CALCULUL DE REZISTENTA AL

ANGRENAJELOR CILINDRICE CU DINTI DREPTI

Materialele utilizate pentru construcţia roţilor

Roţile dinţate se pot executa dintr-o gamă foarte largă de materiale, grupate în materiale
metalice şi nemetalice. Pentru alegerea materialului şi stabilirea tratamentului termic trebuie să
se ţină seama de: forţele care încarcǎ angrenajul, durata de funcţionare impusă angrenajului,
caracteristicile mecanice ale materialelor, tehnologia de execuţie adoptată, etc.
Având la bază clasificarea din schema de mai jos vor fi prezentate principalele materiale
utilizate pentru construcţia roţilor dinţate, tratamentul termic sau termochimic recomandat 56
precum şi caracteristicile mecanice pe care le dobândesc aceste materiale în urma
tratamentului. Materiale pentru roţi dinţate:
- nemetalice
- metalice: -fonte
-oteluri -de uz general
-turnate
-de imbunatatire
-de cementare
-calite superficial
-de nitrurare
Materialele plastice sunt recomandate pentru construcţia roţilor din industria textilă, de
produse electrocasnice şi de birou, de împachetare.
Insuşirile fizico-mecanice care au determinat utilizarea materialelor plastice în construcţia
roţilor sunt:
- funcţionare silenţioasă;
- rezistenţă ridicată la acţiunea agenţilor chimici şi atmosferici.
Funcţionarea silenţioasă este determinată de modulul de elasticitate mic, fapt ce permite o
deformare considerabilă a dintelui sub sarcină. Prin aceasta se realizează o bună compensare a
erorii pasului de bază şi a formei dinţilor.
Roţile dinţate din materiale plastice mai prezintă în plus următoarele avantaje:
- inerţie mecanică redusă la frânări bruşte;
- greutate specifică redusă;
- preţ de cost scăzut în cazul formelor complicate, acestea putând fi executate prin presare sau
prin injectare (la serii mari).
Materialele plastice utilizate mai des în construcţia roţilor dinţate sunt: textolitul, poliamidele,
policarbonaţii. Textolitul are proprietăţi antifricţiune ridicate. Rezistenţa la încovoiere este
comparabilă cu cea a fontei şi mai mică decăt a bronzului sau oţelului turnat.

Poliamidele sunt materiale termoplastice, utilizate tot mai mult ca urmare a proprietăţilor lor:
- rezistenţă ridicată la şocuri;
- elasticitate mare;
- coeficient de frecare redus
Se recomandă pentru roţi de dimensiuni mici care funcţionează cu şocuri mici şi la viteze
periferice reduse. Roţile se obţin de regulă prin injectarea materialului iar dacă sunt 57
aditivate cu grafit sau bisulfură de molibden pot funcţiona fǎrǎ ungere.
Materialele neferoase utilizate pentru construcţia roţilor sunt aliaje de aluminiu, bronzuri, alamă,
etc. Roţile executate din aceste materiale se caracteirizează prin:
- funcţionare silenţioasă;
- rezistenţă ridicată la gripare datorită proprietăţilor antifricţiune ale materialelor;
- rezistenţă ridicată la coroziune.
Utilizarea pe scară mare a acestor materiale este condiţionată de preţul ridicat si rezistenţa
mecanică scăzută. Din această cauză materialele neferoase se utilizează cu precădere la
roţile dinţate din industria de aparate şi mecanică fină precum şi pentru execuţia roţilor melcate.
Roţile melcate de dimensiuni mici se execută în întregime din bronz fosforos iar cele de
dimensiuni mari prin asamblarea coroanei dinţate executată din bronz pe un butuc cu disc din
oţel sau fontă.
Roţile din materiale neferoase se pot executa prin procedeele clasice de danturare pe maşini-
unelte cât şi prin turnare centrifugală sau sub presiune.
In multe situaţii aliajele neferoase se pot înlocui cu oţeluri obişnuite, nitrurate în băi cu sare.
