Contenciosul Administrativ

Capitolul III
REGLEMENTAREA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ÎN

DREPTUL COMPARAT
1. Principiile aplicabile contenciosului administrativ

Principiile sunt regulile sau ideile fundamentale călăuzitoare, cu forţă juridică
obligatorie şi prioritară, care este exprimată, direct, prin una sau printr-un ansamblu
coerent de norme juridice sau, indirect, prin ansamblul reglementărilor juridice într-un
anumit domeniu; idee care, în viziunea profesorului român Mircea Preda1, nu poate fi
nesocotită prin norme cu forţă juridică inferioară sau prin acţiuni ori inacţiuni concrete.
Astfel, respectarea principiilor este o obligaţie juridică a tuturor celor care, într-o formă sau
alta, au tangenţă cu domeniul de activitate, indiferent dacă aceştia au sau nu calitatea de
autoritate publică ori sunt persoane fizice sau juridice.
Deci, principiile contenciosului administrativ sunt regulile sau ideile fundamentale,
cu forţă juridică obligatorie şi prioritară, reglementate de lege sau care rezultă din
interpretarea normelor de drept administrativ, ce duc la realizarea echităţii în relaţiile dintre
autorităţile administraţiei publice şi persoană, autorităţile administraţiei publice şi
funcţionar public, funcţionar public şi persoană.
Principiile contenciosului administrativ examinate în acest paragraf se referă la
emiterea actelor administrative cu caracter individual şi normativ ce încalcă direct
drepturile, libertăţile sau interesele persoanelor. Analizând principiile contenciosului
administrativ, le vom diviza în principii materiale şi principii procedurale.
În contenciosul administrativ există următoarele principii materiale:
— principiul legalităţii;
— principiul egalităţii în faţa legii;
— principiul scopului şi al obiectivelor prevăzute de lege;
— principiul proporţionalităţii;
— principiul obiectivităţii şi imparţialităţii;
— principiul protecţiei încrederii şi al drepturilor legitime;
— principiul transparenţei.
Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina I.ex, Bucureşti 1996, p.
421.
Capitolul III 33
Principiul legalităţii este unul dintre principiile fundamentale, proprii contenciosului

administrativ, care presupune nu numai că autorităţile publice nu trebuie să încalce legea,
dar, de asemenea, că deciziile lor trebuie să fie bazate pe lege, iar conţinutul acestora să
fie în conformitate cu legea. Principiul respectiv cere ca această conformare a autorităţilor
publice cu aceste cerinţe să poată fi executată efectiv. Implicit, principiul legalităţii
presupune că legea trebuie să fie adoptată într-un mod adecvat, fiind suficient de clară şi
de concretă în ceea ce priveşte funcţiile şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice.
Principiul legalităţii cere de asemenea ca actele administrative ilegale să fie, în principiu,
revocate. Actele administrative în contextul respectării principiului legalităţii nu produc
efect retroactiv, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege sau care sunt în favoarea
persoanei private.
Referindu-se la contenciosul administrativ, principiul legalităţii cere respectarea:
— Constituţiei;
— principiilor generale ale dreptului;
— legilor organice şi ordinare;
— hotărârilor Curţii Constituţionale;
— tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
— hotărârilor judecătoreşti în măsura în care acestea au un efect obligatoriu;
— principiilor dreptului administrativ relevante în măsura în care acestea pot fi
invocate în faţa instanţelor de judecată.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune că autorităţile administraţiei publice
trebuie să examineze atent şi echitabil fiecare caz individual, luând în consideraţie legile
(organice şi ordinare) şi principiile de drept aplicabile. Legile şi principiile de drept
aplicabile trebuie elaborate şi adoptate astfel încât să nu împiedice autorităţile
administraţiei publice să examineze fiecare caz într-un mod adecvat circumstanţelor
acestuia.
Este semnificativ faptul că principiul egalităţii în faţa legii nu poate fi invocat pentru a
forma o practică ilegală. In scopul evitării confuziilor şi a diferenţelor de tratare ce rezultă
din schimbările survenite în aplicarea generală a politicii sau a practicii privind exercitarea
puterilor discreţionare, acestea trebuie să fie pronunţate public.
Principiul respectării scopului şi a obiectivelor stabilite de lege presupune că
autorităţile administraţiei publice trebuie să-şi exercite atribuţiile numai pentru realizarea
scopurilor şi obiectivelor care sunt prevăzute de legislaţia în vigoare. Deoarece acest
principiu se află într-o strânsă legătură cu principiul legalităţii, el obligă autorităţile
administraţiei publice ca la emiterea actelor administrative să
34 CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV
nu urmărească un scop sau un obiectiv străin atribuţiilor care le revin.

Principiul proporţionalităţii presupune utilizarea de măsuri proporţionale scopurilor
urmărite şi faptul că măsurile luate trebuie să stabilească un echilibru echitabil între
interesele publice şi cele private implicate, astfel încât să se evite imixtiunea inutilă în
drepturile şi interesele persoanelor.
Principiul obiectivitătii şi imparţialităţii presupune că toţi factorii relevanţi unui act
administrativ cu caracter normativ sau individual trebuie luaţi în consideraţie, apreciindu-1
pe fiecare la justa sa valoare, iar factorii care nu sunt relevanţi trebuie omişi în orice
examinare. Actul administrativ adoptat sau emis de o autoritate publică nu trebuie să fie
influenţat de interesele sau pagubele private sau personale ale funcţionarului public care
adoptă sau emite actul administrativ.
Potrivit principiului obiectivităţii şi imparţialităţii, nici un funcţionar public al unei
autorităţi a administraţiei publice nu trebuie să fie implicat în emiterea sau adoptarea unui
act administrativ privind interesele financiare sau alte interese ale sale, ale familiei sale,
ale prietenilor sau oponenţilor săi, sau în contestarea unui act administrativ pe care el
însuşi l-a adoptat, sau când alte circumstanţe subliniază imparţialitatea sa, şi chiar şi
aparenţa de subiectivitate trebuie evitată.
Principiul protecţiei încrederii şi a drepturilor legitime presupune că autorităţile
administraţiei publice trebuie să fi consecvente în actele lor administrative în ceea ce
priveşte respectul încrederii legitime pe care ar trebui să-l inspire persoanelor private.
Astfel, persoanele dobândesc “drepturi legitime”, ceea ce înseamnă de fapt că actele
administrative nu pot avea efect retroactiv decât în cazurile prevăzute expres de lege sau
dacă aceste acte sunt în avantajul persoanei fizice sau celei juridice.
Principiul transparenţei se manifestă prin dreptul persoanei, fără a da dovadă de un
interes concret, la cererea sa, de a obţine informaţie deţinută de autoritatea administraţiei
publice, întru-un termen rezonabil, la fel ca oricare altul şi prin metode efective şi adecvate.
De menţionat că accesul la informaţie poate fi supus unor restricţii, necesare într-o
societate democratică pentru protecţia intereselor private legitime, a intimităţii.
Autorităţile administraţiei publice trebuie să-şi argumenteze refuzul de a prezenta
informaţia solicitată şi refuzul trebuie să fie susceptibil de un control judiciar sau de un alt
control independent.
In continuare ne vom referi la principiile procesuale proprii contenciosului
administrativ. Din această categorie fac parte:
— principiul accesului la autorităţile administraţiei publice;
Capitolul 111 35
— principiul privind dreptul de a fi ascultat;

