Sunteți pe pagina 1din 24

Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 75

Capitolul 6
Creditul şi dobânda

Cuprinsul capitolului

6.1. Definirea creditului


6.2. Trăsăturile şi funcţiile creditului
6.3. Formele creditului
6.4. Dobânda şi scontul

Obiective

1. Perceperea creditului ca principala categorie valorică specifică economiei băneşti


2. Înţelegerea concepţiilor ce stau la baza definirii conţinutului creditului
3. Însuşirea trăsăturilor specifice creditului şi definirea funcţiilor sale
4. Cunoaşterea formelor şi criteriilor după care se structurează creditul
5. Asimilarea cunoştinţelor necesare privind dobânda şi formele sale de manifestare

Cuvinte-cheie:

credit, înscrisuri cambiale, ipotecă, scadenţă, rambursare, dobândă, rată, comision, redistribuire,
emisiune, gir, cecuri, scont, bonificare, factoring

Introducere

Creditul împreună cu moneda au cunoscut în decursul timpului o importantă dezvoltare, de la


formele cele mai simple la categorii complexe, ajungând ca în epoca modernă să atingă starea de
generalizare.

Geneza creditului
Tot mai multe izvoare istorice atestă faptul că despre credit se poate vorbi începând cu mileniul al
II-lea î.Hr. Iniţial, creditul a apărut în Orientul Mijlociu, fiind o îndeletnicire a marilor proprietari
funciari. Apoi, sub forma comerţului cu bani, creditul a fost practicat de egipteni, fenicieni şi, mai
târziu, de greci şi romani. În acea perioadă, din cauza lipsei acute de disponibilităţi băneşti şi a
gradului înalt de risc, activitatea de creditare era una de tip cămătăresc, caracterizată prin practicarea
unor dobânzi ridicate. Manifestarea neîncrederii în activitatea de rambursare a creditelor a dus la
constituirea unor importante garanţii materiale, uneori până la concurenţa sumei angajate ca
împrumut. În acest context era nevoie şi de o oarecare încredere din partea împrumutătorului, aceea
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 76

că împrumutatul se va ţine de cuvânt şi va restitui creditul la data stabilită. Acest act de bună-credinţă
este cel care, pe filieră latină, a dat şi titulatura de credit (credium, credere = a crede). Totodată,
debitorul era atent supravegheat de persoana creditorului în legătură cu rambursarea împrumutului.
Uneori, cum se întâmpla în Roma Antică, în cazul nerambursării creditului, debitorul putea fi
întemniţat sau supus unor pedepse fizice („partis secanto”).
Consolidarea sistemelor bancare şi dezvoltarea economică, prin trecerea de la manufactură
la marea industrie, au făcut ca volumul creditelor solicitate să se amplifice foarte mult. Cu deplin
temei se poate afirma că economiile actuale sunt economii băneşti, iar banii sunt definiţi ca „bani de
credit”. Creditul se identifică tot mai mult ca fiind comerţul cu bani, asimilat cu activitatea de
intermediere a băncilor între posesorii de disponibilităţi băneşti şi cei ce doresc să utilizeze aceste
mijloace băneşti. Altfel spus, depozitele bancare constituite pe seama economiilor stau la baza
procesului de redistribuire a capitalurilor băneşti sub forma diverselor împrumuturi. Din această
perspectivă, dobânda se manifestă ca fiind preţul capitalurilor băneşti implicate în procesul de
creditare.

6.1. Definirea creditului

Participarea în proporţie ridicată a creditului la finanţarea economiei, implicaţiile acestuia


asupra creşterii economice şi asigurării echilibrului monetar explică interesul literaturii din domeniu
pentru delimitarea conţinutului creditului şi definirea lui.
Definirea creditului – scria economistul italian Amedeo Gambino – rămâne într-adevăr o
chestiune dintre cele mai controversate, iar belgianul Fernand Baudhuin susţine că nu lipsesc definiţii
ale creditului şi că aproape fiecare economist propune propria-i definiţie. Creditul se dovedeşte a fi una
dintre cele mai complexe categorii valorice.
Sistematizând numeroasele opinii exprimate, putem structura trei concepţii privind
fundamentele definirii creditului: creditul ca încredere, creditul ca formă a relaţiilor de schimb şi
creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire.
Creditul ca încredere

Coordonate în Creditul ca relaţie de


definirea creditului schimb

Creditul ca relaţie de
redistribuire

Figura nr. 1 – Concepţii în definirea creditului

Creditul ca încredere. Unii economişti apreciază că ideea de încredere ar reprezenta principalul


conţinut al creditului. Potrivit acestei concepţii, creditul este o categorie subiectivă, psihologică. După
cum se menţiona anterior, noţiunea de credit îşi are originea în latinescul „credito” (a avea încredere) 1.
Încrederea este necesară în relaţiile de împrumut, după cum fără ea nici vânzarea de mărfuri cu plata
amânată n-ar putea avea loc. Pentru ca relaţia de credit să se manifeste, creditorul trebuie să aibă
încredere în calităţile morale ale debitorului, să fie convins de bonitatea sa, de capacitatea financiară a
acestuia de a face plata (de a rambursa) la scadenţă, de solvabilitatea acestuia.

1
În ceea ce priveşte cuvântul „credit” întâlnit în fondul lingvistic românesc, se pare că acesta a fost preluat în secolul al
XVIII-lea din limba franceză prin sinonimul „credit”.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 77

Termenul de „credit” cu sensul de „încredere” este utilizat nu numai în limba italiană, ci şi în


alte limbi romanice, în limbi germanice, chiar şi în limba rusă şi alte limbi slave. În limba cehă, de
exemplu, se foloseşte termenul „uver” (de la adevăr, credinţă), care numeşte încrederea. Încrederea este
după opinia unor economişti conţinutul creditului, iar băncile sunt mijlocitoarele încrederii.
Să fie încrederea elementul esenţial în definirea conţinutului creditului? Profesorul belgian
Baudhuin este împotriva acestei delimitări. În lucrarea sa, „Creditul şi banca”, el prezintă încrederea
doar ca o condiţie necesară pentru ca relaţia de credit să aibă loc.
Deşi presupune încredere, un climat de stabilitate economică, un aparat juridic perfecţionat,
care să permită creditorilor să reintre în posesia sumelor împrumutate, totuşi creditul nu este o categorie
subiectivă, psihologică şi nu poate fi redus la încrederea faţă de debitor.
În altă ordine de idei, profesorul Victor Slăvescu a relevat însemnătatea încrederii pentru
desfăşurarea relaţiilor de credit. Fără acest suport moral, fără acest element atât de imponderabil şi
totuşi atât de real – scria Victor Slăvescu în cursul său „Monedă, credit, schimb” – nu se poate concepe
nici un moment existenţa creditului. Prefaţa oricărei activităţi de creditare este încrederea. Totodată,
reputatul profesor român invită să nu se confunde încrederea cu conţinutul economic al creditului, care
are caracter obiectiv. „Creditul întovărăşeşte schimbul economic. N-a putut naşte ideea de credit decât
cu prilejul unui schimb economic.”2

Creditul ca schimb. Unii autori consideră creditul ca fiind o formă particulară a schimbului.
Astfel economistul francez Jean Marchal consideră creditul ca schimb separat în timp. Definiţia
creditului de la care plecăm – scrie acesta – nu ridică dificultăţi. Operaţiunile de credit sunt operaţiuni
de schimb care prezintă acea particularitate că un interval de timp apreciabil separă efectuarea
prestaţiunii de efectuarea contraprestaţiunii. Profesorul Ştefan Dumitrescu, în lucrarea sa „Tratat de
monedă”, consideră creditul ca un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor 3. Creditul –
după cum se menţionează în „Dicţionarul economico-financiar şi contabil" – înseamnă schimbarea unei
prestaţiuni actuale contra unei prestaţiuni viitoare între doi subiecţi: creditorul, care transferă bunuri,
servicii sau bani (prestaţiunea actuală), şi debitorul, care-şi asumă obligaţia de a plăti bunurile sau de
a restitui banii la scadenţă (prestaţiunea viitoare)4. Potrivit unei alte formulări care se găseşte într-un
dicţionar american de termeni bancari5, creditul este un acord prin care forme ale valorii – bunuri,
servicii sau monedă – sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare.
Totuşi creditul nu este o formă a schimbului în accepţiunea consacrată a termenului. Schimbul
se caracterizează prin cedarea unei mărfi cu o anumită valoare de întrebuinţare şi obţinerea
echivalentului general, a banilor, în vederea procurării unei alte mărfi, cu o altă valoare de întrebuinţare.
Schimbul, evident schimbul de echivalente, nu modifică mărimea valorii, ci numai forma materială în
care ea se concretizează. Spre deosebire de schimbul de mărfuri, al cărui mobil este valoarea de
întrebuinţare, scopul creditului nu este înlocuirea unei valori de întrebuinţare printr-o altă valoare de
întrebuinţare, ci mărimea valorii. Acordarea şi rambursarea creditului nu modifică conţinutul material
al valorii. Creditul nu exprimă relaţii tipice de schimb. Ca atare, nu există suficiente argumente pentru
a defini creditul ca fiind o formă a schimbului, nici chiar cu acea particularitate a separării în timp a
actului prestaţiei (acordării creditului) de actul contraprestaţiei (rambursarea creditului). Şi dacă
creditul nu exprimă în principal relaţii de schimb, atunci el nu poate fi redus la un gen specific de
schimb care începe în prezent şi se termină în viitor. Totuşi, fără să fie o formă a schimbului, creditul
este legat de schimb întrucât împrumuturile sunt de regulă contractate cu scopul de a face plăţi pentru
livrări de mărfuri făcute de către furnizori. Spunem „de regulă” plăţi pentru livrări întrucât creditul
poate fi solicitat şi pentru plăţi de salarii, diverse servicii nemateriale etc.

Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire. Ceea ce deosebeşte esenţial creditul de


schimbul de mărfuri este mobilul creditării, care înseamnă redistribuirea valorii. Conţinutul economic
specific al creditului este transferul unei părţi din produsul social de la unii participanţi la circuitul
economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter temporar. Conţinutul economic

2
Slăvescu Victor – Curs de monedă, credit, schimb, Craiova, 1931, p. 401.
3
Dumitrescu Ştefan – Tratat de monedă, Bucureşti, 1948, p. 126.
4
*** – Dicţionar economico-financiar şi contabil, Editura Simone, Napoli, 1992.
5
Fitch Thomas – Dictionary of Banking Terms, New York, 1993, p. 158.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 78

principal al creditului este transferul de capital între persoane fizice şi juridice, un transfer ce constituie
a fi o formă specifică de mişcare a capitalului de împrumut. Creditul este o componentă a relaţiilor de
repartiţie, o formă particulară a acestor relaţii care are caracter temporar, spre deosebire de relaţiile de
redistribuire ce au loc pe linie fiscală, în raporturile cu bugetul public, cărora le sunt proprii redistribuiri
valorice cu titlu definitiv.
Deşi creditul este mai bine reprezentat de relaţiile de repartiţie, cele trei grupuri de concepţii
asupra creditului – încredere, formă specifică a schimbului, formă particulară a relaţiilor de redistribuire
– se corelează între ele şi numai împreună configurează relaţiile de credit în ansamblul lor.
În concluzie, încrederea în relaţiile individuale creditor-debitor, dar şi cu caracter mai
generalizator, între bănci şi agenţi economici, atât la intern, cât şi în relaţiile internaţionale, este
importantă pentru derularea activităţii economice. Astfel criza datoriilor externe, manifestată în special
începănd cu ultimele două decenii ale secolului trecut, care a însemnat sistarea temporară a plăţilor în
contul datoriilor externe ale unei serii de debitori privaţi şi publici, a subminat încrederea creditorilor,
a înăsprit exigenţele la acordarea creditelor, a micşorat volumul creditelor puse de bănci la dispoziţia
economiei. Ea a fost unul dintre factorii principali ai încetinirii creşterii economice care a marcat
evoluţii negative ale indicatorului PIB la nivel global, pe plan mondial.
Fără a reprezenta relaţii de schimb propriu-zise, relaţiile de credit se corelează cu plăţile pentru
tranzacţii, sunt un suport principal al derulării fluente a plăţilor în relaţiile interne şi în circuitul
internaţional, al creşterii economice în general.
În principal însă, creditul este expresia relaţiilor de redistribuire a disponibilităţilor băneşti
latente existente în economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin înlocuirea monedei
temporar pasive cu monedă activă, ca şi prin consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de capital
bănesc şi creşterea masei monetare în circulaţie.