Fontele se folosesc pentru construcţia roţilor dinţate de dimensiuni mari, încărcate cu forţe mici
şi care lucrează la viteze periferice mici. Se mai recomandă utilizarea acestora în transmisii
mecanice deschise sau pentru confecţionarea coroanei roţilor melcate de dimensiuni mari. Fonta
cenuşie cu grafit lamelar conferă angrenajului o funcţionare silenţioasă prin amortizarea
vibraţiilor şi a zgomotului. Fontele cu grafit nodular conferă proprietăţi antifricţiune. Rezistenţa
la uzură abrazivă se poate îmbunătăţi eficient şi prin adaosuri de (aliere cu) Ni, Cr, Mo, sau Cu.
Dantura roţilor din fontă şi din oţel turnat se poate obţine prin turnare directă sau prin prelucrare
mecanicǎ. Roţile obţinute prin turnare directă sunt mai rezistente la uzură abrazivǎ dar, din
cauza preciziei lor reduse, se utilizează la viteze periferice sub 2 m/s.
Oţelurile turnate se utilizează ca şi fontele pentru roţi de dimensiuni mari, slab solicitate .
Rezistenţa mecanică a acestora este mai mare decât cea a fontelor. Utilizarea lor mai este
impusă de formele constructive complicate ale roţilor. Roţile 58 confecţionate din oţel turnat
pot fi supuse unor tratamente de cementare şi nitrurare, călire cu flacărǎ sau prin inducţie.
Pentru danturile cementate, oţelul turnat trebuie să aibă conţinutul de carbon sub 0,25%.
Procedeele de obţinere a danturii sunt aceleaşi cu cele prezentate la roţile din fontă.
Oţelurile de uz general pentru construcţii sunt mai puţin recomandate datorită caracteristicilor
mecanice scăzute.
Rezistenţa acestor oţeluri depinde în mare masură de conţinutul lor de carbon. Se utilizeazǎ
pentru roţi dinţate slab solicitate, de dimensiuni mari şi care lucrează la viteze periferice mici.
Oţelurile cu cea mai largă utilizare în construcţia roţilor dinţate sunt oţelurile laminate (OL50,
OL60, OL70) sau forjate.
Din punctul de vedere al durităţii stratului superficial, oţelurile folosite pentru roţile dinţate se
clasifică în oţeluri moi ( HB  350) şi oţeluri dure (HB  350)
Oţelurile de îmbunătăţire (OLC35, OLC45, OLC50, OLC60, 40Cr10, 41MoCr11) se recomandă
pentru construcţia roţilor dinţate pentru cazurile în care cerinţele privind condiţiile
de rezistenţă la oboseală şi tenacitate sunt mari în raport cu rezistenţa la tracţiune a oţelului.
Imbunătăţirea este tratamentul termic format din călire urmată de revenire înaltă. Duritatea
obţinutǎ în urma îmbunătăţirii se situează sub 350 HB. Ca urmare a acestui fapt danturarea, ca
operaţie de prelucrare mecanică prin aşchiere, se realizează după îmbunătăţire. In cazul roţilor
de modul mare se poate executa o operaţie de degroşare înaintea îmbunătăţirii, lăsându-se un
adaos de circa 1 mm pe flancurile dinţilor, adaos care se îndepărtează după tratamentul termic.
Oţelurile de cementare (OLC15, OLC20, 18MoCrNi13, 13CrNi30) se utilizează pentru construcţia
roţilor dinţate pentru care se impune o comportare bună în exploatare atât pentru solicitarea
de încovoiere a dintelui cât mai ales pentru rezistenţa la contact pe flancuri. Cementarea constă
în îmbogăţirea stratului superficial în carbon. Se aplică oţelurilor aliate sau nealiate cu un
continut scăzut de carbon, 0,1…0,3%. După cementare urmează operaţia de călire prin care
duritatea stratului superficial ajunge la o duritate de HRC  60 Rezistenţa la oboseală prin
încovoiere creşte de până la 1,5 ori. Danturarea se execută înaintea cementării. După
cementare şi călire roţile se rectifică pentru a corecta erorile apărute ca urmare a deformaţiilor
termice remanente dezvoltate în timpul tratamentelor termochimice şi chimice. In cazul în care
se impune o prelucrare ulterioară prin aşchiere trebuie limitată creşterea durităţii miezului la
