TEMA 10.

MANAGEMENTUL PREGĂTIRII PRODUCŢIEI

1. Pregătirea fabricării noilor produse: noţiuni, sarcini, importanţa;
2. Proiectarea produselor (pregătirea constructivă)
3. Pregătirea tehnologică a producţiei;
4. Executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi seriei zero
5. Pregătirea materială şi organizatorică a fabricaţiei noilor produse
 6. Planificarea pregătirii producţiei

1. Planificarea operativă de producere: definiţii, funcţiile şi sarcinile

O componentă de bază a planificării interne a întreprinderii o constituie planificarea operativă de
producere. Ea conţine şi adânceşte conţinutul planurilor elaborate prin planificarea tehnico-economică curentă
şi reprezintă un factor important în conducerea şi organizarea întreprinderii industriale.
Între planificarea tehnico-economică şi programarea producţiei există strânse legături.
Planificarea operativă de producţie constă într-un ansamblu de activităţi prin care se indică
cantitatea de produse sau servicii ce se cer a fi executate într-o perioadă de timp în anumite condiţii de
ritmicitate, calitate şi cheltuieli de muncă. Ea constă în defalcarea planului anual de producţie al întreprinderii
pe verigi structurale elementare (secţii, ateliere, locuri de muncă, şi pe perioade scurte de timp (luni, decade,
zile, schimburi, ore), lansarea în fabricaţie a produselor, urmărirea şi controlul îndeplinirii obiectivelor
planificate în condiţiile utilizării cât mai eficiente a resurselor de producţie.

Planificarea de
perspectivă
Planificarea tehnico-
economică
Planificarea curentă Secţiunile planului
Planificarea
întreprinderii
Fundamentarea variantelor de plan

Programarea Programe
producţiei de producţie
Fig. 1. Corelaţia planificare-programare.

Planificarea operativă cuprinde toate domeniile şi laturile activităţii întreprinderii: producţie,

aprovizionare, desfacere, dezvoltare, personal etc., Planificarea operativă a producţiei este o componentă a
sistemului conducerii operative, care are următoarele funcţii:
1. Funcţia de informare - se referă la fluxul de informaţii ce se stabileşte între compartimentul de
programare, lansare şi urmărire a producţiei (PLUP) şi celelalte compartimente din întreprindere. Astfel,
pentru realizarea acţiunilor sale, compartimentul de PLUP primeşte de la compartimentul de pregătire a
fabricaţiei informaţii referitoare la structura articolelor ce trebuie executate etc.,
2. Funcţia de fundamentare a normativelor necesare repartizării în timp şi în spaţiu a sarcinilor
de producţie. Include probleme de stabilire a ritmurilor de fabricaţie, de calcul a duratei ciclurilor de
fabricaţie etc.
3. Funcţia de elaborare a programelor de producţie - include problemele referitoare la
desfăşurarea sarcinilor de producţie din programul anual al întreprinderii pe perioade scurte de timp şi pe
verigi de producţie.
4. Funcţia de urmărire şi reglare operativă a producţiei - se bazează pe efectuarea unui control
sistematic, ce dă posibilitatea de a descoperi la timp cauzele care generează abateri de la desfăşurarea normală
a procesului de producţie.
Planificarea operativă de producere permite soluţionarea următoarele sarcini:
1. Asigură ritmicitatea desfăşurării procesului de producţie.
2. Asigură folosirea deplină şi eficientă a forţei de muncă, utilajelor, suprafeţelor de producţie.
1
3. Asigură realizarea celei mai scurte durate a ciclului de fabricaţie a produselor.
4. Asigură cheltuieli de producţie minime şi o calitate superioară a produselor.