6.2. Trăsăturile şi funcţiile creditului

Trăsăturile creditului
Creditul are ca principal conţinut transferul temporar de fonduri de la agenţii excedentari spre
cei deficitari, ca şi adaptarea prin emisiune a stocului de monedă în circulaţie. Totodată, creditul impune
rambursarea şi perceperea de dobândă.
Trăsăturile principale ale creditului sunt: separarea proprietăţii asupra capitalului de împrumut
de folosirea lui; perceperea de dobândă, ca „chirie” a folosirii creditului; rambursarea creditului la
scadenţă şi participarea creditului la finanţarea debitorilor, alături de alte instrumente de finanţare.

A. Separarea proprietăţii asupra capitalului de împrumut de folosirea lui. Capitalul de


împrumut nu este folosit de agentul economic excedentar în calitate de proprietar, ci de cel care îl
primeşte cu titlu de împrumut. Băncile apar ca intermediari financiari specifici, ce se interpun între cei
care dispun de resurse de finanţare şi cei care au nevoie de ele. Băncile sunt deci administratori generali
ai creditului.
În condiţiile actuale, locul finanţării mediate de intermediari este luat progresiv de finanţarea
directă a agenţilor deficitari de către cei excedentari pe piaţa financiară. Este o formă de finanţare mai
puţin costisitoare, prin care adaptarea ofertei de monedă la cerere se realizează cu mai multă
operativitate şi flexibilitate. Un instrument eficace în acest sens este rata dobânzii pe piaţa deschisă,
care asigură o reflectare fidelă şi mult mai stimulativă a relaţiei de armonizare a posibilităţilor de
satisfacere cu fonduri la necesităţile de fonduri.

B. Plata dobânzii pentru utilizarea capitalului de împrumut este o altă trăsătură pregnantă a
creditului. Dobânda reprezintă „chiria" pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul ce i se acordă de a
utiliza capitalul de împrumut. Dobânda este calculată atât pentru soldurile debitoare ale conturilor
bancare de împrumut deschise clienţilor, cât şi pentru soldurile creditoare ale conturilor de
disponibilităţi, ca remunerare a depunerilor făcute la bancă. Dobânda aferentă soldurilor debitoare este
„preţul" plătit de către clienţii debitori băncilor pentru folosirea împrumuturilor. În procesul de
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 79

finanţare a activităţilor economice, dobânda aferentă creditelor angajate se corelează cu rentabilitatea


obţinută de întreprinzători.
Nivelul dobânzii exercită influenţă asupra volumului creditelor şi prin urmare şi asupra
evoluţiei indicatorilor economici şi financiari. O dobândă scăzută practicată în unele perioade,
inferioară rentabilităţii economice, constituie un stimulent pentru întreprinzători în a angaja un volum
sporit de credite. Un efect asemănător exercită şi rata inflaţiei. În anumite perioade indicatorii financiari
şi rata inflaţiei, care făcea suportabile cheltuielile privind costul creditelor, a favorizat cererea de
credite. Banca era aceea care cenzura cererea de credite a întreprinderii. Ea îşi impunea legea. Astăzi –
scrie Jacques Masson6 – raportul de forţe este invers. Întreprinderea, mai puţin solicitatoare, este regină,
face să joace concurenţa, manifestă exigenţe sporite privind condiţiile de creditare impuse de bănci.

C. Rambursarea creditelor la scadenţă. Prin natura sa, creditul este o finanţare cu caracter
temporar. Acordarea creditului este urmată, după un timp variabil, dar nu arbitrar, de rambursare.
Sunt destul de frecvente cazurile în care returnarea creditului nu are loc la scadenţă, aceasta fie
din cauză că aprecierile băncii asupra performanţelor economice şi posibilităţilor financiare ale firmei
creditate sunt eronate, fie din cauză că băncile sunt lipsite de o adevărată autonomie şi acceptă o
creditare impusă de autorităţile statului, fără o perspectivă reală a rambursării creditului. În atare
condiţii, delimitarea dintre finanţarea bugetară şi creditarea bancară se estompează şi creditul devine
adesea, prin nerambursarea sa la scadenţă, o formă de finanţare a pierderilor, substituindu-se
subvenţiilor statului. Valenţele stimulative ale creditului se reduc în aceste condiţii până în proximitatea
anihilării acestora.
Rambursabilitatea creditului în bune condiţii presupune stabilirea cu acurateţe a scadenţelor.
De principiu, termenul normal de rambursare se corelează cu durata circuitului de exploataţie
(aprovizionare – producţie – desfacere), pentru că nevoia de credite, ca şi posibilităţile de rambursare
sunt strâns corelate cu derularea fluxurilor de încasări şi plăţi (cash-flow). Acestea diferă de la o ramură
la alta şi, în parte, chiar de la o întreprindere la alta. Dificultatea aprecierii duratei pentru care se
legitimează creditele decurge din acţiunea concomitentă a particularităţii sectorului de activitate, a
nivelului performanţelor în activitatea agenţilor economici, ca şi din angajarea de plăţi în succesiunea
tuturor momentelor circuitului economic şi nu numai la debutul său.
Rambursabilitatea creditelor are susţinere şi în modul cum acestea sunt garantate. Garantarea
creditului se poate realiza prin garanţii personale şi garanţii reale. Garanţia personală este angajamentul
luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitate de plată. Garanţia reală
are la bază gajarea cu hârtii de valoare şi bunuri materiale, prin vânzarea cărora se recuperează sumele
necesare achitării creditului. Gajarea cu valori (titluri de valori mobiliare, înscrisuri cambiale etc.) poate
fi cu sau fără deposedarea debitorului de aceste valori. O formă de garantare a returnării creditului la
scadenţă este ipotecarea de către debitor a unor valori imobiliare – terenuri, clădiri – pe seama cărora
creditorul se poate despăgubi.
Cea mai economică, reală şi mai adecvată formă de garantare a creditelor este garantarea lor
financiară, prin asigurarea în perspectiva termenelor de rambursare a unor încasări oportune şi
îndestulătoare pentru acoperirea plăţilor, inclusiv a celor pentru restituirea creditelor. Garantarea prin
evoluţia situaţiei financiare a debitorului este cea mai firească şi mai semnificativă întrucât asigură
corelarea activităţii la finanţarea căreia a concurat creditul cu rezultatele băneşti pe care le generează
acea activitate. Faţă de această formă, garantarea prin gajarea unor active fixe şi circulante sau prin
implicarea garanţiei unor terţe persoane apare ca exogenă şi nestimulativă.
Adesea, garantarea creditelor se realizează pe seama elementelor de activ ale debitorului, ca
obiective rezultate din activitatea de creditare. Totuşi experienţa bancară arată că cea mai oportună
formă de garantare este cea globală, bazată pe situaţia financiară de ansamblu a debitorului. Nu arareori
în practică s-a dovedit că, deşi garanţia creditului pe obiect a fost constituită în limite normale, lipsa de
lichidităţi a debitorului a creat importante probleme băncilor în recuperarea sumelor angajate ca
împrumuturi.
În sfârşit, trebuie avut în vedere faptul că, în economiile moderne, participarea creditului la
finanţarea agenţilor economici are loc împreună cu alte surse de finanţare. În acest context creditul, atât

6
Masson Jacques – Creditele bancare pentru întreprinderi, RAO International Publishing Company SA,
Bucureşti, 1994.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 80

cel bancar, cât şi cel comercial, a cunoscut o reducere relativă în cadrul finanţării totale. A luat amploare
finanţarea directă, dezintermediată, în care agenţii excedentari pun la dispoziţia agenţilor deficitari
fondurile lor pe piaţa monetară deschisă şi pe piaţa de capital la o dobândă ce se formează ad-hoc, în
funcţie de cererea şi oferta de disponibilităţi. Inovaţiile financiare au diversificat modalităţile de
constituire a fondurilor întreprinderilor, fie ele pentru activitatea curentă, de exploataţie sau de
investiţii.
Pe de altă parte, remunerarea constituirii de disponibilităţi, în condiţiile în care dominante au
devenit dobânzile pozitive, s-a ameliorat sensibil. Astfel s-au amplificat resursele mobilizate de la
populaţie şi agenţii economici.

Funcţiile creditului
Sintetizând, trăsăturile relaţiilor de credit pun în evidenţă finanţarea agenţilor economici pe
seama disponibilităţilor latente ale economiei şi emisiunii monetare în condiţiile rambursabilităţii şi
perceperii de dobândă. Toate acestea se pot exprima prin intermediul unor funcţii specifice.
Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă de existenţa şi menirea
operaţională a relaţiilor de credit, constau în: mobilizarea, ameliorarea calitativă a disponibilităţilor
băneşti şi redistribuire; realizarea emisiunii monetare; reflectarea şi stimularea eficienţei în activitatea
agenţilor economici.
Succint, funcţiile creditului pot fi puse în evidenţă astfel:
Redistribuire

FUNCŢIILE
Emisiune monetară
CREDITULUI

Evidenţierea bonităţii debitorilor


Figura nr. 2 – Funcţiile creditului într-o exprimare concisă

a) Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi redistribuire


Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor, populaţiei şi
concentrarea lor la bănci sunt premisa principală pentru acordarea de credite. Reflectarea în conturile
bancare a acestor disponibilităţi monetare şi luarea lor în seamă la calculul creditelor de acordat nu sunt
o redistribuire propriu-zisă de putere de cumpărare între titularii de conturi. Titularii de disponibilităţi
nu-şi pierd dreptul de a efectua plăţi pe seama depozitelor pe care le au constituite la bănci. Are loc, în
fapt, crearea de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au
utilizat-o. Se produce şi o „reaşezare” a cererii ca valori de întrebuinţare. Cererea titularilor de
disponibilităţi, care nu este în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a
beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor de depozite monetare, deci cu implicaţii
asupra structurii materiale a producţiei.
Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica masei monetare în
circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă,
cantitatea rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea
rămâne neschimbată.

b) Funcţia de emisiune a creditului


Indiciul funcţiei de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace de plată în economie, a
unei mase monetare suplimentare.
Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei publice şi ale populaţiei
sunt, în fiecare moment în parte, limitate, creditul bancar apare ca fiind singura resursă „liberă”, a cărei
mărime ar putea lua valori în funcţie de deciziile subiective ale băncilor.
Această aparenţă este însă falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie corelată
cu realităţile economiei. Atât supracreditarea, cât şi subcreditarea au efecte perturbatoare pentru
economie.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 81

Supracreditarea economiei se produce sub influenţa unor solicitări insistente de împrumuturi


din partea agenţilor economici cu o situaţie economico-financiară precară, similară cu aceea a
întreprinderilor falimentare, cu imobilizări de fonduri în stocuri excesive în fazele de aprovizionare-
desfacere, cu tehnologii depăşite, costuri ridicate şi calitate a producţiei necorespunzătoare.
Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin mărfuri şi servicii, cerere
ce exercită presiune asupra preţurilor.
Subcreditarea, expresie a insuficienţei aprovizionării cu bani a economiei, frânează activitatea
economică, creează dificultăţi în finanţarea curentă a activităţii de producţie şi conduce la proliferarea
plăţilor restante.
În anii anteriori crizei financiar-bancare din anii 2007-2009, in economia românească s-a
practicat pe scară largă supracreditarea. Aceasta pentru că activitatea băncilor era preponderent
orientată pe profituri excesive si mai puţin pe cerinţele eficienţizării activităţii economice, pentru că
nu a funcţionat corect profilaxia prin faliment, pentru că băncile acţionau doar administrativ, prin
programul de redresare a activităţii economico-financiare, cu răspunderi şi termene precizate, dar fără
a sista efectiv creditarea.

c) Funcţia de reflectare şi stimulare a bonităţii agenţilor economici


Bonitatea agenţilor economici se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar aceasta din urmă,
în nivelul capitalurilor utilizate pentru desfăşurarea activităţii, precum şi în gradul de asigurare a
capacităţii de plată. Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a raportului invers dintre
bonitatea economică şi necesarul de fonduri. Sporirea eficienţei economice reduce nivelul relativ al
cheltuielilor faţă de venituri, după cum ea acţionează şi în direcţia reducerii fenomenelor de stocare.
Ca urmare, cu cât nivelul de bonotate este mai ridicat, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât
necesarul de capital este mai redus.
Nivelul de bonitate se regăseşte în mărimea fondurilor totale necesare, însă şi mai pregnant în
situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de completare. În plus, ele reflectă şi
evoluţia capitalurilor proprii. Ca atare, legea raportului invers dintre necesarul de fonduri şi bonitatea
economică acţionează şi mai concludent în cazul creditului.
Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice, ci şi un instrument de influenţare
în direcţia stimulării unei activităţi calitativ superioare. Aceasta, prin acordarea de credite fără restricţii
agenţilor economici cu bune performanţe şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite celor
care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi dificultăţi în rambursarea împrumuturilor. Această
formă de manifestare a funcţiilor creditului este specifică unei economii de piaţă, concurenţiale şi mai
puţin unei economii cu un pronunţat caracter social.
De pildă, în ţările cu economie planificată imperativ de la centru, un mare accent s-a pus pe
funcţia de control a creditului exercitată de bănci în numele statului, ca şi pe măsurile administrative,
cu caracter de obligativitate, pe care acestea le aplicau întreprinderilor. Deşi în aceste ţări băncilor li s-
a cerut să fie foarte severe cu întreprinderile ce înregistrau slabe rezultate financiare, prin faptul că
băncile au tolerat nerambursarea la termen a creditelor şi au continuat să le acorde noi credite fără
perspective certe de rambursare, acest control s-a dovedit adesea formal, ineficient. De altfel, atribuirea
funcţiei de control creditelor este prea mult în condiţiile unei economii care funcţionează normal.0
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile, cum ar fi:
 sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea capitalului;
 concentrarea capitalului;
 reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
 adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri.
Principalul risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează inevitabil procese
de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţii
economice ce atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine posibilităţi de
selecţie a clienţilor solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă.
Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumită stare
economică conjuncturală.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 82

