Iluminismul în istoriografia română. Școala ardeleană.

Ca urmare a transformărilor atât în plan social, cât și politic, spre mijlocul secolului al
XVIII-lea în Europa ia naștere o mișcare intelectuală, ideologică și culturală, și anume
Iluminismul. Acesta își face simțită prezența și în spațiul românesc, concepții de acest gen
evidențiindu-se la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Având în
vedere diferențele de ordin politic, social și cultural dintre Transilvania și principate, se pot
distinge două variante ale Iluminismului. Cea mai importantă expresie a Iluminismului care
rămâne în istoriografia română este reprezentantă de Școala Ardeleană.

După ocuparea Tarnsilvaniei de către habsburgi, aceștia urmăresc convertirea românilor

la catolicism, asftel are loc unirea cu Biserica Romei care poate fi considerată un lucru negativ,
privită ca o încercare de a distruge unitatea transilvănenilor, dar a reprezentat și o oportunitate
pentru intelectualitate. Intelectualii din Transilvania au avut posibilitate de a studia la Roma sau
Viena. Totodată, românii au crezut că recunoașterea unei religii oficiale îi va ajută în lupta lor
pentru egalitate. Lupta pentru drepturi a fost inițiată de Inochentie Micu Clain care susține
originea pur latină a românilor, deci vechimea lor pe pământul transilvănean, Așadar ideea
latinității românilor capătă caracteristica de armă politică. Inspirația reprezentanților școlii
Ardelene a fost Hronicul lui Dimitrie Cantemir, sursă ce a folosit celor ce au continuat lupta
începută de Inochentie Micu Clain. Spre deosebire de alte state europene, Iluminismul din
Transilvania se axează pe aspectul național, urmărindu-se astfel egalitatea națională.

Samuil Micu a fost primul reprezentant al Școlii Ardelene, acesta a a lăsat în urmă o
operă istorică amplă și foarte atent documentată, realizată pe baza studierii a numeroase izvoare.
Cea mai importantă lucrare a sa este Istoria și lucrurile și întâmplările românilor, împărțită în
patru volume, finalizată de acesta în anul 1805. Samuil Micu susținea ideea originii pur latine a
românilor, considerând că românii au continuat să ocupe teritoriul Daciei și intr-un final l-au ales
pe ungurul Tuhutum drept conducătorul lor. Credea că situația românilor poate fi salvată doar de
despotismul luminat și de reformele promovate de habsburgi. Acesta avea, de asemenea o părere
destul de proastă despre cei ce se revoltau sub conducerea lui Horea. Susținător al originii pur
latine al românilor, susține faptul că această origine trebuie demonstrată și astfel hotărăște
publicarea gramaticii românești împreună cu Gheorghe Șincai în 1780 intitulată Elementa
linguae Daco-Romnnae sive Valachicae.

Un al doilea reprezentant de seamă al Școlii Ardelene este Gheorghe Șincai. În 1791,

acesta, împreună cu Samuil Micu și Petru Maior, a realizat un document de o mare însemnătate,
și anume, Supplex libellus Valachorum. În cadrul acestui document erau prezentate împăratului
cererile românilor în vederea obținerii egalității drepturilor. Acesta nu s-a oprit niciodată din a-și
promova ideile chiar dacă nu a primit susținerea celorlalți. Chiar dacă și-a dedicat o mare parte
din timpul său în vederea lucrării pentru istoria românilor, sfârșește prin a-i fi interzisă
publicarea operei sale Hronica românilor și a mai multor neamuri. În vederea realizării acestei
lucrări, istoricul a apelat la numeroase izvoare, mai mult de atât, Șincai este primul istoric acre
utilizează documente de arhivă descoperite la Viena, Roma, Buda și Pesta, lmunca sa
reprezentând prima relatare compactă a istorii românilor. Opera lui Șincai dobândește caracterul
de lucrare istorică în adevăratul sens al cuvântului. În cadrul lucrării sale sunt relatate
evenimente istorice ordonate cronologic începând cu 86 e.n. și ajungând pănă la 1739.
Problemele discutate în cartea lui Șincai sunt asemănătoare cu cele evidențiate și de Micu, cu
precădere problema originii românilor. Spre deosebire de Samuil Micu, Gheorghe Șincai adoptă
o atitudine tolerantă față de mișcările revoluționare manifestate de țărani. Totuși, la fel ca și
colaboratorul său, Șincai vede rezolvarea problemelor tot în reformele luminate. El preferă
cunoașterea de tip de tip rațional fără a nega prezența divinității, considerând că cele două nu se
exclud reciproc.

