Partea II-a-TET

1. Vapori. Diagrama p-v pentru vapori. Titlul vaporilor saturaţi umezi. Diagrama T-s
pentru o substanţă pură.
Vaporii sunt gaze reale aflate în stări din apropierea fazei lichide sau în domeniul
transformării de fază. Vaporii nu pot fi consideraţi gaze perfecte deoarece, la substanţele aflate în
această stare, nu mai pot fi neglijate forţele de coeziune moleculare şi nici volumul propriu
ocupat de molecule, în raport cu volumul total ocupat de gaz.

În diagrama v p  , din figura 5.5, este reprezentat procesul de vaporizare la presiune

constantă, prin transformarea A-B-C-D-E. Porţiunea A-B corespunde încălzirii lichidului până la
starea de saturaţie; porţiunea B-C-D corespunde vaporizării lichidului până când se obţin vapori
saturaţi uscaţi; porţiunea D E corespunde supraîncălzirii vaporilor.

Titlul vaporilor saturaţi umezi

În timpul vaporizării izobar – izoterme a unui sistem monocomponent, pe măsură ce sistemul
primeşte căldură din exterior, vaporii saturaţi umezi conţin o cantitate din ce în ce mai mare de
vapori saturaţi uscaţi şi din ce în ce mai mică de lichid saturat.
Titlul vaporilor saturaţi umezi este fracţia masică de vapori saturaţi uscaţi, aflaţi în
amestecul de vapori şi lichid la saturaţie.

- mv este masa vaporilor saturaţi uscaţi; ml masa lichidului saturat; m masa

vaporilor saturaţi umezi.
Volumul total al vaporilor saturaţi umezi se compune din volumul de lichid şi
volumul de vapori:

Diagrama T  s are acelaşi aspect general pentru orice substanţă pură (fig.5.7). Curba S  K
 L  cr G reprezintă ansamblul curbelor limită ale schimbărilor de fază care împart diagrama
în zone care caracterizează fie o singură fază, fie un amestec bifazic. Curba S  K este locul
geometric al punctelor care corespund stărilor la care începe procesul de topire.

2. Transformări termodinamice de stare ale vaporilor

a) Transformarea izocoră
Se realizează la încălzirea sau răcirea unor vapori într-un recipient rigid închis (de exemplu
un generator de vapori de apă, când consumul este nul).
b) Transformarea izobară

Încălzirea, vaporizarea şi supraîncălzirea sau răcirea şi condensarea vaporilor care circulă

printr-un schimbător de căldură sau printr-o conductă, atunci când căderea de presiune este foarte
mică, sunt cazuri ce pot fi asimilate cu un proces izobar.

c) Transformarea izotermă
Această transformare este dificil de realizat în practică. În zona vaporilor saturaţi umezi,
transformarea izotermă se confundă cu izobara şi ca urmare, în acest domeniu, valorile pentru
v,h,s precum şi schimbul de căldură şi lucru mecanic, se determină la fel ca în cazul transformării
izobare.

d) Transformarea adiabată
În diagrama h-s din figura 5.15 este reprezentată transformarea adiabată reversibilă care
este izentropă (s1=s2). Orice transformare care se produce rapid, astfel încât nu are loc schimb
de căldură cu mediul exterior, poate fi considerate adiabată.
 3. Laminarea gazelor şi a vaporilor de apă
a) Laminarea gazelor; efectul Joule-Thomson
Când un gaz aflat la presiune mare pătrunde, printr-un orificiu, într-un domeniu cu
presiune mai mică, are loc o laminare, care este un proces ireversibil şi este însoţit de anumite
efecte termice.
Laminarea este un proces izentalpic (în care entalpia se menţine constantă). Se defineşte
coeficientul Joule - Thomson, μ :

Relaţia exprimă efectul diferenţial Joule – Thomson al laminării.