În primul caz se au în vedere insolvabilitatea debitorilor, lipsa lor de promptitudine în


rambursarea creditelor, deţinerea de către bănci a unor informaţii inexacte privind debitorii sau reaua-
credinţă a acestora.
În al doilea rând, conjunctura economică poate fi aceea ce întreţine o anumită stare de risc. De
pildă, un risc major îl comportă continuarea creditării în condiţiile în care producţia este excesivă, peste
capacitatea de absorbţie a pieţei. De asemenea, crizele economice, convulsiile politice pot produce
grave perturbări în utilizarea creditului bancar, în însăşi activitatea organismelor de credit şi financiare.
Pentru prevenirea riscurilor pe linia creditării, băncile trebuie să deţină informaţii pertinente
asupra situaţiei patrimoniale şi financiare a debitorilor, asupra naturii operaţiunilor economice în care
aceştia se angajează. Totodată, prevenirea riscurilor în creditare mai presupune cunoaşterea reputaţiei
morale a debitorilor, a bonităţii lor, o bună evaluare a evoluţiei viitoare a acestora.
În mod direct, prevenirea riscurilor în creditare se poate realiza prin constituirea unor garanţii
acoperitoare reale. De asemenea, pe linia contracarării riscului în creditare, băncile au posibilitatea de
a constitui rezerve şi provizioane. Altfel spus, creditorul trebuie să fie şi propriul lui asigurător. Pe de
altă parte, băncile de emisiune au posibilitatea de a acţiona eficient pe linia asigurării lichidităţilor
celorlalte bănci.

6.3. Formele creditului

Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite mai buna lui cunoaştere şi
analiză. Astfel de criterii sunt:
a) natura participanţilor;
b) destinaţia creditului;
c) natura garanţiilor;
d) termenul de rambursare;
e) fermitatea scadenţei;
f) modul de stingere a obligaţiilor de plată.

a) Deşi fiecare criteriu de grupare a creditului îşi are însemnătatea sa, dintre acestea se
detaşează structurarea creditului după natura participanţilor. Se disting, în funcţie de acest criteriu,
mai multe forme ale creditului:
1. creditul comercial;
2. creditul bancar;
3. creditul de consum;
4. creditul public;
5. creditul ipotecar.

1. Creditul comercial este creditul pe care şi-1 acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor
sub forma amânării plăţii. Această formă de credit se manifestă nu numai în relaţiile de vânzare-
cumpărare dintre întreprinzătorii productivi şi cei din comerţ, ci şi direct în cadrul fiecărei categorii de
întreprinzători, mai ales între aceştia din urmă. Datorită creditului comercial, întreprinzătorii îşi pot
desface producţia fără să mai aştepte până când cumpărătorii vor dispune de bani. Astfel creditul
comercial accelerează circuitul capitalului real.
Necesitatea creditului comercial decurge din însuşi mersul activităţii economice. Prin acţiunea
unor cauze (separarea în timp a vânzării mărfurilor de momentul producerii lor, caracterul sezonier al
producţiei şi al aprovizionării unor mărfuri), un întreprinzător oferă spre vânzare mărfuri produse în
condiţiile în care cumpărătorii, care nu au vândut încă propriile produse, nu dispun de mijloacele de
plată necesare. În aceste condiţii vânzarea mărfurilor pe credit devine o necesitate.
Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are totuşi o serie de îngrădiri. În
primul rând, el este limitat de mărimea capitalului disponibil al producătorului. Orice întreprinzător va
putea vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de suficiente rezerve de capital care să-
i permită continuarea activităţii de exploataţie. În al doilea rând, proporţiile creditului comercial depind
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 83

de regularitatea încasării contravalorii mărfurilor vândute anterior pe credit. Dacă nu încasează la timp
contravaloarea mărfurilor livrate, producătorul va trebui să restrângă vânzarea cu plata ulterioară.
Dar creditul comercial este restricţionat prin însăşi destinaţia sa. De pildă, un întreprinzător
care fabrică războaie de ţesut le va putea vinde cu plata amânată numai unei fabrici de ţesături. Sau o
întreprindere minieră va putea vinde minereuri de fier, de exemplu, numai întreprinderilor din
siderurgie. Aceste limite naturale care ţin de natura mărfurilor, proprii creditului comercial, sunt
depăşite în cazul creditului bancar.
Creditul comercial cuprinde: creditul de vânzător şi creditul de cumpărător.
Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată, întreprinzătorul apare
în două ipostaze, şi anume: cea de împrumutat, prin credit-furnizori, pentru procurări de echipamente,
materiale etc., şi cea de împrumutător, prin credite-clienţi, pentru produsele livrate sau lucrările
executate partenerilor săi.
Creditul de cumpărător se identifică cu plăţile în avans. Şi în această ipostază întreprinzătorul
poate fi atât beneficiar al avansurilor plătite de către clienţii săi pentru fabricaţia produselor, cât şi
plătitor de avansuri către furnizori. Altfel spus, creditele de cumpărător apar ca o prefinanţare de către
beneficiari a fabricaţiei produselor pe care aceştia intenţionează să le achiziţioneze. De regulă,
aceste credite sunt utilizate în procesele de exploatare cu ciclu lung de fabricaţie (construcţii,
agricultură, industria navală etc.)7.
Studii recente scot în evidenţă aspecte multiple ce motivează amânarea termenelor de plată şi
condiţionează durata şi dimensiunea creditului comercial.
Se apreciază că acţionează trei componente: tradiţională, comercială şi financiară.
Componenta tradiţională decurge din interesele comune ale părţilor în creşterea fluidităţii
schimburilor şi diminuarea costurilor de organizare. Se reduc astfel cheltuielile de depozitare necesare
în cazul în care livrările ar fi condiţionate de posibilităţile reale, precum şi de costurile de procurare a
mijloacelor de plată pentru cumpărători, dacă plata ar fi obligatorie la primirea mărfii. Elasticitatea
dovedită de furnizor prin creditul comercial serveşte intereselor ambelor părţi şi facilitează circulaţia
mărfurilor.
Componenta comercială implică utilizarea creditului ca o armă de promovare a vânzărilor,
practicată de fiecare furnizor în condiţiile date. De aici şi varietatea termenelor de plată şi deci a duratei
şi, prin aceasta, a dimensiunilor creditului comercial.
Clientul, beneficiar al prelungirii termenului de plată, receptează efectul pozitiv care acţionează
pentru el ca o reducere de preţ, scutindu-l de eventualele costuri privind procurarea mijloacelor de plată,
atingând astfel şi latura financiară.
Componenta financiară implică în sine punerea la dispoziţia clientului, pentru o perioadă dată,
a unei părţi din capitalul său, sub formă de marfă a cărei plată este amânată.
Dimensiunea financiară are o importanţă crescândă atât în activitatea cumpărătorului, cât şi în
cea a furnizorului8. În zilele noastre, în ţările dezvoltate creditele comerciale ocupă între 10 şi 40% în
totalul datoriei întreprinderilor. Pentru întreprinderile cumpărătoare, creditul comercial este şi o sursă
suplimentară de capital circulant, scutindu-l pe client, în proporţia dată, să apeleze la creditul bancar.
Mai mult, creditul comercial primit de la furnizorii săi, prin materiile prime pe care le aprovizionează,
permite cumpărătorului să ofere, la rândul lui, credite distribuitorilor mărfii sale, comercianţii cu
ridicata sau cu amănuntul, fără să angajeze resurse proprii sau credite bancare. Astfel, creditul
comercial primit devine sursă de acoperire a creditelor sub formă de mărfuri livrate cu plata amânată.
Creditul comercial este un instrument de promovare a livrărilor şi de reducere a cheltuielilor
reclamate cu plata dobânzilor pentru contractarea de împrumuturi care, în alte condiţii, ar fi necesare.
Altfel spus, creditul comercial include şi un anumit bonus acordat de vânzător cumpărătorului,
devenind un instrument promoţional pentru vânzări.
Primind livrări pe credit, cumpărătorii beneficiază de un aflux de resurse. Efectuând la rândul
lor livrări pe credit, întreprinderile acordă facilităţi propriilor cumpărători. Creditele primite şi cele
acordate prin vânzările cu plata amânată, adesea, nu se echilibrează, soldul general fiind pentru fiecare
întreprinzător fie favorabil (excedent de credite primite), fie defavorabil (mai multe credite acordate

7
Stancu Ion – Gestiunea financiară a agenţior economici, Editura Economică, Bucureşti, 1994.
8
Vezi Dietsch Michel – Le credit interentreprises et Ies banques, Banque, Juin 1988.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 84

decât primite). Cu alte cuvinte, pe baza creditelor comerciale primite se pot reduce solicitările de
credite bancare sau, faţă de o situaţie dată, se poate amplifica cifra de afaceri.
Relaţiile de credit comercial pot lua forme diferite. O formă a creditului comercial cu largă
răspândire în economiile moderne o reprezintă operaţiunile de factoring. Ele rezidă într-o tehnică
financiară în care vânzătorul de mărfuri pe credit (furnizorul), posesor al titlurilor de creanţă, nu se
ocupă el însuşi de încasarea lor. El încredinţează înscrisurile cambiale unor întreprinderi specializate
numite case de factoring. Casele de factoring prestează operaţiuni diverse: informează pe furnizor
înaintea încheierii tranzacţiei asupra solvabilităţii cumpărătorului; preiau atribuţiile furnizorului
referitoare la formalităţile de încasare a contravalorii produsului vândut şi mai ales plătesc pe furnizori
cu anticipaţie din propriile lor resurse, adică înainte de a încasa valoarea facturilor de la cumpărător.
Ele îşi asumă astfel riscurile ce decurg din insolvabilitatea clienţilor. Pentru plata cu anticipaţie a
titlurilor de creanţă, casele de factoring percep o dobândă „pro rata temporis", iar pentru celelalte
servicii, un comision.
Casele de factoring prestează asemenea servicii, pe bază de contracte încheiate, unui mare
număr de întreprinderi, şi nu pentru clienţi izolaţi. Ele „triază" creanţele şi preiau spre încasare numai
titlurile de credit asupra unor clienţi solvabili, care dispun de lichidităţi. Conlucrarea cu o casă de
factoring nu limitează libertatea comercială a întreprinderilor care au recurs la serviciile acesteia.
Faptul că furnizorul nu se mai ocupă el însuşi de scontarea titlurilor de credit primite de la
clienţi, ci primeşte suma cu anticipaţie de la casa de factoring, faptul că el este protejat faţă de riscul
privind insolvabilitatea clienţilor, că, în loc să ţină evidenţa unui mare număr de cumpărători, serviciul
vânzări ţine în contabilitate un singur cont – „casa de factoring” – reprezintă un avantaj considerabil
pentru acesta. În aceasta constă şi explicaţia extinderii operaţiunilor de factoring, mai ales pentru
livrările la extern.
Un întreprinzător poate vinde mărfuri pe credit altuia, fără a primi de la debitorul-cumpărător
un angajament de plată scris. Se nasc aşa-zisele relaţii de credit „pe cuvânt de onoare”. Asemenea
relaţii pot avea loc doar într-un cerc limitat de agenţi economici, cu legături strânse între ei, cu
încredere mare a creditorilor în debitori. Inconvenientul acestor relaţii de credit, în afară de aria lor
restrânsă, rezidă în faptul că, în caz de neplată la scadenţă, creditorul cu greu îşi recuperează creanţa
sa. De aceea, în general, relaţia de credit este înscrisă în documente specifice, numite titluri de credit,
care-l determină pe debitor să-şi achite datoriile la termen. Titlurile de credit îmbracă diverse forme,
de la cele care pun în evidenţă creditele pe termen lung (acţiuni, obligaţiuni) la cele care sunt specifice
creditului pe termen scurt (trata, biletul la ordin, cecul etc.). Generic, cele din urmă se mai numesc şi
înscrisuri cambiale sau efecte de comerţ.
Cambia reprezintă acel efect de comerţ care face dovada existenţei unei creanţe într-o sumă
determinată şi plătibilă imediat sau pe termen scurt (în general 90 de zile)9. Este un angajament de plată
scris ce conferă posesorului, beneficiarului sumei, dreptul de a cere debitorului să plătească la scadenţă
suma de bani specificată. Iniţial, cambiile erau emise în scopul înlesnirii operaţiilor de preschimbare a
monedelor care circulau în anumite localităţi în monede cu circulaţie în alte localităţi.

