni internaționale, iar conflictele regionale
multiple au dus la descompunerea relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri
economice ale lumii, grupate în două alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A
Treia Republică Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor
Centrale formate din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței Triple
alături de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-
Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse pe
măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care s-au
alăturat Puterilor Aliate, în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.[6]
Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei,
moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către naționalistul iugoslav Gavrilo Princip la Sarajevo
la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când Austro-Ungaria a dat un
ultimatum Regatul Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor
anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul se
răspândea în curând în întreaga lume.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie, iar
la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea generală la 30
iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-
a declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a îndemnat
aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.[7]
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea imperiu
francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în legătură cu
această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat să accepte pretenția
Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august,
a declarat război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele
părți, astfel încât, conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre
ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord, determinând Regatul Unit să
declare război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza încălcării neutralității belgiene.[8]
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia distragerii
Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China și Pacific.
Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat ca pe
Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a schimbat rareori până
în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu succes campania împotriva austro-ungurilor,
însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazurice. În
noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în Caucaz,
Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat
Puterilor Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După ce au fost scufundate șapte
nave comerciale americane de către focurile trase de submarinele germane și revelația că germanii
încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce război împotriva Statelor Unite, SUA au
declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917.
Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie, iar Revoluția din
Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să încheie pace cu Puterile
Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat germanilor o victorie semnificativă. După
uimitoarele[judecată  de  valoare] ofensive germane de primăvară de-a lungul Frontului de Vest, în primăvara
 anului 1918, puterile aliate s-au adunat și au condus Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor.
La 4 noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania,
care avea propriile probleme cu revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11
noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria forțelor aliate.
Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul Austro-
Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost abolite.
Frontierele naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea a nouă națiuni independente,
iar coloniile germane și teritoriile otomane au fost împărțite între puterile victorioase. În
timpul Conferinței de la Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite
și Italia) și-au impus termenii într-o serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a
împiedica repetarea unui astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică,
naționalismul reînnoit, statele succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru
Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.[9]

Cuprins

 1Denumirea
 2Cauze
o 2.1Cauze și responsabilități
 31914: Primele bătălii
o 3.1Mobilizare și chemarea la arme
o 3.2Frontul de Vest
 3.2.1Violarea neutralității Belgiei de către Germania
 3.2.2Marna
 3.2.3Ypres
o 3.3Frontul de Est
 3.3.1Tannenberg
o 3.4Frontul Oriental
 3.4.1Primele bătălii navale
 41915: Războiul de poziții
o 4.1Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli
o 4.2Frontul Italian: Isonzo
 51916: Infernul
o 5.1Frontul de Vest
 5.1.1Verdun (1916)
 5.1.2Somme (1916)
 6Revoluția Rusă
 7Ultima jumătate
o 7.1Intrarea Statelor Unite în război
o 7.2Ofensiva germană din primăvara anului 1918
o 7.3Victoria Antantei
 8Sfârșitul războiului
 9Experiența cotidiană în tranșee
 10Societatea la război
 11Economia pe timp de război
 12Cultura pe timp de război
o 12.1Literatura
o 12.2Cinematografie
o 12.3Memoria Primului Război Mondial
 13Scurtă cronologie
 14Bilanțul războiului
o 14.1Soldați aliați morți
o 14.2Soldați morți ai Puterilor Centrale
 o 14.3Civili morți
 15Note
 16Bibliografie
 17Vezi și
 18Legături externe
o 18.1Media

Denumirea[modificare | modificare sursă]
Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 de biologul și
filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există nici o îndoială că cursul și caracterul
acestui război european de temut ... va deveni primul război mondial în sensul deplin al cuvântului”
citând un raport de serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914.[10] Înainte de Al Doilea
Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui Război. Europenii
contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind „ războiul care trebuia să pună capăt
războiului” sau „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”, datorită percepției lor asupra scării
și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel de-al Doilea Război Mondial în 1939,
termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des
termenul „Primul Război Mondial”.[11]
În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: „Unele războaie se autonumesc. Acesta este
Marele Război”. Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în 1911 războaiele din 1793-
1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost validată de cartea lui Gareth Glover din
2015, Waterloo în 100 fapte, în care afirmă: „Această declarație de deschidere va provoca o serie
de nedumeriri față de mulți care au crescut cu numirea Marelui Război aplicat ferm la primul război
mondial din 1914-18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918, titlul Războiului cel Mare a fost aplicat
în Războaiele Napoleoniene în care Marea Britanie a luptat aproape continuu împotriva Franței timp
de 22 de ani între anii 1793-1815.”[12]
Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii Spaniole (1701-
1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de Șapte Ani (1756-1763)
și Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii (1775-1783), petrecute pe fronturile a
două-trei continente.
În Germania denumirea „Marele război” a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci de ani din
1618-1648, cunoscut și sub numele de „Marele război german” sau „Marea schismă”. Una dintre
cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a condus la opt milioane de decese
cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și ciumă, majoritatea acestora fiind din statele germane
din Sfântul Imperiu Roman. În ceea ce privește pierderile și distrugerile proporționale din Germania,
a fost depășită doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de durată este parțial rezultatul pan-
germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de terminologie, rămâne cea mai mare traumă de
război în memoria germană, așa cum s-a demonstrat în dezbaterile despre convențiile de numire
pentru centenarul din 1914-1918.[13]

Cauze[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cauzele Primului Război Mondial.
Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, a

fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte
dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de
naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja
exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand
au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și
Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă [14] a provinciei
de către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele
reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și contrabalansări
care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării
Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von Bismarck,
în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor
implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de
materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianțe,
guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauze și responsabilități[modificare | modificare sursă]

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării războiului.

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor
dreptul la auto-determinare.[15][16] Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în 1908, în
disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel moment, un
stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri.[17] La fel
cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță de ajutor spre
românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și din restul Imperiului Austro-
Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei.[18]
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul statului
multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului al XX-lea
această loialitate, în mod vădit, se dilua.[19] Popoarele aflate în interiorul imperiilor multinaționale
erau nemulțumite de frontierele existente la acel moment, precum și de modul în care aceste
frontiere erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare.[20] De altfel, unul dintre puținele
câștiguri obținute în urma Primului Război Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la
autodeterminare.[21] În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul
Austro-Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor interese:
imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților oprimate, în timp
ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație diversă religios și etnic.[22]
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul
Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială,
care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga
responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea
că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat,
fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru
război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea
Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici
ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu
timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea
planurilor militare ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa
planurile militare într-un ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat
rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuși,
dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur (1899-
1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major.
Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de
acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate că pe durata
războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de
alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought,
o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele anterioare, numite
„pre-dreadnought”. Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă
în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza neoimperialismului. În general,
națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau
la Tripla Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă, care a
crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a redus opțiunile
viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul
austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a
Rusiei[necesită  citare] nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea
conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de
comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

1914: Primele bătălii[modificare | modificare sursă]

Mobilizare și chemarea la arme[modificare | modificare sursă]


 
 

Planul Schlieffen din 1905

În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război
Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că criza
va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de
un schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni
și unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era însă,
subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui
război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt
mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia
germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză
după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de
învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul
francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre,
obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu
o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un
atac pe frontul estic.
Ordinul de Mobilizare Generala (Franta)

Afisul britanic de recrutare cu mesajul: Kitchener wants you!

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de
mobilizare (solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război
Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat
Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.

Trupe britanice debarcând in Qingdao (China).

La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război
Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada
fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război
alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii
Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie
limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au
intrat în conflict.
Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe
inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști,
nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-
1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare
strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și obținuse
victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) -
a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului
național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă
prusacă modelase structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți
pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament
îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe
efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea
de forțe mult inferioare.[23]
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un
mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să
susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4
milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în
trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați din Forța Expediționară
Britanică. Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar mobilizarea, din cauza
distanțelor mari, se desfășura lent.
Cavaleria indiană din British Expeditionary Force

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de
propagandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și
Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar
erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc înstărite, fiind
formate batalioanele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din oameni care provin din
aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din
aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de
Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările spre front ale
trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în piețe și gări, care fluturau
steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate
menite să unească. Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”,
așa cum, după încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.
La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele considera că
are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației europene, lupta împotriva
autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva tradiționalului adversar
german, care îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea că lupta să apere slavismul de
amenințarea germană și cea otomană; Marea Britanie considera că Germania, prin politica ei
expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru supremația navală și industrială.[24]

Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]

Violarea neutralității Belgiei de către Germania [modificare | modificare sursă]


 

 


 
 

Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o neașteptată

rezistență a micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat dovadă de o bună capacitate de
apărare, părea că războiul nu se desfășura conform planului Schlieffen. În această situație,
generalului german Ludendorff i-au trebuit 11 zile să cucerească orașul Liège și abia pe 20 august,
germanii au reușit să între în Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-
fortăreață Anvers, unde au rezistat eroic până în 9 octombrie 1914.
Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor așezări
distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite, economia devastată, iar germanii
au rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a abandonat poporul și a a rămas la
comanda armatei concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor morale ale
Antantei.
În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze comandate de generalul Joffre și Corpul Expediționar
Britanic comandat de Sir John French (veteran din războiul cu burii), au contraatacat și au silit
trupele germane să se retragă spre sud. Armatele germane au pătruns în Franța. Nevoit să renunțe
la câteva divizii pentru a întări Frontul de Est, amenințat de mobilizarea rușilor, von Motke nu mai
avea forțele necesare să ducă la bun sfârșit planul Schlieffen. S-a renunțat la atacul direct asupra
capitalei franceze dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin învăluire dinspre sud și vest.[25]
Marna[modificare | modificare sursă]

 
 

Helmuth von Moltke

Joseph Joffre
Sir John French

Alexander von Kluck

Erich von Falkenhayn

Brigader din regimentul francez Chasseur d'Afrique.

Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să restabilească echilibrul, întărind flancul drept al
armatei. A regrupat unitățile militare luate din diferite sectoare ale frontului și a format o nouă armată
(a VI-a), condusă de generalul Maunoury, pe care a concentrat-o în zona Parisului, a cărei
garnizoană era alcătuită din localnici. La 1 septembrie, această armată reunea 11 divizii, având
misiunea de a ataca din flanc, atunci când condițiile vor fi favorabile, armata germană care înainta
prin marș .
La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue retragerea, menținând, însă, la cele două extremități
ale frontului, Paris și Verdun, punctele de sprijin care îi vor putea permite reluarea ofensivei. A doua
zi a fost avertizat de situația precară a Armatei I germane al cărui flanc defensiv era insuficient,
ivindu-se, astfel, ocazia favorabilă pentru un contraatac francez. Joffre avea în vedere deplasarea
armatei lui Maunoury la sud de Marna, în timp ce Joseph Simon Gallieni, comandantul trupelor
concentrate în zona Parisului, printr-o contralovitură, urma să împingă atacul la nord de râu. Bătălia
avea să se desfășoare pe 6-7 septembrie. S-au luat măsuri ca în Armata a V-a, Lanrezac să fie
înlocuit de Franchet d’Espérey și corpul britanic avea să reia ofensiva. În seara zilei de 4
septembrie, la ora 22, s-a dat ordinul general de atacare a Armatei I germane. Între timp, Moltke,
înștiințat de concentrarea forțelor franceze în Lorena, a înțeles gravitatea pericolului care îl amenința
dinspre Paris. A lăsat armatele din centru să-și continue înaintarea și a ordonat celor două armate
din aripa dreaptă, comandate de Kluck și Bulow, să se îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se
putea forma imediat, căci cea mai mare parte a diviziilor germane au traversat Marna, în timp ce
trupele lui Maunoury erau gata de atac la nord de râul Marna.
În momentul declanșării bătăliei, Moltke avea 75 de divizii, iar Joffre-79. În urma întăririlor provenite
din trupele de rezervă, infanteria Antantei era mai numeroasă decât cea germană. Antanta avea
toate avantajele. Dacă în Bătălia de la Charleroi, cele două armate germane de linie aveau 30 de
divizii în fața a 19 divizii franco-britanice, acum nu mai dispuneau decât de 20, pe când Antanta
avea 30 de divizii. Cele două armate germane au trimis patru divizii în fața Anversului, fortificație în
cadrul sistemului belgian, lăsând trei divizii în fața Maubeugeului pentru a-l asedia. La 26 august au
pus la dispoziția Marelui Cartier General alte patru divizii, care au fost trimise spre Prusia Orientală
să întărească forțele amplasate acolo pe 29 august. Armatele germane ar fi putut primi întăriri
scoase în cadrul unităților din Lorena. Moltke a ignorat deplasările de forțe efectuate de Joffre până
pe 4 septembrie și nu a luat nicio inițiativă în această privință. Fiind sigur pe el că înfrângerea
francezilor era certă, a slăbit aripa dreaptă, fără să anticipeze ceea ce va urma. În după-amiaza zilei
de 5 septembrie, a început marea bătălie pe înălțimile de la vest de Ourcq, unde armata lui
Maunoury a atacat flancul de apărare al armatei lui Kluck. Forțele franceze au atacat și s-au
amplasat în sector, folosind orice mijloc de transport, inclusiv taxiurile pariziene rechiziționate de
urgență pentru transferul trupelor de rezervă. Beneficiind de avantaj, Joffre a coordonat un atac
masiv. În 7 septembrie, britanicii și francezii s-au infiltrat în sectorul mai puțin aparat al frontului
german, la joncțiunea dintre Armata I cu Armata II, amenințând divizarea trupelor germane.