b) Laminarea vaporilor de apă

Laminarea este un proces ireversibil în care scade presiunea, iar entalpia se menţine
constantă.
Efectul Joule-Thomson se referă la variaţia temperaturii şi anume, la scăderea presiunii,
temperatura scade, creşte sau rămâne aceeaşi, funcţie de starea iniţială şi finală a gazului în
timpul laminării
 4. Aerul umed (noţiuni generale, caracteristici termodinamice).
Aerul atmosferic, denumit şi aer umed, este un amestec format din mai multe gaze (în
concentraţii practic constante) şi o cantitate de apă, care variază în funcţie de condiţiile
atmosferice momentane. Apa conţinută în aer poate fi sub formă gazoasă
(vapori), lichidă (ceaţă) şi solidă (zăpadă).
În procesele industriale, când se foloseşte aer umed, presiunea de lucru este presiunea
atmosferică. Dacă se consideră că aerul umed respectă legile gazului perfect şi pe cele ale
amestecurilor de gaze, atunci, conform legii lui Dalton, se scrie:

În funcţie de relaţia dintre aceste presiuni, aerul umed se poate găsi în următoarele stări:
- aer umed nesaturat cu pv p s (T), care conţine apă numai sub formă de vapori supraîncălziţi;
-aer umed saturat, cu condens în stare lichidă ( t >0,01 C⸰) , care conţine vapori de apă saturaţi,
cu presiunea p v  p s T şi apă în stare lichidă;
- aer umed saturat, cu condens în stare solidă ( t  , 0,01 C⸰) care conţine vapori de apă saturaţi
şi gheaţă.

a) Umiditatea absolută, x, reprezintă raportul dintre masa de vapori de apă şi masa de aer
uscat, care compun aerul umed:

b) Umiditatea relativă,  , este raportul dintre cantitatea de vapori existentă în aer şi

cantitatea maximă de vapori de apă pe care ar putea să o conţină aerul, în aceleaşi condiţii
de presiune totală p şi de temperature.

c) Densitatea aerului umed, ρ , măsurată în (kg aer umed/m3 aer umed), se deduce pe baza
legii conservării masei:

d) Entalpia aerului umed reprezintă entalpia amestecului de  1+x kg de aer umed; ea

se compune din entalpia unui kg de aer uscat şi cea a x kg de vapori:

e) Temperatura de rouă, r t , este temperatura până la care trebuie răcit aerul umed, la
presiune totală şi umiditate absolute constantă ( p  const .; x  const . ), pentru ca el să
devină saturat.

f) Temperatura termometrului uscat, t , este temperatura măsurată cu un termometru

obişnuit.
 g) Temperatura termometrului umed, umt , este cea indicată de un termometru obişnuit, care
are bulbul termometric înfăşurat întrun fitil, umezit permanent cu apă.

h) Presiunea parţială a vaporilor de apă, pv , din aerul umed, aflat la o anumită stare
termodinamică, poate fi determinată din tabele de vapori de apă saturaţi, la temperatura
de rouă, tr .

i) Presiunea parţială a vaporilor de apă saturaţi, pv s , se află din tabele de vapori de

apă saturaţi, la temperatura t a aerului umed.

5. Combustibili (clasificare, compoziţie, putere calorică).

Combustibilii sunt substanţe care ard, dezvoltând caldură; conţin elementele combustibile
carbon, hidrogen şi sulf. Un combustibil trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi anume, să
se poată obţine uşor din natură, să nu fie toxic, să fie ieftin şi în cantităţi suficiente, astfel încât
costul căldurii obţinute să fie competitiv, la momentul respectiv, pe piaţa de energie.
Clasificarea combustibililor se poate face după numeroase criterii, printre care:
a) starea de agregare - solizi (cărbune, lemn), lichizi (produse petroliere) şi gazoşi (gaze naturale,
gaze de sondă);
b) provenienţă - naturali (lemn, cărbune, petrol, gaze naturale, gaze de sondă); artificiali,
proveniţi dintr-un proces industrial de prelucrare (motorină, benzină, hydrogen