— principiul privind reprezentarea şi asistenţa;
— principiul respectării termenelor;
— principiul comunicării, enunţării motivelor şi indicării căilor de atac;
— principiul executării actelor administrative.
Potrivit principiului accesului la autorităţile administraţiei publice,
orice persoană, fizică sau juridică, are dreptul de a adresa petiţii autorităţilor administraţiei
publice, care au obligaţia corelativă de ale accepta şi ale soluţiona adecvat. Modul adecvat
de soluţionarea a petiţiilor depinde de caracterul acestora şi este definit în Legea cu privire
la petiţionare şi Legea contenciosului administrativ.
În cazul depunerii unei cereri privind recunoaşterea sau protejarea unui drept pretins
persoana este obligată să respecte termenul rezonabil de adresare prevăzut de lege, iar
termenele în care autorităţile administraţiei publice urmează să răspundă trebuie să fie
prevăzute de lege. Chiar şi în cazurile când persoana depune o cerere neoficială,
autoritatea publică nu trebuie să respingă cererea fără a o examina, cu excepţia cazurilor
când apelarea este în mod evident absurdă sau vădit neîntemeiată.
Dacă o petiţie este adresată unei autorităţi a administraţiei publice de competenţa
căreia nu ţine soluţionarea petiţiei, acea autoritate va transmite petiţia autorităţii
administraţiei publice competente şi va informa persoana interesată despre acest fapt.
Formele adecvate ale diferitelor tipuri de petiţii sunt definite de Legea cu privire la
petiţionare şi de Legea contenciosului administrativ. Dacă o petiţie este formulată într-o
formă neadecvată, autoritatea administraţiei publice are obligaţia de a o accepta, iar dacă
este necesar, să asiste persoana în întocmirea petiţiei în forma adecvată sau să acorde
consultanţa necesară.
Potrivit acestui principiu, autoritatea administraţiei publice trebuie să fie disponibilă a
furniza informaţia ce ar permite persoanei să găsească metoda cea mai eficientă de a-şi
atinge scopul şi de a-şi evalua posibilităţile pentru atingerea scopului său. Procedurile
administrative trebuie să se desfăşoare într-un mod mai puţin costisitor pentru persoana
interesată.
Principiul privind dreptul de a fi ascultat oferă persoanelor interesate dreptul de a
prezenta fapte, argumente sau probe.
Acolo unde este adecvat, autoritatea administraţiei publice trebuie să informeze
persoana interesată în termenul prevăzut de lege şi prin metodele adecvate că procedura
administrativă a început şi persoana interesată are dreptul de a prezenta fapte, probe sau
argumente.
36 CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV Capito1u
Dacă procedura administrativă reglementează şi participarea persoanelor interesate,

acestea sunt în drept, la cerere sau ca excepţie în cazurile prevăzute de lege, să fie
informate înainte de emiterea actului administrativ, prin metode adecvate, despre toate
faptele, argumentele sau probele pe baza cărora autoritatea administrativă intenţionează să
emită actul administrativ, precum şi despre baza legală pe baza căreia autoritatea publică
emite sau adoptă actul administrativ.
Pentru ca dreptul persoanei implicate în prezentarea probelor să fie efectiv, este
necesar ca probele să fie prezentate anterior emiterii actului administrativ, iar persoanei să i
se acorde timp suficient pentru a pregăti probele. Acestea urmează a fi prezentate în formă
scrisă sau verbală în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Principiul privind reprezentarea şi asistenţa prevede dreptul persoanei interesate
de a fi reprezentată sau asistată pe parcursul procedurii administrative în care este
implicată.
Principiul respectării termenelor presupune că dacă o procedură cere adoptarea
unui act administrativ formal la sfârşitul ei, atunci autoritatea publică trebuie să respecte
toate fazele procedurii şi să adopte actul în termenele rezonabile prevăzute de lege. Acest
principiu se aplică indiferent dacă procedura a fost iniţiată de autoritatea publică sau de
către persoană.
În conformitate cu legislaţia în vigoare, lipsa de acţiune, adică tăcerea sau inacţiunea,
trebuie să fie considerată echivalentul unui act administrativ, decizie pozitivă sau negativă,
sau să fie supusă unui posibil control efectuat de către o autoritate publică sau de o instanţă
judecătorească de contencios administrativ.
În vederea respectării principiului comunicării, enunţării motivelor şi indicării
căilor de atac, autorităţile publice trebuie să comunice actul administrativ tuturor
persoanelor interesate.
Motivele trebuie enunţate în scris pentru toatele actele administrative care ar putea
afecta în mod nefavorabil drepturile sau interesele persoanelor fizice şi juridice. Actul
administrativ trebuie fie să enunţe temeiul său, fie să indice clar unde pot fi găsite aceste
motive.
Enunţarea motivelor trebuie să fie adecvată, clară şi suficientă. Aceasta va indica în
mod normal principalele fapte, argumente sau probe, precum şi temeiul legal pe care
autoritatea publică şi-a bazat actul administrativ adoptat.
Actul administrativ trebuie să conţină prevederi privind căile de atac oferite pentru
contestarea sa, cum ar fi natura căilor de atac, organele înaintea cărora pot fi exercitate
aceste căi de atac, precum şi termenele pentru exercitarea unor asemenea căi de atac.
Principiul executării actelor administrative presupune că actele administrative care
acordă un drept sau protejează un interes al unei persoane trebuie
Capitolul III 37
implementate într-un termen rezonabil. Neimplementarea acestora de către autorităţile

publice trebuie să fie supusă unui control judiciar pe calea contenciosului administrativ sau
nejudiciar, care ar putea oferi despăgubiri.
Realizarea principiilor materiale şi procesuale enumerate mai sus este garantată de
Constituţie şi prin legi, efectuându-se controlul activităţii autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, poziţii importante pentru dezvoltarea unui stat democratic şi de drept.
2. Controlul legalităţii actelor administrative în reglementările

CEDO
Republica Moldova, care şi-a proclamat suveranitatea şi independenţa statală,
adoptând la 29 iulie 1994 Constituţia şi devenind la 13 iulie 1995 membru cu drepturi depline
al Consiliului Europei şi al altor organisme internaţionale, şi-a luat angajamentul de a
respecta standardele internaţionale privind protejarea drepturilor şi libertăţilor omului. Prin
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 24 iulie 1997 au fost ratificate Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma
la 4 noiembrie 1950, şi protocoalele adiţionale nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 11, care au intrat în
vigoare pentru Republica Moldova la 12 septembrie 1997, cu excepţia Protocolului nr. 6,
care a intrat în vigoare din octombrie 1997, a Protocolului nr. 7, care a intrat în vigoare din 1
decembrie 1997, şi a Protocolului nr. 11, care a intrat în vigoare din 1 noiembrie 1998.
Din prevederile Constituţiei Republicii Moldova, art. 4 alin. (2), precum şi din Hotărârea
Curţii Constituţionale nr. 55 din 14 octombrie 1999 “Privind interpretarea unor prevederi ale
art. 4 din Constituţia Republicii Moldova” rezultă că CEDO constituie o parte integrantă a
sistemului legal intern şi, respectiv, urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a
Republicii Moldova, cu deosebirea că CEDO are prioritate faţă de restul legilor interne care îi
contravin2.
2
De menţionat că sarcina primordială cu privire la aplicarea Convenţiei revine instanţelor naţionale şi nu
Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Astfel, în cazul judecării cazurilor instanţele de
judecată urmează să verifice dacă legea sau actul care urmează a fi aplicate şi care reglementează
drepturile şi libertăţile garantate de CEDO, sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de
incompatibilitate, instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, menţionând acest fapt în hotărârea sa.
Concomitent se va ţine cont de faptul că prevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale sunt obligatorii
pentru Republica Moldova doar din momentul intrării lor în vigoare
În respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului un loc