În Antichitate, operaţiile de batere a monedelor erau descentralizate. De regulă, fiecare cetate emitea
propria monedă. Existau zeci de monetării, monedele erau diferite de la o zonă la alta. Bancherii emiteau
chitanţe pentru monedele depuse la băncile lor, în baza cărora se obţineau în alte locuri monedele care circulau
acolo. Astfel se realizau atât operaţia de preschimbare de monedă, cât şi cea de evitare a riscului pe care îl
implica transportul de monedă. Nu întâmplător, cambia îşi are originea în cuvântul ,,cambium” din limba
italiană, care înseamnă schimb. Chitanţele folosite de bancheri erau un gen de cambii, iar între aceştia
surveneau ulterior operaţii de compensare.

Mai târziu, dezvoltarea economică, amplificarea circulaţiei băneşti şi proliferarea relaţiilor de


credit au generat o mare varietate a titlurilor de credit şi, totodată, o structurare a acestora.
Astfel, după conţinutul lor, titlurile de credit se grupează în trei categorii:
a) titluri ce dau dreptul la o sumă de bani: trata, biletul la ordin, cecul, titluri emise de stat ş.a.;
b) titluri ce conferă dreptul asupra unor cantităţi de mărfuri aflate în depozite, magazii, în docuri sau
încărcate pe vase spre a fi transportate (titluri reprezentative): conosamentul, recipisa de depozit,

9
Kiriţescu Costin – Moneda, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 77.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 85

warantul etc.;
c) titluri ce presupun drepturi complexe, patrimoniale şi nepatrimoniale (titluri de participare):
acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale.
Titlurile de credit prezentate în relaţiile de credit se comportă diferit. Dacă prima categorie se
încadrează în titlurile pe termen scurt, celelalte două categorii de titluri, din punctul de vedere al
creditului bancar, pot servi doar drept garanţie a rambursării la termen a creditelor.
După modul în care circulă, titlurile de credit se structurează în:
a) titluri de credit nominative, în cuprinsul cărora este menţionat numele posesorului legitim. Ele se
transmit prin cesiune, constând în înscrierea pe titlu a numelui cesionarului şi a datei predării titlului;
b) titluri de credit la ordin, care se transmit prin gir. Acestea constau în înscrierea numelui noului
posesor pe titlu odată cu predarea lui;
c) titluri de credit la purtător, care se transmit prin simpla predare a titlului. Ele nu poartă menţiunea
numelui noului posesor.
După cum rezultă şi din prezentarea anterioară, în cadrul acestor titluri de credit, pe o poziţie
prioritară se situează efectele de comerţ sau înscrisurile cambiale, care se pun în circulaţie ca urmare a
unor activităţi comerciale, când vânzarea-cumpărarea nu se face cu plata în numerar, „cash”, ci pe
credit, cu plata la o dată viitoare, stabilită de către vânzător şi cumpărător.
Cambiile, prin conţinutul şi circulaţia lor, s-au perfecţionat în timp.
În funcţie de emitent şi angajamentul de plată luat, cambia poate fi denumită:
 bilet la ordin – dacă obligaţia de plată este luată de debitor atunci când el emite titluri de credit;
 trată – când cel ce emite cambia este un creditor şi prin cambie se adresează unei terţe persoane
(debitorului), dându-i ordin să plătească.
Biletul la ordin. În relaţiile de credit generate de biletul la ordin apar două persoane: debitorul
şi creditorul. Creditorul este şi beneficiarul titlului de credit. Caracteristica principală a biletului la ordin
este emiterea lui de către debitor în favoarea creditorului. Biletul la ordin cuprinde anumite elemente
obligatorii, fără de care el este nul. Acestea sunt:
 denumirea de „bilet la ordin” care trebuie să fie înscrisă în text;
 obligaţia de plată necondiţionată. Promisiunea de a plăti o sumă determinată va rezulta din expresia
„voi plăti” sau „vom plăti”, iar suma de plată va fi înscrisă în cifre şi litere. În ceea ce priveşte
dobânda, ea poate fi inclusă în suma de plată totală, împreună cu valoarea mărfurilor, sau pentru
dobândă se poate emite un bilet la ordin separat;
 scadenţa. În cazul biletului la ordin şi al cambiilor, în general, operează patru tipuri de scadenţe:
„la vedere” sau la prezentare; la o dată fixă stabilită calendaristic; la un număr de zile de la
prezentare; la un număr de zile de la data emiterii;
 indicarea locului unde urmează să se facă plata;
 numele persoanei la ordinul căreia urmează să se facă plata, respectiv beneficiarul;
 locul şi data emiterii;
 semnătura ordonatorului.

Biletul la ordin cuprinde, într-o exprimare succintă, formularea: „La data de... (scadenţa), voi plăti...
(numele debitorului) suma.... Data..., semnătura”.

Spre deosebire de biletul la ordin, trata sau poliţa cuprinde un ordin de plată necondiţionat dat
de creditor debitorului. Trata se adresează debitorului şi conţine formularea:

„La data de... (scadenţa), veţi plăti... (numele beneficiarului) suma.... (numele trasului, semnătura
trăgătorului şi locul de plată).”

La circuitul tratei participă de regulă trei persoane:


 trăgătorul (creditorul);
 trasul (debitorul);
 beneficiarul, care poate fi creditorul sau o terţă persoană, faţă de care creditorul are obligaţia de
plată.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 86

Conţinutul tratei rezultă din următoarele elemente obligatorii:


 denumirea de „trată" înscrisă în textul titlului;
 ordinul sau mandatul necondiţionat de a plăti o sumă de bani exprimată într-o anumită monedă.
Dispoziţia „plătiţi" nu trebuie subordonată nici unei condiţiuni. Suma de plată, ca şi în cazul
biletului la ordin, va fi înscrisă în cifre şi litere;
 numele trasului – cel care trebuie să plătească;
 termenul de plată sau scadenţa;
 locul unde trebuie să se efectueze plata. De regulă, locul plăţii este domiciliul trasului (sediul
firmei). În situaţia în care trata este plătibilă în altă parte decât la sediul trasului, domicilierea este
făcută de regulă la banca comercială la care trasul are deschis cont;
 numele beneficiarului;
 data şi locul unde a fost emisă trata, ca bază de stabilire a scadenţei;
 semnătura trăgătorului sau a împuternicirii autentice, în cazuri speciale. De pildă, în Japonia, din
cauza semnelor pictografice uşor de falsificat, semnătura dată pe cambie, potrivit legii, nu înseamnă
nimic, în timp ce imprimarea sigiliului personal înseamnă totul.
Există situaţii în care unele firme aflate în dificultăţi financiare recurg la un mijloc nepermis
de lege, şi anume la emiterea unor trate ce nu au la bază operaţiuni comerciale, trate numite „de
complezenţă” şi care, dacă sunt dovedite a fi fără acoperire, atrag sancţionarea emitentului, uneori până
la declararea stării de faliment.

În legătură cu emiterea şi circulaţia efectelor de comerţ, pe plan intern şi internaţional s-au emis o
serie de reglementări. În practica internaţională s-a dorit ca aceste reglementări să fie universale.
Încercările unificării unor reglementări în problemele esenţiale ale instrumentelor de credit şi de plată
n-au reuşit în mod deplin. Asemenea-demersuri s-au făcut la Conferinţa de la Haga (1910), la Convenţia de la
Havana – Cuba (1928), acestea fiind cunoscute sub denumirea de „Codul Bustamante”, Convenţiile de la
Geneva (iunie 1930 şi martie 1931). Mai trebuie amintite regulile şi uzanţele uniforme privind acreditivele,
adoptate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris (1933) şi altele.
În prezent, la baza modului de emitere şi circulaţie a cambiei şi biletului la ordin stau cinci sisteme
juridice importante: sistemul instituit la Geneva în 1930, sistemul german, sistemul francez, sistemul anglo-
saxon şi sistemul italian. Deşi Franţa şi Germania au participat la Geneva şi au aderat la acest sistem, într-o
anexă la Convenţia referitoare la legea uniformă şi-au manifestat importante rezerve, ţinând cont de sistemul
lor naţional. Toate aceste sisteme sunt de fapt apropiate între ele. Comisia ONU pentru Dreptul Comercial
Internaţional lucrează şi în prezent la elaborarea unei noi legi care să unifice toate sistemele menţionate.
În România, care nu a aderat la Legea de la Geneva, a fost elaborată Legea nr. 58/1934 privind
cambia10 şi biletul la ordin. Această reglementare se bazează pe legea italiană, care corespunde principiilor
fundamentale cuprinse în Convenţia de la Geneva. Legea nr. 58/1934 a fost preluată şi modificată în spiritul
prevederilor internaţionale în vigoare prin Legea nr. 83/1994.
În perioada conducerii economiei prin plan central, vânzarea mărfurilor cu plata amânată, sub forma
creditului comercial, a fost interzisă prin lege. Emiterea şi circulaţia înscrisurilor cambiale interne au devenit
fără obiect. Aceste înscrisuri s-au menţinut doar în relaţiile cu alte state.
Tranziţia la economia de piaţă face posibilă reinstituirea creditului comercial şi a înscrisurilor
cambiale, dar utilizarea lor practică nu se poate baza doar pe autorizarea lor, ci presupune un climat economic
în care economia de piaţă să devină preponderentă.

În contextul Codului comercial românesc, cambia, sub accepţiunea de trată, este un titlu de
credit sub semnătură privată care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul
şi beneficiarul. Titlul este creat de trăgător în calitate de creditor, care dă ordin debitorului său, numit
tras, să plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia
din urmă. Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să conţină menţiunile obligatorii cuprinse în Legea nr.
58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994. O caracteristică principală
a cambiei este transferabilitatea. Transferul de creanţă de la persoană la persoană, de la un creditor la
alt creditor are un caracter oneros şi se realizează pe baza interesului nemijlocit al fiecăreia dintre părţile
contractante. Intervine astfel negociabilitatea cambiei. Pentru cambia transferată se practică un anumit
preţ, acceptat de ambele părţi prin negociere directă. De regulă, sistemul de stabilire a preţului înscris

10
În ţara noastră, prin Legea nr. 58/1934, cambia este prezentată restrictiv, sub înţelesul de trată.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 87