Compoziţia combustibililor precizează cantităţile de elemente care iau parte la ardere şi cele
care nu iau parte la acest proces.
a) Pentru combustibilii solizi şi lichizi, dar şi pentru cei gazoşi, compoziţia masică este
exprimată prin relaţia:

b) Combustibilii gazoşi sunt caracterizaţi frecvent prin compoziţia volumetrică şi ca urmare, se

scrie:
c) Pentru combustibilii petrolieri lichizi, fracţia de carbon şi fracţia de hidrogen se pot calcula cu
relaţiile:

Puterea calorică este căldura dezvoltată prin arderea completă, cu aerul minim necesar, a
unităţii de cantitate de combustibil. Unităţile de măsură pentru puterea calorică sunt J/kg; J/kmol;
J/mN . Relaţiile de legătură dintre puterile calorice, exprimate în diferite unităţi de măsură, sunt:

Funcţie de starea de agregare a apei, rezultate în urma arderii, deosebim:

-putere calorică superioară Hs - atunci când vaporii de apă, conţinuţi de gazele de ardere, sunt
evacuaţi în stare lichidă , deci cedează în spaţiul de ardere căldura latentă de condensare;

- putere calorică inferioară Hi - caz în care gazele de ardere sunt

evacuate având vaporii de apă în stare gazoasă.

6. Bilanţul material al arderii complete, cu un exces de aer α >1 , în cazul unui

combustibil a cărui compoziţie masică este cunoscută (Reacţiile chimice de ardere;
Ecuaţia de bilanţ material; Determinarea cantităţii de aer necesar arderii complete).

a) Reacţiile chimice de ardere

Pentru elementele combustibile carbon, hidrogen şi sulf, ecuaţiile chimice de ardere completă
sunt:
b) Ecuaţia de bilanţ material
Pentru o masă kg1  m de combustibil, ecuaţia de conservare a masei are forma:

Schema bilanţului material al arderii complete, cu 1 α  .

c) Determinarea cantităţii de aer necesar arderii complete

Pentru un combustibil care are componenţii carbon, hidrogen şi sulf în proporţiile gC g H g S,

folosind relaţiile (7.2.1)…(7.2.3), se calculează oxigenul minim molar necesar arderii complete,
măsurat în (kmol O2 /kg combustibil):

Aerul conţine 21% oxigen şi ca urmare, numărul de kilomoli de aer minim necesar arderii
complete (kmol aer/kg combustibil) se află din relaţia:

Volumul minim de aer (mN3 aer/kgcombustibil) este:

Dacă se ţine seama de umiditatea absolută x a aerului, exprimată în g/kg aer uscat, volumul de
aer umed (mN3aer/kgcombustibil) se obţine astfel:

Masa de aer minim necesar arderii complete(kg aer/kg comb.) are expresia:

Pentru asigurarea unui proces complet de ardere a combustibilului, în spaţiul de ardere se

introduce o cantitate de aer mai mare decât cea minim necesară. Coeficientul de exces de aer, α ,
este raportul dintre cantitatea de aer introdusă în procesul de ardere şi cantitatea de aer minim
necesară arderii complete:

Ca urmare, cantitatea efectivă de aer, măsurată în (kg aer/kg comb.), este:

7. Bilanţul material al arderii complete, cu un exces de aer α >1, în cazul unui

combustibil a cărui compoziţie masică este cunoscută. (Reacţiile chimice de ardere;
Ecuaţia de bilanţ material; Cantitatea şi compoziţia gazelor de ardere)
 a) Reacţiile chimice de ardere
Pentru elementele combustibile carbon, hidrogen şi sulf, ecuaţiile chimice de ardere completă
sunt:

b) Ecuaţia de bilanţ material

Pentru o masă kg1  m de combustibil, ecuaţia de conservare a masei are forma:
 Schema bilanţului material al arderii complete, cu 1 α  .