important revine controlului legalităţii actelor administrative adoptate sau emi-
se de către autorităţile publice centrale şi locale şi de serviciile publice.
Controlul legalităţii actelor administrative este determinat de principiul
legalităţii, care impune cu stricteţe protecţia drepturilor omului împotriva
activităţii ilegale a autorităţilor publice şi care este fundamentat în actele
internaţionale respective.
Art. 8 din Declaraţia universală a drepturilor omului stabileşte că: orice
persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare
competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt
recunoscute prin Constituţie şi lege.
În susţinerea prevederilor art. 8 din Declaraţia universală a drepturilor
omului vine art. 2 alin. (3) lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, care prevede că: statele se angajează să garanteze ca orice
persoană ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute de prezentul Pact au fost
violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a
fost comisă de persoane acţionând în exerciţiul funcţiilor lor oficiale.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale este un act internaţional ce reglementează posibilitatea
contestării actelor administrative ilegale în contenciosul administrativ.
Prevederile Convenţiei determină criteriile de admisibilitate a controlului
jurisdicţional asupra actelor administrative.
în preambul şi în textul ulterior Convenţia prevede:
— Respectarea legalităţii şi a principiilor statului de drept;
în acest sens orice persoană trebuie să se bucure de protecţia legii în
materie de drepturi şi libertăţi, iar restrângerea acestora trebuie să rezulte
numai din necesităţile reale şi doar în condiţiile legii. Nici un organ sau
funcţionar nu va putea lua măsuri care să îngrădească drepturile şi libertăţile
omului dacă asemenea situaţii nu sunt prevăzute de lege 46.
— Ca persoana să se bucure de drepturile şi libertăţile recunoscute de
Convenţie, care să-i fie asigurate fără nici o distincţie;
Astfel, art. 14 din Convenţie reglementează că: exercitarea drepturilor
şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată,
pentru
fără Republica Moldova, adică de la 12 septembrie 1997. Astfel, normele Convenţiei se
extind doar asupra încălcărilor ulterioare acestei date şi nu pot avea efect retroactiv.
Acestea nu se extind însă asupra încălcărilor care au un caracter continuu, stări de fapt şi
de drept care au început înainte de 12 septembrie 1997 şi au continuat şi după această
dată.
46 • Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Ed. Epigraf, Chişinău, 2003, p. 268.
Capitolul III 39
nici o deosebire, bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, originea socială sau naţională, apartenenţa la o minoritate naţională,
avere sau orice altă situaţie.
Atît dreptul intern, cât şi cel internaţional enunţă principii de egalitate şi de lipsă de
discriminare. Aceste principii pot avea un aspect formal, atunci când este vorba despre
tratamentul legal aplicabil fiecăruia, şi un aspect material, atunci când este vorba despre
repartizarea egală a drepturilor şi a avantajelor în sânul unei societăţi. În ambele aspecte,
legea trasează anumite deosebiri între beneficiarii acestor drepturi; important însă este să
se ştie că trebuie pornit din momentul în care aceste deosebiri devin o discriminare
interzisă.
— Ca administraţia să-şi realizeze puterea discreţionară ţinând cont de drepturile şi
libertăţile persoanelor, care pot fi restrânse numai în condiţiile legii;
Aceste cerinţe se conţin în art. 10 din Convenţie, care prevede că exercitarea
libertăţilor, ce presupune îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi,
condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege, măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau securitatea publică,
pentru apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei,
protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.
— Ca orice persoană să aibă în mod egal acces la un recurs jurisdicţional.
Aceste asigurări pot fi deduse din prevederile art. 6 al Convenţiei, care
determină mai multe criterii ce stau la baza controlului jurisdicţional al actelor administrative;
astfel controlul legalităţii actelor administrative urmează să se exercite în condiţiile legii,
adică, atunci când legea prevede, controlul judecătoresc este efectuat de către instanţele
de drept comun sau de contencios administrativ, iar judecătorilor le este recunoscut dreptul
de a verifica legalitatea actelor administrative emise de autorităţile publice.
Art. 6 din Convenţie invocă motive şi criterii care determină necesitatea de a supune
controlului judecătoresc actele administrative3.
Art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru drepturile omului stabileşte că: orice
persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a
cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî,
fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie
pronunţată în
3
Ion Creangă, Op. cit., p. 269.
mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga
durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al
securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor în proces o impun, sau în măsura considerată absolut
necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură
să aducă atingere intereselor justiţiei.
Art. 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil pentru a se statua cu
privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale unui individ sau pentru a hotărî asupra
oricărei acuzaţii penale aduse împotriva sa. Acesta este un articol pe care Curtea îl
interpretează în mod extensiv, întrucât este de o importanţă fundamentală pentru
funcţionarea democraţiei.
Curtea Europeană în cazul Delcourt vs Belgia a declarat că:
Într-o societate democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a
justiţiei ocupă un loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a art. 6 alin. (1) nu ar
corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţiiAS.
Accesul liber al oricărei persoane la justiţie, garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţie,
presupune şi posibilitatea oricărei persoane de a contesta legalitatea unui act administrativ
în faţa unei instanţe judecătoreşti.
Art. 6 alin. (1) enumeră o serie de elemente ale unei administrări cinstite a justiţiei. Un
element fundamental pentru ansamblul procesului îl constituie accesul la o procedură cu
toate atributele unei forme judiciare de control, inclusiv controlul judiciar asupra actelor
administrative ale autorităţilor publice. Statul nu poate restrânge sau suprima controlul
judecătorilor în anumite domenii.
Curtea dă o largă interpretare noţiunii de “drepturi şi obligaţii civile”. în cauza Ringeisen
versus Austria, Curtea a hotărât că aceşti termeni trebuie să fie autonomi, de aceea nu este
necesar să se facă deosebire între problemele de drept privat şi cele de drept public şi nici
să se limiteze aplicabilitatea acestei expresii la litigiile dintre particulari.
CEDO recunoaşte înainte de toate caracterul civil al drepturilor şi obligaţiilor, ce
reglementează relaţiile dintre persoanele particulare şi, în special, raporturile reglementate
de:
— dreptul contractual;
— dreptul comercial;
— dreptîd responsabilităţii civile delictuoase;
— dreptul familiei;
Delcourt contra Belgiei, 17 ianuarie 1970, paragraful 25.

— dreptul muncii;
— dreptul de proprietate.
Garanţia art. 6 alin. (1) se extinde şi asupra procedurilor intentate împotriva
administraţiei publice în:
— materie de contracte;
— cazurile prejudiciilor cauzate de deciziile administrative;
— cazurile de cauzare a prejudiciilor în materie de procedură penală.
Anumite domenii ale dreptului nu sunt acoperite de art. 6 alin. (1) şi
aceasta înseamnă că cererile referitoare la un drept enunţat în Convenţie nu beneficiază
automat de protecţia oferită de acest articol. Totodată, art. 13, care prevede dreptul la un
recurs efectiv, se aplică şi necesită uneori recursuri sau garanţii procedurale analoage celor
prevăzute de art. 6 alin. (1), care se referă la următoarele drepturi şi obligaţii ce nu poartă
un caracter civil:
— probleme fiscale şi impozite;
— litigiile dintre autorităţile administrative şi funcţionarii publici;
— probleme ce ţin de dreptul de depunerii a candidaturii pentru un post public;
— probleme relative la imigrare şi cetăţenie;
— obligaţia de a satisface serviciul militar;
— dreptul la o educaţie finanţată de stat;
— refuzul de a elibera un paşaport;
— dreptul la un tratament medical finanţat de stat;
— decizia unilaterală a statului de a acorda indemnizaţii victimelor unei catastrofe
naturale;
— asistenţa judiciară în cazuri civile.
CEDO consideră că în cazul când rezultatul unei proceduri de drept constituţional sau
public riscă să se dovedească a fi determinat pentru drepturi sau obligaţii cu caracter civil,
această procedură trebuie de asemenea să cadă sub incidenţa garanţiei unei proceduri
echitabile, stabilite de art. 6.
În scopul aplicării eficiente a art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru drepturile
omului, Comitetul de Miniştri adoptă la 28 septembrie 1977 Rezoluţia (77) 31 cu privire la
protecţia individului faţă de actele autorităţilor administrative, care reglementează principiile
aplicabile protecţiei persoanelor fizice şi juridice în procedurile administrative privind
deciziile, adoptate de către autorităţile publice, care pot să afecteze direct drepturile,
libertăţile sau interesele lor.
Implementând aceste principii, Rezoluţia recomandă să se ia în consideraţie
exigenţele privind o administrare bună şi eficientă, precum şi interesele terţilor şi interesele
publice majore. Dacă aceste exigenţe cer modificarea sau excluderea unuia sau a mai
multe principii, fie în cazuri particulare, fie în domenii specifice ale administraţiei publice,
orice efort trebuie oricum depus pentru a atinge cel mai înalt nivel posibil de echitate
conform scopurilor fundamentale.
Pentru protejarea drepturilor persoanelor fizice şi juridice în procedurile administrative
de deciziile autorităţilor publice care ar putea cauza prejudicii, Rezoluţia recomandă să se
aplice următoarele principii:
— dreptul de a fi ascultat;
Persoana interesată poate prezenta fapte şi argumente, iar în unele cazuri şi probe,
privind orice act administrativ susceptibil de a-i afecta drepturile, libertăţile şi interesele.
— accesul la informaţie;
La cererea sa, înainte de emiterea actului administrativ, persoana interesată este
informată, prin mijloace adecvate despre toţi factorii disponibili relevanţi emiterii actului
respectiv.
— asistenţă şi reprezentare;
Persoana interesată poate fi asistată sau reprezentată în procedura administrativă.

