Universitatea ”Petre Andrei” din Iași

Facultatea de DE PSIHOLOGIE, ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI ȘI

ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Specializarea PSIHOLOGIE

Temele saptămânale
la disciplina: Introducere în psihoterapie

Titular de disciplină: LECTOR UNIV. DR. MIHĂILĂ MONICA

Autor: Venin Mihaela

Anul de studiu : III
e-mail: mihaela_enake@yahoo.ro

.
Tema 1
Condiţiile unui scop bine definit: Scopul unui pacient prin cele 6 condiţii ale unui scop bine
definit
Tulburările de comportament şi stările de suferinţă care necesită un tratament pot fi
influenţate prin metode psihologice în sensul unui scop bine definit. Astfel se pot minimaliza
simtomele, cu ajutorul unor tehnici ce pot fi învăţate în baza unor teorii a comportamentului
normal şi patologic. În cazul eşecului se pot aplica aceste tehnici.
Este vorba, în acest caz, de neîmplinirea unui proiect în care subiectul a fost angajat. Spre
deosebire de alte situaţii, caracteristic este faptul cǎ „nu se întâmplǎ nimic” din punct de vedere
exterior. Adicǎ,nici un eveniment sesizabil de alţii, nici o modificare exterioarǎ în statutul şi rolul
sǎu social. Ceea ce se petrece este trǎit în plan interior, în sensul cǎ,dorinţa şi speranţa care au
animat un proiect de acţiune se vǎd anulate prin nereuşita din final. Exterior, persoana rǎmâne în
aceeaşi stare în care a fost înainte, fǎrǎ „nici o schimbare de viaţǎ”. Dar tocmai aceastǎ stagnare
creazǎ o nemulţumire interioarǎ, o situaţie de stres subiectiv, care poate creşte vulnerabilitatea
prin scǎderea stimei de sine,prin continua frǎmântare interioarǎ. Eşecul poate fi resimţit şi dacǎ
schimbarea de viaţǎ proiectatǎ sau acceptatǎ s-a produs, dar rezultatele ei nu corespund
aşteptǎrilor. De exemplu, o cǎsǎtorie nereuşitǎ, intrarea într-o profesie ce se dovedeşte ca
neconformǎ cu ceea ce subiectul se aştepta, mutarea într-un loc de muncǎ nou ce se dovedeşte
neprielnic, plecarea într-o altǎ ţarǎ ce nu aduce nimic bun subiectului şi celor apropiaţi. Eşecul
este similar unei pierderi dar într-un sens special : pierderea a ceea ce ai sperat, ai fi dorit sǎ
obţii. Schimbarea de viaţǎ şi eşecul intrǎ într-un alt registru temporal decât psihotrauma
circumstanţialǎ, fiind vorba de „perioade de viaţǎ” în care subiectul se angajeazǎ şi pe care
încearcǎ sǎ le parcurgǎ în conformitate cuun anumit scop şi sens. Psihotrauma şi schimbarea de
viaţǎ se pot combina,în sensul de a se petrece concomitent. De exemplu pierderea bruscǎ şi
neprevǎzutǎ a unei persoane iubite, situaţie care, dupǎ primul moment psihotraumatizant,
condiţioneazǎ o schimbare de viaţǎ semnificativǎ.
În fiecare caz pacientul trebuie să aibă un scop bine definit în viaţă pentru a putea face
faţă esecului.
Tema 2
Distorsiuni cognitive: de ilustrat printr-un gând câte un proces distorsionat
Distorsiunile cognitive sunt modalități prin care mintea noastră reușește  să ne convingă de
veridicitatea a ceva ce este fals. Există mai multe tipuri de distorsiuni cognitive:
1.   Filtrarea selectivă (eroarea de confirmare)
Tendința de a selecta acele informații care vin să confirme unele convingeri stabilite a
priori, ignorându-le pe cele care le infirmă. Această strategie este diametral opusă caracteristicii
falsificabilității, specifice metodei științifice conform căreia întregul demers al unei cercetări va
fi canalizat în direcția căutării de dovezi care atestă  nulitatea ipotezei. Îmi dau seama că pentru
