Metodele de evaluare a

patrimoniului

Evaluarea în contabilitate se efectuează atît în mod curent pentru

reflectarea operaţiilor economice şi financiare care au loc în cursul perioadelor
de gestiune şi care modifică mărimea valorică a elementelor patrimoniale, cît şi
în mod periodic cu ocazia inventarierii elementelor patrimoniale şi a elaborării
documentelor de sinteză financiar-contabilă.
Deci, evaluarea în contabilitate este prezentă în toate momentele rotaţiei
capitalului (fluxurile materiale şi financiare, procesele economice de modificare
şi transformarea a valorilor) precum şi în momentele de sintetizare, raportare şi
analiză a situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor obţinute.

În funcţie de modul şi timpul efectuării deosebim trei tipuri de evaluare

contabilă :

 Evaluarea iniţială

 Evaluarea curentă

 Evaluarea ulterioară (de bilanţ).

Evaluarea iniţială se efectuează la data intrării activelor sau înregistrării

datoriilor, precum şi a formării capitalului propriu, constatării veniturilor,
cheltuielilor şi determinării rezultatului financiar. La baza evaluării iniţiale a
activelor întreprinderii stă principiul contabilizării la valoarea de intrare (costul
efectiv). Conform acestui principiu, obiectivul contabilităţii nu constă în aflarea
valorii care poate să se modifice după efectuarea operaţiunii economice, ci în
determinarea acesteia în momentul efectuării operaţiunii.

Astfel, valoarea de intrare (costul efectiv) a activului se determină în

momentul procurării (creării) acestuia şi figurează în evidenţă la acelaşi nivel
pînă cînd activul nu va fi utilizat, reevaluat sau nu va ieşi întreprindere.

Valoarea de intrare a activelor procurate poate fi determinată numai în

baza datelor documentelor primare privind preţurile de procurare şi consumurile
aferente procurării (creării) activelor (factura de expediţie, ,factura fiscală,
procesul-verbal privind serviciile prestate etc.).

Valoarea de intrare a activelor procurate de la terţi include valoarea

de procurare, consumurile aferente procurării, precum şi consumurile aferente
aducerii acestora în stare de lucru sau alte consumuri apărute la procurarea sau
pregătirea acestora pentru utilizare (vînzare).

Valoarea de intrare a activelor create cu forţele proprii ale

întreprinderii cuprinde toate consumurile efective aferente creării acestora:
consumurile directe de materiale, consumurile directe privind retribuirea muncii,
inclusiv contribuţiile la asigurările sociale, consumurile indirecte de producţie.
Suma efectivă a consumurilor suportate (costul efectiv) serveşte drept bază a
evaluării iniţiale a producţiei în curs de execuţie, produselor finite,
semifabricatelor, instrumentelor şi altor active de fabricare proprie.

Activele primite pe calea schimbului se evaluează într-o consecutivitate

strictă prin una din următoarele metode:

 la valoarea venală a activelor primite în schimb ajustată cu suma

mijloacelor băneşti achitate sau primite;

 la valoarea venală a activelor transmise în schimb ajustată cu suma

mijloacelor băneşti achitate sau primite;

 la valoarea de bilanţ a activelor transmise în procesul schimbului;

 la valoarea contractuală stabilită în contractul încheiat între participanţii la

operaţiunea de schimb.

Activele primite cu titlu gratuit se evaluează la valoarea de piaţă

stabilită la momentul intrării. Dacă valoarea de piaţă confirmată lipseşte,
valoarea de intrare se determină de experţii independenţi sau în baza datelor din
documentele de primire-predare.

Activele intrate în contul aporturilor fondatorilor la capitalul

statutar al întreprinderii nou-create se evaluează la valoarea convenită de
fondatori şi întreprindere (drept bază pentru determinarea acesteia serveşte
preţul de piaţă).

Pe lîngă evaluarea iniţială care reprezintă baza de evaluare a

patrimoniului întreprinderii sînt necesare şi alte metode de evaluare, utilizarea
cărora ar asigura urmărirea totală şi continuă a activităţii economice a
întreprinderii.