d) Cantitatea şi compoziţia gazelor de ardere

În urma arderii complete, cu exces de aer 1> α , rezultă dioxid de carbon, dioxid de sulf,
vapori de apă, azot şi oxigen (deoarece s-a introdus mai mult aer decât era teoretic necesar).
Numărul de kilomoli de gaze de ardere, cu unitatea de măsură (kmol gaze de ardere/kg
combustibil), se exprimă astfel:

iar pentru masa gazelor de ardere, măsurată în (kg gaze de ardere/kg combustibil), se aplică
relaţia:

8. Bilanţul termoenergetic al arderii.

a)Ecuaţia de bilanţ temoenergetic
Ecuaţia de bilanţ temoenergetic al arderii unei mase m=1 kg de combustibil, în care termenii
sunt exprimaţi în (kJ/kg combustibil) sau (kJ/ N m3 combustibil), are următoarea formă:

Schema bilanţului termoenergetic al arderii complete.

b)Diagrama h-t a gazelor de ardere

 Diagrama h-t a gazelor de ardere se obţine prin reprezentarea variaţiei entalpiei gazelor de
ardere cu temperatura. Pentru trasarea ei se admit următoarele ipoteze: arderea este complete
decurge izobar, într-o incintă izolată temic faţă de exterior (incintă adiabată), se neglijează
disipările de căldură, se neglijează entalpia aerului şi a combustibilului la admisia în spaţiul de
ardere, se arde o unitate de cantitate de combustibil.

c)Temperatura teoretică şi reală de ardere

Prin definiţie, temperatura teoretică de ardere este temperatura maximă pe care o ating gazele
rezultate din ardere, atunci când arderea este completă, se desfăşoară cu aerul minim necesar, α
1, şi nu au loc disipări de căldură.

d) Temperatura de rouă a gazelor de ardere,t r,ga , reprezintă temperatura de saturaţie

corespunzătoare presiunii parţiale a vaporilor de apă din gazele de ardere pH2O , dată de relaţia:

9. Controlul arderii.
Realizarea unui proces de ardere corect înseamnă că arderea să fie completă, gazele de ardere
să nu conţină monoxid de carbon, ( CO ), particule de carbon (funingine) sau alte elemente
combustibile nearse şi să se admită în proces o cantitate de aer corespunzătoare arderii complete.
Dacă se introduce aer în cantitate mare, probabilitatea obţinerii unei arderi complete creşte,
dar se măresc debitul volumic de aer şi cel de gaze de ardere. Ca urmare, creşte consumul de
energie electrică, necesar funcţionării motoarelor electrice care antrenea-ză ventilatoarele.În plus,
cresc disipările de căldură prin gazele de ardere evacuate. Dacă aerul introdus nu este suficient,
gazele de ardere conţin substanţe nearse, cu grad ridicat de toxicitate şi cresc disipările de
căldură din cauza arderii incomplete.
 Factorii care influenţează o ardere corectă sunt:
- natura combustibilului;
- calitatea instalaţiei de ardere;
- modul de operare şi regimul procesului;
- cerinţele utilizatorului de căldură.

Cu un analizor de gaze se determină compoziţia volumică a gazelor de ardere uscate

(vaporii de apă se condensează pe traseul dintre priza de prelevare şi analizor şi sunt reţinuţi de
filtre).

Controlul grafic – experimental constă în construirea unei diagrame, denumită triunghiul

Ostwald, printr-o metodologie specifică, bazată pe calculul arderii combustibilului utilizat. Din
diagrama triunghiulară a arderii, cunoscând pe caleexperimentală fracţiile volumice a doi dintre
componenţii gazelor de ardere ( CO2 ,CO;O2 ), se pot determina coeficientul de exces de aer  şi
fracţia volumică a celui de al treilea component al gazelor de ardere.

Controlul analitic – experimental se bazează, de asemenea, pe rezultatele obţinute cu un

analizor de gaze de ardere după care, prin aplicarea unor relaţii de calcul, se obţine valoarea
coeficientului de exces de aer α , în momentul efectuării verificării