un profan într-ale cercetării ştiinţifice, a căuta sistematic şi din proprie iniţiativă să demonstrezi
că te înşeli, are un iz de nebunie, însă este singura metodă care ne apropie de adevăr.
2.      Gândirea dihotomică (de tip alb/negru)
Când această distorsiune este activă, lucrurile sunt ori albe ori negre, nicidecum gri. Dacă
ceva nu e perfect, e un eșec total, nu există cale de mijloc. Numai în  cadrul unei realități simple,
acest fel de gândire are sens. În trecut, de exemplu, în cazul unui individ amenințat de o haită de
lupi, gândirea de acest tip era legitimă.
3.      Suprageneralizarea
Extinderea caracteristicilor unui eveniment izolat, obiect, individ, asupra unei întregi
populații sau clase, ignorând nevoia suficienţei statistice (număr de cazuri, frecvență de apariție
etc.). În trecutul nostru îndepărtat, această strategie asigura o luare de poziție rapidă în fața unei
întregi clase de pericole, îndividul fiind scutit de la experimentarea tuturor pericolelor din dintr-o
categorie. Colţi = pericol. Toți, niciunul, întotdeauna bună niciodată, sunt absolutizări  specifice
acestei distorsiuni
4.      Concluzionarea pripită
Tendința de a trage concluzii, în absența oricăror dovezi. Ghicirea gândurilor sau ghicirea
viitorului sunt forme ale acestei distorsiuni. De multe ori, suntem atât de convinși că știm ce
sentimente au ceilalți față de noi, că le putem intui cu acurateţe motivele, gândurile, încât
acționăm fără a zăbovi o clipă pentru ne verifica aceste convingeri. Alteori, transformăm simple
predicții, anticipări, în certitudini, fapte care se vor petrece 100%.
5.      Catastrofizarea
Când această distorsiune este prezentă, ne așteptăm ca evenimente neutre sau ușor
negative să producă adevărate dezastre. O greșeală minoră poate fi interpretată ca fiind
precursorul unei catastrofe. „O greșeală mă poate costa serviciul, dacă nu-s tot timpul atent aș
sfârși pe străzi”. Sunt sigur că cel puţin un cititor se întreabă de ce ar fi asta o distorsiune că doar
există meserii în care fluturele, dacă dă din aripi, iscă un tsunami. Ei bine, caracter iraţional al
acestei distorsiuni este contextual, ceea ce înseamnă că oricât de convins ar fi un profesor de
istorie că omiterea un eveniment în cadrul expunerii unei lecţii ar avea consecinţe atât de grave
încât ar face ca incidentul Fukushima să pară că nici n-a fost, gravitatea consecinţelor greşelii lui
rămâne o simplă fabulaţie.
6.      Personalizarea
Unii dintre noi au tendința de a-și asuma vina pentru evenimente negative care apar
independent de ei. Gazdele au ars mâncarea din cauză că am întârziat prea mult. Dacă aș fi
ajuns la timp, acest lucru nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum gazdele s-ar fi gândit că-i o idee bună
ca  pentru gătit să folosească punctualitatea oaspeţilor pe post de timer. Alţii sunt convinşi că
persoanele faţă de care şi-au permis gânduri rele, dacă suferă, suferă din acest motiv.
7.      Eroarea de control
Atunci când simțim că locul controlului este în exteriorul nostru, ne autopercepem ca fiind
victime ale sorții. Degeaba se plânge șeful  de calitatea muncii mele, n-am ce să fac, nu depinde
de mine ci de ăia din departamentul x. Atunci când locul controlului este perceput intern, ne
asumăm responsabilitatea pentru suferința turor celor din jurul nostru. De ce ești tristă, am făcut
eu ceva?. În general, este dificil să convingi pe cineva că emoţiile sale nu sunt generate de ce fac
sau spun ceilalţi ci de acel „ceva” personal (convingeri despre lume, viaţă, oameni)  care