Taxi parizian

Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur de succes, o breșă fiind deschisă în regiunea
Revigny, între Armata a IV-a și a III-a franceză. Dar a fost obturat prin înaintarea în linie a unui corp
de armată scos cu trei zile mai devreme de pe frontul din Lorena. În partea de vest a frontului,
armatele franceze și corpul britanic au reluat ofensivă. Situația pentru cele două armate germane din
flancul drept s-a înrăutățit. Kluck și-a readus diviziile de la nord de Marna pentru a para atacul lui
Maunoury, deschizând o largă breșă între armatele sale și cele ale lui Bulow. Linia Petit-Morin era
apărată de o cortină de cavalerie, ușor de atras într-o busculadă. Cei doi generali germani nu
ignorau pericolul, dar sperau că printr-o acțiune viguroasă a celor două extremități ale frontului de
luptă să obțină victoria înainte ca breșa să fie larg deschisă. Pe Ourcq, Kluck a încercat să învăluie
prin nord armata lui Maunoury. Bulow ducea tot greul pe aripa stângă, traversând mlaștinile de la
Saint-Gond și atacând diviziile lui Foch. Eforturile germanilor au fost zadarnice. În 8 septembrie, linia
Petit-Morin a fost străpunsă, Armata a VI-a franceză era gata să cedeze, fiind salvată de 6000 de
rezerviști, prin intermediul unei coloane de taxiuri rechiziționate în Paris.
Pe 9 septembrie, armata I germană risca să fie atacată din spate, iar armata a II-a, din flancul stâng.
Generalul Helmuth von Moltke a ordonat generalilor von Bulow și von Kluck să se retragă.
Înfrângerea suferită de flancul drept al armatei l-a obligat pe Moltke să înceteze ofensiva din Lorena
și să readucă în prima linie armatele din centru. Retragerea germană le-a permis armatelor Antantei
să traverseze Marna lent, acoperind însă doar 20 km în prima zi. Armata lui von Kluck a făcut
joncțiunea cu armata lui von Bulow pe valea râului Aisne. În timpul după-amiezii, britanicii au
traversat Marna pe la Fertes sous Jouanne, sprijiniți de Armatele franceze V și VI și, astfel, francezii
obțin victoria. La est de tabăra de la Mailly, pe frontul din Argonne, de la Meusa superioară până la
Grand-Couronne de Nancy, germanii atacau spre sud și de la est la vest linia frontului de la Moselle
și Meurthe pentru a încercui frontul francez de la Verdun.
La 10 septembrie, în urma contraofensivei, întregul front german a cedat. Francezii au suferit
pierderi de 250 000 de soldați. Pierderile britanice se ridicau la peste 12 700. Ordinul de urmărire
lansat de Joffre nu a putut fi, însă, executat, din cauză că infanteria și cavaleria franceză erau
epuizate, iar artileria nu avea muniție. Intrarea unei armate germane alcătuită din divizii din Lorena și
trupele disponibile în urma capitulării Maubeugeului au oprit urmărirea francezilor pe linia râului
Aisne. Comandanții șefi s-au grăbit să desfășoare frontul de luptă în direcția nord-vest și, apoi, spre
nord, efectuând o manevră de deplasare laterală a trupelor. Era o cursă spre mare. La sud de
Amiens, Joffre a amplasat o nouă armată, dar care a fost respinsă pe 25 septembrie pe Somme. A
lansat, între Arras și Bethne, noi forțe, dar fără succes. A pregătit o altă ofensivă în regiunea Lille, cu
diviziile belgiene care evacuau Anversul. Falkenhayn l-a înlocuit pe Moltke, reluând ofensiva pentru
a ajunge la porturile de pe țărmul mării, la Pas-de-Calais, al cărui control îi permitea să amenințe în
mod direct Anglia, împiedicând debarcarea de noi trupe britanice. A respins 5 corpuri de armată
formate din noi recruți și voluntari. În 18 octombrie, a ordonat atacarea frontului de pe Yser, unde
trupele belgiene s-au stabilit cu dificultate. Timp de trei săptămâni, Falkenhayn a lansat atacuri la
Dixmude, la Ypres și la Messines. Belgienii au deschis ecluzele de la Nieuport și au inundat Yser.
Tactica de învăluire era imposibilă. De la mare la frontieră elvețiană s-a stabilit un front continuu.
Operațiunea care trebuia să fie încheiată în șase săptămâni a durat câteva luni, astfel,
comandamentul german a trebuit să-și recunoască eșecul. La rezultat au contribuit decisiv și rușii.
Comandamentul rus a intrat cu una dintre armatele sale în Prusia orientală, în timp ce Moltke a fost
constrâns să retragă patru divizii din teatrul principal de operațiuni și să le trimită pe frontul estic.
Ofensiva rusă a facilitat victoria Antantei de pe Marna. Însă rușii au fost învinși la Tannenberg. Pe
bucla de pe Vistula, rușii, germanii și austriecii au lansat treptat manevre de învăluire, fără a obține
un avantaj. Chiar și așa, victoria obținută în Bătălia de pe Marna a arătat că germanii puteau fi
împiedicați de Antanta să obțină o victorie rapidă și decisivă. Dar era evident că războiul era pe
departe de a se încheia, germanii având destule forțe pentru a atacă. Sloganul soldaților britanici
„acasă înainte de Crăciun” a ajuns o glumă proastă, de umor negru.
Noua linie de apărare franceză s-a refăcut la sud de Marna, de-a lungul unui front de 260 km, fiind
susținută de o armată alcătuită din rămășițele decimate pe front. Rezistența belgiană a permis
redesfășurarea franceză pe frontul de-a lungul râului Meuse, iar guvernul francez s-a refugiat la
Bordeaux. Întrucât germanii erau epuizați, obiectivul principal al trupelor franceze era oprirea
înaintării forțelor inamice asupra Parisului, prin atacarea lor pe flancuri. Între 5-13 septembrie,
contraofensiva lansată de Joseph Galieni a avut succes, francezii aruncând în luptă toate resursele
pentru a-și salva capitala și, astfel, printr-o serie de contraatacuri au spart frontul german. Din
momentul înfrângerii de pe Marna, deși germanii au obținut o zona industrială bogată în materii
prime, frontul de vest a fost stabilizat pe linia de la Marea Nordului la Munții Vosgi. Se vor săpa
tranșee la câteva sute de metri unul de celălalt de-a lungul a două linii paralele, de la Ostende la
Noyon, la punctul fortificat de la Verdun, la Nancy, menținându-și pozițiile până în 1918.
Porturile de pe coasta atlantică au rămas sub control francez, care puteau fi, în continuare,
aprovizionați de Marea Britanie. Corpul Expediționar Britanic, redus la număr, s-a călit în luptă și,
astfel, diviziile britanice, bine antrenate și dotate cu artilerie, au obținut o victorie tactică la Neuve
Chapelle și Loos împotriva diviziilor germane. Însă, relațiile dintre comandamentul francez și cel
britanic erau proaste.[26]
Ypres[modificare | modificare sursă]
Bătălia de la Ypres.

Armistițiul de Crăciun.

Înainte de începerea iernii, germanii au încercat să reia ofensiva cu un atac la nord, în Bătălia
Flandrei, dar în luna noiembrie, operațiunea a încetat. Armata franceză a pierdut în prima lună
jumătate de milion de soldați. Corpul Expediționar Britanic, dislocat în Flandra, între 10-13 octombrie
1914, a înaintat pentru a-i încercui pe germani, aflați în deplasare după respingerea de pe Marna.
Dar după o săptămână, britanicii s-au retras, drumul fiindu-le barat de Armata VI germană a prințului
Ruprecht și orașul Ypres a devenit un punct-cheie al frontului occidental. Întrucât, dacă germanii ar fi
reușit să-l ocupe, ei ar fi putut tăia retragerea britanicilor către Canalul Mânecii.
În această situație, forțele Antantei au fost nevoite să mențină cu orice preț controlul asupra orașului.
Confruntarea a debutat la 17 octombrie, iar în 22 noiembrie, germanii au obținut un avantaj strategic,
ocupând regiuni industriale bogate din Franța și Belgia, dar planul de ocupare a orașului Ypres a
eșuat și Germania realiza că avea de înfruntat un război îndelungat și extenuant. Mii de tineri
studenți s-au înrolat, cu entuziasm, ca voluntari, fără instrucție militară adecvată, pentru a muri cu
miile pe câmpurile de lupta din Flandra. Bătălia de la Ypres a fost redenumită „uciderea pruncilor”. În
unele zone ale frontului, în ziua de Crăciun s-a stabilit un armistițiu în care soldații britanici, francezi
și germani au fraternizat, jucând fotbal, făcând schimb de chipiuri, decorații și țigări, făcând fotografii,
fiind un scurt moment de răgaz pe „pământul nimănui”.[27][28]

Frontul de Est[modificare | modificare sursă]



 
 

Campania din Serbia a fost inițiată la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei,
iar artileria a bombardat Belgradul în ziua următoare. La 12 august armatele austro-ungare au trecut
granița, râul Drina. Inițial, trei din șase armate austro-ungare au fost mobilizate la frontiera sârbă, dar
din cauza intervenției rusești, Armata a 2-a a fost redirecționată spre est spre teatrul galician. Cu
toate acestea, deoarece liniile de cale ferată care duceau la Galicia erau ocupate cu transportul altor
trupe, Armata a II-a nu putea decât să înceapă plecarea spre nord la 18 august. În cele din urmă,
armata austriacă a îndreptat părți importante ale Armatei a 2-a (aproximativ 4 diviziuni) pentru a-l
asista pe generalul Potiorek care și-a amânat transportul în Rusia până în ultima săptămână a lunii
august. Înfrângerile suferite în prima invazie a Serbiei au forțat în cele din urmă armata austriaca să
transfere permanent două divizii de la Armata a 2-a la armata lui Potiorek.
Armatele austro-ungare V și VI aveau aproximativ 270.000 de bărbați care erau mult mai bine
echipate decât armatele sârbilor. În ansamblu, comanda austro-ungară era în mâinile generalului
Potiorek. Imperiul Austro-Ungar a avut cea de-a treia populație din Europa în 1914, în spatele Rusiei
și Germaniei, oferindu-i un avantaj enorm in privința forței de muncă.
Războiul din est a început cu invazia rusă asupra provinciilor austro-ungare Prusia de Est și Galicia
pe 17 august 1914 . Între zilele 17-22 august, armatele ruse comandate de Rennenkampf și
Samsonov au atacat Prusia Orientală, obligându-l pe von Prittwitz să se retragă de pe poziția
defensivă pe Vistula. Drept urmare, Comandamentul Suprem German îl înlocuiește cu generalii
Hindenburg și Ludendorff, care, printr-o contraofensivă îndrăzneață, zdrobesc în cinci zile (26-30
august) armatele lui Samsonov și Rennenkampf la Tannenberg, Hindenburg, profitând de victoria de
la Tannenberg, a propus o schimbare radicală a planului strategic inițial, cu menținerea unei atitudini
defensive pe frontul occidental pentru a declanșa o ofensivă puternică împotriva Rusiei. Dar
Falkenhayn s-a opus. Între timp, rușii le-au provocat o înfrângere austro-ungarilor la Leopolis (în
română Liov) pe 8-12 septembrie. În urma acestei victorii, rușii au invadat Galiția și au pus presiune
pe lanțul Carpaților, punctul cheie pentru intrarea în Ungaria. Austriecii au suferit un eșec și în
campania din Serbia, fiind înfrânți, mai întâi, în Bătălia de la Țer și apoi de la Kolubara, unde s-a
remarcat voievodul Radomir Putnik ca erou național. Deși în 6 noiembrie austro-ungarii ocupaseră
Belgradul, înainte de Crăciun au fost alungați, suferind mari pierderi. Iarna geroasă din nord a
stabilizat frontul în Est, oprind înaintarea germană, iar Austro-Ungaria și-a demonstrat lipsa de
pregătire a armatei sale în Galiția și Serbia, Viena având mai multă nevoie de aliatul său german. O
a doua incursiune rus în Galicia a fost încununată de succes, cu rușii controlând aproape toată
regiunea până la sfârșitul anului 1914 . Sub conducerea lui Nikolai Ivanov și Aleksei Brusilov , rușii
au câștigat bătălia de la Galicia în septembrie și au început asediul din Przemyśl, următoarea cetate
pe drumul spre Cracovia .
Primul succes obținut de ruși la frontiera austro-rusă a fost un motiv de îngrijorare pentru Puterile
Centrale și a făcut ca forțele germane considerabile să fie transferate în est pentru a face presiuni
asupra austriecilor, conducând la crearea noii Armate a IX-a a Germaniei . La sfârșitul anului 1914,
focul principal al luptelor s-a mutat în partea centrală a Poloniei ruse , la vest de râul Vistula . Bătălia
din octombrie a râului Vistula și bătălia din noiembrie din Lodz au adus puține progrese pentru
germani, dar cel puțin au ținut rușii la o distanță sigură.
Armatele ruse și austro-ungare au continuat să se ciocnească și în apropierea Munților Carpați pe
durata iernii 1914-1915. Cetatea Przemysl a reușit să se mențină în spatele liniilor inamice pe
parcursul acestei perioade, iar rușii au ocolit-o pentru a ataca trupele austro-ungare spre vest. Au
făcut progrese, trecând prin Carpați în februarie și martie 1915, dar apoi relansarea germană i-a
ajutat pe austrieci să oprească avansurile rusești. Între timp, Przemysl a fost aproape în întregime
distrus și asediul acestuia s-a încheiat într-o înfrângere pentru austrieci.
Tannenberg[modificare | modificare sursă]

 
 

Alexander V. Samsonov

Paul von Hindenburg (1914)

Pavel K. Rennenkampf

Erich Ludendorff

Franța era nevoită să-și apere capitala, iar rușii au fost determinați să accelereze acțiunile pe Frontul
de Est. Pe 17 august, Armata I a lui Rennenkampf și Armata II a lui Samsonov au primit ordinul de a
invada Prusia Orientală din bazele militare din Polonia. Astfel, a fost deschis Frontul de Est. În zona
aleasă pentru pătrundere, menținerea comunicațiilor erau dificile, iar drumurile și căile ferate
principale nu erau modernizate de ruși pentru a împiedica eventuale atacuri germane. Samsonov a
înaintat lent în partea de sud-vest a provinciei, cu intenția de a realiza joncțiunea cu armata
generalului comandată de Paul von Rennenkampf care avansa dinspre nord-est. În fața ofensivei
rusești, generalul Maximilian Prittwitz, comandantul armatei germane, le-a ordonat soldaților să se
retragă.
A fost demis și înlocuit cu generalii Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff, trimiși să-l confrunte pe
Samsonov. Rușii au dat piept cu Armata VIII germană. Hindenburg și Luddendorff au primit planul
de lupta pregătit de Prittwitz: o lovitură măreață care prevedea mobilizarea tuturor forțelor pentru
atragerea Armatei II ruse într-o cursă. Cele două armate s-au ciocnit la 26 august 1914. Timp de o
săptămâna, rușii, dispunând de superioritate numerică, au fost avantajați. Samsonov a avansat cu
grosul armatei fără a-și asigura comunicațiile dintre cele două corpuri dispuse pe flancuri și cu
Rennenkampf, care nu înțelegea ce se întâmplă.
Pe 29 august 1914 Samsonov a fost încercuit. A încercat să se retragă, dar a fost prins în capcană
și majoritatea soldaților săi au fost capturați sau uciși. Din cei 150 000 de soldați ruși, doar 10 000
au scăpat. Samsonov, zdruncinat fiind, s-a sinucis, iar Reenenkampf s-e retras dincolo de frontiere.
Germanii au pierdut doar 20 000 de soldați, luând ca prizonieri peste 92 0000 de ruși. Pe 30 august,
Hindenburg a anunțat victoria germană.
Bătălia de la Tanneberg a fost un dezastru pentru Antanta, încât s-a interzis orice referire la această
în presă britanică pentru a nu demoraliza populația, cenzura fiind o caracteristică a acestui război.
Însă, totodată, captarea atenției germanilor de către ruși pe frontul de est a facilitat victoria franco-
britanică pe Marna împotriva germanilor.[29]