în cambie este un sistem cu valabilitate generală, aplicabil pentru oricare asemenea tranzacţie, dar în
principiu părţile au libertatea de a negocia şi de a stabili un preţ convenabil ambilor parteneri. Transferul
de creanţe, ca element specific al funcţionalităţii cambiei, a fost instituit ca principiu al dreptului
cambial, bazându-se pe cesiunea de creanţe şi subrogare. Persoanele care au avut temporar calitatea de
a fi beneficiare ale cambiei, cedând cambia altei persoane, nu sunt absolvite în continuare de obligaţia
de a asigura plata.
Ca atare înscrisul cambial este şi un mijloc de stingere a unei obligaţii de plată a creditorului
faţă de o persoană. Altfel spus, cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a face să se plătească la
scadenţă suma de bani determinată. Totodată, cambia este un angajament de plată abstract, fără vreo
legătură expresă cu prestaţia economică care a stat la baza naşterii ei, ca de exemplu natura mărfii
livrate cu plata amânată, cantitatea, preţul unitar, calitatea mărfii etc. Angajamentul de plată
necondiţionat cuprins în cambie favorizează circulaţia ei.
Cambia îşi poate schimba proprietarul. Înseamnă că înscrisul cambial este şi un mijloc de
stingere a unei obligaţii de plată a creditorului faţă de o terţă persoană căreia îi este debitor. Astfel
vânzătorul pe credit al mărfurilor care a primit o cambie de la un cumpărător poate să o cedeze prin gir
altei persoane.
Girul reprezintă cedarea titlului de creanţă unei alte persoane şi, totodată, garantarea plăţii la
scadenţă, solidar cu debitorul. În acelaşi timp, girul înseamnă depunerea semnăturii pe dosul cambiei.
Operaţia se mai numeşte şi andosare. Girul este o formă de circulaţie a înscrisurilor cambiale, o formă
de garantare a furnizorului-creditor, alături de garantarea beneficiarului-debitor, care-şi asumă plata. În
cazul biletului la ordin, angajamentul de plată este asumat prin emiterea acestuia. La trată, furnizorul
livrează mărfurile, în condiţii de plată amânată, cumpărătorului. Apoi creditorul completează trata.
Documentele ajung de la banca furnizorului la banca cumpărătorului, care trebuie să facă operaţiunea
de incasso (încasare). Debitorul, dacă nu plăteşte pe loc, va semna o trată.
Acceptul comercial este cel al debitorului (al cumpărătorului). Există şi unele riscuri. Deşi
semnează, debitorul poate să înregistreze o situaţie financiară grea şi să dea faliment sau, dimpotrivă,
poate avea bani, dar este de rea-credinţă. Atunci intervine banca ce şi-a dat semnătura alături de debitor.
Ea îşi asumă nu numai riscul moral, ci şi garanţia de plată la scadenţă.
Situaţia în care banca garantează alături de debitor, întărind angajamentul de plată al acestuia
se numeşte accept bancar. S-ar putea ca banca ce-l serveşte pe debitor să refuze garantarea plăţii sau
ca ea să nu prezinte suficientă încredere, să nu fie agreată de furnizor. În acest caz se caută o altă bancă.
La rândul său, girul poate fi: plin, alb şi spre încasare.
Girul plin se întâlneşte atunci când numele noului beneficiar al creanţei este înscris expres pe
cambie.
Girul alb semnifică faptul că numele noului beneficiar urmează să fie completat ulterior
transmiterii titlului de credit.
Girul spre încasare apare atunci când nu are loc o substituire a beneficiarului, ci acesta dă
mandat unei persoane, al cărei nume este înscris pe dosul cambiei, de a încasa în numele său şi în
favoarea sa.
La transmiterea cambiei pot participa succesiv mai multe persoane, înscriindu-se formula
girului pe verso-ul cambiei. Semnăturile ce se depun în cadrul operaţiilor de andosare a înscrisului
cambial ameliorează calitatea titlului de credit, dându-i garanţii suplimentare. În final, toate semnăturile
garantează plata datoriei la scadenţă. Astfel titlul de credit devine un instrument de circulaţie, într-o
anumită măsură îndeplinind rolul de mijloc de plată, de bani.
Rolul de bani al titlurilor private este diminuat pentru că ele nu sunt adecvate ca structură de
valori pentru a compune un preţ. Valoarea dintr-un înscris cambial este legată de valoarea mărfurilor
vândute pe credit sau de alte prestaţii, şi nu de cerinţele tehnice pentru compunerea oricăror sume
băneşti.
După natura operaţiilor ce stau la baza emiterii lor, cambiile sunt: comerciale, financiare şi
bonuri de tezaur.
Cambiile comerciale apar ca urmare a tranzacţiilor de vânzare-cumpărare de mărfuri pe credit.
Cambiile financiare, numite şi cambii „de bronz”, se manifestă în legătură cu obţinerea de
împrumuturi de la bănci.
Bonurile de tezaur reprezintă o formă specială a cambiilor, născându-se cu ocazia contractării
de către stat a unor împrumuturi la banca de emisiune, a unor împrumuturi pe termen scurt (mai mic de
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 88

un an). Statul se împrumută prin emisiunea bonurilor de tezaur pentru a acoperi goluri de casă
temporare. Adesea, împrumuturile contractate de stat la institutul de emisiune pe baza bonurilor de
tezaur nu se restituie la scadenţă şi se transformă în sursă de acoperire a deficitului bugetar, în datorii
pe termen lung faţă de bancă.
Totodată, bonurile de tezaur sunt titluri de credit purtătoare de dobânzi prin al căror plasament
tezaurul mobilizează resursele necesare acoperirii cheltuielilor bugetare curente. Totalitatea bonurilor
de tezaur emise reprezintă datoria flotantă a statului, variabilă de la o zi la alta, diferită de datoria
consolidată, ce-şi găseşte expresia în obligaţiunile împrumuturilor de stat pe termen lung. Fiind
purtătoare de dobânzi competitive, bonurile de tezaur constituie un plasament preferabil, lesne
transformabil în bani lichizi de către casele de economii, societăţile de asigurare, întreprinzători etc.
Operaţiuni de amploare cu bonuri de tezaur se fac mai ales în ţările anglo-saxone. Ele servesc ca
instrumente ale politicii monetare, cu preponderenţă în ţări ca SUA, Anglia şi Germania. Înscrisurile
cambiale născute din operaţii comerciale sunt instrumente de politică bancară în mai mare măsură în
ţările romanice (Franţa, Belgia, Italia etc.).
Circulaţia cambiilor are limite determinate, întrucât ele sunt angajamente private, circulă într-
un cerc relativ restrâns de agenţi economici bine informaţi asupra solvabilităţii debitorului. Caracterul
limitat al circulaţiei cambiilor a fost înlăturat prin înlocuirea înscrisurilor cambiale cu bancnotele (bilete
ale băncii centrale). Deoarece băncile de emisiune sunt organisme puternice, au mari capacităţi de
creditare, se bucură de sprijinul statului, angajamentele lor de plată sunt acceptate de toţi şi circulă la
scara întregii ţări.
Înscrisurile cambiale ajung în marea lor majoritate în circuitul bancar şi reclamă o activitate
operaţională şi de evidenţă amplă, care implică mult personal şi mari cheltuieli. De exemplu, numai în
Franţa într-un an se emit peste 150 de milioane de cambii. Se estimează că numai operaţiunile de
gestionare a acestor titluri ocupă 10-15% din activitatea personalului băncilor. Din aceste raţiuni, mai
multe autorităţi financiar-bancare au acţionat pe linia modernizării tehnicii de creditare pe termen scurt,
introducând noi instrumente de mobilizare a creanţelor comerciale.
Efectul de mobilizare este o formă a cambiei ce se creează pe temeiul existenţei altor cambii
cu scadenţe apropiate. Titlurile angajamentelor terţilor, consemnate în cambiile originale, rămân în
păstrarea emitentului noii cambii până la scadenţă. S-a presupus că efectul de mobilizare va circula mai
lesne şi va favoriza reducerea costurilor bancare de prelucrare. Nu s-au confirmat însă speranţele,
înregistrându-se un eşec total.
Un alt experiment a fost acela de simplificare a manipulării cambiilor şi biletelor la ordin prin
renunţarea la circulaţia lor fizică şi înlocuirea acestora cu LCR („lettre de change relevé”), deci cu
cambii extras. Totuşi, în ciuda marilor eforturi depuse pe linia informatizării tratamentului înscrisurilor
cambiale, rezultatele sunt încă modeste.
O formă generalizată a cambiilor o reprezintă bancnotele. Acestea sunt cambii ale băncii de
emisiune. Ele înlocuiesc în circulaţie cambiile comerciale cu caracter privat. Bancnotele sunt poliţe
asupra bancherilor, plătibile în orice moment posesorilor lor. Emiterea bancnotelor se face având în
vedere modelul clasic, în cadrul creditării circulaţiei mărfurilor, şi este legată de operaţiunile de scont.
Deţinătorul bancnotelor este creditor, iar banca se găseşte în postura de debitor. În condiţiile
contemporane, emisiunea biletelor de bancă se face mai ales pe baza titlurilor creditului public.
Între efectele de comerţ (înscrisurile cambiale) şi biletele de bancă (bancnote) există o serie de
deosebiri:
 efectele de comerţ pot fi emise de orice persoană juridică, în timp ce biletele de bancă pot fi emise
numai de banca centrală;
 nimeni nu poate fi forţat să accepte ca instrument de plată un efect comercial, în timp ce biletele de
bancă sunt un mijloc de plată legal şi nu pot fi refuzate la plată;
 efectele comerciale sunt creanţe determinate, în timp ce, în condiţiile actuale, biletele de bancă sunt
creanţe generalizate asupra economiei;
 efectele comerciale prezintă riscul insolvabilităţii debitorului, spre deosebire de biletele de bancă,
care sunt garantate de stat nu ca putere de cumpărare determinată, ci ca mijloc de plată legal;
 cedarea unui efect comercial nu constituie o plată în sensul stingerii obligaţiei; în consecinţă, în
cazul titlului care circulă între mai mulţi posesori succesivi, aceştia îşi asumă solidar riscul neplăţii
sumei înscrise în titlu. În schimb, predarea unui bilet de bancă constituie o plată, având ca efect
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 89

stingerea definitivă a obligaţiei;


 efectele comerciale au o valabilitate determinată în timp; după scurgerea unei anumite perioade
titlul nu mai are valoare. Spre deosebire de acestea, biletele de bancă au putere liberatorie pe o
durată nedeterminată, până la retragerea lor din circulaţie de către banca centrală;
 valoarea bănească a efectelor comerciale este variabilă, în timp ce biletele de bancă au valori fixe,
nenegociabile.
Un titlu de credit specific este cecul. Denumirea derivă din englezescul „cheque”, ca şi din
franţuzescul „chèque”.
Prin cec, titularul unui cont bancar dă ordin băncii sale să plătească o sumă de bani persoanei
indicate în cec, în cazul cecului nominal, sau prezentatorului, în cazul cecului la purtător. Pentru că
disponibilităţile din contul bancar al titularului provin adesea dintr-un credit acordat de bancă, cecul
apare ca titlu al creditului bancar, spre deosebire de cambie, care este de regulă un titlu de credit
comercial.
Ca şi în cazul tratei, cecul presupune prezenţa a trei protagonişti: trăgătorul (persoana care
dispune plata), trasul (banca solicitată să facă plata) şi beneficiarul (persoana desemnată să încaseze
suma). Spre deosebire de cambie, cecul este întotdeauna plătibil numai la vedere şi nu poate fi tras decât
asupra unei bănci.
Cecul tras şi remis beneficiarului reintră obligatoriu, prin intermediul acestuia, în circuitul
bancar şi face obiectul a numeroase şi costisitoare tratamente înainte de a fi încasat de beneficiar. O
fază a circulaţiei se consumă între emitent şi utilizator; o altă fază, între utilizator şi bănci; circulaţia
interbancară are şi ea cel puţin două faze (remiterea şi încasarea sumei).
Pentru a profita de acest lung circuit, debitorul care deţine iniţiativa plăţii are tot interesul de a
întârzia plata efectivă. Or, fiecare zi de întârziere este o victorie pentru debitor şi o pierdere de trezorerie
pentru creditor (de pildă expedierea cecului vineri seara).
În Franţa, de exemplu, intervalul de timp în care se face decontarea cecului se extinde de la o
zi la 21 de zile. Gestiunea mijloacelor de plată ocupă 43% din cheltuielile globale ale băncilor, motiv
pentru care băncile au trecut la automatizarea decontărilor. Tratamentul automatizat al cecurilor a
debutat cu marcajul magnetic al acestora. A fost necesară o reformă, aşa-numită de compensare
departamentală a cecurilor. Faţă de sistemul anterior de compensaţii, care cuprindea 219 centre de
compensare publice şi 1.000 de centre private, s-a ajuns, ca urmare a reformei, la 103 centre de
compensare principale şi 127 de centre secundare.
Prin reforma menţionată, postmarcajul electronic al cecurilor a devenit obligatoriu şi a
început să se generalizeze procedura de necirculaţie a cecurilor fizice între diversele circuite bancare,
adică circulă doar imaginea informatizată a mijloacelor de plată, şi nu suportul de hârtie. S-a creat o
infrastructură telematică a transferului de fonduri.
În forma clasică, băncile eliberează carnete de cecuri în alb titularilor de cont, în baza unor
depozite constituite şi alimentate din depuneri şi credite acordate. Emiterea, semnarea şi punerea în
circulaţie a unor cecuri fără acoperire, respectiv fără a avea disponibil în cont la banca plătitoare,
constituie cel mai adesea o infracţiune, un delict penal în toate ţările.
Cecurile pot fi: de virament, certificate şi barate.
Cecurile de virament sunt cecuri de decontare şi servesc la trecerea sumei din contul
emitentului în cel al beneficiarului.
Cecul certificat (acceptat) este cecul prin care banca confirmă existenţa disponibilităţilor în
cont şi asigură pe beneficiar de plata cecului la prezentare. Cecul îndeplineşte, cel puţin parţial, rolul
de bani.
Denumirea de cec barat provine de la cele două linii paralele, în diagonală, trasate pe cec.
Acest instrument de plată şi de credit implică obligaţia de a efectua plata prevăzută în cec numai de
către o anumită bancă. Prin utilizarea cecului barat se evită folosirea cecurilor pierdute sau furate de la
beneficiarii legali.
Cecul barat este rezultatul unei inovaţii bancare englezeşti, ca de altfel majoritatea uzanţelor
bancare clasice. Cecul barat poate avea două forme particulare:
 cecul barat general;
 cecul barat specializat.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 90