rezonează cu ceea ce spun sau fac ceilalţi.
8.      Eroarea corectitudinii
Viața nu e dreaptă. Lucrurile nu vor fi mereu pe placul nostru, nu vor decurge întotdeauna
așa cum ne dorim, indiferent de cât de convinși sunt unii că ar trebui. Cu toate acestea, există
oameni care trec prin viață evaluând fiecare situație prin prisma corectitudinii, din acest motiv
simțindu-se frecvent  nedreptățiți. E nedrept ca Popescu să fie promovat iar eu nu; De ce tocmai
mie să mi se întâmple una ca asta, nu-i corect.
9.      Eroarea de atribuire
Unii dintre noi au tendința de a-i învinovăți pe alții pentru suferința proprie sau, dimpotrivă,
de a-si  autoatribui cauzele tuturor problemelor. Când vine vorba despre performanță, ci cu
această eroare tind să-și asume in totalitate vina pentru eșec și să respingă ideea de a fi
responsabili pentru propriile reușite.
10.  „Trebuie”
Problema cu trebuie este că stă la baza unor reguli comportamentale iraționale, deosebit de
rigide, ale căror încălcări generează vinovăție. Oamenii folosesc, în general, aceste reguli în
încercarea de a se automotiva însă rezultatul este o autoflagelare emoțională,  chiar înainte de a
pune în act comportamentul vizat, efectul fiind tocmai demotivarea. Acolo unde-s mulţi trebuie,
este şi multă tergiversare, amânare, evitare.
11.  Raţionamentul emoțional
În cadrul acestei distorsiuni, individul crede că încărcătura afectivă conferă unei convingeri
valoare de adevăr. Dacă se simte idiot sau plictisitor, înseamnă că este idiot sau plictisitor. În
realitate, ceea ce simte o persoană care-şi adresează astfel de epitete este tristeţe, furie sau ruşine
– adică emoţii. Idiot sau plictisitor poate doar să se considere (deci să gândească). Eroarea constă
în faptul că argumentează o convingere prin convingerea însăşi, emoţia asociată convingerii
părând să-i valideze demersul.
12.  Eroarea schimbării
Ne așteptăm ca ceilalți oameni să se schimbe in funcție de nevoile și dorințele noastre, dacă
îi presăm sau constrângem suficient.
13.  Etichetarea
Elaborarea unei judecăți negative globale pe baza generalizării unei singure caracteristici. În
loc să descriem o eroare în contextul situației specifice în care aceasta apărut, generalizăm și ne
adresăm nouă sau altora apelative peiorative: „sunt o ratată”, „ești un imbecil” etc.
14.  Eroarea adevărului
Unii oameni par să se afle  într-o perpetuă  încercare de a demonstra celorlalți că opiniile și
acțiunile lor sunt corecte. Pentru aceștia, a se înșela este de neimaginat iar pentru a demonstra
validitatea punctelor lor de vedere sunt dispuși să meargă până în pânzele albe. Pentru ei este
mult mai important să demonstreze că au dreptate, decât sa își testeze si ajusteze la realitate
convingerile.
Tema 3
Transe spontane trăite: minim 2 experienţe personale
Prima experienţa am trăit-o în cadrul unui spectacol de teatru. Povestea de pe scenă am
trăit-o cu toate simţurile mele. Ea se dezvaluie ochilor si mintii noastre creand punti nenumarate
intre povestea personajelor si povestea vietii noastre. Actorul si spectacolul sau detin un arsenal
de mijloace capabile sa se adreseze inconstientului nostru. Nu doar ceea ce spune acesta
conteaza; de multe ori nici nu mai auzim cuvintele rostite, lasandu-ne furati de modul in care el
joacă pe scenă.
Altă experienţă a fost în momentul în care ascultam o melodie preferată. Am simţit că
retrăiesc cu toate simţurile momentele sublime care au fost cănd am ascultat-o prima dată.
Tema 4
Metafora terapeutică: de alcătuit o poveste/metaforă