Frontul Oriental[modificare | modificare sursă]

 

 
 

Imperiul Otoman a făcut o alianță secretă la 2 august 1914 cu Bulgaria. Ministerul de război otoman
a elaborat două planuri majore. Bronsart von Schellendorf , membru al misiunii militare germane în
Imperiul Otoman, care a fost numit șef adjunct al Statului Major General otoman, a finalizat un plan
la 6 septembrie 1914 prin care Armata a IV-a urma să atace Egiptul, iar a treia armată va lansa
ofensiva împotriva rușilor din estul Anatoliei. A existat o opoziție față de Schellendorf printre armata
otomană. Cea mai exprimată opinie a fost că Schellendorf a planificat un război din care sa aibă de
beneficiat Germania, mai degrabă decât să ia în considerare condițiile Imperiului Otoman. Hafiz
Hakki Pasha a prezentat un plan alternativ, care a fost mai agresiv și s-a concentrat asupra Rusiei.
Se baza pe forțele mutate către coasta estică a Mării Negre, unde se va declansa ofensiva împotriva
teritoriului rus. Planul lui Hafiz Hakki Pasha a fost retras, deoarece armata otomană nu avea
resurse. „Planul de campanie primară” al lui Schellendorf a fost, prin urmare, adoptat în mod implicit.
Ca rezultat al planului lui Schellendorf, majoritatea operațiunilor otomane s-au purtat pe teritoriul
otoman, astfel încât în multe cazuri au afectat direct poporul propriu al Imperiului. Perspectiva
ulterioară a fost că resursele pentru a pune în aplicare acest plan au lipsit, însă Schellendorf a
organizat mai bine comanda și a poziționat armata pentru a executa planurile. Schellendorf a
produs, de asemenea, un plan de mobilizare și pregătirea forțelor pentru război. Arhivele Ministerului
de Război otomane conțin planuri de război elaborate de Schellendorf, din data de 7 octombrie
1914, care includ detalii privind sprijinul otoman pentru armata bulgară, o operațiune secretă
împotriva României și soldații otomani amplasați în Odesa și Crimeea cu sprijinul Marinei Germane.
La 29 octombrie 1914, prima înfruntare dintre armata otomane și forțele britanice a avut loc atunci
când crucișătorul german de luptă SMS Goeben și crucișătorul de lumină SMS Breslau, transferați
marinei otomane, au ieșit din portul rusesc al Mării Negre, Odesa.
După bombardarea Odesei, Rusia i-a declarat război Imperiului Otoman pe 2 noiembrie 1914.
Marina britanică a atacat Dardanele la 3 noiembrie. Marea Britanie și Franța au declarat război
Imperiului Otoman la 5 noiembrie.
Primul Lord al amiralității, Winston Churchill și-a prezentat planurile pentru un atac naval asupra
capitalei otomane, Istanbul, bazându-se, cel puțin parțial, pe rapoartele eronate privind puterea
trupelor otomane, pregătite de locotenentul TE Lawrence . El a argumentat că Marina Națională a
avut un număr mare de nave de război învechite, care ar putea deveni utile, susținute de o forță
simbolică din partea armatei pentru sarcini de rutină. Navele de luptă au fost mobilizate să fie gata
până în februarie 1916. În același timp, armata a patra otomană pregătea o forță de 20.000 de
oameni, sub comanda ministrului otoman al Marinei, Djemal Pasha, pentru a captura Canalul Suez.
Atacul asupra canalului Suez a fost sugerat de ministrul de război Enver Pasha la îndemnul aliatului
lor german. Șeful Statului Major al Armatei a Patru Armate otomane a fost colonelul bavarez Kress
von Kressenstein, care a organizat atacul și a aranjat provizii pentru armată în momentul în care a
traversat deșertul.
La 1 noiembrie, ofensiva Bergmann a fost primul conflict armat al campaniei din Caucaz. Rușii au
trecut granița și au planificat să captureze Doğubeyazıt și Köprüköy . Pe aripa lor dreaptă, Corpul I
rus s-a mutat de la Sarikamish spre Köprüköy. Pe aripa stângă, Corpul IV rus s-a mutat de la Erevan
la câmpiile Pasinler. Comandantul Armatei Otomane a treia, Hasan Izzet, nu a fost în favoarea unei
ofensive în condițiile asprei de iarnă, dar planul său de a rămâne în defensivă și de a lansa un
contraatac la momentul potrivit a fost suprasolicitat de ministrul de război Enver Pasha. La 6
noiembrie, o forță navală britanică a bombardat vechiul fort din Fao . Debarcarea în Fao de către
Forța expeditionara britanico-indiana, constând din Divizia 6 (Poona), condusă de generalul
locotenent Arthur Barrett, cu Sir Percy Cox ca ofițer politic, s-a opus unor 350 de militari otomani
echipati cu patru tunuri. La 22 noiembrie, britanicii au ocupat orașul Basra împotriva unei forțe de
2900 de militari arabi din zona Irakului comandată de Suphi Pasha. Suphi Pasha și 1200 de oameni
au fost capturați. Principala armată otomană, sub comanda generală a lui Khalil Pasha, a fost situata
la aproximativ 440 km la nord-vest, în jurul Bagdadului. La 7 noiembrie, Armata otomană a început o
ofensivă din Caucaz, cu participarea Corpului 11 și a tuturor unităților de cavalerie susținute de
Regimentul Tribal Kurd. Până la 12 noiembrie, trupele lui Ahmet Fevzi Pasha, întărite cu Corpul XI
pe flancul stâng, susținut de cavalerie, a început să împingă rușii înapoi. Rușii au avut succes unde
voluntarii armeeni au fost eficienți și au luat Karaköse și Doğubeyazıt. Până la sfârșitul lunii
noiembrie, rușii dețineau o lungime de 25 de kilometri din teritoriul otoman, de-a lungul axei
Erzurum-Sarikamish. Șeicul Mubarak Al-Sabah , conducătorul Kuweitului, a trimis trupe la Safwan,
Bubiyan și Basra pentru a expulza forțele otomane din zonă. În schimb, guvernul britanic a
recunoscut Kuweitul drept „un guvern independent sub protecția britanică”. Mubarak a înlăturat
simbolul otoman care se afla pe steagul din Kuweit și l-a înlocuit cu cuvantul „Kuwait” scris în
scriptură arabă. Participarea lui Mubarak a ajutat britanicii să protejeze Golful Persic de întăririle
otomane și germane.În decembrie, la bătălia de la Sarikamish, generalul Myshlaevsky a ordonat
retragerea forțelor ruse din campania persană pentru a face față ofensivei lui Enver. Doar o singură
brigadă de trupe ruse sub comanda generalului armean Nazarbekoff și un batalion de voluntari
armeeni au rămas împrăștiate prin Salmast și Urmia. În timp ce corpul principal al trupelor otomane
se pregătea pentru operațiunea din Persia, un mic grup rus a traversat frontiera persană. După ce a
respins o ofensivă rusă din treceri de munte , Divizia Van Gendarmerie, o formațiune paramilitară
ușor echipată, comandată de maiorul Ferid, i-a urmărit pe ruși în Persia. La 14 decembrie, divizia
Van Gendarmerie a ocupat orașul Kotur în campania persană. Mai târziu, s-a indreptat spre Khoy.
La 29 decembrie, Armata otomană a primit ordinul de a avansa spre Kars. Enver Pasha și-a asumat
comanda personală al Armatei a treia și a ordonat forțelor sale să se deplaseze împotriva trupelor
ruse, culimand cu bătălia de la Sarikamish. În fața avansului Armatei a treia, guvernatorul Vorontsov
a planificat să retragă armata caucazului înapoi în Kars. Generalul Nikolai Yudenich a ignorat ordinul
lui Vorontsov.
Primele bătălii navale[modificare | modificare sursă]

 
 

Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au interceptat o escadră germană în
largul insulei Helgoland. Flota maritimă germană a pierdut 6 crucișătoare de tip vechi, fiind
scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland, crucișătoare britanice scufundă cele germane.
În toamna 1914, Imperiul Otoman intră în război alături de Puterile Centrale. Încă din august,
Imperiul Otoman își arătase intențiile când două crucișătoare germane au traversat Strâmtoarea
Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin. Acestea au fost achiziționate de guvernul turc
pentru a înlocui unitățile navale comandate unor șantiere britanice, nelivrate din cauza mobilizării. În
octombrie, cele două nave aflate sub pavilionul turcesc, au bombardat porturile
rusești Odessa, Sevastopol și Feodosia. Rusia a declarat război Imperiului Otoman trei zile mai
târziu, deschizându-se un nou front în Caucaz. Marea Britanie lua în calcul dezmembrarea
Imperiului Otoman și din necesitatea de a apară oleoductul persan, în noiembrie 1914, anexează
Ciprul, im timp ce un corp expediționar din India ocupase orașul Basra.
În decembrie, pentru a-și apăra Canalul de Suez, britanicii au proclamat Egiptul protectorat britanic.
Flota britanică nu reușește însă să intre în forță prin Dardanele, fiind respinsă de trupele otomane
susținute de submarinele și aprovizionările germane.

1915: Războiul de poziții[modificare | modificare sursă]

Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să desfășoare ofensive decisive. Nu se mai
efectuau atacuri și deplasare, ci se mențineau pozițiile.
Războiul capătă o nouă formă. Planurile strategice au fost paralizate. Un stat care recurgea la
organizarea unei poziții defensive și amplasarea unor obstacole, ca rețeaua de sârmă ghimpată,
putea face față unui inamic invadator, nevoit să se apere împotriva focurilor de mitraliere săpând
tranșee și adăposturi. Crearea unui front defensiv continuu a devenit o preocupare permanentă.
Frontul era rapid dotat. Era constituit din două linii de poziții paralele, separate de un spațiu ce varia
între 3–4 km, devenind „un pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era întărit prin puncte de
rezistență ale căror apărători acționau trăgând cu mitraliere din flancuri asupra infanteriei inamice
dacă își consolida o prima poziție. Ofensiva era din ce în ce mai dificilă de efectuat. Pentru un asalt
de succes, infanteria trebuia să facă o breșă sau să deschisă rețeaua se sârmă ghimpată pentru a-i
asigura trecerea, atunci când armele inamice erau neutralizate, sau când soldații, înghesuiți, nu
aveau timpul necesar să-și părăsească adăpostul.
Artileria a fost cea care efectua pregătirea atacului. Progresele fortificațiilor au supus adăposturile la
proba obuzelor ușoare.Tirul artileriei de campanie nu era adaptat pentru distrugerea rețelei de
sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare dezvoltarea artileriei grele și crearea unei artilerii de tranșee
care să utilizeze dispozitive cu tir curbat. Armamentul infanteriei nu era adaptat noilor condiții de
lupta. Grenadă de mâna era o armă indispensabilă pentru atacarea inamicului adăpostit în tranșee,
aflat la mică distanță.
Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și recunoaștere, trebuia să fotografieze
pozițiile adverse, să contribuie la reglarea tirurilor artileriei, să survoleze spatele frontului inamic, să
ofere indicii privind pregătirea unei ofensive, să bombardeze depozitele de material și de muniții,
convoaiele de aprovizionare și să apere trupele când făceau manevre de zi. Pentru o operațiune
ofensivă de succes, era necesar progresul militar și tehnologic. Astfel, pe durata războiului s-a
desfășurat o largă cursa a înarmării. Se punea problema nu doar ruperii frontului advers, ci și
străpungerii poziției.
Statele beligerante căutai să-și concentreze eforturile către sectoarele de front sau spre pozițiile
care nu beneficiau de o organizare solidă. Înaltul Comandament german s-a decis să adopte o
atitudine defensivă după experiență avută la Yser-Războiul de Poziții îi permitea să mențină frontul
cu forțe reduse.
Pe frontul estic, organizarea pe poziții defensive nu era continuă în densitate sau în profunzime, nici
în echipament. Pozițiile nu erau precum cele occidentale. Problema străpungerii era ușor soluționată
pe frontul estic. Înaltul Comandament francez nu putea să deschisă o breșă largă și adâncă în
pozițiile germane. A privit însă spre noi teatre de războaie.
În cadrul campaniei din 1915, germanii au plănuit ofensivă majoră contra Rusiei. La sfârșitului anului
1914, Falkenhayn a început expediera către frontul estic cu noi efective disponibilizate de pe frontul
vestic. Se confruntă deseori cu comandantul-șef austriac, feldmareșalul Franz Conrad von
Hotzendorf care se opunea planurilor germane. Succesele minore ale germanilor în regiunea
Lacurilor Mazuriene corespundeau eșecului trupelor austro-ungare în Galiția, orașul Przemysl
predându-se rușilor. Forțele Puterilor Centrale sufereau din cauza dezacordului dintre Înaltul
Comandament German și cel Austro-Ungar. În 1915, dispută se polarizase în jurul problemei
perspectivei unei intervenții italiene. Falkenhayn dorea să evite extinderea fronturilor și trebuia că
Austro-Ungaria să se resemneze cu ideea cedării Treton și Trieste către Italia. Conrad, șeful de stat
major austriac, s-a opus și a argumentat că pe baza aceluiași raționament, Germania ar trebui să
cedeze Alsacia și Lorena Franței. Falkenhayn a refuzat să mai trimită întăriri și și-a obligat aliatul
austro-ungar să colaboreze în condiții umilitoare.
Germanii au decis ulterior să intervină în sprijinul Austro-Ungariei. În aprilie 1915, cu 30 de divizii,
Comandamentul șef al armatelor germane , Hindenburg și Ludendorff, șeful cartierului sau, sperau
să obțină un succes semnificativ. În mai, Hindenburg și Ludendorff au lansat ofensivă asupra
Poloniei, în sectorul Gorlice-Tarnow.
Pe 2 mai 1915, pe un front de 80 km întindere, între Vistula și Carpați, a lansat primul atac. La 6
mai, pe întreg frontul, rușii s-au retras, scăpând de învăluire, restabilindu-se pe linia San-Nistru.
Până în toamna, frontul se stabilizează în est, iar 150 000 de ruși sunt uciși, și alți 1 milion sunt răniți
sau sunt luați prizonieri. În iunie 1915, linia a fost cucerită de forțele Puterilor Centrale care au
ocupat Przemysl și Lumberg, în două luni, Galiția fiind eliberată de sub control rusesc.