Aplicarea evaluării curente este condiţionată de complexitatea

determinării valorii de intrare (costului efectiv) separat pe tipuri de mărfuri şi
materiale în momentul înregistrării acestora la întreprindere. Acest lucru se
explică prin faptul că aceleaşi tipuri de mărfuri şi materiale pot fi procurate de la
diferiţi furnizori la diverse preţuri.
În afară de aceasta, numeroase tipuri de consumuri aferente achiziţionării
mărfurilor şi materialelor vizează cîteva tipuri de valori procurate şi pot fi
repartizate între ele numai după generalizarea datelor contabile pentru luna
curentă, adică la începutul lunii de gestiune următoare. Din această cauză este
imposibilă de asemenea şi evaluarea produselor finite la costul efectiv în cazul
predării acestora la depozit în cursul perioadei de gestiune.
Există următoarele metode de evaluare curentă:
 metoda costului normativ.
 metoda vînzărilor cu amănuntul
 metoda identificării
 metoda costului mediu – ponderat;
 metod FIFO (prima intrare – prima ieşire);
 metoda LIFO (ultimul intrat – primul ieşit);
Metoda costului normativ se utilizează pentru evaluarea curentă, controlul
operativ şi mişcarea materialelor, produselor finite şi produselor în curs de
execuţie. Utilizarea acestei metode are la bază nivelul normativ (preconizat) al
costului efectiv al stocurilor procurate (create) care apoi se corectează.
De exemplu, la începutul perioadei de gestiune următoare, în baza datelor
privind consumurile efective aferente perioadei de gestiune precedente, se
determină costul produselor finite şi producţiei în curs de execuţie. Abaterile
(economiile, depăşirile) costului efectiv de la cel normat se reflectă în
contabilitate şi astfel costul normat se aduce pînă la cel efectiv. Pentru ca aceste
abateri să nu fie semnificative, costurile normate se revizuiesc periodic în scopul
apropierii lor de consumurile efective.

Metoda vînzărilor cu amănuntul se utilizează, în special, la întreprinderile

de comerţ. De regulă, aceasta se aplică pentru evaluarea unei cantităţi mari de
mărfuri cu un profit practic similar în preţul de vînzare şi un sortiment care se
modifică rapid. În contabilitatea curentă fluxul mărfurilor se evaluează la preţuri
de vînzare cu evidenţierea adaosului comercial sau la valoarea de procurare.
Prin metoda identificării se determină costul unitar al mărfurilor şi
materialelor care, de regulă, nu sînt reciproc substituibile, adică sînt fabricate şi
destinate unor proiecte speciale. În acest scop este necesar a ţine evidenţa
consumurilor pe fiecare unitate concretă de stocuri, a determina valoarea
acestora la finele perioadei prin adunarea valorii de intrare a fiecărei unităţi
concrete. Cheltuielile se determină de asemenea în baza valorii individuale a
fiecărei unităţi. Această metodă se utilizează la întreprinderile cu preţuri înalte la
mărfuri sau la întreprinderile cu un sortiment limitat de mărfuri şi materiale (de
exemplu, automobile, bijuterii).
Evaluarea prin metoda costului mediu ponderat prevede reflectarea în
contabilitate a mărfurilor şi materialelor la valoarea medie a stocurilor
disponibile.
Metoda FIFO constă în evaluarea stocurilor la preţurile primelor
achiziţii. Conform acestei metode stocurile vor fi casate la preţurile de procurare
ale loturilor respective în ordine cronologică pe măsura intrării lor, după regula:
“prima intrare – prima ieşire”.
Metoda LIFO , în comparaţie cu metoda FIFO, prevede că stocurile
trebuie să fie casate la preţurile, începînd cu ultimul lot de mărfuri şi materiale
achiziţionat, conform ordinii: “prima intrare – ultima ieşire”.
 Evaluarea ulterioară (de bilanţ) se efectuează la data întocmirii rapoartelor
financiare (ultima zi a perioadei de gestiune). Scopul acesteia constă în
determinarea valorii de bilanţ a obiectelor contabile care trebuie să corespundă
cu valoarea venală a acestora la data întocmirii bilanţului.

De exemplu, în conformitate cu Standardele Naţionale de Contabilitate,

activele materiale şi nemateriale pe termen lung se reflectă în bilanţ prin una din
următoarele metode: la valoarea de intrare diminuată cu uzura (amortizarea)
acumulată sau la valoarea reevaluată. Mărfurile şi materialele, cu excepţia
obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, se reflectă la valoarea cea mai mică
dintre costul efectiv şi valoarea realizabilă netă.
Valoarea realizabilă netă reprezintă preţul preconizat de vînzare a
mărfurilor şi materialelor diminuat cu cheltuielile probabile aferente realizării
acestora. Mărfurile şi materialele se evaluează la valoarea realizabilă netă atunci
cînd aceasta este mai mică decît costul lor înregistrat în cazul învechirii,
deteriorării sau reducerii preţului de vînzare a mărfurilor şi materialelor.
Creanţele şi datoriile în valută străină se reflectă în bilanţ la cursul oficial de
schimb valutar, stabilit de BNM la data întocmirii rapoartelor financiare.
Veniturile şi cheltuielile se reflectă în Raportul profit şi pierdere, ţinînd
cont de ajustările (corecţiile) valorii de vînzare şi costul vînzărilor de mărfuri,
produse returnate, precum şi de reducerea preţurilor acestora etc.
Evaluarea ulterioară contribuie la neadmiterea denaturării valorii
obiectelor contabile pentru a evita întocmirea unor rapoarte financiare care nu
corespund realităţii şi induc în eroare proprietarii