Riscul
Două seminţe stăteau una lângă alta în pământul fertil de primăvară.
Prima sămânţă spuse: “Vreau să cresc! Vreau să-mi trimit rădăcinile cât mai adânc în
pământ, şi să-mi înfig spre lumină mugurii prin scoarţa pământului…Vreau să-mi desfac bobocii
mei gingaşi ca un semn că primăvara a venit… Vreau să simt căldura soarelui pe faţă şi
binecuvântarea stropilor de rouă dimineaţa pe petalele mele!“
Şi ea crescu.
Cea de-a doua sămânţă spuse: “Mie mi-e frică. Dacă îmi trimit rădăcinile dedesubtul meu,
nu ştiu ce voi întâlni în întuneric. Dacă îmi fac loc prin pământul tare şi răzbesc la suprafaţă pot
să-mi rănesc mugurii delicaţi…Dacă îmi las mugurii să se deschidă şi un melc încearcă să-l
mănânce? Şi dacă ar fi să-mi deschid bobocii, un copil poate să mă smulgă din pământ. Nu, e
mai bine să aştept până este mai sigur.“
Şi aşteptă.
O găină începu într-o zi de primăvară să scurme pământul în căutare de ceva de mâncare,
găsi sămânţa care aştepta şi o înghiţi imediat.
Morala poveştii:
Aceia care refuză să rişte şi să crească vor fi înghiţiţi de viaţă.
Tema 5
Prescripţia paradoxală: prezentarea unui caz
Ion Dafinoiu în Elemente de Psihoterapie Integrativă vorbeşte despre intervenţii
paradoxale, prin care terapeutul pasează mingea în terenul pacientului, responsabilizându-l și
obligându-l să acționeze. Astfel terapeutul foloseşte inhibarea sau interzicerea schimbării.
Inhibarea schimbării se realizează prin instrucțiuni de genul: „nu te modifica mai repede decât
poți”, „poți să te schimbi, dar fă-o încet și cu prudență! „.
Interzicerea schimbării se poate realiza prin 2 mijloace:
– prescrierea simptomului („doresc să continui să faci aceasta în așa fel încât să putem vedea cât
de des apare”, sau „simptomul tău vrea să-ți spună ceva important pentru tine; aş dori să faci
următorul experiment: saptamâna viitoare nu mai face eforturi să-ți inhibi comportamentul
simptomatic şi încearca să observi ce se întâmplă”);
– direct, spunându-i-se pacientului să nu se angajeze în schimbarea comporta-mentului pe care
doreşte să-l schimbe. Pacientului i se argumentează de ce trebuie să progreseze lent: orice
schimbare necesită o perioadă de acomodare cu noua situație și că o schimbarea prea rapidă ar
solicita la maxim capacitatea sa de adaptare. De altfel, schimbarea autentică e cea care se face
lent pentru că în acest fel se produc modificări profund în interiorul ființei noastre.
Recomandată atunci când se lucrează cu pacienți care doresc schimbări rapide sau care
afirmă o schimbare precisă imediat după prima ședință, eficienţa acestei intervenții este
determinată de faptul că despovărând pacientul de obligativitatea schimbării, crește implicit
capacitatea de colaborare cu terapeutul, întrerupând cercul vicios al menținerii problemei generat
de încercările prea intense de a le rezolva.Astfel, rezistenţa normală a subiectului capăta
semnificația unei strategii menite să conducă la o schimbare stabilă, fiind utilă o astfel de
intervenție în anumite cazuri de rezistență. De multe ori, pacientul ignoră pericolelor inerente
schimbării, tocmai datorită faptului că prezența simptomului îi periclitează starea de confort, iar
rezolvarea problemei lui constituie principala sursă de fericire. Rolul terapeutul e acela de a
evidenția faptul că orice schimbare are nu numai avantaje ci și dezavantaje.
Tema 6

Genograma