 
 

Comandamentul german a lansat cel de-al doilea atac pentru a învălui trupele ruse care dețineau o
buclă de pe Vistula, la vest de Varșovia, prin două acțiuni simultane: una dirijată de la nord la sud,
pe Narev către Varșovia, cealaltă, de la sud la nord, pe cursul mijlociu al Vistulei, către Ivangorod.
Pe 13 iulie, Puterile Centrale obțin un succes tactic. Armatele ruse au scăpat din nou de învăluire,
printr-o retragere rapidă. Varșovia și fortăreața de la Novogeorgievsk au fost abandonate, Polonia
fiind cucerită de Puterile Centrale. Pe 8 august a fost lansat cel de-al treilea atac în extremitatea
septentrională a frontului pe linia Niemen. În șase săptămâni, trupele germane obțin Kovno, Vilno și
ajung pe linia Berezina. Lituania a fost ocupată de Puterile Centrale. Comandamentul lansează un
atac desfășurat de cavalerie spre breșă liniei inamice de comunicație, dar este respinsă.
Armatele Puterilor Centrale ocupau un front rectiliniu de la Baltică la Nistru, în centrul frontului,
avansând 150 km. Armata rusă a suferi în 5 luni pierderi enorme de 151 000 de soldați morți, 683
000 de răniți și 895 000 de prizonieri. Jumătate din efectivele combatante a fost pierdută. Rusia se
află în imposibilitate de a mai lansa o altă operațiune militară pentru câteva luni. Puterile Centrale au
străpuns liniile ruse pentru că nu erau solid organizate și pentru că Comandamentul Rus nu se
informase asupra concentrării trupelor, fără mijloace necesare de a se înarma, fiind grupate în
masă, cu puști aflate în depozitele situate în spatele frontului, neavând nici rezerve generale și o
rețea de cai ferate care să transporte trupele către punctele sensibile și prioritare.
Statutul Major Rus era incapabil să facă manevre, recurgând doar la închiderea breșelor din frontul
sau de lupta, fără a identifica punctele slabe ale adversarului.Totuși, armatele ruse au reușit să-și
restabilească coeziunea pe un nou front.
Puterile Centrale nu au putut obține rezultatele mult așteptate precum scoaterea inamicului rus din
lupta căci forțele austro-ungare înfruntau un nou adversar: 37 de divizii de infanterie ale Italiei.
Austro-Ungaria a fost constrânsă să formeze un nou front defensiv pe Corso și Isonzo. Forțele
necesare au fost dislocate din rândurile forțelor angajate în Serbia. Frontul din Galiția a furnizat la
rândul sau divizii. Armatele germane nu au avut mijloacele necesare de a elimina inamicul rus, căci
Falkenhayn nu a acordat frontului estic întăririle cerute de Hindenburg. În octombrie 1915, cei doi
comandanți își reproșau reciproc. Operațiunile pe frontul estic rus au fost suspendate căci
Falkenhayn și-a îndreptat efortul asupra Serbiei, cucerind-o cu sprijinul Bulgariei în șase săptămâni.
Trupele franceze, angajate de Joffre, întreprind acțiuni locale și zadarnice-9 mai în Artois, 25
septembrie în Champagne. Trupele italiene au atacat pe Carso în iulie, și sectorul Gorizia în
octombrie. Forțele anglo-franceze au încercat zadarnic să forțeze strâmtoarea Dardanele pentru a
restabili comunicații permanente cu Rusia și de a salva Serbia, însă trupele otomane le resping.
Trupele Puterilor Centrale dețineau Belgia, nord-estul Franței, Polonia, Lituania, Serbia, iar Alsacia
superioară, Valea Thann și Valea Isonzo erau sub ocupația Antantei. Dar speranța Antantei încă se
menținea datorită prezenței trupelor franceze la Salonic, intrării Italiei în război, și blocadei
economice a Germaniei care suferea de pe urmă recoltelor slabe , fiind amenințată de o asfixie
economică.
Serbia este scoasă din război, Belgradul fiind ocupat în urmă ofensivei austro-germane condusă de
generalul von Mackensen și mobilizării Bulgariei care a distrus rezistență sârbă. Rămășițele armatei
lui Putnik s-au retras pe coastele Albaniei, fiind evacuate în Insula Corfu de marina italiană. După ce
au fost reorganizate, au fost trimise în Salonic, unde Grecia a fost de acord cu debarcarea forțelor
Antantei. Odată cu înfrângerea Serbiei, Puterile Centrale au putut stabili legături directe cu Imperiul
Otoman care se angajase în lupta împotriva rușilor în Caucaz și împotriva britanicilor în Orientul
Mijlociu.
După ce își declarase starea de neutralitate denunțând nerespectarea de către Austro-Ungaria a
acordurilor stabilite cu Tripa Alianța, și după ample tratative cu Antanta, în mai, Italia intră în război
prin voință regelui, guvernului și militarilor. Pe 23 mai, Italia declara război Austro-Ungariei, iar pe 24
mai, primele trupe italiene traversează granița de la Piave și au avansat până la liniile de apărare
inamice, un front de 700 km, care se întindea de-a lungul regiunii Trentino, a Alpilor Cârnici și a
cursului răului Isonzo. Italia demonstrase însă că era foarte slab pregătită să între în război. Abia în
iunie, armata era pusă în mișcare sub comandă lui Luigi Cadorna. Armata italiană era prost
organizată și slab echipată. Din iunie până în decembrie sunt lansate patru mari ofensive în Isonzo.
Până la sfârșitul anului, în urmă operațiunilor rezultă 173 000 de italieni și 131 000 de austrieci morți.
Pe 7 mai, submarinele germane scufundda transatlanticul britanic Lusitania în largul coastelor
irlandeze, provocând moartea a 1198 de pasageri, dintre care 128 erau cetățeni americani.
Germania va fi aspru condamnată și se va produce o largă emoție în rândul opiniei publice
americane care va juca un rol decisiv în intrarea SUA în război.
În primăvară 1915, Antanta are parte de una dintre cele mai mari dezastre în urmă tentativei de a
scoate Imperiul Otoman din joc printr-o operațiune amfibie ambițioasă împotriva Dardanelelor,
inițiată de Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill. Operațiunea trebuia să producă căderea
Constantinopolului. Dar trupele otomane mai bine echipate, comandate de generalul german Liman
von Sanders, au așteptat pregătite debarcarea inamică.
Nu doar Galipoli a fost un eșec răsunător pentru Antanta, ci și bătălia de la Artois. De-a lungul celei
de-a două bătălii de la Ypres, Joffre a decis spargerea liniilor germane de pe Frontul de Vest de la
Artois. Bombardamentul preliminar asupra pozițiilor germane a durat timp de 5 zile. Pe 9 mai 1915,
Petain a condus ofensivă Armatei IX Franceză, având că obiectiv dealul Vimy. Petain nu l-a putut
cuceri. Generalul Șir Douglas Haig a condus un atac simultan al britanicilor la Neuve Chapelle. Nu a
reușit să pătrundă. Pe 25 septembrie, britanicii și francezii au lansat un atac simultan asupra liniilor
germane la Artois. Generalul Dubail a atins vârful dealului Vimy în cele din urmă, dar Armata VI
Germană l-a respins. Haig a atacat la Loos și a progresat, dar și el a fost respins. După ce un al
doilea atac britanic pe 13 octombrie s-a soldat cu pierderi grele, Șir John French a decis oprirea
ofensivei din Artois. A fost un eșec costisitor, 50 000 de soldați britanici și 48 000 de soldați francezi
fiind uciși. [30]

Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli[modificare | modificare sursă]



 
 


 
 

 
 

 
 

Pe 19 februarie 1915, britanicii au atacat forturile turcești din Dardanele, la intrarea în Marea
Neagră. Atacul a fost lansat cu un bombardament de la mare distanță, continuând cu un foc intens
tras din apropiere. Forturile exterioare au fost abandonate de turci. Căutătoarele de mine britanice
au intrat în acțiune.Au pătruns 10 km în interiorul strâmtorii Dardanele pentru a elibera accesul.
Forțele britanice nu au putut pătrunde căci forturile turcești din interior erau prea departe pentru a fi
bombardate de navale de război aliate. Căutătoarele de mine au fost trimise mai departe, însă
aflându-se sub focul bateriilor turcești, au fost forțate să se retragă.
Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill, era nerăbdător. Amiralul Carden progresa lent în
Dardanele și era extrem de stresat din cauza situației și supus presiunii lui Churchill. Era în pragul
unei depresii nervoase. În martie 1915, a fost înlocuit cu viceamiralul Șir John de Robeck, care a
ordonat înaintarea flotei aliate prin Dardanele, deși strâmtoarea era minată. Pe 18 martie 1915, 18
nave de război britanice și franceze au intrat în apele inamice. Nava franceză Bouvet a lovit o mână
care a explodat. Nava s-a răsturnat și s-a scufundat. Apoi, navele britanice Irresistible și Ocean au
lovit minele. Flota Aliată s-a retras, pierzând trei nave și 700 de oameni. Alte trei nave au fost
avariate.
Churchill a comis o mare greșeală ce avea să-i coste scump carieră politică. De Robeck l-a sfătuit
pe Churchill să cucerească peninsula Gallipoli, de pe partea vestică a Dardanelelor. Generalul
Hamilton, comandantul trupelor de pe insula Lemnos a acceptat să intervină, intocmindu-se planuri
pentru debarcarea de trupe la Gallipoli.
Ofițerii greci, care cunoșteau terenul , i-au comunicat lui Kitchener că erau necesari 150 000 de
soldați pentru a cuceri Gallipoli. Kitchener a concluzionat că jumătate ar fi de ajuns, aceștia fiind
trimiși la Lemnos. Comandantul turc, Liman von Sanders, aflând că doar 70 000 de soldați urmau să
sosească la Lemnos, și-a poziționat 84 000 de soldați de-a lungul coastei din Gallipoli, unde anticipa
că trupele aliate vor debarcă.
Debarcarea a avut loc pe 25 aprilie, fiind stabilite două capete de pod la Helles și Gaba Tepe. Pe 6
august, un alt cap de pod a fost stabilit în golful Sulva. Tentativele de a trimite trupe în valuri s-au
soldat cu eșecuri. Generalul Hamilton a mai cerut încă 95 000 de soldați. Deși Churchill a acceptat
să mai trimită întăriri, până la urmă, Kitchener nu era dispus să mai trimită alte trupe. În octombrie,
Hamilton a fost înlocuit de generalul Munro. Munro a recomandat că retragerea ar fi cea mai bună
strategie. Kitchener a sosit 2 săptămâni mai târziu și a consimțit, sugerând retragerea celor 150 000
de soldați. Evacuarea a început în golful Sulva pe 7 decembrie. Ultimele trupe au plecat de acolo pe
9 ianuarie 1916. 480 000 de soldați au luat parte la expediția britanică din Gallipoli, 43 000 de
britanici , 11 000 de australieni și neozeelandezi și 5000 de francezi fiind uciși. Pe cealaltă parte, au
fost uciși 65 000 de turci. Expediția a fost dezastruoasă din cauza erorilor grave de judecată ale lui
Churchill (care avea să fie demis din funcție) și Kitchener.[31][32]

Frontul Italian: Isonzo[modificare | modificare sursă]

Corpuri de austrieci în munți.

Tranșeu din Podișul Karst.

Pe 23 mai 1915, sub presiunea manifestațiilor desfășurate de intervenționiști, guvernul Salandra a

declarat război guvernului de la Viena. Pe 24 mai, generalul Cadorna a inițiat mobilizarea a unui
milion de soldați, dar prost echipați. Taverele adverse au intrat într-un război de uzură. Răul
Insonzo, care marca granița dintre Austria și Italia, a devenit câmp de bătălie. Din 1915 până în
1917 s-au desfășurat 11 bătălii. În vara 1915 s-au desfășurat primele două în care s-a încercat
slăbirea presiunii inamice pe frontul estic. În toamna 1915 s-au desfășurat încă alte două bătălii
menite să micșoreze presiunea Puterilor Centrale asupra Serbiei și a capului de pod aliat de la
Salonic. Bătăliile ofensive au permis câștigarea a câtorva km de teren, dar pierderile s-au ridicat la
300 000 de soldați Între 11-16 martie 1916, italienii au desfășurat a cincea ofensivă atacând
inamicul de la Monte Sabotino până la Marea Adriatică, cu rezultate slabe. Obiectivul a fost stabilit la
Gorizia. Orașul, un nord rutier feroviar, înconjurat de înălțimi fortificate, era greu de cucerit. La
sfârșitul celei de-a șasea bătălii în august 1916, trupele italiene au pătruns în Gorizia. În septembrie
1916, s-au desfășurat alte trei ofensive pe Carso, dar fără rezultate semnificative. În a zecea bătălie
din aprilie-iunie 1917, forțele italiene au cucerit câteva poziții marginale. În a 11-a bătălie din august-
septembrie 1917, italienii au cucerit Platoul Bainsizza.[33][34] Avalanșele provocate intenționat în
Munții Alpi pe toată durata războiului, atât de austrieci cât și de italieni, au provocat moartea a
80.000 de militari din ambele tabere.[35][36] Numai pe data de 13 decembrie 1916, în urma unor
avalanșe provocate la peste 2500 de metri altitudine, peste 10.000 de militari și-au pierdut viața sub
zăpezi.[37][38] Rămășițe ale militarilor decedați în urma avalanșelor provocate atunci se găsesc din ce
în ce mai des în prezent, ca urmare a topirii ghețurilor și a zăpezii.[39]

1916: Infernul[modificare | modificare sursă]

Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]
Verdun (1916)[modificare | modificare sursă]
În decembrie 1915, șeful de stat-major german, generalul Erich von Falkenhayn a decis să
atace Verdunul, un oraș-garnizoană fortificat din Franța, amplasat pe râul Meuse. Asaltul german a
început pe 21 februarie 1916, cu o ofensivă dusă de 1 milion de soldați germani care au atacat un
oraș apărat de 200 000 de francezi. A doua zi, francezii s-au retras de pe primul aliniament de
tranșee pe cel de-al doilea. Pe 24 februarie au ajuns la cel de-al treilea, la doar 8 km de oraș.
Generalul Petain a primit comanda sectorului Verdun. Fiecare soldat francez disponibil a fost
transferat în secțiunea Frontului de Vest; 259 din cele 330 de regimente de infanterie din armata
franceză luptând la Verdun. Armata germană a fost oprită în februarie, și pe 6 martie a declanșat
genocidul. Multe puncte strategice franceze au căzut în mai-iunie, după un asediu îndelungat.
Germanii au continuat să atace Verdun în repetate rânduri pe timpul verii și toamnei 1916, dar au
slăbit intensitatea asalturilor, fiind nevoiți să transfere trupe pentru a apăra linia germană a frontului
pe Somme. Francezii au efectuat un contraatac condus de generalul Charles Mangin, recapturând
forturile pierdute în noiembrie. Bătălia de la Verdun a fost cea mai îndelungată din acest război. S-a
încheiat pe 18 decembrie. Armata franceză a pierdut 550 000 de soldați, iar germanii-434 000 de
soldați. Deși francezii au câștigat bătălia, ambele armate au fost slăbite și epuizate.
Somme (1916)[modificare | modificare sursă]
Declanșarea atacului german asupra orașului Verdun a determinat o escaladare a bătăliei de pe
Somme care se transformase într-un atac diversionist al forței expediționare britanice, în care
generalul Haig avea contribuția principală. Haig și generalul Sir Henry Rawlinson au elaborat un plan
de atac.
Strategia lui Haig era bombardarea timp de 8 zile și distrugerea cuiburilor de mitraliere germane,
urmând ca Rawlinson și Armata IV să avanseze către Bapaume. La nord de Rawlinson, generalul
Allenby și Armata III urmau să pătrundă prin liniile germane Cavaleria aflată în așteptare; trebuia să
traverseze prin breșa creată de Allenby. La sud, generalul Fayolle urmă să înainteze către Combles
cu Armata VI franceză. Planul părea să aibă potențial. Haig avea să bage în luptă 750 000 de
soldați.
Bătălia de pe Somme a decurs prost pentru forțele Antantei. Bombardamentele preliminare au
eșuat. Nu au distrus defensiva germană. Au fost inutile împotriva sârmei ghimpate și ineficiente
împotriva buncărelor de beton germane. Pe 1 iulie, trupele aliate au înaintat, însă a fost împiedicată
de sârma ghimpată rămasă acolo, iar germanii erau bine ascunși în poziții defensive. Forță
expediționară britanică a pierdut 58 000 de soldați. Haig a continuat atacul în ciuda pierderilor. Pe 13
iulie, pe timp de noapte, britanicii au condus un atac spre breșa din linia frontului inamic, dar
germanii au închis-o rapid. Pe 23 iulie, britanicii au mai obținut o victorie minoră, capturând
Pozieres, însă fără efecte. Haig s-a autoconvins că germanii erau epuizați și a ordonat lansarea mai
multor atacuri, toate dovedindu-se a fi costisitoare. Pe 15 septembrie, generalul Micheler s-a alăturat
bătăliei în sud, cu 12 divizii, folosind tancuri pentru prima dată. Micheler a reușit să câștige câțiva
km. Haig a continuat declanșarea atacurilor până când vremea proastă de iarnă a pus capăt celei
mai proaste bătălii concepute vreodată în epoca modernă. Armata britanică a pierdut 420 000 de
soldați, iar cea franceză-200 000. Armata germană a pierdut 500 000 de soldați. Frontul a fost mutat
abia cu 12km.

Revoluția Rusă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția Rusă din 1917.
Vladimir Lenin

Insatisfacția pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor
obținute de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiția de Est contra
austriecilor. Situația Aliaților s-a îmbunătățit puțin doar în momentul când România a intrat în război,
la 27 august, însă foarte repede contingente germane au întărit forțele austro-ungare în Ardeal,
iar Bucureștiul a fost capturat de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă,
situația internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece țarul era plecat pe front și conducerea
incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colțurile Rusiei, care au provocat
asasinarea de către un grup de aristocrați conservatori a lui Rasputin, un preferat al împărătesei, în
decembrie 1916.
În martie 1917, demonstrațiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea țarului Nicolae al II-lea
al Rusiei și constituirea unui guvern centrist provizoriu, condus de Kerenski, care împărțea puterea
cu Sovietul din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie și haos, pe
front și în țară, iar armata a devenit din ce în ce mai puțin eficientă.
Războiul și guvernul pierdeau continuu susținerea poporului, un fapt care a permis
ascensiunea Partidului Bolșevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluția Bolșevică din Octombrie (7
noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistițiu și negocieri cu Germania. La început,
bolșevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuși de germani, însă când Germania a reînceput
războiul și a înaintat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să accepte Tratatul de la Brest-
Litovsk (3 martie 1918), care a însemnat terminarea participării Rusiei la război și cedarea către
Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus Finlanda, Statele baltice, Polonia și Ucraina.
După ieșirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei. Scopul
mișcării nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieșirea ei din război, ci să susțină forțele țariste în
Revoluția Rusă. Soldați aliați au sosit în Arhanghelsk și în Vladivostok. Forțele Antantei aveau
ordine să apere proviziile și armamentul contra soldaților germani; în realitate, acestea le apărau
contra comuniștilor ruși.

Ultima jumătate[modificare | modificare sursă]

În tranșee.

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea sorții războiului, cu toate că efectele lor
nu au fost simțite pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a Germaniei organizată de forțele
Antantei a început să aibă un efect puternic asupra moralului și productivității germane. Ca rezultat,
în februarie 1917, liderii militari germani au reușit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von
Bethmann-Hollweg să declare războiul submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forțelor
britanice. Submarinele germane au reușit să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie până
în iulie. Totuși, după iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a
neutraliza pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu mai era în pericol de înfometare.
Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la reuniunea de
la Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a coordona planurile și
acțiunile comune. Anterior, armatele Franței și ale Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite.
În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistițiu cu Rusia, permițând, astfel, mutarea forțelor
de pe Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forțe germane ar fi putut să fie
mai mari, dacă achizițiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor germane și a
soldaților americani pe Frontul de Vest, rezultatul final al războiului urma să fie hotărât pe acest
front. Puterile Centrale știau că nu puteau să câștige un război îndelungat, deoarece numărul
soldaților americani creștea continuu, însă ele contau pe o ofensivă rapidă și decisivă, utilizând
întăririle lor și tactici noi pentru infanterie. Acțiunile Aliaților și ale Puterilor Centrale au fost
accelerate și de pericolul identificat de către Ivan Bloch, în 1899, care afirmase că un război
industrial îndelungat amenința integritatea sistemului social și putea să provoace revoluții prin toată
Europa. Ambele părți doreau o victorie hotărâtoare și rapidă pe Frontul de Vest, deoarece se
temeau de consecințele prelungirii conflictului.

Intrarea Statelor Unite în război[modificare | modificare sursă]

Președintele Wilson în fața Congresului, anunțând ruperea relațiilor oficiale cu Germania (3 februarie 1917).
Din cauza politicii tradiționale americane de izolare, mulți americani considerau că SUA nu trebuie
să se implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european.
La începutul anului 1917, Germania a declanșat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu
indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a
relațiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării atacurilor asupra navelor
comerciale americane, Președintele Woodrow Wilson a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să
declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă majoritate.
Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar descoperind că acest
lucru nu era posibil, SUA a declarat război și Austro-Ungariei, în 7 decembrie 1917.
Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reușit să dezvolte o producție militară
suficientă și completă și, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanțiale. Primii soldați
americani au sosit în Europa în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918.
Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota americană și transferul soldaților,
sperând că va reuși să câștige războiul înainte ca forțele americane să ajungă pe front.
Marea Britanie și Franța au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări
pozițiile existente. Pe întregul parcurs al războiului forțele americane nu au avut destule unități
proprii de artilerie, aviație și geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forței
americane American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unitățile americane pentru a
întări forțele britanice sau franceze, așa cum doreau Aliații. Pershing a utilizat atacuri directe, o
strategie care deja fusese întreruptă de către comandanții francezi și britanici. Ca rezultat, American
Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918..

Ofensiva germană din primăvara anului 1918[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Ofensiva de primăvară.

Situația inertă pe Frontul de Vest.

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operațiunea numită Michael ca o ofensivă

generală de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul
să despartă forțele britanice și franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să
lanseze un atac hotărâtor înainte ca forțele americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de
începutul ofensivei, Ludendorff a făcut o greșeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a VIII-
a germane în Rusia și mutând doar o parte mică a forțelor germane pe Frontul de Vest.
Operațiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forțelor
Marii Britanii, pe direcția Amiens. Intenția lui Ludendorff a fost să separe armatele britanice și
franceze în acest punct. Forțele germane au reușit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată, după
1914, manevrele militare au fost întrebuințate iarăși pe Frontul de Vest.
Tranșeele britanice și franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale infanteriei germane.
Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intens de artilerie, urmate de
o serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat artileria
sa doar pe o perioadă scurtă și a infiltrat grupe mici de soldați în unele puncte vulnerabile ale
inamicului, atacând punctele de comandament și încercuind punctele cele mai puternice. Aceste
poziții izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria grea. Succesul forțelor germane s-a datorat,
în mare măsură, acestor tactici.
Linia frontului era acum la o distanță de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant,
supranumite „Dicke Bertha”, au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra orașului,
cauzând părăsirea orașului de către mulți locuitori. Etapele inițiale ale ofensivei au avut un
asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare națională. Mulți
germani considerau că victoria era aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva germană a
fost stopată. Pierderile germane între 21 martie și 5 aprilie 1918 au fost de 270.000 de oameni.
Diviziile americane, cu care Pershing intenționa să formeze o forță independentă, au fost alocate
armatelor franceze și engleze (28 martie). La conferința Doullens a fost creat un comandament
suprem al Antantei, iar mareșalul Douglas Haig a cedat controlul forțelor sale lui Ferdinand Foch,
numit comandant-șef al forțelor Aliaților.
După Operațiunea Michael, Germania a lansat Operațiunea Georgette în nord, contra
porturilor Canalului Mânecii. Această operațiune a fost oprită de către Aliați după pierderi teritoriale
mici. Operațiunile Blücher și Yorck au fost, apoi, inițiate de către armata germană la sud, înspre
Paris. Apoi, Operațiunea Marne (A doua bătălie de la Marne) a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de
a înconjura orașul Reims. Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaților, terminată cu
succes. La 20 iulie 1918, forțele germane s-au retras până la pozițiile deținute înaintea
Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a mai luat
niciodată inițiativa.

Victoria Antantei[modificare | modificare sursă]

Geniști americani după Bătălia de la Saint-Mihiel, în septembrie 1918.

Articole principale: Ofensiva de o sută de zile și Republica de la Weimar.

Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8 august 1918. Bătălia
de la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul
drept, și forțe canadiene și australiene - în centru. Aliații au utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark
V și 120.000 de soldați. Forțele Antantei au reușit să pătrundă 12 km în doar șapte ore. Erich
Ludendorff a numit această zi „ziua neagră a armatei germane”.
Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme
cu majoritatea tancurilor lor (cu excepția a doar șapte din ele). Pe data de 15 August 1918,
Generalul Haig a stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă
în Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de
soldați americani au luptat, împreună cu soldați ai Armatei a III-a și IV-a britanice. Bătălia a fost un
succes enorm pentru Aliați. Armata a II-a germană a fost forțată să se retragă de-a lungul frontului
de 55 km. Orașul Bapaume a fost capturat în 29 august și, la 2 septembrie, forțele germane se aflau
după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului.
La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000
de soldați americani au atacat direct și toate diviziile au reușit să captureze țintele lor inițiale, cu
excepția Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistență puternică la Montfaucon și
nu a reușit să avanseze în prima zi. Acest eșec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a
fost capturat în 27 septembrie; totuși, incapacitatea Aliaților să cucerească orașul în ziua anterioară
a fost una din cele mai costisitoare greșeli ale campaniei.
La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau într-un mod ideal.
Multe tancuri se stricaseră și cele care încă funcționau nu puteau fi întrebuințate din cauza naturii
terenului. Cu toate că Aliații aveau aceste probleme, Ludendorff nu-și făcea, încă de la începutul
lunii septembrie, iluzii despre sfârșitul războiului, afirmând că Germania are două opțiuni: distrugere
totală sau un armistițiu. El recomandase această a doua cale și la întâlnirea de comandament a
Puterilor Centrale desfășurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe parcursul lunii octombrie,
artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forțele germane care deja erau epuizate și derutate
pe întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaților nu s-a oprit până la sfârșitul
războiului.

Trupele franceze se apără pe ruinele catedralei Marne, 1918.

Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau că o înfrângere
totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer și Ludendorff au
decis să inițieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra „curajul” flotei germane. Știind că o astfel de
acțiune ar fi refuzată de către guvernul Prințului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l
informeze despre planurile sale. Totuși, informația despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulți
marinari au participat la o rebeliune și au fost arestați pentru refuzul de a participa la o ofensivă
maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără sens. Ludendorff și-a asumat răspunderea pentru
acest incident și Kaiserul l-a demis din funcție (26 octombrie).
După sfârșitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul politic
al Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradițional, a hotărât să inițieze o revoluție politică
limitată, prin introducerea unor noi reforme care aveau menirea de a „democratiza” Germania, însă
satisfăcând monarhiștii, prin faptul că a menținut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o
să demonstreze poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe, micșorând, astfel,
probabilitatea unei insurecții socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917.
Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său. Reformele
sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, partidelor de centru - în special, în
această perioadă: partidul centrist, liberalii și social-democrații. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat
acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistițiu. Luând act de cele
5.989.758 de victime germane (1.773.700 morți, 4.216.058 răniți), partidele de centru au procedat
exact cum anticipase Ludendorff. Însă curând, acesta a trecut printr-o schimbare radicală și a
început să declare că aceleași partide care au căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea
Germaniei în război. Acești politicieni au „înjunghiat Germania în spate”—un sentiment care îi
beneficia lui Ludendorff și care a fost ulterior utilizat de către mai multe grupări naționaliste germane,
ca NSDAP.
Prințul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au
început imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî între
o monarhie constituțională sau abolirea ei completă. Totuși, decizia a fost luată din mâinile sale de
către Philipp Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului,
că Germania trebuie să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunțat că împăratul (kaiserul)
trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit și o nouă Germanie s-a născut: Republica
de la Weimar.

Sfârșitul războiului[modificare | modificare sursă]

Fotografie realizată la semnarea armistițiului de la Compiègne, în fața vagonului de tren al mareșalului Foch, în
pădurea Compiègne. Mareșalul este al doilea din dreapta.

Soldat german invalid.

Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistițiu separat la data de (29
septembrie 1918). La 30 octombrie a capitulat și Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a
trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistițiu și termenii păcii. Termenii au
fost aranjați, prin telegraf, cu autoritățile Antantei de la Paris și au fost comunicați Austro-Ungariei,
iar aceasta i-a acceptat. Armistițiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în după amiaza
zilei de 4 noiembrie. Ungaria a semnat un armistițiu separat, în urma prăbușirii monarhiei
habsburgice. După izbucnirea Revoluției germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie,
marcând sfârșitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil
politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în Franța,
la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistițiul. La ora 11, în aceeași zi, a încetat focul
și armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze și a încercărilor criminale ale unor
ofițeri de a se evidenția în ultimul moment, peste cadavrele bieților soldați, în aceste șase ore
teribile, după ce totul fusese încheiat și semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de
soldați și au fost răniți alte peste 6 000. George Lawrence Price este considerat ca fiind ultimul
soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora 10.59.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă șapte luni până la încetarea finală,
consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) și a următoarelor
tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) și Imperiul
Otoman (la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast, cele
mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.
Experiența cotidiană în tranșee[modificare | modificare sursă]

Distribuirea ratiei de vin

Soldat francez ce isi barberieste camaradul

Vedere aeriana al sistemului de transee din Loos-Hulluch

Australieni in transee folosind periscop

Britanici in transee echipati cu mitraliera

Soldati germani pornind la lupta pe Taramul Nimanui la auzirea fluierului

Soldati canadieni curatand cartofi

Asistente medicale intr-un proces de operatie chirurgicala al unui soldat ranit

Transportarea soldatilor britanici raniti cu ambulanta

Trusa medicala din primul razboi mondial

Soldații se identificau cu obiectivele fixate de propriile lor națiuni și autorități. Comuniunea dintre
individ și comunitate era obținută prin propagandă. Soldații ajungeau să se resemneze la un
moment dat și se disciplinau să lupte ținând cont că nu aveau alternative. Soldații, pentru a scăpa de
oroarea războiului, apelau la diverse tipuri de dezertare. Dezertorii erau priviți cu invidie.
Cum dezertarea era aspru pedepsită, se recurgeau la alte metode de ieșire din luptă, una dintre
acestea fiind rănirea. Soldatul, căpătând o rană care sa nu-i pună viața în pericol, dar una
semnificativa încât îl făcea incapabil să mai lupte, putea ajunge acasă. Unii își expuneau anumite
părți ale corpului pentru a fi răniți și se recurgea și la amputări, aceasta din urmă fiind soluția
extremă. Unii soldați se împușcau singuri. cu grijă, fără ca glonțul să atingă artere sau oase. Rănile
auto-provocate erau tot mai dese
O altă metodă era revolta. În 1917, armata franceză a fost afectată de revolta a 40 de divizii. Însă cei
identificați ca lideri ai izbucnirii grevelor militare nu aveau o soartă prea bună. Dar într-un fel, de pe
urma grevelor și presiunii soldaților, au fost aplicate concesiile, s-au oferit rații mai mari și permisii
mai dese.
O altă alternativă de ieșire din război era sinuciderea când soldații nu mai puteau face față luptelor.
Sinuciderea era însă dificilă căci țeava puștii era lungă și nu puteau trage cu ele decât cu degetul de
la picior. Nu se regăsesc sinucideri în statistici sau în documente oficiale căci familiile soldaților care
au recurs la asemenea măsura extremă nu mai primeau nimic de la stat.
Justiția militară era dură, iar numărul execuțiilor era tot mai mare. Pedepsele erau mai aspre pe
frontul de est.
Soldații aveau însă și motivații pentru a duce greul pe câmpul de luptă. Erau mai bine plătiți în
armată decât în viața civilă, aveau hrană mai bună și mai consistentă. Băutura era una dintre
aspectele centrale ale rezistenței, alături de tutun și droguri. Soldații se îmbătau ocazional, mai ales
în permisie. În timpul jafurilor, soldații se îndreptau prima dată spre pivniță pentru a căuta băutura
alcoolică depozitată. Nu era o acțiune individuală, ci o politică de stat, alcoolul fiind distribuit de către
instituțiile militare în rații zilnice. Britanicii primeau rom, francezii primeau vin, iar germanii primeau
bere. Alcoolul era distribuit înainte de efectuarea marilor operațiuni.
O altă motivație era dependența de adrenalina de lupta și de ucidere, la britanici, actul uciderii fiind
asociat cu vânătoarea. Au apărut coduri morale referitoare la uciderea unui inamic în anumite
situații, căci se puteau întoarce împotriva lor, fiind interzise actele de ucidere a inamicilor când
mergeau la toaletă sau erau transportați răniții. Dacă inițial erau evitați, medicii din taberele opuse
erau atacați spre sfârșitul războiului fără rezerve, deoarece contribuiau la refacerea forțelor inamice.
Nu mai existau reguli, de aceea erau create altele noi. Se stabileau reguli de violență între tabere și
armistiții de încetare a focului în timpul transportării cadavrelor și a răniților. În decembrie 1914 a fost
stabilit Armistițiul de Crăciun ca o umanitate împărtășită, ceea ce nu s-a mai repetat niciodată.
O altă motivație era ideea răzbunării camarazilor uciși în luptă de inamici. Mai era și presiunea
egalilor, a camarazilor, comportamentul eroic, societatea așteptându-se ca soldatul să nu se
individualizeze prin lașitate, principiul soldatului fiind lupta pentru a-i apăra pe alții.
Soldații petreceau 1/5 din timp pe front. Când ajungeau în spatele frontului, erau puși să facă
provizii, să refacă drumuri, să se ocupe de muniții. S-a creat o birocrație militară: de la frizeri la
bucătari, toți având ca scop evitarea primei linii. Pentru prima linie exista un sistem de rotație. Cei
din familii bune și cu relații ori influentă aveau șanse mari să nu ajungă să lupte în prima linie,
lucrând în cartierele generale la sute de km în spatele frontului.
A apărut și problema bolilor, acestea fiind omniprezente. 8-15% din efective erau contaminate. Bolile
erau transmise pe calea aerului, prin purici și șobolani, dar și prin acte sexuale cu prostituate,
rezultând în boli venerice. Aprovizionarea cu apă era o problemă permanentă, aceasta fiind
contaminată, păstrată în aceleași recipiente unde se punea motorina; mulți soldați se adăpându-se
din băltoace. S-a ajuns și la forme rare de canibalism pe durata foametei sau din lipsa proviziilor
alimentare, când soldații erau înconjurați de inamici.
S-au creat mituri, precum cel al regimentelor fantomă, grupuri de soldați care trăiau între liniile
frontului în prietenie cu cei inamici și ieșeau la suprafață noaptea să caute hrană și apă. În realitate,
erau puțini soldați care trăiau astfel, dar nu în grupuri. Mitul acesta a fost creat pentru ca soldații sa
facă față dispariției camarazilor. Episoadele cele mai dureroase erau atunci când soldații trebuiau să
audă țipetele ale camarazilor lor căzuți pe front ce nu puteau fi ajutați căci superiorii le ordonau să
nu iasă din tranșee și să pășească pe „pământul nimanui” pentru a-i salva. Astfel, era foarte dificil
pentru soldați să reziste psihologic, ascultând strigătele muribunde zi și noapte.
Permisiile erau momente de bucurie, dar neîmplinite pentru căi soldații evitau să vorbească cu
nevestele și copii lor despre viața de pe front cu scopul de a-i proteja de ororile războiului. Pentru
prima dată în istorie, având în vedere faptul că nivelul de alfabetizare crescuse, au fost publicate
mărturii și ale ofițerilor și ale soldaților, din propriile lor perspective.
Sistemul de tranșee era împărțit în trei segmente. Germanii erau avantajați pentru că puteau să-și
aleagă singuri sistemele, iar francezii și britanicii erau nevoiți să se folosească de configurația
frontului impusă de germani. Infanteria trăia în adăposturi subterane, în tranșeele de comunicație și
cele de mici dimensiuni care erau foarte apropiate de cele inamice. În spatele tranșeelor se afla o
structură elaborată din noduri de comunicație de investiții masive, iar transportul se dezvoltase.
Alimentele erau stocate în conserve. Soldații primeau ocazional pachete cu fructe și dulciuri de la
familiile lor, precum și scrisori. În momentele de criză militară, pachetele ajungeau cu greu. Armatele
nu dețineau echipament de iarnă așa că improvizau pe durata anotimpului rece.
Divertismentul consta în artă, teatru, jocuri de cărți, jocuri de noroc și alcool.
Apare medicina estetică și se făceau operații pe creier, în cavitatea abdominală și cea toracică.
Noile arme puteau provoca noi tipuri de răni îngrozitoare, iar chirurgia plastică încerca sa le redea
soldaților mutilați o aparență de normalitate.

Societatea la război[modificare | modificare sursă]