— enunţarea motivelor;
Dacă un act administrativ este susceptibil de a afecta drepturile, libertăţile sau
interesele ei, persoana interesată este informată asupra motivelor pe care se bazează actul
administrativ. Aceasta se realizează fie prin enunţarea motivelor în act, fie prin comunicarea
lor în scris, la cerere, persoanei interesate, într-un termen rezonabil.
— indicarea căilor de atac;
În cazul în care un act administrativ în formă scrisă afectează drepturile, libertăţile sau
interesele persoanei interesate, actul indică şi căile ordinare de atac, precum şi termenele
de contestare a actelor administrative.
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ţinând cont de faptul că autorităţile
administrative îşi desfăşoară activitatea în tot mai multe domenii şi, în cadrul acestui proces,
deseori li se solicită exercitarea puterilor discreţionare şi luând în consideraţie principiile
generale ce guvernează protecţia individului faţă de actele autorităţilor administrative
stabilite de Rezoluţia (77) 31, a adoptat Recomandarea nr. R(80) 2 privind exercitarea
puterilor discreţionare de către autorităţile administrative.
Implementând principiile aplicabile exercitării puterilor administrative de către
autorităţile administrative, Recomandarea nr. R(80) 2 propune să se ia în consideraţie
exigenţele pentru o administrare bună şi eficientă, precum şi interesele terţilor şi interesele
publice majore.
În exercitarea puterilor discreţionare, autorităţilor administrative li se recomandă să se
conducă după următoarele principii:
— a nu se urmări un scop diferit de cel pentru care a fost conferită această putere;
— a respecta obiectivitatea şi imparţialitatea, ţinând cont numai de factorii relevanţi
cazului particular;
— a respecta principiul egalităţii în faţa legii, evitând orice discriminare;
— a menţine un echilibru adecvat între orice efecte negative pe care le-ar putea avea
decizia asupra drepturilor, libertăţilor sau intereselor persoanelor şi scopul urmărit
de această decizie;
— a se lua decizia într-un termen rezonabil privind problema examinată;
— orice principii administrative călăuzitoare se vor aplica într-o manieră consecventă,
luându-se în acelaşi timp în consideraţie circumstanţele specifice fiecărui caz.
Din principiile enumerate mai sus putem concluziona că actele administrative adoptate
de puterea administrativă discreţionară trebuie să fie supuse următoarelor controale:
— un act emis în cadrul exercitării unei puteri discreţionare este pasibil unui control de
legalitate efectuat de către o instanţă de judecată sau de către un organ
independent;
— acest control nu exclude posibilitatea unui control preliminar efectuat de către o
autoritate administrativă, împuternicită să decidă atât asupra legalităţii, cât şi
asupra temeiurilor;
— dacă nu a fost stabilit prin lege nici un termen pentru luarea unei decizii în cadrul
exercitării unei puteri discreţionare şi dacă autoritatea administrativă nu ia decizia
într-un termen rezonabil, atunci inacţiunea sa poate fi supusă unui control efectuat
de către o autoritate competentă în acest scop;
— o instanţă de judecată sau un alt organ independent care controlează exercitarea
unei puteri discreţionare are asemenea împuterniciri de a obţine informaţia
necesară pentru exercitarea atribuţiilor sale.
Examinând actele internaţionale menţionate mai sus, putem evidenţia faptul că
cerinţele formulate de Convenţia europeană pentru drepturile omului faţă de actele
administrative sunt chemate să garanteze drepturile şi libertăţile omului şi să protejeze
Capitolul III 13
persoana de abuzurile sau excesele de putere ale autorităţilor administrative ale
statelor-membre.
3. Clasificarea sistemelor de contencios administrativ.

Elemente de drept comparat
În ţările cu tradiţii democratice avansate instituţia contenciosului administrativ are o
fundamentare durabilă, însă după modul de organizare, de funcţionare şi după procedura
de efectuare a controlului legalităţii actelor administrative instituţia contenciosului
administrativ se deosebeşte totuşi de la ţară la ţară. Analizând legislaţia mai multor state,
precum şi din literatura de specialitate românească, în special din lucrările autorilor Ioan
Alexandru, Valentin Prisacaru şi Theodor Mrejeru4, instituţia contenciosului administrativ
poate fi clasificată în diferite sisteme de contencios administrativ. în opinia noastră instituţia
contenciosului administrativ poate fi divizată în patru sisteme, care includ patru grupe de
ţări.
Astfel putem face următoarea clasificare:
— State cu sistem de contencios administrativ de tip francez; din această grupă fac
parte Franţa, Belgia, Italia, Olanda, Luxemburg, Elveţia, Grecia şi Polonia.
— State cu sistem de contencios administrativ de tip germanic; din această grupă fac
parte Germania, Austria, Portugalia şi Suedia.
— State cu sistem de jurisdicţie administrativă inclusă în sistemul judiciar; din această
grupă fac parte Spania, Bulgaria şi România.
— State în care nu funcţionează jurisdicţii administrative; din această categorie fac
parte SUA, Anglia, Islanda, Danemarca şi Norvegia.
a) State cu sistem de contencios administrativ de tip francez

FRANŢA
Deşi din sistemul de tip francez fac parte mai multe state, totuşi sistemele acestora nu
sunt identice. în acest sens vom încerca să analizăm fiecare stat aparte.
În Franţa jurisdicţia administrativă este reprezentată de Consiliul de Stat, curţile de
apel administrative şi tribunalele administrative. Deşi competenţele lor diferă, aceste
instanţe au şi anumite trăsături comune.
4
Ioan Alexandru, Administraţia publică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 552; Valentin Prisacaru,
Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Ed. ALL, Bucureşti, 1996, p. 292-301; Theodor
Mrejeru, Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurisprudenţă, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003, p.
135-152.
Jurisdicţia administrativă franceză a fost organizată în anul al VUI-lea de la Revoluţia