310 HB.
Oţelurile călite superficial sunt utlizate pentru construcţia roţilor pentru care se impune o
rezistenţă ridicată la oboseală prin încovoiere a dintelui dar şi o rezistenţă ridicată la presiunea
de contact pe flancurile dinţilor. Rezistenţa ridicată la încovoiere o asigură oţelurile cu un
conţinut de carbon de 0,3…0,45%. Se recomandă pentru roţile de dimensiuni mari pentru care
operaţia de rectificare după tratament este dificilă. Călirea superficială constă în încălzirea
rapidă a stratului superficial al dintelui urmată de răcirea acestuia în vederea obţinerii unei
structure martensitice. Călirea superficială se aplică dinţilor roţii după ce aceasta a fost supusă
tratamentului termic de îmbunătăţire. Prin cǎlire superficială se obţine o duritate a stratului
superficial de 45…48 HRC.
Prelucrarea mecanică a danturii se execută după îmbunătăţire. Deformaţiile termice apărute la
călire superficială sunt reduse, operaţia de rectificare a danturii nefiind necesară în
toate cazurile.
Se impune o atenţie deosebită călirii superficiale a danturilor de modul mic. Pentru acestea
zona de racordare de la baza dintelui nu se cǎleşte, fapt ce conduce la scăderea rezistenţei
la rupere prin încovoiere a dintelui .
Oţelurile de nitrurare se utilizează pentru construcţia roţilor pentru care se impune rezistenţă
mecanică ridicată pentru miez, flanc dar şi la uzură prin abraziune pe flancul dintelui. Se
recomandă, de asemenea, pentru roţi de dimensiuni mari pentru care rectificarea este dificilă în
cazul în care s-ar fi aplicat un tratament de cementare +călire. Se mai recomandă pentru roţile
dinţate cu dinţi curbi la care nu se poate executa rectificarea.
Nitrurarea este tratamentul termochimic de îmbogăţire cu azot a stratului superficial.
Nitrurarea nu conduce la apariţia de deformaţii în piese, nefiind necesară operaţia de rectificare
ulterioară. Nitrurarea se aplică roţilor dinţate îmbunătăţite şi cu dantura prelucrată la final.
Pentru nitrurare se recomandă oţelurile cu un conţinut ridicat de carbon (0,22…0,4 %) şi care
conţine elemente ce favorizează formarea nitriţilor, precum Aluminiul.
Nitrurarea se se poate executa în două moduri: nitrurarea dură în gaz şi nitrurarea moale în
baie de săruri.
Nitrurarea în gaz se poate aplica numai oţelurilor speciale de nitrurare, precum 38MoCrAl09. Se
recomandă ca tratament termochimic pentru roţile de dimensiuni mari, unicat, care nu se
pot rectifica. Nitrurarea în gaz constă în menţinerea roţii într-o atmosferă de azot (amoniacul,
NH3) la o temperatură de aproximativ 5000C o durată de eproximativ 100 ore. Se obţin
durităţi de până la 900-1200 HV.
Nitrurarea moale în baie de săruri se poate aplica atât oţelurilor de nitrurare cât şi altor oţeluri
carbon sau aliate. Se obţin roţi cu rezistenţă ridicată la uzură şi la Pitting.
Nitrurarea moale constă în introducerea pieselor într-un creuzet căptuşit cu tablă de titan în
care se află săruri topite într-un amestec de cianură de sodiu NaCN şi cianură de potasiu KCN.
Durata de menţinere este de 1…4 ore iar durităţile obţinute sunt de 350…5000 HV pentru
oţelurile carbon şi de 500…700HV pentru oţelurile aliate.