2. Metode de conducere operativă a producţiei

În practica unităţilor industriale, se folosesc diferite metode de planificare operativă şi de reglare a
producţiei, fiecare din ele fiind nevoite să corespundă condiţiilor reale de producţie. De aceea transpunerea
mecanică chiar a sistemelor avansate fără a lua în consideraţie condiţiile de producţie reale pot duce la eşec.
Pot fi evidenţiate următoarele metode:
1. Metoda după comandă. Se utilizează mai ales în producţia de unicate. Planificarea lucrărilor se
efectuează într-o anumită succesiune atât în timp, cât şi în spaţiu sub forma unor grafice în reţea. Fiecărei
subdiviziuni i se stabilesc comenzile de executat şi termenele de livrare.
Ca unitate de planificare şi evidenţă se ia comanda pentru executarea unuia sau a câtorva produse.
Drept dezavantaj al acestei metode poate fi menţionată încărcarea neuniformă a utilajului şi staţionarea
subansamblelor executate în aşteptarea prelucrării de mai departe.
2. După numărul de seturi. Se bazează pe elaborarea în fiecare subdiviziune a întreprinderii (secţie,
sector) a unui set de subansamble. Ca unitate de planificare şi evidenţă se ia un set de detalii, subansamble,
executate în fiecare secţie pentru un produs finit.
Dezavantajul acestei metode este determinat de diferenţa în durata ciclurilor de producţie şi a
manoperei pentru executarea detaliilor ce se includ în set. Datorită acestor momente apare un volum mare de
producţie neterminată sau stocuri de producţie supranormă.
Se utilizează pentru tipul de producţie în masă şi în serie mare.
3. Planificarea după detalii. În practică sunt cunoscute două variante:
- pentru depozit
- după graficul de mişcare a detaliilor.
Esenţa primei constă în menţionarea stocurilor depozitate la nivelul completării normative a detaliilor, ce
garantează asigurarea neîntreruptă a lucrărilor de asamblare.
A doua ia în consideraţie perioada de prelucrare şi de livrare a detaliilor la secţia de asamblare. În
calitate de unitate de planificare şi evidenţă se ia detaliul sau subansamblul.
4. Metoda de programare continuă a producţiei (MPCP).
Poate fi utilizată în oricare întreprindere industrială indiferent de specificul procesului tehnologic,
mărimea şi natura sistemului de producţie. Însă cele mai favorabile condiţii de aplicare le oferă întreprinderile
mici şi mijlocii, care execută produse într-un nomenclator relativ restrâns şi stabil în timp.
Unitatea de programare, lansare şi urmărire a producţiei, în cazul aplicării MPCP, o constituie
“completul-zi”, adică cantitatea zilnică de piese într-o structură determinată, necesar fabricării produsului
finit.
5. Metoda J.I.T. Rădăcinile sistemului “just în timp” (J.I.T.) au rezultat din mediul japonez, datorită
lipsei de resurse naturale şi a spaţiului. Japonezii cred că depozitarea inventarului înseamnă spaţii pierdute şi
limitarea materialelor disponibile.
Este necesar a produce părţi exacte de calitate, la timp, care vor asigura procesele următoare.
Obiectivele J.I.T. sunt îmbunătăţirea profiturilor şi returnarea investiţiilor cu costuri reduse, reducerea
inventarului şi îmbunătăţirea calităţii.
Metoda este tipică pentru producţia în masă.
6. Sistemul kanban reprezintă un sub sistem al J.I.T.
În acest sistem numai linia finală de asamblare primeşte un program de la compartimentul de
expediere, acest program fiind aproximativ acelaşi de la o zi la alta.
Toate celelalte centre de producţie operaţionale şi furnizorii primesc ordine de fabricaţie (kanban-
cards).