Franceză, prin crearea consiliilor de prefectură în fiecare departament, ca primă instanţă, şi a
Consiliului de Stat, ca instanţă de fond şi de recurs.
În urma reformei din 30 septembrie 1953 au fost înfiinţate tribunale administrative
interdepartamentale, ca organe de jurisdicţie administrativă de drept comun, consiliile de
prefectură fiind desfiinţate5.
După adoptarea Legii privind reforma contenciosului administrativ la 31 decembrie 1987,
care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989, au fost formate trei grade de jurisdicţie administrativă:
tribunalele administrative, curţile administrative de apel şi Consiliul de Stat6.
Potrivit legislaţiei franceze, Consiliul de Stat este cea mai importantă jurisdicţie
administrativă, care întruneşte calităţile de curte supremă şi de jurisdicţie de casaţie cu o
competenţă de primă instanţă în primă instanţă.
Secţia de contencios administrativ din cadrul Consiliului de Stat are sarcina de a exercita
funcţia jurisdicţională acordată acestei instituţii. Spre deosebire de celelalte secţii administrative
din cadrul Consiliului de Stat, secţia de contencios administrativ are un caracter extrem de
complex. Ea este divizată în subsecţii, actualmente în număr de 10.
Consiliul de Stat judecă în prima instanţă în jurul la 15 tipuri de recursuri: recursul pentru
exces de putere împotriva decretelor (şi ordonanţelor înainte de ratificare); recursul pentru
exces de putere împotriva celor mai importante decizii ministeriale; recursul pentru exces de
putere împotriva deciziilor administrative ale organelor colegiale cu competenţă naţională;
litigiile privind situaţia individuală a funcţionarilor numiţi prin decret prezidenţial şi litigiile
referitoare la alegerile în consiliile regionale şi în Parlamentul European.
Consiliului de Stat are şi alte atribuţii contencioase, de exemplu cele ca judecător în apel şi
ca judecător în casaţie.
Legea privind reforma contenciosului administrativ din 31 decembrie 1987 a menţinut în
Consiliul de Stat calitatea de judecător în apelul de drept comun.
Potrivit competenţei pe care o are, Consiliul de Stat constituie un al doilea grad de
jurisdicţie, care să rejudece litigiul în fond. Astfel, judecătorii instanţei de fond, în urma
examinării litigiului, vor confirma soluţia iniţială sau vor da una nouă.
Consiliului de Stat îi revine şi jurisdicţia de casaţie, deci acesta hotărăşte asupra
recursurilor în casaţie împotriva deciziilor jurisdicţiilor administrative spe
5
B. Pacteau, Contentieux administraţi/, Paris, 1985, p. 56.
6
Valentin Prisacaru, Op. cit., p. 293.
Capitolul III 15
ciale de primă şi ultimă instanţă sau de ultimă instanţă. Tot el hotărăşte şi asupra
recursului în casaţie împotriva hotărârilor curţilor administrative de apel, fapt ce a sporit
considerabil importanţa calităţii sale de jurisdicţie de casaţie.
Consiliul de Stat este instanţa administrativă supremă independentă, iar hotărârile sale nu
pot fi atacate cu recurs la nici o instanţă superioară.
Curţile de apel administrative sunt instanţele care judecă apelurile declarate împotriva
hotărârilor date de tribunalele administrative, excepţie făcând litigiile referitoare la alegerile
municipale şi cantonale, deoarece acestea din urmă sunt de competenţa Consiliului de Stat.
Procedura în faţa curţilor de apel administrative este o îmbinare între procedura în faţa
Consiliului de Stat şi procedura în faţa tribunalelor administrative. Hotărârile curţilor de apel
administrative pot fi atacate cu recurs în casaţie în faţa Consiliului de Stat.
Tribunalele administrative au fost formate în urma reformei din 30 septembrie 1953,
înlocuind vechile consilii ale prefecturii, şi sunt considerate judecătorii de primă instanţă în
contenciosul administrativ.
Tribunalele administrative au fost organizate în conformitate cu dispoziţiile Codului
tribunalelor administrative şi ale Curţilor de apel administrative. Ele examinează litigiile în
materie imobiliară, în materia funcţiei publice, în materie fiscală (litigii privind impozitele locale,
taxele sindicale etc.), în materia contravenţiilor referitoare la căile de comunicaţie, pensii,
ajutorul pentru locuinţe etc.
Competenţa teritorială a tribunalelor administrative este mai greu de determinat; regulile
de competenţă ratione loci sunt de ordine publică, părţile neputând deroga de la acestea,
exceptând materia contractelor administrative7.
Prin Legea din 2 martie 1982, tribunalelor administrative le-au fost atribuite şi
competenţele privind controlul asupra legalităţii deciziilor colectivităţilor descentralizate din
teritoriul departamentelor.
Analizând competenţa Consiliului de Stat, a Curţii de apel administrative şi a tribunalelor
administrative, este vizibil faptul că aceasta este de ordine publică.
în instanţa de contencios competentă se depune un memoriu scris, care va conţine
pretenţiile părţilor. De regulă dezbaterile se fac în scris, cele orale fiind relativ rare, iar atunci
când este prezent avocatul, acesta se limitează la comentarea memoriului scris.
52
Theodor Mrejeru, Op. cit., p. 137.

Procedura este condusă de judecător, iar reclamantul este cel care trebuie să aducă
probe, judecătorul însă poate uşura sarcina acestuia cerând administraţiei să furnizeze
înscrisurile necesare pentru examinarea cauzei, precum şi raţiunile de fapt şi de drept care au
motivat decizia luată de către administraţie.
Procedura în contenciosul administrativ este simplă şi puţin costisitoare, în anumite
recursuri, cum ar fi cele pentru exces de putere, prezenţa avocatului nu este necesară, însă în
faţa Consiliului de Stat reprezentarea părţilor de către un avocat este obligatorie.
Dacă în dreptul privat căile de recurs au adesea efect suspensiv, atunci în dreptul public
recursurile nu au efect suspensiv. Recursul trebuie înaintat de către o persoană care să aibă
capacitatea de a sta în justiţie şi care să aibă un interes personal.
În contenciosul administrativ colectivităţile locale sunt reprezentate de organele lor
executive, cum ar fi preşedintele consiliului general, primarul, iar statul este reprezentat de
ministrul interesat, uneori de către prefect. Recursul se depune împotriva unei decizii a
administraţiei, cu excepţia recursurilor privind lucrările publice.
Cât priveşte recursul în anulare, decizia prealabilă este chiar decizia atacată. însă
procedura deciziei prealabile este importantă în special în materia recursului de plină jurisdicţie,
unde trebuie revendicată mai întâi în faţa administraţiei repararea prejudiciului. Administraţia va
emite o decizie şi apoi se va sesiza autoritatea judecătorească.
Poziţia jurisprudenţei asupra noţiunii de decizie este destul de liberală, aceasta
considerând ca fiind suficiente o decizie verbală sau observaţiile ministrului ca răspuns la un
recurs/la o cerere. Administraţia poate să renunţe la invocarea beneficiului procedurii deciziei
prealabile. în situaţia în care administraţia tace, cererea este considerată ca respinsă într-un
termen de patru luni: “tăcerea administraţiei” echivalează cu o decizie implicită de respingere.
Cererea trebuie să cuprindă datele autorului ei, obiectul revendicării şi revendicările pe
care se bazează; ea trebuie, totodată, datată şi semnată.
Dacă e să ne referim la termen, acesta este, de regulă, de două luni şi curge din momentul
în care decizia administrativă este adusă la cunoştinţa celor interesaţi, prin publicare sau
notificare. Conform Decretului din 28 noiembrie 1983, administraţia trebuie să menţioneze în
notificare termenele şi căile de recurs; altfel termenul nu curge. Pentru deciziile individuale
termenul prevăzut în notificare este opozabil doar celui căruia i se adresează, nu şi terţilor.
în situaţia în care administraţia tace, termenul de două luni începe să curgă de la
împlinirea celor patru luni. Există însă două excepţii importante:
— termenul nu curge în materia plinei jurisdicţii după o decizie implicită de respingere,
acesta va reîncepe să curgă după o decizie expresă ulterioară;
— termenul nu curge după o decizie implicită de respingere dacă măsura solicitată nu
poate fi luată decât prin hotărâre sau după avizul organelor colegiale.
Recursul graţios sau cel ierarhic prorogă termenul dacă este el însuşi introdus în termen
de două luni. Prorogarea termenului are loc o singură dată, atunci când recursul administrativ
este intentat în faţa autorităţii competente. Recursul în faţa unei jurisdicţii incompetente sau
folosirea unei proceduri incorecte duc la prorogarea termenului dacă primul recurs a fost
introdus în termen de două luni.
Cererea prezentată după expirarea termenului va fi respinsă. în materia de exces de
putere, chiar după expirarea termenului, ilegalitatea unui act reglementar poate fi invocată pe
cale de excepţie şi cu ocazia recursului împotriva actului ulterior, emis pe baza celui contestat.
Ilegalitatea unui act individual nu poate fi invocată însă după expirarea termenului pentru
recursul în anulare.
Procedura contenciosului administrativ francez se evidenţiază prin caracterul
nonsuspensiv al recursului şi amânarea executării. Absenţa efectului suspensiv al recursului
poate cauza prejudicii grave reclamantului.
Capitolul III 17
În anumite cazuri, Consiliul de Stat, curtea de apel administrativă şi tribunalul administrativ