A apărut o schimbare a atitudinilor colective, impact materializat în pierderi umane fără precedent și
în modificarea relației dintre soldat și ofițer, între individ și stat. Pierderile militare se ridicau la 11
milioane, iar în rândul civililor la 7 milioane. Mulți nu și-au pierdut viețile doar în proximitatea
frontului, ci și datorită altor factori: epidemii, genocid și foamete. Încă este dificil de estimat numărul
morților în Rusia, căci violența a continuat și după 1917.
A existat și un inamic nevăzut, datorat izbucnirii războiului, care a ucis mai mulți civili decât au făcut-
o ambele războaie mondiale: Gripa Spaniolă. Această gripă a infectat 500 milioane de oameni de pe
tot globul, însumând 100 de milioane de morți pe toate continentele (3-5% din populația globală de
atunci), fiind pandemia cea mai catastrofală din ultimele secole. Cei mai multi morți au fost estimați
în China și India. De asemenea, și tifosul a făcut ravagii în rândul populației.
Războiul a fost cauza directă a izbucnirii epidemiilor, un război biologic neintenționat, care s-a
dovedit a fi mult mai ucigător decât toate armele de la aceea vreme. Odată început războiul,
societățile agrare au fost grav afectate, productivitatea agricolă s-a prăbușit, populații masive
experimentând criza alimentară și automat, fiind rămase fără imunitate, devenind vulnerabili în fața
inamicilor nevăzuți. Distrugerile așezărilor pe durata războiului și condițiile lipsite de igienă au
favorizat propagarea epidemiilor. Primul Război Mondial a dus la cea mai mare catastrofă
demografică de până atunci. Totuși, gravitatea depinde de la caz la caz.
Pierderile suferite din Marea Britanie au fost mai mici în raport cu numărul emigranților în perioada
1911-1914. Între 1911-1918, populația a crescut cu 1 milion. Apare mitul generației pierdute. În
Germania însă, creșterea demografică depășește rapid pierderile. În Franța a început stagnarea
demografică de lungă durată, refacerea durând o generație. Franța a pierdut 1,400 000 de bărbați
pe front. Deficitul de nașteri a însemnat 4 milioane de copii nenăscuți. Au apărut dezechilibre între
sexe, fiind 130 de femei pentru 100 de bărbați.
Elita politică interbelica a avut o lipsă de dinamism. Numărul uriaș de tineri pierduți a dus la
prelungirea rolului social al generației ulterioare. Din 50 de milioane de soldați mobilizați, 23 de
milioane sunt răniți, 70% dintre militarii răniți fiind bărbați cu vârste între 20-30 de ani, fiind mutilați și
imobilizați pe viață.
Primul Război Mondial a fost de uzură, 80% din pierderi fiind în afara marilor bătălii. Societățile
combatante se confruntau cu un flux continuu. Presa era naționalistă și prezenta războiul subiectiv:
oamenii mergeau la război cu entuziasm, conform presei, deși erau forțași de către mecanismele
statului. Soldații francezi ii percepeau alterat pe soldații germani altfel decât în realitate (germanii
erau de multe ori comparați cu hunii tâlhari și violatori după violarea neutralității Belgiei).
S-a manifestat o rezistenta impotriva mersului la razboi. Socialistii europeni au incercat sa
protesteze fără succes impotriva razboiului. Aparuse un entuziasm cladit de idea razboiului de
scurta durata. Dupa declansarea razboiului, mecanismele erau prinse de catre sistemele de
propaganda. Indiferent de traditia politica, combatantii reactionau similar. Erau limitate libertatile
civile. Era suspendata activitatea politica. S-a recurs la limitarea drepturilor sindicale. Este aplicata
cenzura, dar totodata, se mentinea si un echilibru, preferand ca populatia sa aiba acces la un flux
mai mare de informatii decat sa se produca zvonuri tulburatoare. Statul a intervenit in functionarea
economiei si in viata sociala. De exemplu, in 1915, guvernul imperial german a creat Biroul Imperial
al Cartofului pentru productia si distribuirea cartofilor pentru germanii de rand. Franta se baza pe
auto-mobilizare, caci societatea a raspuns pozitiv apelurilor statului. Razboiul era defensiv.
Dupa 1916, pacifistii si socialistii erau tot mai activi. In Franta s-a creat Uniunea Sacra, uniune care
includea forte socialiste. Dupa batalia de la Verdun, unitatea in slujba razboiului nu mai avea
credibilitate. Totul se acutiza din cauza a ce se intampla in Rusia. Franta era insa avantajata, caci
prezenta razboiul ca unul defensiv si isi justifica mobilizarea si isi reprezenta relativul consens pe
marginea obiectivelor de razboi. Reusea sa mentina conditii materiale acceptabile a consumului si
nivelului de trai. Guvernul civil avea ultimul cuvant, iar militarii nu treceau peste acesta. Se
mentinuse un echilibru intre autoritatile franceze civile si cele militare. In Germaia, militarii germani
nu aveau roluri limitate de autoritatea civila, strategia lor fiind axata pe totul sau nimic.
Biserica isi reafirma rolul, contestand regimul republican francez. Catolicii au fost reintegrati in viata
politica. Biserica percepea razboiul ca o oportunitate de reabilitare, asistant la ultimul razboi sfant.
Discursul public era compus din elemente religioase. Biserica isi asumase un rol de sprijinire in
modelarea mentalitatilor colective. Recuperarea Alsaciei si Lorenei era o cauza nationala.
Propaganda si cenzura se manifestau in combinatie. Intelectualii s-au auto mobilizat pentru a-si
afirma rolul de lideri ai natiunii si apostoli ai cauzei nationale.
Se cautau solutii pentru valurile de refugiati. Erau regiuni intregi in care populatia masculina
disparuse. Viata politica s-a fragmentat. Dupa 1917 s-a manifestat o radicalizare a miscariilor
socialiste. Franta confrunta probleme privind mobilizarea trupelor si totodata mentinerea industriei in
functiune. Plecand de la idea unui razboi de scurta durata, s-a recrutat maximul de efective, lasand
agricultura si industria intr-o stare deplorabila. Dupa 1915, muncitorii industriali au fost lasati la vatra
si au fost recrutati taranii.
In Marea Britanie se desfasurase automobilizarea , coexistenta cu persuasiunea si coercitia. Marea
Britanie era liberala si individualista. Daca la inceput a fost o automobilizare caci cetatenii britanici
raspundeau pozitiv, ulterior avea sa se aplice inrolarea obligatorie. Unul dintre momentele de
cotitura a fost criza munitiilor din primavara anului 1915. Statul intervenea pentru a redirectiona
economia. Izbucnisera tensiuni intre militari si civili. Conducerea civila isi impunea oportunitatile
strategice fără a tine cont de obiectiile militare, dar si invers.
Anul 1915 a fost unul de cotitura, David Lloyd George devenind noul premier care a decis victoria
finala: daca anterior se faceau recrutari din randul voluntarilor, el a introdus inrolarea obligatorie.
Propaganda a fost limitata, cu exceptia temelor legate de scufundarea vasului Lusitania sau invazia
belgiana. Mobilizarea se facea prin intermediul intelectualilor care se raliau cauzei nationaliste. Se
manifesta fenomenul de rezistenta impotriva serviciului militar obligatoriu pe motive de constiinta.
Cetatenii care refuzau sa inceapa serviciul militar erau dati in judecata de catre stat. Multi refuzau sa
ucida din motive de constiinta. Informatiile provenite dinspre front erau atent monitorizate.
Marea Britanie era extrem de vulnerabila intr-un razboi de lunga durata din perspectiva
aprovizionarii alimentare. Agricultura a fost revigorata in Anglia si s-a introdus rationalizarea
selectiva. Anumite produse ca painea, branza sau ceaiul nu erau rationalizate. Se inregistrasera
miscari greviste de amploare. Numarul de zile de munca pierdute din cauza grevelor erau de 10 ori
mai mare decat in Germania. Manifestantii erau apolitici, doriind o mai buna aprovizionare cu
alimente si durata zilnica de lucru mai scurta. Tot mai multe femei erau active in sectoarele
proportional dominate anterior de barbati. Lucrau in agricultura in cadrul unor servicii auxiliare si in
industrie. In 1918 se acorda dreptul de vot femeilor cu varste de peste 30 de ani.
Spre finalul razboiului, industria britanica depaseste cea germana.
Germania se afla intr-o situatie mai complicata. Cenzura era mai stricta, presa era monitorizata si
controlata de catre autoritati, iar corespondenta dintre front si civili era controlata pentru a se evita
divulgarea unor secrete militare. Germanii au fost cei mai entuziasmati la inceperea razboiului, desi
s-au desfasurat si proteste anti-razboi. Bisericile protestante aveau un rol important, avand un
discurs mai nuantat despre inamicii catolici. Dar si catolicii germani criticau Franta pentru ca era un
stat laic si anticlerical. Biserica Catolica Franceza si-a construit un discurs anti-protestant.
Apare opozitia dintre cultura germano-austriaca si civilizatia anglo-franceza. Germania se considera
diferita prin militarismul ei fata de rationalismul francez sau materialismul britanic. In discursul public
portretiza lupta dintre eroul german si comerciantul britanic. Germania porneste la razboi cu sprijinul
consensului de pace oraseneasca, care avea un set de asteptari contradictorii. Socialistii sprijineau
razboiul ca fiind o lupta impotriva obscuratismului, autoritarismului tarist si militarismului.
Pentru cei cu orientari politice de dreapta, razboiul era unul al achizitiilor. Obiectivele de razboi au
devenit dupa 1917 sursa principalei fracturi dintre fortele de stanga si cele de dreapta din Germania.
Socialismul s-a radicalizat in Franta si in Germania, chiar si in Marea Britanie aparand fenomene
marginale. In Germania, miscarea socialista se scindeaza, caci erau socialisti care doreau o pace
fără anexiuni si fără despagubiri si erau socialisti care sustineau ideea decompensarii.
Germania suferea din cauza crizei agricole. Ingrasamintele lipsea, si se recurgea la comercializarea
ingrasamintelor din Chile. Industria chimica se concentra pe productia armamentului. Se punea
accent pe cresterea animalelor. Ratiile erau tot mai mici. Piata neagra ia amploare, inflatia si rata
infractionalitatii crescusera. Germania nu se mai putea imprumuta din exterior, ci din interior. Titlurile
de stat erau cumparate. Preturile crescusera de 5 ori fata de cele anterioare anului 1914. Nivelul de
trai scadea alarmant.
In Rusia erau partide politice cu rol redus, in timp ce biserica avea un rol mai pronuntat. Imperiul Rus
se infrunta cu migratia interna in masa, 6-8 milioane de persoane fiind nevoite sa-si abandoneze
locuintele, unii inrolandu-se, altii fiind deportati. Rusia se vede nevoita sa renunte la razboiul de
scurta durata. Se confrunta cu o criza de armament. Din 1915 s-a axat pe mobilizarea pentru
asigurarea industriei. Tarul Nicolae al II-lea isi asuma comanda suprema a armatelor. Dar nu era o
personalitate puternica, iar dezbinarile au persistat, rezultand multiple factiuni. Ranitii nu erau ingrijiti
corespunzator, armata era slab aprovizionata, gestionarea problemei refugiatilor era proasta.
Situatia Imperiului Rus era catastrofala. Sistemul feroviar era blocat , iar orasele si armatele nu mai
erau aprovizionate. Inflatia a crescut. In 1917 incepe revolutia bolsevica, amplificata de
nemultumirile populatiei.
In Italia, razboiul era prezentat ca fiind unul defensiv si de recuperare teritoriala. Razboiul a scos la
iveala liniile de fractura din societatea italiana. Multi soldati din regiunile sudice nu stiau pentru ce
lupta si pentru cine .
In Austro Ungaria se manifesta problema eterogenitatii nationale si a nationalitatilor. Infrangerea
devenise o probabilitate, apoi o certitudine. Nationalitatile erau sprijinite din exterior de catre
Antanta. Relatiile dintre Austria si Ungaria s-au inrautatit. In 1917, noul imparat austro-ungar incerca
sa negocieze o pace separata, dar datorita unui gest de indiscretie, Franta reprezentata de
Clemenceau rupe echilibrul. Problema nationalitatilor s-a reflectat si in moralul armatei care era tot
mai scazut. Austro-Ungaria s-a confruntat cu o ampla criza alimentara si cozi de zeci de mii de
persoane se formau la paine.
Violențele împotriva civililor au început timpuriu, urmat de un val propagandistic . Experiența
populației civile când vine vorba de violență trăită, poate fi pe mai multe planuri. Civilii sunt victime în
toiul operațiunilor militare, fie trăiesc în zona frontului, fie proprietățile lor sunt traversate de armate.
Ei devin ținta politicilor de ocupație. Avem de-a face cu obligații tot mai mari impuse de ocupanți. Un
al treilea element este reprezentat de povara psihologică și ceea ce ajunge să fie drept colaborare
cu ocupantul. Este o linie subțire între a munci pentru inamic, a colabora cu el și a supraviețui.
Populația civilă ocupată devine victima atrocităților colective: deportările în masă ca in Franta si in
Belgia Vin sub forma luării de ostateci care să colaboreze . Civilii mai sunt folosiți și pe post de
scuturi umane. Un alt element este munca forțată și tot felul de alte comportamente mai mult sau
mai puțin aberante, ca obligarea femeilor să lucreze în bordelurile armatei. Este afectat și direct
populația colectivă caci erau aplicate politici de rechiziționări masive. Avem de-a face cu totalizarea
războiului prin politici economice. Populația nu trebuie să trăiască într-o zonă ocupată pentru a
deveni victimă, dacă are naționalitatea incorectă, nepotrivită putea fi afectată. Este vorba despre
inamicul intern, în general cetățenii statelor inamice. Acești civili devin ținta unor politici restrictive, li
se interzice să facă afaceri și limitată libertatea de mișcare. Mai ales bărbații pe parcursul războiului
sunt internați în lagăre de prizonieri de război.
Una dintre tendințe este aceea a totalizării războiului, civilii devin o țintă legitimă, mai mult utilă.
Lovind în civili se lovește în capacitatea inamicului de a rezista. În sens contrar merge acea tendință
de a legifera foarte clar separația dintre combatant și civil. Această tendință are aproape o jumătate
de secol: statutul prizonierilor, al celor răniți și a civililor de lângă front. Se creează un cod de
conduită pe care armatele trebuie să-l respecte în relațiile cu civilii. Această demarcație combatanți
non- combatanți se va eroda încă din primele zile ale războiului. Germanii sunt inițiatorii acestei
dinamici radicalizate. Încă din 1902 în momentul în care se făcuseră pași pentru demarcarea
această juridică. În Germania s-a dat o directivă care prevedea că siguranța statului german este
mai importantă considerentele umane nu trebuie să reprezinte un obstacol.
Încă din 1914 se produc atrocități. Unele acțiuni germane sunt imposibil de explicat indiferent de
context, ca de exemplu incendierea uneia dintre cele mai mari biblioteci din Europa. Sunt câteva
sute de civili asasinați într-o nebunie a crimei. Câteva sute de persoane sunt închise într-o biserică.
Aceste atrocități belgiene ajung ținta unor campanii aliate, încât este subminată veridicitatea acestor
crime și a fost nevoie de 70 de ani să se dovedească că armata germană a dus o astfel de
campanie care depășește nivelul incidentelor izolate. Multe clădiri din zonele în care nu s-au dat
lupte au fost incendiate. Aceste campanii propagandistice și contra propagandistice devin un
instrument de mobilizare colectivă, mai ales atrocitățile din Belgia care erau folosite pentru
mobilizarea populației britanice. Germanii vor folosi ceea ce se întâmplă în Prusia Orientală: 15 000
de civili deportați și 15 000 morți în Prusia orientală. Aici sunt mai degrabă incidente decât campanii.
Prusia orientală nu e singura, în Serbia în jur de 2500 de civili fiind uciși. Interesant este că Serbia a
ajuns un soi de loc în care se face o anchetă internațională. Elvețienii au investigat pentru a
demonstra că mare parte din aceste violențe nu aveau nici o legătură cu acțiunile militare și deci în
cazul asta ar fi ostilitatea pe care militarii austrieci o resimt asupra entității abstracte a sârbilor.
Apare fenomenul refugiaților. Se pare că 5 milioane de ruși sunt refugiați în propria țară ce va
însemna dezrădăcinarea lor. O altă problemă interesantă este reprezentat de problema prizonierilor
de război. Există tendința de a legifera statutul lor și de a oferi protecție celor căzuți în captivitate.
Prizonierii sunt o problemă delicată, în esență sunt tratamente mici, atrocități față de prizonieri au
fost comise de ambele ere, chiar dacă aceste statistici nu reprezintă decât un proces mic. Este o
garanție că inamicul nu va omorî și prizonierii mai. Sunt luați pentru informații, forță de muncă și
armatele dezvoltă niște mecanismele sofisticate prin care prelucrează aceste informații și le obține.
Prizonieri ca potențial combatanți în Austro-Ungaria sunt soldați români care vor lupta alături de
armate italiană împotriva austriecilor. În general nu s-a folosit tortura pentru obținerea informațiilor.
De multe ori această politică dură față de prizonieri este sancționată de către ofițeri. Principalul
pentru care se i-a prizonieri este pentru a încuraja dezertarea. Dacă nu iei prizonieri, cel din fața ta
are opțiunea de a lupta până la capăt de aceea ambele tabere au mare grijă să nu comită atrocități.
Succesul operațiunilor ajunge sa fie in functie dupa numarul de prizonieri ca potentiala forță de
muncă. Încă din 1915 , germanii folosesc prizonierii la scară mare pentru muncă. Cei mai mulți
lucrează în agricultura germană. 95 % din prizonieri până în 1917 sunt exploatați economic. 30 000
de francezi lucrau pentru Krup. În minerit 30% sunt prizonieri. Randamentul utilizării prizonierilor
este discutabilă și considerată îndoielnic munca forțată nu este eficientă. Cel forța va face totul
pentru a nu-și duce la bun sfârșit munca. Utilizarea în calitate de combatanți avem mai multe
asemenea cazuri.
Armate german se folosește de polonezi- 50 000. Folosesc alsacieni cu nume germane care luptă în
armata franceză , fiind integrați după în armate germană. Germania încearcă să folosească militarii
din trupele coloniale indiene sau africane, în încercarea de ai transforma în niște agenți ai
naționalismelor, agenți care să producă tulburări în zonele respective. De o atenție specială se
bucură musulmanii, care sunt văzuți utili pentru a combate Anglia în special.
Când vine vorba de prizonieri avem de-a face cu variațiuni masive în tratamentul aplicat. Prizonierii
francezi și britanici erau tratați cel mai bine. Responsabilitatea pentru îngrijirea lor este treaba Crucii
Roșii care folosește resursele statul respectiv. Situația cea mai neagră este cea a românilor, o parte
au căzut în prizonierat în Bulgaria și au avut condiții de detenție dure. 100 000 de români sunt luați
prizonieri de către germani. Imaginea lor este forte rea în Germania – sunt trădători și în Germania
apare un scandal în momentul în care românii se decid să interneze cetățenii germani și austrieci
din România undeva în Ialomița. În al treilea rând, Germania se afla în criză alimentară profundă.
Statul român nu este capabil să acționeze prin intermediul Crucii Roșii , neavand resursele la
dispoziție, prizonierii se văd lipsiți de ajutor atât român cât și internațional. Le sunt aplicate unele din
cele mai dure tratamente. Ceea ce însemna că unde la 30% și-au pierdut viața în captivitate. De 6
ori mai mult decât prizonierii ruși în captivare germană. Pe locul 2 se află prizonierii italieni mai mulți
590 000. În jur de 150 000 își vor pierde viața. Pentru italieni este ceva puțin schimbat, guvernul
italian a sistat ajutorul la crucea roșie nu dorea să încurajeze prizonieratul. În primul război mondial,
au loc numeroase schimburi de prizonieri, acestea vizează 2 categorii, visează personalul
necombatant fie pe cei grav răniți. Niciunul dintre statele combatante. Sunt circa un sfert de milion
de prizonieri. În primul război mondial alte 3 sferturi de milion, își pierd viața în captivitate.
Covârșitoarea majoritate mor din cauza relelor tratamente. Nr. de prizonieri spune foarte multe de
eficiența și coerența armatei. În cazul Rusiei, AU 32%, IT 26%, RO 20%, FR 12%, Ger 9%,MB 7%.
Nr lor spune multe despre moral. WW1 rămâne remarcabil prin lipsa unor politici care să extermine
în nr. mare pe aceștia. În general regulile sunt respectate și fluctuațiile. În general regulile sunt
respectate, abateri fiind doar în condiții specifice. Deportările în masă, practicate în Belgia și N-Fr.
100 000 belgieni. Paștele 1916, germanii deportează francezi în Elveția. Avem numeroase deportări
în est și în Balcani în Serbia doar jumătate supraviețuiesc, fenomenul are cea mai mare amploare
pe frontul rusesc. Rușii deportează în nr. mare lituanieni polonezi evrei, spre interiorul țării, condițiile
de deportare sunt uneori teribile. În nici un momentul nu există tendința de a-i ucide. Acestor
deportați li se adaugă câteva milioane de persoane care aleg să plece din zonele de conflict. Cazul
cel mai cunoscut este însă acel tratament de otoman minorității armene. Genocidul armean. Turcia
nu recunoaște merge pe ne intenție, spunând că ei nu au intenționat acest lucru. Cauzele principale:
avem această relație conflictuală și care devine din ce în ce mai conflictuală. Se internaționalizează
problema armeană spre 1890- 1900 și sunt văzui ca un element subversiv ca un instrument în
brațele marilor puteri. Roosvelt a acordat o politică de a încuraja acordarea cetățeniei americane
pentru armeni. Realmente Imperiul Otoman are o priză foarte proastă în vest. 1895-96 avem și
primele reacții violente a populației armene. O problemă este istoria conflictuală. Există și o parte
revoluționară p combinație între socialism și naționalism. După 1908, revoluția junilor turci și acest
proces care de democratizeze. Să facă un stat e inspirație britanică, această revoluție, a avut o
întorsătură naționalistă. Junii turci se lovesc de rezistența religioasă. Cea de-a doua problemă este
că această istorie conflictuală încurajează naționalismele. Avem și o cauză economică, armenii sunt
întreprinzători sunt mai bogați decât media, tentativele îi avantajează pe ei, vorbesc limbi străine
sunt mai educații ceea ce creează invidie. În 1914, avem o tentativă dezastroasă soldată cu o
înfrângere ce se pune pe seama armenilor, atât a militarilor cât și a civililor. Aici este o serie de
episoade de mare violențe la Erevan. Se dovedește că faptul că dispun de arme este perceput ca o
amenințare, armatele rusești înaintează sparg încercuirea și în momentul în care asediul este ridicat,
avem această logică a violenței, însă acțiunile inițiale sunt otomane. 24 aprilie 1915 este punctul de
plecare când printr-o decizie sunt arestați reprezentanții elitei armene din Istanbul și din alte orașe
otomane, sunt deportați și împușcați. În zonele Anatoliei, bărbații sunt deportați și sau exterminați,
după care începe deportarea femeilor și copiilor. Aceștia fiind ținta paramilitarilor ruși, și transportul
are loc în condiții extreme fără a fi asigurate hrana. Rezultatul e că mulți dintre deportați își pierd
viața pe drum. Se aplică acte de violență diversă, de la înec în masă, până la asasinate cu arme
albe, etc. Un alt aspect este cel al violenței sexuale răspândite. Mulți au văzut violența sexuală
aproape ca un mecanism defensiv al agresorilor, toate ea dezumanizează victima și violența față de
victimă este mai ușoară. Violența devine o formă de dezumanizare, cifra totală a victimelor este
destul de greu de definit. Nu se știe exact câți armeni trăiau în imperiul otoman, cifrele turcești
vorbesc de 1 mil și jumătate. Din acest milion și circa 400 000 mor la destinație. O parte a
comunității armene au reușit să supraviețuiască prin asimilare forțată, undeva între 100 000 și 200
000 doar intrând în familii musulmane, apar și acte de umanitare, multe ex de familii turce
musulmane care îți salvează vecinii, mai ales în zonele urbane. În ceea ce privește intenția. Intenția
și panificare se vede foarte bine în structurile prin care sunt aplicate aceste politici, după februarie,
vedem o epurare, toate elemente slabe sunt înlăturate. Sunt create o serie de structuri, cea mai
cunoscută fiind secția specială populată de criminali de drept comun și împărțită în unități de-a
lungul rutelor de deportare, iar aceste unități erau responsabile pentru aplicarea soluțiilor violente.
Autoritățile otomane creează o comisie de emigranți care pur și simplu făcea statistică. Exista
comisia pentru bunuri abandonate- organizație ce era menită să valorifice bunurile armenilor cu 2
obiective, pentru a obține bunuri economice și pentru ai transforma în complicitate și pentru a se
asigura că și dacă supraviețuiesc deportării să nu aibă la ce să se întoarcă.