In concluzie se poate aprecia că prin cementare se obţine o capacitate maximă de încărcare a
angrenajelor iar prin nitrurare o rezistenţă ridicată la uzura prin abraziune. Oţelurile cementate,
călite şi de nitrurare se folosesc pentru construcţia roţilor puternic solicitate.

Forme principale de deteriorare a danturii roţilor dinţate

Principalele cauze ale ieşirii din funcţiune a angrenajelor se pot grupa în două categorii
importante: ruperea dinţilor şi deteriorarea flancului dinţilor. Fiecare dintre aceste cauze are la
bază proiectarea şi exploatarea necorespunzătoare a angrenajului sau aplicarea incorectă a
tehnologiei de fabricaţie şi tratament a roţilor dinţate. Solicitările mecanice importante care
conduc la deteriorarea danturii sunt solicitarea de încovoiere a dintelui şi solicitarea la
presiunea de contact a flancului dintelui.
Cunoscând cauzele principale de deteriorare a danturii se poate proceda la efectuarea unui
calcul corect de rezistenţă al angrenajelor. Calculul de rezistenţă al angrenajelor constă în
determinarea dimensiunilor minime, a toleranţelor şi condiţiilor de ungere a angrenajelor la
care nu are loc niciunul din formele de deteriorare amintite. In funcţionarea corectă şi pe
durata de timp proiectată a angreanajelor este important să se cunoască şi modul în care alte
organe de maşini pot influenţa performanţele acestora, ca de exemplu: uzura lagărelor,
defecţiuni ale cuplajelor elastice, deformaţii mari ale arborilor încărcaţi nesimetric.
Ruperea dinţilor este forma cea mai gravă de deteriorare a danturii, atât prin scoaterea
imediată din funcţionare a angrenajului cât şi prin posibilitatea distrugerii altor organe de
maşini din componenţa transmisiei.
Ruperea statică a dinţilor se datorează acţiunii unor suprasarcini sau existenţei unor erori de
montaj. Tensiunile de încovoiere dezvoltate la baza dintelui provoacă ruperea fragilă a
dinţilor la roţile cu duritate mare sau o rupere tenace prin deformare plastică la roţile cu
durităţi mici şi mijlocii. In general, ruperea statică nu se consideră a fi efectul unei erori de
proiectare. In cazul în care se pot estima vârfurile de sarcină sau mărimea şocurilor se pot face
calcule preliminare de verificare, considerând că suprasarcina acţionează static.
Ruperea parţială a dinţilor se datorează unor erori de execuţie, montaj sau deformărilor mari
ale arborilor elastici, încărcaţi nesimetric. In situţia în care axele celor două roţi ale angrenajului
nu mai sunt paralele datorită deformaţiilor arborilor, dinţii aflaţi în contact nu mai sunt încărcaţi
uniform în lungul acestora.
Ruperea parţialǎ a dinţilor se mai poate produce şi la intrarea progresivă în angrenare a dinţilor
roţilor cu dinţi înclinaţi. Pentru evitarea ruperii parţiale se impune o execuţie îngrijită a roţilor,
un montaj corect şi o verificare a rigidităţii arborilor pe care sunt montate roţile.
Ruperea prin oboseală se manifestă prin apariţia, la baza dintelui, pe partea fibrelor întinse, a
unor microfisuri de oboseală.
Acestea se dezvoltă în timp şi slăbesc secţiunea transversală a dintelui, provocând ruperea
acestora. Apariţia acestor fisuri au drept cauze variaţia ciclicǎ a tensiunilor maxime de
încovoiere F care determină oboseala materialului şi duce la apariţia unei fisuri. Fisura apare
în zona de racordare a dintelui la corpul roţii unde este localizat un puternic concentrator de
tensiuni. Ruperea prin oboseală este principala cauză de distrugere a roţilor dinţate
cu flancurile dinţilor durificaţi superficial ( HB  350). Pentru creşterea rezistenţei la oboseală a
dinţilor se recomandă:
- mărirea modulului dinţilor care are ca efect mărirea lăţimii secţiunii din încastrare a dintelui;
- creşterea razei de racordare de la piciorul dintelui în vederea micşorării efectului
concentratorului de tensiuni;
- corijări de profil pozitive cât mai mari, corijǎri care au ca effect mărirea grosimii dintelui la
bază.