se pot pronunţa asupra amânării executării actelor administrative, aici însă nu poate face
obiectul unei amânări decizia executată în întregime la momentul sesizării tribunalului.
În Consiliul de Stat, amânarea executării actului administrativ este acordată de către secţia
de contencios, de adunarea în plen sau de subsecţii.
Amânarea executării actului administrativ poate fi hotărâtă şi în apel, din momentul în care
executarea hotărârii din prima instanţă riscă să expună apelantul la pierderea definitivă a unei
sume de bani.
Potrivit Decretului din 12 mai 1980, tribunalul administrativ poate acorda amânarea
executării actului administrativ în materia intrării şi şederii străinilor în ţară, iar Decretul din 27
ianuarie 1983 a suprimat restricţiile impuse tribunalelor administrative în materiile privind
ordinea publică.
Deciziile prin care se amână sau se refuză amânarea executării actelor administrative pot
face obiectul unui apel în faţa curţilor de apel administrative sau în faţa Consiliului de Stat,
constituind obiectul unei proceduri speciale.
Curtea poate să ordone în apel amânarea executării unei decizii a primei instanţe dacă
această executare riscă să expună apelantul la pierderea definitivă a unei sume de bani.
Procesul decurge în următoarele etape:
— cererea reclamantului se va trimite la grefa Tribunalului sau la secreta-

riatul Consiliului de Stat;
— se desemnează un raportor şi un comisar al guvernului care, în ciuda
numelui său, nu este un reprezentat al executivului;
— se va înmâna cererea şi celeilalte părţi, pentru a-şi construi apărarea;
— judecătorul poate cere efectuarea unei expertize, a unei anchete sau a unei
verificări, după caz;
— raportul va citi cererea reclamantului, va face un rezumat privind obiectul
procesului şi va întocmi un proiect de hotărâre;
— avocaţii pot prezenta observaţii orale, fără să modifice concluziile scrise;
— comisarul guvernului citeşte concluziile şi propune o soluţie;
— urmează deliberarea.
Şedinţele de judecată ale Consiliului de Stat, ale curţilor de apel
administrative şi ale tribunalelor administrative sunt publice, însă nici
un principiu general de drept nu prevede publicitatea şedinţelor din
cadrul jurisdicţiilor administrative.
Deliberarea are loc în camera de consiliu, în prezenţa comisarului guvernului,
acesta din urmă neparticipând la vot.
Apelul poate fi intentat în termen de două luni; el nu are efect suspensiv, însă
Consiliul de Stat, la cererea uneia dintre părţi, poate dispune amânarea.
Dacă apelul are un efect devolutiv, judecătorul de apel va judeca din nou
litigiul, asemeni judecătorului de la prima instanţă.
Recursul în casaţie nu este un nou grad de jurisdicţie, ca în materia civilă, acest
recurs însă tinde să verifice conformitatea în drept a unei decizii date.
Termenul pentru recursul în casaţie este de două luni; el nu are efect suspensiv,
Consiliul de Stat însă poate cere amânarea lui.
Motivele recursului sunt identice cu cele ale recursului pentru exces de putere,
incompetenţă, viciu de formă, încălcarea legii.
ITALIA
Prin art. 24 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) şi (2) Constituţia Italiei garan-
tează protecţia cetăţenilor de către tribunale contra administraţiei publice,
acestea stipulând că recursul în faţa tribunalelor administrative este posibil şi
împotriva actelor administraţiei publice. Constituţia reglementează un sistem
dualist al contenciosului administrativ53.
53
Jurisdicţia administrativă italiană este organizată pe două niveluri, tribunalele

administrative regionale şi Consiliul de Stat, însă există şi organe de jurisdicţie
administrativă speciale, care sunt competente în anumite materii, cum ar fi: Curtea de
Conturi, comisiile de control fiscal şi Tribunalul Apelor.
Tribunalele administrative regionale, create în 1971, judecă în primă instanţă, iar
în a doua instanţă, secţiile de contencios ale Consiliului de Stat.
Tribunalele administrative au o competenţă generală pentru a se pronunţa
asupra legalităţii actelor administrative care lezează interesele legitime ale re-
curentului. Recursul are un rezultat favorabil dacă măsura administrativă este ilegală.
Motivele de anulare avute în vedere sunt incompetenţa, excesul de putere şi
încălcarea drepturilor subiective. Dispoziţiile legale speciale pot atribui tribunalelor
administrative anumite competenţe exclusive în materie de examinare şi decizie, în
virtutea cărora acestea se pot pronunţa atât asupra oportunităţii actelor administrative,
cât şi asupra drepturilor subiective definite în mod specific.
Tribunalele ordinare sunt competente în materia privind protejarea drepturilor
subiective contra măsurilor administraţiei care depăşesc cadrul puterii legitime.
Tribunalele ordinare nu sunt autorizate să modifice sau să revoce un act administrativ;
ele se pot pronunţa în sensul confirmării unui drept sau al condamnării administraţiei la
daune-interese.
Consiliul de Stat are competenţă jurisdicţională, denumită competenţă de merit a
actelor administrative. Competenţa se exercită asupra tuturor actelor administrative, cu
excepţia actelor de guvernământ şi a altor acte prevăzute expres de lege.
Recursul împotriva tăcerii administraţiei este admis de Consiliul de Stat numai
după ce s-a epuizat recursul ierarhic.
Consiliul de Stat nu este independent deplin, fiind subordonat Curţii de Casaţie,
care exercită atribuţii de tribunal de conflict.
Actele administrative de guvernământ exceptate de la controlul în contenciosul
administrativ sunt de competenţa Curţii Constituţionale, adică sunt supuse controlului
lor de constituţionalitate.
Protecţia juridică a cetăţenilor împotriva administraţiei este realizată şi printr-un
control politic al parlamentului asupra executivului, care se exercită sub forma
interpelărilor, anchetelor, investigaţiilor, dezbaterilor privind adoptarea bugetului şi
aprobarea contului său de execuţie.
BELGIA
Constituţia Belgiei oferă cetăţenilor două posibilităţi de obţinere a protecţiei îm-
potriva actelor administraţiei: recursul administrativ, pentru a se obţine controlul le-
galităţii unui act administrativ în chiar cadrul administraţiei, şi recursul în contencios.
C a p i t o l u l III 51
Potrivit art. 92 şi 93 din Constituţia Belgiei, controlul legalităţii actelor