Cecul barat este considerat „general” dacă între cele două linii în diagonală nu figurează nici o
indicaţie. Cecul respectiv se decontează la orice unitate a băncii. Dacă între cele două linii se
menţionează o anumită bancă, cecul barat este specializat şi poate fi plătit numai la acea bancă.
O formă particulară a cecului, ca înlocuitor al bancnotelor, este cecul de călătorie („traveller’s
cheque”). Fizic, acesta este un imprimat tip bancnotă, având o anumită culoare, gravură, filigran, prin
care se are în vedere prevenirea falsificării. Acest cec urmăreşte eliminarea inconvenientelor
numerarului în timpul călătoriilor efectuate în ţară sau străinătate. Spre deosebire de biletele de bancă,
cecurile de călătorie se utilizează numai cu semnătura titularului contului bancar.
În tot mai multe ţări operează aşa-zisele „eurocecuri” sau cecuri legitimate cu carte de garanţie.
„Eurocecurile” s-au înfiinţat în anul 1961 ca urmare a hotărârilor Conferinţei Internaţionale pentru
Raţionalizarea Operaţiunilor de la Bruxelles. Cu acest prilej s-a căzut de acord asupra unui model de
cec, iar în anul 1993, Comunitatea Eurocheque a convenit schimbarea cărţilor de garanţie. Practic,
„eurocecurile” sunt vândute de bănci clienţilor sub forma unor carnete în alb, odată cu o „carte de
garanţie”. Pentru încasarea acestor cecuri, beneficiarul este obligat să se legitimeze cu „cartea de
garanţie”. Între cec şi cartea de garanţie trebuie să existe o identitate a tuturor datelor, inclusiv a
semnăturii.
O formă modernă a titlurilor de credit o reprezintă cărţile de credit. Cărţile de credit se
utilizează pe scară largă de către persoanele fizice ca urmare a extinderii depunerilor în conturi curente,
a „bancarizării” populaţiei şi a dezvoltării tehnicii electronice de evidenţă.
Iniţial, cărţile de credit, prevăzute cu fotografia titularului, erau folosite numai pentru
identificarea acestuia. Ulterior, pe baza consultării terminalului de la bancă asupra existenţei
disponibilului şi a semnării facturii, pe baza tichetului se efectua şi plata sumei. Confecţionarea
tichetelor cu inserţii magnetice face posibilă încasarea de sume în numerar pentru cheltuieli curente,
prin utilizarea bancomatelor aflate în holurile băncilor, în aeroporturi sau în diverse locuri cu vad
comercial. Cărţile de credit, prin facilităţile deschise persoanelor titulare de conturi, conduc la
extinderea lor în toate ţările dezvoltate. În prezent, tot mai multe plăţi se fac direct prin intermediul
acestor instrumente electronice, cunoscute sub titulatura generalizată de carduri bancare.
Pe de altă parte, titlurile creditului comercial (înscrisurile cambiale), ca titluri de creanţă, pot
fi transferate prin scont la bănci, creditul comercial transformându-se în credit bancar. Cedarea
portofoliului de efecte scontate în procesul rescontului la banca de emisiune constituie un semnificativ
mecanism de punere în circulaţie de monedă centrală.
Creditul bancar, spre deosebire de creditul comercial, este un credit sub formă bănească
acordat de bănci întreprinzătorilor. Dacă în cazul creditului comercial participanţii la relaţiile de credit
sunt în cele mai multe cazuri întreprinzători, în cazul creditului bancar numai unul dintre participanţi
este agent nefinanciar, producătorul (întreprinzătorul), celălalt participant fiind banca, adică un agent
financiar. Banca apare în ipostaza de deţinător al sumei împrumutate. Creditul bancar, fiind sub formă
bănească, este mult mai flexibil, se poate mişca ,,ad libitum”, în orice direcţie. Astfel disponibilităţile
băneşti mobilizate din anumite ramuri ale economiei pot fi dirijate către întreprinzători, indiferent de
sfera lor de activitate.
Această elasticitate sporită a creditului bancar faţă de creditul comercial a făcut ca, în dinamică,
creditul comercial să fie devansat de creditul bancar. În fapt, între creditul comercial şi creditul bancar
există o legătură organică, deoarece deseori creditul comercial se poate transforma în credit bancar sau
creditul bancar poate constitui un bun suport pentru un credit comercial. În funcţie de necesităţi,
întreprinzătorii recurg atât la creditul comercial, cât şi la creditul bancar. Deşi creditul comercial are
proporţii apreciabile, el şi-a restrâns aria datorită proliferării monopolurilor, care cuprind activităţi din
foarte multe domenii, ca şi datorită creării unei stări excesive de lichiditate în viaţa economică internă
şi internaţională.
Prin formarea depozitelor bancare pe seama disponibilităţilor, pe de-o parte, şi acordarea de
credite pentru activitatea de exploatare curentă sau realizarea obiectivelor de investiţii, pe de altă parte,
băncile şi clienţii lor (întreprinzătorii) se găsesc în raporturi de reciprocitate.
Modalităţile tehnice de creditare a activităţii curente a agenţilor economici sunt multiple:
creditele de trezorerie, linia de credit simplă, linia de credit confirmată, linia de credit revolving,
creditele cu destinaţie specială etc.
Creditele de trezorerie sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casă, indiferent de cauza
care determină aceste goluri. Ele sunt credite fără destinaţie prestabilită, aşa numitele credite
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 91

nonafectate. Aceste credite nu sunt garantate în mod expres, ci prin starea de bonitate a debitorului.
Datorită acestor particularităţi, creditele de trezorerie se caracterizează printr-o mare operativitate.
Linia de credit simplă defineşte limita maximă a creditului ce se acceptă a se acorda într-un
cadru general prestabilit.
Linia de credit confirmată beneficiază de o consemnare într-un document scris, convenit de
bancă.
Linia de credit revolving pune în evidenţă un mecanism de creditare cu auto-încărcare pe
măsură ce creditele anterioare au fost rambursate, fără a mai fi necesară producerea expresă de
documente care să ateste necesitatea reînnoirii creditului.
Unele credite, mai ales cele pentru constituirea de stocuri, reclamă respectarea destinaţiei
creditului şi o evidenţă distinctă în contabilitatea băncii. Asemenea credite cu destinaţie specială se
acordă pentru constituirea de stocuri sezoniere privind materii prime agricole, pentru producţia de
conserve, pentru stocarea unor materiale de construcţii etc.

În prezent, oferta de credite a băncilor comerciale este foarte diversificată. De exemplu, Banca
Comercială Română – Erste acordă o gamă largă de credite pe termen scurt, mediu şi lung. Acestea se
structurează astfel: credite pe termen scurt:
 credit global de exploatare;
 linii de credite în lei şi valută;
 credit pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare;
 credit pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere;
 credit de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie;
 credit pentru prefinanţarea exporturilor;
 credit de scont;
 credit pe cecuri remise spre încasare;
 credit pe ordine de plată;
 credit pentru facilităţi de cont;
 credit pentru operaţiuni de factoring;
 credit pe descoperit de cont (overdraft).
 credite pe termen mediu şi lung:
 credit pentru echipament în completarea surselor proprii;
 credit pentru cumpărarea de acţiuni;
 credit promotori imobiliari;
 credit pentru operaţiuni de leasing;
 credit de forfetare.
În detaliu, privind operaţiunile specifice, aceste categorii de credite sunt prezentate la discipline de
specialitate, specializarea „Finanţe şi bănci”.

2. Creditul de consum constă în vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum personal de
valori mari şi folosinţă îndelungată. Obiect al vânzării cu plata în rate sunt mobila, articolele de uz
casnic, autoturismele etc. Între creditul de consum şi creditul bancar se manifestă raporturi de
determinare. Adesea, pentru a dezvolta vânzarea de mărfuri cu plata în rate, comercianţii recurg la
credit bancar.
Sub raport istoric, creditul de consum a precedat creditul pentru producţie, în Antichitate şi
Evul Mediu, creditul de consum era predominant. El avea un caracter de pură consumaţie, fără legătură
cu producţia. În condiţiile moderne, dimpotrivă, creditul de consum este legat de producţie. El
reprezintă un factor de lărgire a producţiei. Pe de altă parte, creditul de consum poate fi un instrument
de acţiune asupra consumatorului prin faptul că mărfurile au de regulă preţuri majorate sau sunt
purtătoare de dobânzi mari. Adesea, se vând cu plata în rate mărfuri dezavantajate, care nu au cea mai
bună desfacere. Trebuie avut în vedere şi faptul că, în condiţii de insolvabilitate, cumpărătorul este
obligat să restituie bunurile, uneori, în funcţie de clauzele contractuale, fără a putea recupera ratele
achitate.

3. Creditul public este creditul contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut
(obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur etc.). Întrucât operaţiunea de lansare a titlurilor de
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 92

împrumut, subscrierea acestora şi efectuarea de vărsăminte în contul sumelor subscrise se fac cu


participarea băncilor, creditul public se îmbină cu creditul bancar.
Odată cu dezvoltarea economiilor moderne, creditul obligatar a înregistrat creşteri de proporţii
şi se măsoară de regulă prin mărimea procentuală a datoriei publice faţă de PNB (produsul naţional
brut). Cauzele principale ale creşterii fără precedent a datoriei publice sunt deficitele bugetare
provocate de diverşi factori, între care nivelul ridicat al cheltuielilor neproductive şi mai ales al celor
militare. Mai mult, datoria publică, odată angajată, prin practicarea unor dobânzi atractive suportate
prin anuităţi, duce la o creştere a cheltuielilor bugetare şi la o accentuare a fiscalităţii.
Cel mai adesea, creditul public se materializează preponderent, pe lângă alte titluri de împrumut
(titluri de rentă, bonuri de tezaur etc.), în obligaţiuni ale împrumutului de stat, ceea ce-i conferă şi
titulatura de credit obligatar.
S-au conturat de-a lungul timpului următoarele tipuri de efecte financiare publice:
 titluri necomercializabile sub forma obligaţiunilor pe economii şi a emisiunii de titluri speciale
vândute băncilor de emisiune şi guvernelor străine;
 efecte publice comercializabile sau transferabile pe piaţa financiară, dintre care se remarcă:
obligaţiunile emise de tezaur pe o durată mai mare de 5 ani, notele sau efectele de tezaur cu o durată
cuprinsă între 1 şi 7 ani, certificatele de îndatorare cu maturitate de un an şi bonurile de tezaur, ca
titluri de credit bugetar pe termen scurt.
Cea mai mare parte a efectelor publice menţionate constituie instrumente la dispoziţia bugetului
administraţiei centrale, iar emisiunea lor poate fi realizată doar prin colaborare cu banca centrală.
De regulă, bugetele locale şi ale municipalităţilor au posibilitatea de a-şi acoperi deficitul doar
prin emisiune de obligaţiuni. Deci se poate considera că, în cazul bugetelor locale, cea mai accesibilă
formă de împrumut public este împrumutul obligatar.
Condiţia primordială pentru lansarea unui astfel de împrumut este existenţa unei puternice pieţe
financiare, coroborată cu posibilitatea rambursării din veniturile realizate pe seama exploatării
obiectivelor publice, a căror finanţare s-a asigurat prin împrumut obligatar.
Împrumuturile obligatare se caracterizează prin:
 modalităţi de lansare;
 tipuri de obligaţiuni;
 modalităţi de rambursare şi facilităţi acordate subscriptorilor.

Un împrumut public poate fi lansat prin:


 emisiune de obligaţiuni distribuite direct de către organismul districtual sau municipal prin ghişee
deschise la administraţiile financiare;
 emisiunea de obligaţiuni prin intermediul unui consorţiu sau sindicat format din principalele bănci
comerciale şi instituţii financiare din zonă. Acestea preiau sarcinile vânzării obligaţiunilor şi
constituirii fondurilor.
Prospectul de împrumut este înmânat unei mari bănci sau unui sindicat financiar-bancar care
îşi asumă riscul gestionării în totalitate a acordării şi rambursării împrumutului obligatar. Aceasta este
forma de emisiune cea mai comodă, dar şi cea mai costisitoare, deoarece băncile percep, în afara
dobânzilor, şi comisioane substanţiale în schimbul riscului asumat. De regulă, un împrumut obligatar
emis de către o municipalitate sau un consiliu departamental trebuie să fie garantat de către guvern, prin
ministerul finanţelor, pentru a conferi atractivitate şi siguranţă investitorilor potenţiali. Oferta de
împrumut public poate fi cash sau în bonuri de subscripţie, situaţie în care investitorii beneficiază de
drepturi preferenţiale la emisiunea unui nou împrumut obligatar.
În cadrul creditului obligatar se operează cu mai multe tipuri de obligaţiuni:
 obligaţiuni cu venit fix. Rata de randament este precizată la data emisiunii şi rămâne în vigoare
până la maturitatea înscrisurilor;
 obligaţiuni cu rată variabilă. Pe parcursul duratei împrumutului, rata randamentului este modificată
în funcţie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţa monetară şi pe piaţa capitalurilor;
 obligaţiuni indexabile, situaţie în care se indexează valoarea nominală în funcţie de evoluţia
indicelui general al preţurilor.
Cele mai frecvente tipuri de obligaţiuni emise de către instituţiile publice sunt cu venit fix şi cu
rată variabilă. Acesta este şi motivul pentru care rata de randament cerută de un investitor pe piaţa
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 93