Economia pe timp de război[modificare | modificare sursă]

Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice.
Puteți da chiar dumneavoastră o mână de ajutor. Ștergeți eticheta după
adăugarea diacriticelor.

Au fost fabricate trenuri in masa pentru a transporta proviziile. Mobilizarea a necesitat modificarea
intregii economii. Relatia dintre stat si producatorii privati s-a schimbat radical. Statul a preluat
controlul direct al unor sectoare economice. S-a produs un proces de birocratie, statul avand nevoie
de zeci de mii de functionari pentru a gestiona cauza. Ministerul Munitiei din Marea Britanie a avut
de exemplu 25 000 de birocrati. Initial, statele se confruntau cu doua probleme: produsele si armele.
Producatorii de saci de iuta au primit mai multe comenzi. Statul trebuia sa gestioneze un echilibru
dintre sectorul civil si cel militar, balanta dintre nevoile frontului intern si cel externe. Erau necesare
produse de larg consum. Era necesara o forta de munca masiva si o armata imensa pentru a
sustine echilibrul intre ecomomie si razboi. Economia pe timp de razboi devine rudimentara fata de
cea sotisficata pe timp de pace. S-a pus problema finantarii. Statele aveau la dispozitie instrumente
limitate. Anul 1914 vine pe traditia liberala, statul minimalist taxand putin. Modalitatile de taxare si
finantare a efortului de razboi erau putine: taxarea, imprumutul si inflatia-tiparirea de bani.
Taxarea a fost problema cea mai spinoasa caci ridicau probleme privind relatiile dintre diferite
categorii sociale. Averile mari erau cele mai taxate. De aceea, taxarea nu era o optiune populara.
Statul era victima a doua optiuni divergente. Toti locuitorii trebuiau sa plateasca participarea la
razboi. Statul evita sa taxeze categoriile instarite. Se punea problema reparatiilor postbelice si
costurile acestora. Taxele erau mentinute la nivel acceptabil. Pe parcursul razboiului , statul acopera
din veniturile curente 26-27 % din cheltuieli. Marea Britanie acoperea 26% din cheltuieli cu venituri
din taxe, Germania-17 %. Cheltuielile fiecarui an de razboi urma sa fie decontat de invinsi si de
generatiile viitoare.
Inflatia a devenit o modalitate neoficiala prin care costurile razboiului erau distribuite. Multe categorii
sesizau ca din veniturile lor cumparau din ce i nce mai putin. S-a incercat sa se impuna un control
strict al preturilor, producatorii nemaifiind stimulati sa produca. Daca pretul la grau era mai mic,
taranii nu-l vor mai vinde si il vor pastra pentru a-si hrani vitele. Intr-un stat bogat, preturile oferite
agricultorilor erau generoase si erau astfel stimulati sa produca. Statele cu un deficit alimentar
substantial reusesc sa produca, pe cand cele cu surplus erau paralizate.
O modalitate de iesire din impas era piata neagra, statul fiind nevoit sa o tolereze ca singura
modalitate prin care orasenii isi procurau toate necesitatile. La ea insa aveau acces doar cei bogati.
A treia modalitate oficiala era imprumutul. A crescut de 11 ori in Marea Britanie si de 5 ori in Franta.
Principala sursa depindea de la stat la stat. Germania si Austro-Ungaria efectuau imprumuturi
interne. Cetatenii loiali statului achizitionasera titluri de stat in numar mare. In Rusia, imprumuturile
erau imposibil de realizat datorita saraciei populatiei si lipsei increderii in stat.
Germania nu avea de unde sa se imprumute pe plan extern, dar imprumuta Austro-Ungaria si
Bulgaria. Armata era beneficiara unui circuit financiar extraordinar fără precedent. Pana in august
1916, Marea Britanie era finantatoarea Antantei, din vara 1917 fiind inlocuita de SUA. Resursele
masive ale SUA au decis succesul Antantei. Cantitatile masive de resurse ofereau posibilitati
crescute de a gresi, de a invata din esec.
Relatiile din interiorul Antantei erau desfasurate intr-o maniera diferita fata de Puterile Centrale.
Germania era un furnizor reticent, orice concesie fiind facuta si sustinuta de acuzatii si
contraacuzatii.
Franta se afla in prag de colaps economic in 1917, nemaiputand sa se sustina. Dar treptat, devine
principalul producator al Antantei datorita transportului maritim asigurat, repartizarii sarcinilor si
lasand Marea Britanie sa preia o parte a unitatilor de control. Marea Britanie cheltuia echivalentul a
44 miliarde in dolari americani. Statele Unite cheltuiau 35 miliarde dolari, 11 miliarde fiind acordate
ca imprumut aliatilor. Franta cheltuia 28 miliarde, Italia-15 miliarde, Rusia-15 miliarde. Din randul
puterilor centrale, Germania cheltuia 47 de miliarde, iar Austro-Ungaria -13 miliarde.
Se ajunsese la ideea ca reparatiile de razboi nu vor fi suficient finantate si ca costul va ramane
pentru generatiile urmatoare. Germania era prima pusa in fata problemelor de mobilizare si
gestionare economica. Marea Britanie intelese din 1905 ca blocada era o solutie. In 1914, s-a
produs militarizarea razboiului naval, confruntarile navale devenind afaceri complicate, permitand
accesul sau blocarea in anumite zone-cheie. Marea Britanie dispunea de o flota imensa. Germania
nu cladise institutii care sa guverneze o economie pe timp de razboi. Planul lui Hindenburg prevedea
inclinarea spre mobilizare in favoarea productiei de armament si dublarea acestuia. Germanai s-a
lovit insa cu problema mobilizarii dupa ce in 1915 s-a lovit cu o criza alimentara. Lumea agrara era
lipsita de forta de munca, preturile fiind scazute extrem de mult si foametea cuprindea marile orase.
Ratia a scazut, iar mentinerea industriei devenise o preocupare prioritara pentru statul german.
Femeile aveau o ratie mai mica. Angajatii in industrie lucrau ca in armata, iar pedepsele erau severe
pentru incalcarea regulilor.
Austro-Ungaria era o comedie a neintelegerilor, neavand o baza industriala care isi propuse.
Sectorul agrar era lipsit de forta de munca. Infrastructura era deplorabila, iar transportul de trupe si
de hrana era problematic. Se ajunsese sa se recruteze fermieri din lumea rurala. Ungaria profita de
resursele sale bogate pentru a beneficia de renegocierea acordurilor dualiste, santajand Austria.
Relatia dintre cei doi poli parea ca se zdruncina. In 1915, Austro-Ungaria cumparase surplusul de
cereale din Romania in urma crizei de distributie si logistica.
In Imperiul Rus, in 1916, erau blocate 150 000 de vagoane incarcate cu marfa. Imperiul Rus avea
mari dificultati economice. In 1914, armata rusa avea doar 4,5 miliarde de pusti. Industria era
precara. 20% din industria grea si 50% din caile ferate au fost devastate de distrugerile razboiului. S-
a impus interzicerea bauturilor alcoolice ca votca pentru a limita scaderea dramatica a bugetului
statului. Rusia era practic in colaps in 1915. In 1916 se inregistreaza o mica revenire in productia de
armament, dar cu pretul unei debalansari a economiei. In 1917 urma escaladarea si in final, colapsul
Imperiului Rus si anarhia sociala.
Italia era industrializata, reusind sa stimuleze industria grea si sa taxeze populatia. In 1917
satisfacea toate necesitatile militare. Franta reusea sa produca mai multe avioane decat Marea
Britanie si Germania la un loc si inarma corpul expeditionar american. 130 000 de copii, 100 000 de
straini, 60 000 din colonii, prizonieri de razboi, 500 000 de barbati si 450 000 de femei au fost
mobilizati in cadrul industriei de armament. Activitatea in industrie era strict reglementata.
Marea Britanie care avea anterior o armata bazata pe voluntariat si avand ceva unitati coloniale,
neimplicandu-se extraordinar pe continent, si-a crescut productia si intensifica mobilizarea, aducand
trupe din Canada, India si Australia, aducand in joc si SUA, si introducand inrolarea si serviciul
militar obligatoriu in pofida liberalismului. Desi a infruntat un val neintrerupt de greve, Marea Britanie
a putut face fata. Universitatile au fost inchise, orice individ cu varsta cuprinsa intre 18-60 de ani
trebuia sa depuna efortul in ducerea razboiului, toate zilele saptamanii erau dedicate muncii, pana si
femeile fiind incurajate sa faca parte din corpuri auxiliare si sa se implice in activitati de voluntariat,
precum si in industrie si in agricultura. Apare legea munitiei, grevele au fost interzise, intreprinderile
esentiale au fost preluate sub controlul guvernului, drepturile au fost suspendate. Sunt impuse marje
de profit. Statul devenise proprietarul direct.

Cultura pe timp de război[modificare | modificare sursă]

Primul Război Mondial a dat naștere unei literaturi. Se consideră că poezia era reprezentativă, dar în
realitate romanul este cel care transmitea cel mai bine experiența războiului. Această experiență
ajunge să fie filtrată și era redată ținând mai degrabă seamă de momentul în care apare opera, ce
relație era între realitate și ceea ce arată romanul. De multe ori devine o formă de stereotip. Este o
imagine a unor realități foarte clare. S-au făcut inclusiv studii si reiese că toți autorii au fost victime.
Romanele au fost filtrate si au dobândit o entitate proprie . Filmele au adoptat o atitudine și mai
simplificatoare . Literatura de razboi este extraordinar de diversă, de la memoriile unui lunetist
australian, până la momente pacifiste. Se manifesta internaționalism, dar si naționalism profund.
Apare o tematică nouă. Pictura merge foarte pregnant. Se văd tot mai des câmpuri de bătălie ca
„Sfârșitul gloriei” (soldați prinși în sârmă ghimpată) de Otto Dix. Apar stiluri si forme diferite.
Cubismul capăta amploare . Pictorii cubiști au fost implicați în realizarea camuflajului, cubismul fiind
o rupere a conturului.
Intelectualii s-au mobilizat la fel de bine ca armatele în slujba propriului stat. Într-o publicatie din The
Times apare un manifest semnat de intelectuali prin care cer mobilizarea războiului pentru civilizație.
Mobilizarea cea mai amplă vine din sfera intelectualilor germani. Pe 4 octombrie 1914 este publicat
în Germania apelul la lumea culturii, fiind vorba de consecința permeabilității curentelor naționaliste.
Este o intelectualitate germană profund naționalistă care milita pentru un război pentru a salva
cultura germană-. 1100 de intelectuali ruși semnează un manifest semnat „Țării noastre și întregii
lumi civilizate” . Problema era că înainte de 1914 exista o amplă circulație a ideilor și cea a
personalităților. În Antanta, Germania atacată nu era cea a lui Beethoven , ci cea a militarilor
prusaci. Era vorba de o confruntare dintre materialismul britanic/autocrația rusească si militarismul
german. Pe măsură ce timpul a devenit tot mai greu pentru intelectuali , au aparut personalități
pacifiste până la final în Germania –Einstein; Franta- Romel Rolan, Marea Britanie-G. Bernard
Shaw, Bertrand Russel. Războiul ajunge să fie privit de intelectuali cu maniere diferite. Războiul era
privit ca un fel de instrument de mobilizare intelectuală, în lipsa lui ar fi o apatie culturală, este văzut
de asemenea ca o modalitate de a vindeca aceste fracturi tot mai existente în sânul societăților
combatante. Războiul era văzut ca o catastrofă pentru ca distruge lumea și valorile tradiționaliste și
pe cele burgheze.