administrative poate fi rezervat atât tribunalelor ordinare, cât şi jurisdicţiei
administrative. în acest sens, art. 92 prevede că contestaţiile ce au ca obiect
drepturile civile sunt de competenţa exclusivă a tribunalelor, cum ar fi în cazul cererilor
de despăgubire în urma anulării actelor administrative sau al drepturilor politice.
Competenţa tribunalelor administrative se limitează la contenciosul drepturilor
subiective ce nu ţin de domeniul drepturilor civile.
Art. 14 din Legea din 23 decembrie 1946, reglementează competenţa Consiliului
de Sat în contenciosul administrativ, care este o competenţă generală, precum şi
recursul în anulare. Legea prevede trei motive de anulare a unui act administrativ:
excesul de putere, deturnarea puterii şi încălcarea formelor substanţiale sancţionate cu
nulitatea. Nu se poate anula un act administrativ pentru putere discreţionară sau de
oportunitate.
Pe baza art. 93 din Constituţie au fost create şi alte organe jurisdicţionale pentru
examinarea litigiilor de drept administrativ cu caracter special.
Legislaţia Belgiei prevede că recursul administrativ poate fi formulat la organul
administrativ emitent al actului administrativ respectiv, numit recurs graţios, sau la un
organ ierarhic superior, numit recurs ierarhic. Anularea unui act adoptat ilegal de
către un serviciu public descentralizat poate fi făcută şi de către un organ tutelar al
acestuia. în asemenea cazuri, Consiliul de Stat leagă admisibilitatea unui recurs în
contencios administrativ de existenţa prealabilă a procedurii recursului administrativ.
De remarcat aici că anularea unui act administrativ sau a unei reglementări
administrative produce efecte erga omnes, iar deciziile jurisdicţionale de drept comun
pronunţate pe baza art. 107 din Constituţie produc doar efecte inter partes. Acestea
din urmă sunt declarate neconstrângătoare sau inaplicabile.
Chiar dacă cetăţeanul dispune de alte mijloace pentru apelarea la puterea publică
în vederea respectării legii, recursul în anulare pentru exces de putere este considerat
cel mai potrivit mijloc pentru garantarea respectării principiului legalităţii; el poate fi
formulat în principiu împotriva tuturor măsurilor luate de către administraţie54.
ELVEŢIA
în Elveţia contenciosul administrativ este reglementat la nivel federal şi de
cantoane. Din această cauză au fost formate organe competente pentru examinarea
acţiunilor de contencios administrativ înaintate împotriva actelor administra-
5-1
tive adoptate sau emise la nivel de cantoane conform legislaţiei cantoanelor. Organele
competente la nivel federal examinează acţiunile în contencios administrativ înaintate
împotriva actelor adoptate sau emise de autorităţile federale.
Contenciosul administrativ în Elveţia este realizat prin organele federale de
contencios administrativ, care sunt comisiile de recurs, şi prin intermediul instanţelor
federale, care sunt Consiliul Federal și Tribunalul Federal.
Comisiile de recurs în contenciosul administrativ sunt competente să se pronunţe
asupra validităţii deciziilor administrative, iar deciziile lor sunt susceptibile de recurs.
Consiliul Federal, ca autoritate executivă supremă a federaţiei Elveţiene, poate fi
sesizat cu recurs numai în cazurile în care sunt contestate deciziile ce emană de la
serviciile publice, de la o colectivitate locală sau un stabiliment public subordonat.
Tribunalul Federal este autoritatea juridică supremă. El este competent să judece
litigiile privind constituţionalitatea tuturor legilor şi deciziilor, cu excepţia legilor federale, a
hotărârilor civile şi penale cantonale, a deciziilor luate în materia securităţii sociale,
precum şi în materie de urmărire şi faliment. Secţia de drept public şi drept administrativ a
Tribunalului Federal, competentă în materia de contencios administrativ, controlează
validitatea deciziilor, având deplina putere de a examina atât chestiuni de drept, cât şi
chestiuni de fapt. Tribunalul administrativ însă nu se pronunţă asupra oportunităţii actelor
administrative.
În cadrul cantoanelor activează variate organe cantonale, competente în materie
de contencios administrativ, deoarece fiecare canton înfiinţează, în limitele dreptului
federal, tribunale proprii şi reglementează proceduri proprii contencioase sau
necontencioase. Toate deciziile organelor cantonale pot fi contestate în Tribunalul
Federal şi în Consiliul Federal.
GRECIA
În Grecia contenciosul administrativ este realizat prin intermediul a trei instanţe de
contencios: tribunalele administrative, curţile administrative de apel fi Consiliul de
Stat.
Tribunalele administrative sunt instanţe de drept comun în materie de contencios
administrativ de plină jurisdicţie, în număr de 28.
Curţile administrative de apel sunt competente să judece în prima instanţă
cauzele determinate de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractelor
administrative, apelurile împotriva deciziilor pronunţate de către tribunalele administrative
de prima instanţă, recursurile pentru exces de putere, introduse de funcţionarii publici şi
de alte persoane împotriva actelor
Capitolul III 53
administrative individuale. Curţile administrative de apel competente să judece litigiile

competenţa sa prin dispoziţii constituţionale.
În cazul Greciei este important faptul că competenţa instanţelor de contencios
administrativ şi a celor de drept comun este stabilită prin normele constituţionale.
de contencios administrativ sunt în număr de şapte.
Consiliul de Stat organizat în Grecia e de inspiraţie franceză şi examinează litigiile
atât în secţii, cât şi în plen. Consiliul de Stat judecă recursurile în anulare pentru exces
de putere al actelor administrative normative şi individuale, recursurile în casare
împotriva deciziilor pronunţate de tribunalele administrative, precum şi recursurile de
plină jurisdicţie ce sunt atribuite în
OLANDA
În 1975, în Olanda a fost adoptată Legea contenciosului administrativ, prin care s-a
înfiinţat, în cadrul Consiliului de Stat, o secţie jurisdicţională. Această lege deschide
accesul la Secţia jurisdicţională a Consiliului de Stat, cu competenţa de a controla
actele administrative examinate în prima instanţă de către jurisdicţiile speciale.
Legislaţia olandeză nu prevede existenţa unui judecător administrativ general, în
schimb a creat mai multe jurisdicţii administrative pentru diferite domenii, cum ar
fi:Judecătorul de asigurări sociale, judecătorul funcţiei publice, judecătorul
administrativ economic, judecătorul fiscal.
Astfel, în Olanda există un sistem de contencios administrativ cu următoarele trei
caracteristici:
— unele litigii de contencios administrativ sunt de competenţa autorităţilor
administraţiei publice;
— tribunalele judecă pe cel care vatămă un drept sau un interes legitim şi
răspunderea autorităţii administraţiei publice atunci când se încalcă un drept sau
un interes legitim;
— jurisdicţiile administrative specializate şi Consiliul de Stat sunt chemate să
hotărască în litigiile rezervate deciziilor autorităţilor administrative55.
Recursul administrativ este întotdeauna un recurs de plină jurisdicţie, în cadrul
căruia organul de jurisdicţie controlează atât legalitatea, cât şi oportunitatea actului
contestat. Organul de jurisdicţie care controlează actul nu numai că anulează actul ilegal
sau neoportun, ci îl şi înlocuieşte prin propria decizie56.
55Ioan Alexandru, Op. cit., p. 555.

În forma sa actuală, Curtea Supremă Administrativă din Polonia este rezultatul unor
experienţe timpurii în domeniul controlului judiciar al activităţii administraţiei publice încă din
perioada interbelică. Deja în 1921 Constituţia prevedea crearea unui tribunal administrativ, iar
prin legea din 3 august 1922 a fost creată Curtea Supremă Administrativă, care funcţionează
din momentul formării, cu o pauză impusă de regimul socialist în 1945-1980.
Codul de procedură administrativă din 14 iunie 1960, cu modificările sale ulterioare,
reprezintă sediul materiei contenciosului administrativ în Polonia. Din 1980 în Polonia a
reînceput să funcţioneze Curtea Supremă Administrativă, cu sediul în Varşovia şi cu filiale
în voievodate, a cărei organizare şi funcţionare este reglementată prin Legea din 11 mai 1995.
Actualmente există 10 filiale ale acesteia, care nu sunt instanţe inferioare Curţii Supreme
Administrative, ci sunt create regional datorită numărului impunător de cereri adresate
instanţei de contencios administrativ. Curtea Supremă Administrativă judecă litigiile de
contencios administrativ în două colegii.
Parte în procedura administrativă contencioasă este persoana ale cărei drepturi şi
interese legale sunt afectate de actele administrative ale autorităţilor publice sau persoana
care depune cererea împotriva inacţiunilor organelor administraţiei publice care au dus la
lezarea drepturilor şi intereselor legale ale persoanei.
Iniţierea procedurii în contenciosul administrativ se face potrivit art. 33 şi art. 35 din
Legea privind Curtea Supremă Administrativă la cererea persoanei ale cărei drepturi au fost
vătămate, a procurorului sau ombudsman-ului, la fel a organizaţiilor publice, în conformitate cu
scopul activităţilor lor statutare în cauzele privind interesele legale ale persoanelor lor cu
obligarea notificării tuturor persoanelor care sunt părţi în cauza dată. Persoana vătămată
urmează să depună cererea în instanţa de judecată în termen de 30 de zile de la data când a
aflat despre actul administrativ, iar procurorul şi ombudsman-ul, potrivit art. 35 alin. (2) din
aceeaşi lege, în termen de 6 luni din ziua intrării în vigoare a actului administrativ. Instanţa de
judecată va examina cererea numai după respectarea procedurii recursului administrativ.
Curtea Supremă Administrativă va judeca cererile înaintate împotriva actelor individuale
sau normative adoptate sau emise de către organele centrale sau de cele teritoriale, adică de
voivodate, voievozi şi şefii oficiilor regionale, de organele comunale; la fel va judeca plângerile
privind inactivitatea autorităţilor publice, va rezolva, de asemenea, litigiile privind conflictele de
competenţă dintre organele administrativ-teritoriale, organele administraţiei publice centrale
etc.
Pe lângă competenţele enumerate Curtea judecă şi apelurile împotriva deciziilor
jurisdicţionale emise de către organele administrativ-jurisdicţionale specializate, ca Agenţia
Sistemului Naţional al Asigurării sau Curtea Principală a Ordinului Medical.
Curtea Supremă Administrativă judecă în prima şi în ultima instanţă, iar hotărârile Curţii
pot fi atacate pe cale de revizuire în Curtea Supremă a Poloniei. Hotărârile Curţii pot fi atacate
de către Ministrul Justiţiei, Procurorul General, Preşedintele Curţii Supreme, Preşedintele
Curţii Supreme Administrative şi Ombudsman.
b) State cu sistem de contencios administrativ de tip germanic