3. Componentele activităţii de programare a producţiei

Programarea producţiei este o activitate complexă, cuprinzând mai multe etape şi faze:
I. Programarea propriu-zisă a producţiei:
a) elaborarea programului de producţie calendaristic.
b) elaborarea programului de producţie pe secţii.
c) programarea în cadrul secţiilor de producţie.
2
II. Lansarea în fabricaţie:
a) Elaborarea documentaţiei de lansare;
b) Repartizarea pe secţii a documentaţiei de lansare;
III. Urmărirea şi controlul cantitativ al îndeplinirii programului de producţie:
a) urmărirea şi controlul realizării ritmice a programului operativ de producţie;
b) actualizarea programelor;
Toate aceste etape au obiective distincte, însă există, atât din punct de vedere al sistemului informaţional, cît şi
al celui decizional, o strânsă interdependenţă.

Comenzi
Comenzi executate
Programare Lansare Execuţia

Urmărire

Fig. 2.Interdependenţa între etapele programării producţiei

7.4. Programarea propriu-zisă

Făcând abstracţie de condiţiile fiecărei întreprinderi, planificarea operativă de producere în prima sa
etapă conţine, în cele mai multe cazuri, trei faze:
În prima fază se efectuează o planificare calendaristică a producţiei, în care sarcinile din programul de
producţie anual al întreprinderii se defalchează pe luni, în concordanţă cu capacitatea de producţie a
subunităţii conducătoare şi cu termenele de livrare ale produselor. Această desfăşurare se concretizează sub
forma unui program coordonator.
Pentru elaborarea acestui plan trebuie satisfăcute anumite cerinţe de ordin economic şi organizatoric:
- asigurarea beneficiarilor cu produsele întreprinderii în cantităţile şi termenele prevăzute în contractele
încheiate.
- crearea premiselor pentru folosirea deplină a capacităţilor de producţie, resurselor umane, materiale şi
financiare, îndeplinirea nivelului de indicatori de costuri, profit, rentabilitate.
Elaborarea programelor de producţie în timp
şi spaţiu

Programarea propriu-zisă
Programarea în cadrul verigilor de producţie

Elaborarea documentaţiei de lansare

Programarea
Lansarea în fabricaţie
producţiei Repartizarea documentaţiei pe verigi

Urmărirea realizării programelor

Urmărirea şi controlul realizării
programelor
Actualizarea programelor

Fig. 3. Etapele şi fazele programării produsului

A doua fază efectuează defalcarea sarcinilor din programul de producţie coordonator pe subunităţi de
producţie în raport cu capacităţile de producţie existente şi de relaţiile tehnologice dintre subunităţile
producţiei.

3
 Această repartizare se realizează diferit în funcţie de forma de specializare a atelierelor şi secţiilor de
producţie.
În cazul subunităţilor de producţie specializate pe obiecte, fiecărei subdiviziuni i se stabilesc prin
defalcarea sarcinilor din programul de producţie coordonator, cantităţile de produse finite ce trebuie executate
într-o lună şi termenele de livrare la depozitul de produse.
Dacă subunităţile de producţie au o specializare tehnologică, fiind dependente una de alta ca furnizoare
şi beneficiare, stabilirea programelor se complică, ele trebuind să fie perfect corelate atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi în timp.
În acest caz, repartizarea sarcinilor de producţie trebuie să înceapă cu subunitatea de producţie finală.
Mergând înapoi, în sens invers desfăşurării procesului de producţie se stabilesc sarcinile tuturor celorlalte
subunităţi de producţie, ca subunităţi furnizoare, exprimate în producţia lor specifică.
Exemplu: Procedura corelării cantitative a programelor de producţie operative pentru o întreprindere
constructoare de maşini.