Petru Maior a fost un alt reprezentant important al Școlii Ardelene. Chiar dacă ale sale
cunoștințe nu erau la fel de vaste ca cele ale predecesorilor săi, opera acestuia a cunoscut o
apreciere mai mare. Singurul aspect comun al operei acestuia cu cele ale înaintașilor săi a fost
utilizarea latinității și continuității românilor pe post de armă politică. În afara acestui aspect,
lucrararea lui Maior este destul de diferită. Opera sa, Istoria pentru începutul românilor a fost
publicată în anul 1812, la Buda, fiind prima operă istorică valoroasă publicată în limba română
apreciată de majoritatea cititorilor contemporani. Cartea lui Maior se remarcă deoarece este
singura lucrarea despre originea românilor de până atunci care fusese tipărită. Acesta pune
accentul pe formarea poporului român, neacordând o atît de mare importanță celorlalte
evenimente, abandonând istoria predominant narativă. Chiar dacă lucrarea sa și lucrarea lui
Șincai nu sunt despărțite de mulți ani, totuți conținutul lor diferă considerabil. În contextul în
care cam în aceeași perioadă apar alte teorii care se aflau în opozițiie cu ideile promovate de
reprezentanții Școlii Ardelene. Astfel, din cauza discrepanțelor dintre viziunile diferite ale
istoricului român față de cele noi apărute, se creează o stare de conflict.

Astfel, teoria lui Petru Maior este bine cunoscută, acesta considera ca unicii strămoși ai
românilor au fost romanii, susținând cu tărie dispariția dacilor de pe teritorul respectiv. Un alt
subiect abordat de acesta este retragerea aureliană, considderând că au părăsit teritoriul Daciei
doar reprezentanții armatei și administrației, pe când, restul populației a rămas în teritoriul,
continuând să contribuie la procesul de etnogeneză. Totodată, susține că supunerea fațâ de unguri
a reprezentat un act benevol, nicidecum unul forțat. De asemenea abordează și un subiect legat
de originea limbii române. El, contrar părerilor eronate ale predecesorilor săi, afirmă că la baza
limbii române se afla limba latinnă populară, și nu cea clasică. La fel ca Dimitrie Cantemir și
Petru Maior facea greșeala de a spune că românii au utilizat literele latine până în secolul al XV-
lea. Lucrarea sa a avut, evident, un mare succes în istoriografia română din secolul al XIX-lea,
fiind republicată de două ori; prima dată în 1834 și a doua oară în 1883.

O altă lucrare importantă a sa este Istoria bisericii romînilor, publicată la Buda în 1813.
Este prima lucrare care tratează această problematică, prezentând în amănunt originea latină a
creștinismului românesc. Ideile sale din plan politic își fac simțită prezența și în această lucrare,
iar spre deosebire de opera anterioară, aceasta a presupus mai multă documentare, având drept
suport izvoare narative, documente și chiar folclor.

De asemenea, Petru Maior a contribuit și la întocmirea unui dicționar român-latin-

maghiar-german, publicat în anul 1825, pentru care a redactat și prefața. În aceasta subliniază
încă o dată originea limbii române din latina vulgară și deci, susține că limba română se
aseamană cel mai mult cu limba latină populară.

Contemporan cu Petru Maior este Ion Budai Deleanu, ale carui merite au început să fie
recunoscute la multă vreme după moartea sa. Dintre toți reprezentanții Școlii Ardelene, acesta
are cele mai multe cunoștințe. Scrierile sale au cunoscut succesul abia după moartea lui,
ajungând să fie și tipărite. Lucrarea sa de bază, pe care nu a reușit să o ducă la bun sfârșit, se
referă la originea naționalităților Transilvaniei, intitulată De originibus populorum
Transylvaniae comentatiuncula cum observationes historico-criticis. Opera cuprinde infromații
cu privire la originea popoarelor ce au locuit de-a lungul timpului pe pământ transilvănean.
Vorbește despre daci, romani, goți, huni, bulgari, slavi, unguri etc. Cu toate acestea, informațiile
nu erau destul de precise. Neagă și dispariția dacilor, fiind de părere că aceștia s-au retras în nord
și au stat la baza formării poporului polonez.

În lucrarea sa intitulată Scurte note asupra Bucovinei, Budai Deleanu pune accent pe
aspectele administrative, economice și sociale ale provinciei. Scoate în evidență situația
locuitorilor, cu precădere cea a țăranilor care au fost oarecum exploatați de către habsburgi.

Tot el a redactat Combaterea notelor publicate la Cluj în 1791. Acestea comentează cele
spuse de Eder cu privire la documentul Supplex libellus Valachorum scris de în 1791. Acestea
are o perspectivă îmbunătățită despre ceea ce înseamnă națiunea, cerând chiar și reprezentarea
țărănimii în Dieta Transilvaniei. Nemaipunând accentul pe originea pur latină a românilor, acesta
justifică drepturile politice, economice, sociale și culturale cuvenite românilor pe baza vechimii
acestora pe teritoriul Transilvaniei.

Concluzionând, putem înțelege că în ciuda diferențelor de abordare a problematicii

orignii și continuității poporului român pe teritoriul Transilvaniei, toți reprezentanții Școlii
Ardelene au avut același scop, și anume, acela de a demosntra atât originea, cât și vechimea
românilor, în vederea acordării drepturlor cuvenite acestora pe toate planurile, egale cu drepturile
celorlalte națiuni prezente în Transilvania. În pofida faptului că au existat persoane care au
încercat să combată teoriile istoricilor ardeleni, aceștia nu au încetat din a-și susține punctul de
vedere. Mai mult decât atât, odată cu trecerea timpului, pretențiile românilor au crescut datorită
creșterii numărului de argumente pe care le dețineau în favoarea lor.