financiară sau care plasează capitalurile într-o investiţie reală se raportează la randamentul pe
obligaţiuni emise de stat, considerate ca având un risc minim.
În general, o obligaţiune este caracterizată prin valoare nominală, curs, preţ de emisiune, cupon,
durată de maturitate şi valoare garantată la rambursare. Frecvent, pentru a atrage subscripţia de
economii ale publicului, preţul de emisiune al unei obligaţiuni se situează sub valoarea sa nominală cu
10-15%. În acest caz subscriptorii beneficiază de o primă de emisiune. Dacă valoarea de rambursare la
maturitate depăşeşte valoarea nominală, intervine o primă de rambursare, de aceeaşi mărime cu prima
de emisiune. De pildă, unele municipalităţi din SUA, Franţa, Marea Britanie etc. au recurs la
împrumuturi obligatare având atât primă de emisiune, cât şi primă de rambursare.
Durata unui împrumut obligatar este variabilă de la 5 la 30 de ani. Durata medie înregistrată în
ultimul deceniu, pentru emisiunile de credit public este de 8,7 ani în SUA, 9 ani în Canada, 6 ani în
Franţa şi 7,2 ani în Marea Britanie.
Rata stabilită la data emisiunii este de obicei mai mică decât rata dobânzii curente bancare cu
aproximativ 20-30%, datorită faptului că, pentru deţinătorii de obligaţiuni, riscul asumat este minim.
Cu toate acestea costul unui împrumut obligatar este mai mare decât cel al creditului bancar cu aceeaşi
durată, deoarece include:
 cheltuielile de emisiune, estimate în medie la 6% din valoarea totală a emisiunii;
 comisionul anual plătit băncilor pentru obligaţiunile răscumpărate, care reprezintă 0,5% din
valoarea lotului de obligaţiuni rambursate;
 comisionul bancar, reprezentând 1% din valoarea dobânzilor (cupoanelor) acordate anual
investitorilor;
 rata dobânzii sau randamentul acordat investitorilor.
În ultima perioadă, necesitatea de a face la fel de atractive ofertele de împrumut obligatar ale
municipalităţilor ca şi cele ale societăţilor private a determinat acordarea unor rate mai mari de dobândă,
variabile anual în funcţie de evoluţia pieţelor monetare şi financiare.
O facilitate însemnată acordată de puterea publică deţinătorilor de obligaţiuni statale este
scutirea de impozit pe venitul aferent cupoanelor primite anual. De asemenea, se garantează de către
stat prin aceste obligaţiuni creditele cu caracter privat angajate la bănci de către deţinători.
Rambursarea împrumutului public poate avea loc prin anuităţi constante, amortismente
constante, tragere la sorţi sau la sfârşitul perioadei.
De regulă, modalitatea de rambursare se precizează la data emisiunii, iar obligaţiunile nu pot fi
răscumpărate anticipat (înainte de data maturităţii) dacă această posibilitate nu a fost prevăzută în
momentul lansării împrumutului public. Rambursarea sau răscumpărarea obligaţiunilor are loc prin
aceleaşi organisme care au promovat emisiunea.
Investitorii în obligaţiuni emise de organismele centrale şi locale ale statului sunt diferiţi, dar
prevalează băncile comerciale, companiile de asigurări şi trusturile de investiţii. Urmează societăţile
comerciale şi, pe un loc minor, publicul larg. Aceasta deoarece valoarea ofertelor de împrumut public
este foarte ridicată, iar rambursabilitatea constituie o problemă dificilă în situaţia participării unui
număr mare de subscriptori. Rambursarea împrumutului public obligatar se face din fonduri speciale
de amortisment al datoriei publice, din sursele bugetare curente sau excedentele bugetare.
Dar creditul obligatar nu se rezumă numai la creditul public. Alături de acţiuni, societăţile
comerciale şi emit obligaţiuni. Aceasta este adesea o formă preferată de mobilizare a capitalului întrucât
obligaţiunile nu conferă subscriptorilor drept de vot, iar deţinerea şi negocierea lor nu modifică
structura puterii în consiliul de administraţie. Apoi, de regulă, dobânzile la obligaţiuni sunt mai mici şi
deci mai puţin grevante decât plăţile de dividende.
Se constată mai pretutindeni creşterea accelerată a rolului obligaţiunilor în formarea capitalului
întreprinderilor, utilizarea cu prioritate a sumelor astfel mobilizate în finanţarea investiţiilor, a activelor
fixe.
Există creditori specializaţi ai întreprinderilor mari, deţinători de obligaţiuni. De exemplu, în
SUA, companiile de asigurări viagere deţin mai mult de 1/3 din obligaţiunile emise de societăţile
comerciale, iar fondurile de pensii dispun de o altă treime din obligaţiunile emise de societăţi. Cea de-
a treia treime revine băncilor, fondurilor comune de plasament şi altor organisme financiare sau
nefinanciare.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 94

Extinderea rapidă a creditului obligatar conferă importanţă evaluării financiare a titlurilor de


împrumut pentru a aprecia în primul rând riscurile legate de rambursarea sau plata dobânzilor
(operaţiuni de rating, expertiză).
Obligaţiunile pe termen scurt şi lung emise de către stat sau societăţi comerciale sunt o
componentă a patrimoniului investitorilor (întreprinderi, bănci etc.) lesne transformabilă în lichidităţi
la bursa de valori sau suportul pe care se obţine sau se garantează împrumuturi.

4. Creditul ipotecar este creditul garantat cu proprietatea imobiliară şi are ca principal obiectiv
susţinerea dezvoltării acestei proprietăţi. După natura garanţiei, creditul ipotecar poate fi rural sau
urban. În timp ce creditul ipotecar rural are drept garanţie a rambursării proprietatea funciară,
proprietatea asupra terenului, creditul ipotecar urban este garantat cu ipotecarea clădirilor.
Creditul ipotecar a dobândit amploare în toate ţările dezvoltate. Formele pe care le îmbracă
sunt diverse: credit ipotecar cu dobânzi variabile, credit ipotecar cu rambursare progresivă, credit
ipotecar inversat, purtător de anuităţi etc.
Creditul ipotecar cu dobândă variabilă operează cu un nivel al dobânzii stabilit în funcţie de
evoluţia pieţei financiare.
Creditul ipotecar cu rambursare progresivă constă în aceea că prevede pentru început reduceri
între 9 şi 95% faţă de rambursările constante.
Creditul ipotecar inversat, purtător de anuităţi urmăreşte să valorifice capitalul imobilizat în
proprietăţi fără a se renunţa la dreptul de proprietate şi la uzufruct. Ca urmare împrumutul obţinut prin
ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la achiziţionarea unui contract de anuităţi şi aduce astfel
proprietarului un venit regulat.
Prin creditul ipotecar se mobilizează capitalurile disponibile pe termen lung. Instituţiile care
vehiculează disponibilităţi pe termen lung şi care se afirmă în sfera creditului ipotecar sunt băncile
ipotecare, casele de economii, societăţile de asigurări şi, în proporţii crescânde, băncile comerciale.
Ca forme distincte, creditul comercial, creditul bancar, creditul de consum, creditul obligatar
şi creditul ipotecar se deosebesc între ele din punctul de vedere al naturii creditului. Dar creditul se
poate structura şi după alte criterii. De pildă, Victor Slăvescu, în lucrarea sa „Monedă, credit, schimb”,
tratează şi alte criterii de clasificare a creditului.
a) După destinaţia creditului, se disting:
 credite productive;
 credite neproductive.
Creditele productive sunt cele destinate unei activităţi de producţie.
Creditele neproductive au ca destinaţie consumul individual. Aceasta nu înseamnă că numai
prima categorie de credite este importantă, rar cealaltă este lipsită de semnificaţie. Dimpotrivă,
rezultatul final al utilizării unui credit de consumaţie poate fi cu efecte productive comparabile sau
superioare.

b) După natura garanţiilor ce servesc ca acoperire, creditul poate fi:


 credit real;
 credit personal.
Creditul real este creditul acordat pe temeiul unor garanţii materiale certe, care acoperă cu
prisosinţă valoarea creditului, punând la adăpost pe creditor de orice risc.
Creditul personal are la bază încrederea de care se bucură debitorul, reputaţia lui de a-şi
îndeplini prompt obligaţia, calităţile morale ale solicitatorului, dar şi situaţia lui materială. Chiar dacă
nu se cere o garanţie efectivă sub raport juridic, ca în cazul creditului real, calităţile morale ale
debitorului nu pot fi ignorate.
Mai mult, Victor Slăvescu preciza: „Nu există credit personal fără un credit real presupus, după
cum nu există un credit real fără un corespunzător credit personal şi moral.”
Creditele personale, după natura garanţiei, pot fi considerate acoperite sau descoperite. Un
credit personal negarantat prin bunuri reale nu este neapărat descoperit, ci el devine acoperit dacă o
terţă persoană garantează rambursarea lui la scadenţă.

c) După termenul la care trebuie rambursate, creditele pot fi:


Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 95

 credite pe termen;
 credite fără termen.
Creditele pe termen trebuie rambursate la o dată stabilită, cum sunt de exemplu creditele
cambiale. Nerespectarea termenului de rambursare atrage sancţiuni.
În cazul creditelor fără termen, contractarea obligaţiei de credit nu stipulează data lichidării
ei. De exemplu, ne găsim în situaţia unei operaţii de credit fără termen în cazul creditelor de cont curent,
care presupun relaţii continue şi curente.
De asemenea, creditele pe termen pot fi considerate credite pe termen scurt, credite pe termen
mediu sau lung.
Termenul de lichidare al unei operaţii de credit este important. Activitatea economică poate
impune întreprinzătorilor să solicite şi să obţină credite pe termen mediu şi lung (cel mai frecvent pentru
investiţii). Când operaţia comportă un circuit economic cu lichidare rapidă (vânzare-cumpărare de
mărfuri), creditul va fi pe termen scurt. Nefiresc este cazul în care creditele pe termen scurt devin credite
pe termen lung. Această situaţie provoacă neajunsuri creditorilor angajaţi şi ei faţă de terţi.

d) În funcţie de fermitatea scadenţei, creditul poate fi:


 credit denunţabil;
 credit nedenunţabil.
Atunci când bancherul îşi rezervă dreptul ca, înaintea termenului de scadenţă fixat, pe baza
unui preaviz, să ceară debitorului să plătească, creditul este denunţabil. De pildă, astfel de denunţări
pot interveni în cazul creditului de cont curent, atunci când debitorul prezintă o deteriorare a gestiunii
sale.
Creditul în care bancherul nu-şi rezervă dreptul de a cere restituirea anticipată a împrumutului
acordat este numit credit nedenunţabil.
e) În legătură cu modul de stingere a obligaţiilor de plată pentru lichidarea creditelor, se
disting:
 credite amortizabile;
 credite neamortizabile.
La creditele pe termen mediu şi lung se prevede posibilitatea rambursării acestora prin rate
anuale astfel determinate încât stingerea întregului angajament să se facă în cadrul unui termen stabilit.
Suma din credit care trebuie restituită periodic poartă denumirea de amortizare sau amortisment. De
regulă, amortizarea unui credit pe termen mediu şi lung se realizează în cadrul anuităţilor care includ
şi dobânzile aferente.
Pentru credite mici sau pe termen scurt, condiţiile de rambursare pot fi stabilite fie în sensul
unei achitări globale, fie în sensul unei plăţi eşalonate, altfel decât anual. Acestea intră în categoria
creditelor neamortizabile.