Secţia debitare Secţia subansamble sudate

Secţia montaj general

Secţia forjă
Secţia prelucrării mecanice

Secţia turnătorie

Fig. 4. Corelarea cantitativă a programelor de producţie operative pentru o întreprindere constructoare de maşini

Programarea producţiei în cadrul secţiilor se desfăşoară pe baza mai multor metode, care se stabilesc
în raport de rezultatele testului preferenţial tip ABC.
Testul propus se bazează pe următoarea concepţie:
15 % din sarcini totalizează 75 % din valoarea producţiei (zona A);
35 % din sarcini totalizează 20 % din valoarea producţiei (zona B);
50 % din sarcini totalizează 5 % din valoarea producţiei (zona C).
Pentru programarea sarcinilor din zona A se utilizează metode fundamentate pe date calendaristice.
Rezultă că întrarea în fabricaţie se constituie ca o funcţie de termenele finale şi de duratele devansărilor
calendaristice. Este cazul reperelor conducătoare din componenţa produselor caracterizate prin cicluri şi
costuri mari.
Componentele produselor din zona B se programează pe bază de priorităţi care desemnează ordinea,
succesiunea de lansare în fabricaţie a produselor şi nu momente calendaristice. Piesele situate în zona B se
caracterizează prin costuri şi cicluri de fabricaţie medii.
Astfel, potrivit acestei metode, secţia de montaj sau finisare are un program lunar identic cu programul
calendaristic al întreprinderii.
Expresia analitică a programului operativ de producţie se determină cu următoarea relaţie:
Pp=Nb+ L+( Sn−Sef ) , în care:
Pp - programul de producţie operativ al secţiei, în calitate de secţie furnizoare.
Nb - necesarul de obiecte al secţiei beneficiare, conform programului său de producţie operativ.
L - cantitatea de obiecte care va fi livrată beneficiarilor externi.
Sn, Sef - stocul normativ şi respectiv stocul efectiv de obiecte dintre secţia furnizoare şi cea beneficiară.
Pentru întreprinderile industriale, care fabrică produse cu un ciclu de fabricaţie lung, se impune şi o
corelare în timp a programelor de producţie ale secţiilor. Această corelare se face de asemenea în sens invers
faţă de desfăşurarea procesului de producţie, pornind de la termenele finale de livrare.
4
 În a treia fază se realizează repartizarea sarcinilor de producţie pe executanţi şi pe perioade scurte de
timp (decade, săptămâni, zile etc.). Această detaliere a sarcinilor de producţie în timp şi în spaţiu se prezintă
de regulă, sub forma graficelor de producţie.

5. Lansarea în fabricaţie
Lansarea în fabricaţie reprezintă acea etapă a planificării operative de producere în care se
elaborează şi se transmite subunităţilor de producţie documentaţia referitoare la materii prime, materiale
tehnologice, cheltuielile de muncă vie pe operaţii etc., care vor sta la baza realizării programelor de producţie.
Prin lucrările efectuate în cadrul acestei etape, se asigură declanşarea executării producţiei la fiecare loc de
muncă.
În cadrul acestei etape se întocmesc o serie de documente care conţin informaţii concrete în legătură cu
normele de timp şi cu normele de consum de materii prime. Aceste documente sunt fişa de însoţire, bonul de
consum de materiale şi dispoziţia (bonul)de lucru, notele de predare a pieselor, borderoul documentelor de
lansare. Conţinutul, formatul şi frecvenţa acestor documente depind de condiţiile de fabricaţie, precum şi de
metodele de programare şi mijloacele tehnice de prelucrare a datelor utilizate.
Programarea propriu-zisă, poate fi schematic reprezentată cu următoarea schemă:
Planul anual

TRIM TRIM TRIM TRIM

1 2 3 4

FAZA 1 Program Program Program

Elaborarea programului calendaristic calendaristic calendaristic
de producţie lunar pe luna iulie pe luna august pe luna
septembrie

FAZA 2
Elaborarea programului Secţia Secţia Secţia
I II III
de producţie pe secţii

FAZA 3 Atelierul Atelierul Atelierul

A B C
Programarea în cadrul
secţiilor, concretizarea
programelor de sector sector sector sector
producţie pe ateliere, 1 2 3 4
sectoare şi locuri de
muncă
Locul de Locul de Locul de
muncă 1 muncă 2 muncă 3

Fişa de însoţire se elaborează pentru fiecare piesă, subansamblu sau ansamblu în parte. Conţine
informaţii referitoare la denumirea articolului, locul unde se execută, sculele necesare, operaţiile tehnologice
şi formaţia de lucru, prevăzută la fiecare operaţie.

