Povestea săptămânii Caiet de creație 2, pag.

57

Povestea cireșelor la urechi

după Lidia Novac

Iepurică abia a scos capul din căsuța aflată în scorbura unei rădăcini uriașe și a rămas uimit.
Pădurea era de nerecunoscut. O pulbere albă, strălucitoare, cădea de sus și se așeza împrejur
acoperind iarba, tufele uscate, fagii înalți, alunii și chiar firul zglobiu al izvorului jucăuș.
„Ce se întâmplase?” se întreba iepurașul cu ochii mirați, cu urechile ridicate de
uimire.
- A venit iarna! îi spuse mama. Tu n-ai mai văzut-o până acum, ești încă mic. Astăzi
însă, ai să faci cunoștință cu zăpada, cu gheața.
Și grăbită, îl trase de lăbuță și închise ușa căsuței, căci Iepurică o uitase deschisă și frigul
năprasnic năvălea înăuntru.
Nerăbdător să vadă zăpada, s-o pipăie, s-o miroase și chiar s-o guste, iepurașul o
zbughi din căsuță și se trezi pe spate cu lăbuțele în sus. Extraordinar! Așa ceva nu i se mai
întâmplase. Era gata să se pornească pe un plâns amar, dar își dădu seama că nu-l doare
nimic. Atunci înțelesese că zăpada moale era ca un puf de păpădie care umple câmpul în
timpul verii și tot atunci mai înțelese că dacă vrei să o guști și să o atingi cu vârful limbii,
ea dispare.