Deteriorarea flancurilor active ale dinţilor se manifestă la roţile executate din materiale cu
durităţi superficiale mici sau medii. Condiţiile de funcţionare ale angrenajului (ungere,
încărcare, viteză) determină forma sub care se manifestă deteriorarea flancurilor active ale
dinţilor.
Pittingul (ciupirea) este principala cauză de ieşire din uz a angrenajelor cu roţi executate din
materiale cu duritate mică sau medie (oţelurile de îmbunatăţire, HB  350). Se manifestă ca
efect al oboselii de contact al stratului superficial, prin apariţia unor mici fisuri iniţiale. Acestea
sunt determinate de tensiunile tangenţiale superficiale, produse de forţa normală pe dinte şi de
forţa de frecare. Asupra formării ciupiturilor o influenţă deosebită o are şi acţiunea
lubrifiantului. Mecanismul de iniţiere şi producere a ciupiturilor este prezentat în continuare. La
contactul dintre flancurile a doi dinţi conjugaţi, sub acţiunea forţei normale şi de frecare, se
dezvoltă o stare complexă de tensiuni normale şi tangenţiale de contact. După un număr mare
de cicluri de solicitare, peste 104 cicluri, variaţia ciclică a tensiunilor de contact determină
apariţia primelor semne de oboseală pe flancuri, concretizate prin microfisuri de oboseală. In
aceste microfisuri pătrunde uleiul (lubrifiant) care este presat de către dintele roţii conjugate. In
zona fisurii apare o presiune hidrostatică mare care provoacă desprinderea de mici bucăţi de
material, lăsând în urmă mici ciupituri pe flancuri. Aceste ciupituri influenţează în mod negativ
funcţionarea angrenajului.
Prin modificarea geometriei flancului dintelui se realizează o repartiţie neuniformă a sarcinii pe
lungimea liniei de contact dintre dinţii aflaţi în contact.
Ciupiturile apar mai întâi pe flancurile pinionului datorită numărului mai mare de cicluri de
funcţionare (turaţie mai mare) cât şi razelor de curbură ale flancului mai mici (tensiuni de
contact mai mari). Sunt distribuite cu precădere în zona cilindrilor de rostogolire. Dacă
ciupiturile iniţiale nu progresează ca număr şi mărime, pittingul nu constituie un pericol pentru
scoaterea din uz a angrenajului. Pericolul apare dacǎ viteza de formare a acestora este
constantă sau progresivă. Preintâmpinarea apariţiei ciupiturilor se poate realiza limitând încă
din proiectare tensiunile maxime de contact la valori admisibile precum şi efectuarea unui rodaj
al roţilor, unde este posibil, înainte de punerea în exploatare a acestora.
Griparea este o formă de distrugere a flancurilor dinţilor prin uzare de aderenţă. Griparea poate
fi atermică în cazul angrenajelor puternic încărcate care funcţionează la viteze mici şi mijlocii
sau termică la angrenajele rapide şi puternic încărcate.
Griparea este favorizată de o ungere insuficientă, vâscozitate necorespunzătoare a
lubrifiantului, rugozitate mare a flancurilor active ale dinţilor, viteze de alunecare mari, abateri
importante de pas şi de profil, deformaţii elastice mari ale arborilor.
Mecanismul de producere a gripării este următorul: în momentul în care forţele mari din
angrenaj sparg pelicula de lubrifiant dintre dinţi, distanţele dintre acestea sunt comparabile
cu distanţele de interacţiune atomicǎ. Intre suprafeţele celor doi dinţi apar microsuduri care se
rup (smulg) la ieşirea din angrenare a dinţilor şi se refac de fiecare dată când dinţii ajung iar în
contact şi gǎsesc condiţii favorizante. Punctele de sudură astfel formate produc urme adânci pe
suprafeţele flancurilor dinţilor conjugaţi, orientate în direcţia alunecarii. Aceste urme, sub
forma unor rizuri, poartǎ numele de benzi de gripare. Efectul gripării asupra funcţionării
angrenajului constă în apariţia unor concentrări locale mari de sarcină şi a unor deformaţii
termice mari care pot anula jocul dintre dinţi. In acest caz se poate produce blocarea
angrenajului.