5
 Bonul de consum - se elaborează pentru fiecare material. Conţine informaţii despre felul materialului,
cantitatea dată în consum, locul consumului.
Dispoziţia de lucru: conţine unele date din fişa de însoţire (denumirea articolului, locul unde se
execută operaţiile tehnologice, date privind volumul fizic şi volumul de manopere pe operaţii. Dispoziţia de
lucru este considerată drept principalul act declanşator al producţiei.
Un alt document este nota de predare, care se utilizează în predarea produselor executate între secţii
sau la depozit. Borderoul documentelor de lansare are scopul de centralizare a consumului de materii prime
sau manoperă pe unităţile structurale.
În practica economică se utilizează două forme de lansare a produselor în fabricaţie:
- lansarea centralizată , desfăşurată prin intermediul compartimentului P.L.U.P. constituit la nivelul
întreprinderii. Această formă este specifică tipului de producţie de serie mare şi masă în condiţiile
folosirii pe scară largă a echipamentelor electronice de calcul pentru elaborarea şi multiplicarea
documentelor economice.;
- lansarea descentralizată, exercitată prin grupa economică de la nivelul secţiilor de fabricaţie.

6. Urmărirea şi controlul cantitativ al întreprinderii programelor de producţie

Această etapă asigură informaţiile necesare în legătură cu modul de desfăşurare a fabricării produselor
şi pentru luarea unor măsuri de corectare a abaterilor sau de actualizare a programelor.
În condiţiile desfăşurării procesului de producţie pot apărea o serie de perturbări, datorită unor cauze care nu
au putut fi cunoscute la început, de aceea etapa de urmărire şi control permite adaptarea operativă la noile
condiţii.
Această etapă trebuie să asigure:
- urmărirea funcţionării utilajelor;
- asigurarea trecerii continue a obiectelor muncii prin secţii şi ateliere, iar în cadrul acestora pe la locurile
de muncă;
- preîntâmpinarea operaţiei unor dereglări în procesul de producţie;
- compararea continuă a sarcinilor de producţie realizate cu cele planificate;
- culegerea de informaţii cu privire la stadiul îndeplinirii cantitative şi calitative a producţiei.
Urmărirea producţiei în mod eficient trebuie să se facă la trei nivele ierarhice:
1. La nivelul sectorului de producţie de către maiştri sau şeful de atelier.
2. La nivelul compartimentului de PLUP, pentru secţiile componente ale întreprinderii.
3. La nivelul conducerii întreprinderii.
Urmărirea realizării producţiei potrivit indicatorilor stabiliţi se efectuează de regulă prin folosirea unui
organ de dispeceri specializat.
Există două căi de organizare a serviciului de dispeceri. În primul caz, dispecerizarea se organizează
după caracteristica pe obiect (sau sistemul vertical). În acest caz, fiecare dispecer urmăreşte producţia unui
articol (sau a unui grup de articole omogene) pe parcursul întregului proces tehnologic: de la lansarea în
producţie şi până la livrarea produsului finit.
În al doilea caz (sistemul orizontal), între dispeceri se repartizează zonele de urmărire şi control după
principiul tehnologic. În acest caz, fiecare dispecer răspunde de o secţie, un sector.
Alegerea formei de organizare a serviciului de dispeceri depinde de timpul de producţie, de
complexitatea producţiei livrate.
Dacă nomenclatura este relativ îngustă, iar volumul destul de mare, este acceptabilă caracteristica pe
obiect. Când procesul de producţie este complex, cu un sortiment variat de produse, mai eficientă este
organizarea serviciului de dispeceri după caracteristica tehnologică.