6.4. Dobânda şi scontul

Creditul este inseparabil de dobândă. Dobânda este forma de remunerare a creditorului de către
debitor pentru folosirea capitalului de împrumut, este „preţul” capitalului de împrumut, al valorii de
întrebuinţare a acestuia. Dobânda poate fi privită atât ca mărime absolută, ca sumă pe care debitorul
trebuie să o plătească creditorului, cât şi ca mărime relativă, ca rată procentuală anuală. Rata dobânzii
se determină raportând suma anuală a dobânzii achitate (de achitat) la capitalul împrumutat.
Din punctul de vedere al băncii, putem deosebi două categorii de dobânzi: dobânda bonificată
şi dobânda percepută.
Dobânda bonificată reprezintă remunerarea disponibilităţilor băneşti ale titularilor de conturi
constituite ca depozite la bancă. Capitalul mobilizat la dispoziţia băncilor este fructificat în procesul
creditării. Nivelul dobânzilor bonificate este dependent de rata inflaţiei, rata dobânzii de refinanţare
(taxa oficială a scontului, în cazul rescontării) şi ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci
comerciale.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 96

Dobânda percepută este dobânda pe care o încasează băncile de la clienţii lor în calitate de
debitori, corespunzător creditelor acordate. La rândul său, dobânda percepută este dependentă de o
serie de factori, printre care enumerăm: erodarea monetară, nivelul cheltuielilor cu operaţiunile
bancare, gradul de risc, profitul bancar, rezerva minimă obligatorie.
Cele două categorii de dobânzi sunt interdependente, se află într-o strânsă corelaţie, în sensul
că dobânda percepută se stabileşte pornind de la nivelul dobânzii bonificate, ţinând cont de nivelul
marjei dobânzii şi de rezerva minimă obligatorie depusă la banca centrală.
Dobânda aferentă rezervelor bancare minime obligatorii este considerată de către băncile
comerciale ca o cheltuială ce urmează a se recupera prin dobânda percepută. În unele ţări dezvoltate,
băncile centrale acordă băncilor comerciale dobânzi pentru rezervele constituite.
Teoretic, dobânda a fost analizată de pe poziţiile mai multor orientări doctrinare şi a fost şi este
practicată în cadrul unor sisteme economice esenţial diferite.
În gândirea marxistă, al cărei principal obiectiv la întemeietori a fost „exproprierea
expropriatorilor” şi lichidarea capitalismului, dobânda apare ca formă de redistribuire a plusvalorii,
formă particulară de participare a bancherilor la însuşirea fără plată a plusprodusului. Se sugerează în
această doctrină ideea de ilegitimitate a dobânzii, caracterul ei de abuz. Şi totuşi doctrina marxistă a pus
în evidenţă laturi esenţiale privind mecanismul dobânzii. Astfel ea analizează limitele extreme între
care se poate situa, de principiu, nivelul dobânzii. Limita superioară a dobânzii apare ca fiind dată de
rata mijlocie a profitului. O dobândă care ar absorbi întregul profit ar elimina motivaţia contractării
creditului. În ce priveşte nivelul minim al ratei dobânzii, el poate coborî, în funcţie de împrejurări, foarte
mult, fără însă a compromite acoperirea cheltuielilor raţionale pe care administrarea creditului le
presupune inevitabil, plus un oarecare profit, ca factor stimulativ. Doctrina marxistă a explicat tendinţa
de lungă durată de scădere a ratei dobânzii prin reducerea ratei medii a profitului în condiţiile absenţei
inflaţiei. Ea a relevat concludent teza cu privire la rolul raportului concret dintre cererea şi oferta de
credit pentru situarea la un nivel dat a ratei dobânzii între cele două limite extreme, care totuşi sunt prea
îndepărtate pentru a servi la stabilirea nivelului concret al dobânzii.
Potrivit altor concepţii, rata dobânzii este preţul care echilibrează cererea şi oferta de monedă
şi apare ca o recompensă pentru renunţarea la lichiditate pe o anumită perioadă. Şi cum acordarea
creditului comportă un risc, dobânda poate opera şi ca o primă contra riscului de insolvabilitate a
debitorului sau de depreciere inflaţionistă a monedei.
În doctrina keynesistă rata dobânzii poate fi un instrument de influenţare a volumului de
investiţii şi deci de combatere a recesiunii şi şomajului. Această idee este însă contestată de orientarea
monetaristă, care o consideră ineficace pe termen mijlociu şi lung.
În ultimii ani, în majoritatea ţărilor dobânda a înregistrat creşteri considerabile. Printre
principalele cauze ce influenţează creşterea ratei dobânzii se pot menţiona:
 proliferarea inflaţiei;
 agravarea dezechilibrelor balanţei de plăţi;
 majorarea deliberată a ratei dobânzii;
 trecerea de la dobânzi real negative (dobânda nominală sub rata inflaţiei) la dobânzi pozitive;
 accentuarea neîncrederii în debitori.
În ţările cu economie planificată imperativ de la centru, reglarea mecanismului economic
realizându-se administrativ, rolul dobânzilor apărea minor.
Vreme îndelungată, în ţările socialiste s-au practicat dobânzi simbolice atât în cazul creditului
pentru activitatea curentă a întreprinderilor, cât şi în relaţiile cu populaţia. În ţara noastră s-au practicat
până în 1967 dobânzi anuale de 1-2% la creditele pe termen scurt, pentru ca apoi ele să fie majorate la
4-5% şi chiar la 7-8%, în cazul din urmă sub influenţa exigenţelor FMI. Fiind însă suportate prin costuri,
care la rândul lor erau temei pentru majorarea preţurilor, dobânzile n-au îndeplinit un rol real în
reducerea apelului întreprinderilor la credite bancare. În condiţiile în care relaţiile României cu FMI s-
au deteriorat şi statul a decis să nu mai contracteze noi împrumuturi şi să restituie toate creditele externe
angajate, politica dobânzilor a fost radical reconsiderată, în ideea lipsei lor de influenţă reală. Astfel, în
cadrul măsurilor introduse din iulie 1986, menite să contracareze fenomenul stocurilor supranormative,
s-a trecut la înăsprirea condiţiilor de creditare, dar, paradoxal, şi la reducerea nivelului ratelor de
dobânzi, în flagrantă contradicţie cu intenţia de a promova politica de credit restrictivă.
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 97

Cu privire la dobânzile bonificate la depunerile populaţiei, acestea au fost considerate oficial


ca „venituri fără muncă”, ce trebuie să fie descurajate.
În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, rolul dobânzii a fost în mare măsură reconsiderat,
şi aceasta a fost pusă în legătură cu evoluţia ratei inflaţiei. Trecerea la constituirea de depozite la bănci
de către întreprinderi şi populaţie, în condiţii de liberalizare a nivelurilor de dobânzi şi a sumelor
minime necesare pentru constituirea de depozite la termen, a potenţat considerabil rolul dobânzilor în
acumularea de disponibilităţi, constituirea de resurse de finanţare şi combatere a inflaţiei. Fenomenele
de deteriorare a situaţiei financiare a unor bănci şi a unor fonduri comune de investiţii survenite în
ultimul timp au contracarat în bună măsură aceste evoluţii pozitive.
Terapia antiinflaţie prin majorarea dobânzii este eficientă cu aplicare la populaţie şi la
întreprinderile private şi cu eficienţă scăzută în cazul întreprinderii de stat, chiar dacă aceasta este
liberalizată. În general, întreprinderile de stat, sensibile doar la măsurile de autoritate, reacţionează
puţin sau deloc la terapia prin instrumentele valorice de genul dobânzilor.
O formă particulară a dobânzii care operează în legătură cu înscrisurile cambiale este scontul.
Totodată, scontul este una dintre principalele operaţiuni active ale băncilor comerciale. Prin mijlocirea
scontului, întreprinzătorul care a vândut mărfuri pe credit şi care, din lipsă de disponibilităţi, nu mai
poate aştepta scadenţa pentru a încasa de la debitor suma ce i se datorează, cedează băncii comerciale
cambia, aceasta plătind pe loc suma înscrisă în cambie, mai puţin dobânda pentru perioada cuprinsă
între momentul scontării şi scadenţă. Băncile comerciale nu acceptă la scont orice titlu de credit, ci
numai cele semnate de debitori care prezintă încredere prin situaţia lor financiară, ca şi prin probitatea
de care au dat dovadă în a onora obligaţiile asumate. De regulă, băncile comerciale nu scontează decât
titluri de credit prevăzute cu cel puţin două semnături şi cu scadenţe apropiate.
Scontul este o operaţiune de creditare, de transformare a creditului comercial în credit bancar,
deoarece banca comercială avansează prezentatorului titlului de credit, înainte de scadenţă, suma
înscrisă în titlu, diminuată cu o dobândă aferentă. Această dobândă, care poartă denumirea de scont, se
calculează după următoarea relaţie:
V  T  P unde:
S ,
12(360) 100
S – scontul;
V – valoarea nominală a titlului de credit;
T – timpul de la scontare până la scadenţă, care poate fi exprimat în luni sau în zile, în funcţie
de care divizorul va fi 12 sau 360;
P – procentul dobânzii sau taxa scontului.
În mod obişnuit, băncile comerciale nu aşteaptă nici ele scadenţa titlurilor de credit scontate, ci
le prezintă spre rescontare marilor bănci sau băncii de emisiune. În condiţii normale, rata dobânzii
percepută de banca de emisiune, numită taxă oficială a scontului este mai mică decât rata dobânzii
încasată de băncile comerciale, numită taxă a scontului privat.
Diferenţa dintre suma încasată de la banca centrală prin rescont şi suma plătită
întreprinzătorului în cadrul operaţiunii de scontare va servi la acoperirea cheltuielilor băncii comerciale
şi, totodată, constituie o sursă de profit.
Băncile comerciale şi marile companii prezintă spre scontare nu înscrisuri cambiale izolate, ci
portofolii de astfel de înscrisuri. Calculul scontului se face în acest caz nu pe fiecare efect comercial, ci
pentru grupe de efecte prezentate la scont sau rescont la un moment dat şi care sunt purtătoare ale
aceleiaşi rate a scontului. Acest calcul se face pentru fiecare borderou de efecte supuse scontării. În
practica bancară, relaţia de calcul folosită este următoarea:
Numere de dobânzi
S , unde:
Divizorul fix
Numere de dobânzi = V x T;
Divizorul fix = (360 x 100)/P.
De exemplu, trei trate în valoare de 10000, 15000 şi 5000 FF sunt scontate la data de 5
noiembrie a.c. la Credit Lyonnais, la o taxă a scontului privat de 7,5%, fiind scadente peste 71, 76 şi
81 de zile. Scontul se va determina astfel:
Monedă şi Credit 2021 P a g i n a | 98

(10000 71)  (15000 76)  (5000 81) 2235000


S   465,63FF .
360 100 4800
7,5
Creditele de scont ale băncii centrale au reprezentat într-o serie de ţări artera principală prin
care au fost puse în circulaţie bancnotele.
Taxa oficială a scontului influenţează „preţul” tuturor creditelor din economie. Având în
vedere poziţia centrală a băncii de emisiune, modificarea taxei scontului constituie, în principiu,
semnalul creşterii sau descreşterii dobânzilor, iar de aici restrângerea sau lărgirea activităţii de
creditare.
Dobânzile şi comisioanele percepute de băncile comerciale pentru creditele acordate
întreprinzătorilor îi costă pe debitori mai mult decât taxa oficială a scontului.
Reducerea taxei oficiale a scontului şi, în general, a dobânzilor bancare stimulează activitatea
productivă şi iniţiativa de a investi. Dimpotrivă, majorarea taxei oficiale a scontului, a dobânzilor
frânează producţia şi noile investiţii.
Dacă economia stagnează, banca de emisiune va proceda la reducerea taxei oficiale a scontului
pentru a spori suma creditelor şi a înviora activitatea economică. În cazul invers, în care se manifestă
„supraîncălzirea” economiei, adică dezvoltarea producţiei peste capacitatea de absorbţie a pieţei, fiind
necesară temperarea ei, taxa scontului se majorează.
În condiţiile contemporane, acordarea de credite sub forma scontului ocupă în cele mai multe
ţări o pondere redusă, de 5-10% din suma totală a creditelor. Cea mai mare parte a împrumuturilor se
acordă sub forma creditării bancare directe. Principial, dobânda la creditele bancare directe exercită
aceeaşi influenţă asupra economiei ca şi creditele de scont, deşi mecanismul creditării este esenţial
schimbat.
Prin manevrarea taxei de scont şi a dobânzilor la creditele bancare, banca centrală influenţează
balanţa de plăţi externe în sensul echilibrării ei. Majorarea taxei oficiale a scontului şi a dobânzilor face
mai convenabil plasamentul de capital autohton. Totodată, determină atragerea de capitaluri străine şi
revenirea în ţară a capitalurilor proprii. Intrarea de capitaluri străine şi revenirea capitalurilor proprii
din străinătate acţionează ca un factor de redresare a balanţei de plăţi şi de susţinere a cursului monedei
proprii.
Diminuarea taxei scontului sau a dobânzilor la creditele bancare directe face ca plasamentele
de capital să devină mai favorabile în străinătate, ceea ce orientează capitalurile spre alte pieţe
financiare, reduce fluxul de încasări valutare evidenţiat prin balanţa de plăţi externe, agravează deficitul
existent şi deteriorează raportul de cotare a monedei naţionale. Fireşte, migraţia internaţională a
capitalurilor nu este determinată doar de nivelul dobânzilor la creditele bancare şi, adesea, acesta nici
nu este cel mai important factor care generează fenomenul respectiv.

Bibliografie recomandată

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1994;
2. Cerna Silviu – Banii şi creditul în economia contemporană, vol. I. şi II, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1994;
3. Cocriş Vasile, Chirleşan Dan – Managementul bancar şi analiză de risc în activitatea de creditare,
Editura Universitătii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2016;
4. Cocriş Vasile, Chirleşan Dan – Economie bancară, Editura Universitătii Alexandru Ioan Cuza,
Iaşi, 2016;
5. Mayer Thomas, Duesenberry James, Aliber Robert – Banii, activitatea bancară şi economia,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993;
6. Manolescu Gheorghe – Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997;
7. Turliuc Vasile, Cocriş Vasile – Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997.