Pentru evitarea gripării, pe lângă mǎsurile de îndepărtare a condiţiilor favorizante enumerate
mai sus, se mai recomandǎ folosirea de roţi cu durităţi diferite, la care rodajul se realizează
în condiţii foarte bune.
Uzarea abrazivǎ este procesul mecanic de îndepărtare a unor particole fine de pe flancul
dintelui. Cauzele care provoacǎ acest fenomen sunt: existenţa unor particole abrazive între
suprafeţele aflate în contact provenite din procesul de gripare, din atmosferă la transmisiile
deschise; vâscozitatea prea micǎ a lubrifiantului şi viteza de alunecare mică nu permit formarea
unui film portant de lubrifiant între dinţi, în special la transmisiile închise.
Uzura abrazivă este foarte periculoasă la roţi cu straturi superficiale dure unde, în urma
îndepărtării prin uzură abrazivǎ a stratului superficial dur, capacitatea portantǎ a roţii scade
foarte mult. Uzura abrazivă constituie forma principală de distrugere a flancurilor active ale
dinţilor la transmisiile deschise.
Limitarea uzurii abrazive se poate realiza prin îmbunătăţirea condiţiilor de ungere (vâscozitate
corespunzătoare a uleiului, filtrarea acestuia) şi a sistemului de etanşare.
Exfolierea stratului superficial al dinţilor se manifestă prin desprinderea stratului dur de pe
miezul moale al dintelui. Cauza care produce această formă de deteriorare a flancului activ al
dintelui constă în efectuarea unui tratament termic de durificare superficială (călire superficială,
cementare, nitrurare) necorespunzător. Mecanismul exfolierii constă în apariţia unor
microfisuri de oboseală a materialului la graniţa dintre stratul superficial şi cel de bază, ca
urmare a acţiunii ciclice a tensiunilor normale şi tangenţiale de cotact, după un număr mare de
cicluri.
Evitarea exfolierii stratului superficial presupune eliminarea cauzelor care o produc şi care au
fost menţionate mai sus.
Curgerea plasticǎ a materialului constă în deformarea plastică a materialelor dinţilor. Cauzele
care provoacă curgerea plasticǎ sunt: forţe de frecare mari, sarcini mari la viteză redusă,
ungere insuficientă, duritatea mică a flancurilor dintelui.
Curgerea plasticǎ se manifestă prin apariţia în zona cilindrului de rostogolire a unor adâncituri
pe dinţii roţii conducătoare, proeminenţe pe dinţii roţii conduse. Evitarea acestei forme de
deteriorare a flancului dintelui impune utilizarea unor materiale cu durităţi ridicate precum şi o
ungere corespunzătoare.
Ca forme de deteriorare a flancului activ al dintelui se mai pot aminti: strivirea flancului, fisuri
pe flanc, coroziune de contact.
Analizând cauzele ieşirii din funcţionare a angrenajelor se poate concluziona:
- sub acţiunea încărcărilor dintele este supus solicitării de încovoiere pulsatorie la baza sa şi de
presiune pulsatorie de contact pe flanc, ca solicitări principale;
- comportarea angrenajelor este influenţată de asemenea de factori care concură la limitarea
duratei de funcţionare. Aceştia sunt: vâscozitatea lubrifiantului, viteza perifericǎ, schema
cinematicǎ din care face parte angrenajul, caracteristicile mecanice ale materialului roţii, etc.
Pentru calculul de rezistenţă al angrenajelor se recomandă metoda ISO, metodă care ia în
considerare un număr mare de factori ce condiţionează comportarea angrenajelor la solicitările
de încovoiere şi contact şi are la bază rezultatele multor determinări experimentale.