GERMANIA
În temeiul art. 93, Constituţia federală a Germaniei reglementează funcţionarea a cinci
ordine de jurisdicţie ale căror curţi supreme sunt: Curtea Federală de Justiţie, Curtea Federală
Administrativă, Curtea Federală de Finanţe, Curtea Federală a Muncii şi Curtea Federală de
Contencios Social.
Aceste cinci ordine se divizează în două mari categorii: a) de drept privat, care la rândul
său se divizează în jurisdicţia ordinară şi jurisdicţia de muncă, şi b) de drept public, care la
rândul său se divizează în jurisdicţiile administrative, jurisdicţiile fiscale şi jurisdicţiile de
contencios administrativ.
Ordinele de jurisdicţie sunt structurate în trei niveluri de jurisdicţie. Prima instanţă şi
instanţa de apel examinează litigiile la nivel de land, iar cel de al treilea nivel îl formează
Curtea Federală, care este instanţă de revizuire şi asigură unitatea interpretării dreptului. în
cadrul fiecărei Curţi Federale funcţionează un plen, care asigură unitatea practicii celorlalte
camere.
Legea privind jurisdicţia administrativă din 21 ianuarie 1960 reglementează jurisdicţia
administrativă germană, care prevede organizarea şi funcţionarea a 52 de tribunale
administrative, ca jurisdicţii de primă instanţă, competente să judece toate litigiile
administrative de competenţa teritorială a landurilor, a 16 tribunale administrative superioare şi
Curtea Federală Administrativă.
Tribunalele administrative judecă. în prima instanţă litigiile administrative de
competenţa teritorială a landurilor, în complet de trei magistraţi, plus doi judecători ad-hoc. în
cazurile când litigiile nu sunt complicate de fapt sau de drept, acestea vor fi judecate de către
un singur judecător.
Tribunalele administrative superioare judecă apelurile formulate împotriva hotărârilor
emise de tribunalele administrative, cererile de revizuire a hotărârilor tribunalelor
administrative pentru cauzele pentru care nu este deschisă calea apelului, precum şi, ca primă
instanţă, unele cazuri de importanţă deosebită. Tribunalele administrative superioare sunt
organizate în camere în care activează complete a câte trei judecători, iar în unele landuri
acestea sunt completate cu doi judecători ad-hoc.
Curtea Federală Administrativă pentru unele litigii prevăzute de Legea privind
jurisdicţia administrativă are competenţă de primă şi ultimă instanţă. Ea examinează
recursurile împotriva deciziilor pronunţate de tribunalele administrative superioare şi a unor
decizii pronunţate de tribunalele administrative, precum şi cererile de revizuire formulate
împotriva propriilor decizii. Curtea Federală Administrativă a fost creată în 1952 şi judecă
litigiile de contencios administrativ în complete de 5 judecători.
Art. 19, paragraful IV din Legea fundamentală federală garantează protecţia drepturilor
persoanelor împotriva încălcării legilor de către puterea publică. Pe baza dispoziţiilor generale
ale Legii privind jurisdicţia administrativă, căile de recurs de drept administrativ sunt deschise
în toate procedurile contencioase de drept public, mai puţin în contenciosul constituţional, cu
excepţia cazului în care o lege federală nu prevede o procedură specială.
În contenciosul de drept public, anumite materii sunt încredinţate tradiţional tribunalelor
ordinare, iar nu tribunalelor administrative, cum ar fi acţiunile în răspundere administrativă,
pentru obţinerea despăgubirii pentru expropriere şi pentru determinarea unui prejudiciu,
precum şi toate diferendele privind bunurile.
57
Contenciosul administrativ de tip germanic se deosebeşte de contenciosul
administrativ de tip francez prin faptul că jurisdicţiile administrative sunt organizate în cadrul
unui sistem judiciar unic, fiind separate de jurisdicţiile de drept privat.
AUSTRIA
În Austria contenciosul administrativ se distinge de dreptul privat. Aici unica instanţă de
contencios administrativ este Tribunalul Administrativ din Viena; însă legislaţia austriacă
prevede procedura cererii prealabile, ceea ce înseamnă că este obligatoriu recursul ierarhic8.
în Austria nu există tribunale administrative inferioare.
Astfel, pentru a contesta legalitatea unui act administrativ emis sau adoptat de autorităţile
publice din landuri sau cele centrale, este necesară violarea unui drept subiectiv.
Ioan Alexandru, Op. cit., p. 557.

Capitolul III 57
PORTUGALIA
Instituţia de contencios administrativ din Portugalia face parte din sistemul de contencios
administrativ de tip germanic. în această ţară primele tribunale administrative au fost create în
1930. Există două niveluri de instanţe care examinează litigiile de contencios administrativ:
tribunalele administrative, care examinează cauzele de contencios administrativ în prima
instanţă, şi Tribunalul Administrativ Suprem. Instanţele de contencios administrativ nu au
competenţa de a examina litigiile privind legalitatea actelor de guvernământ deoarece acestea
ţin de competenţa Tribunalului Constituţional. Cauzele ce ţin de dreptul privat al administraţiei
sunt examinate de tribunalele de conflict.
c) State cu sisteme de jurisdicţie administrativă inclusă în sistemul
judiciar
SPANIA
Art. 24, paragraful 1 din Constituţia acestei ţări garantează dreptul la o protecţie
jurisdicţională eficace şi completă în exerciţiul drepturilor şi intereselor legitime.
In Spania contenciosul administrativ se realizează în cadrul instanţelor judecătoreşti
ordinare, competenţa acestora fiind reglementată prin Legea privind jurisdicţia administrativă.
în Curtea Supremă funcţionează o Cameră specială de contencios administrativ formată
din două secţii de contencios administrativ, preşedinte şi nouă judecători, dintre care patru vin
din administraţia publică, care a preluat competenţa fostului Consiliu de Stat.
Instanţele inferioare de contencios administrativ sunt tribunalele provinciale, ataşate
curţilor de apel, care judecă în complet de magistraţi şi membri ai consiliului provincial. în
prima instanţă se judecă recursurile contra deciziilor administrative care aduc atingere unui
drept subiectiv cu caracter administrativ.
Atunci când este atins un drept de natură civilă, recursul se face în instanţa de judecată
ordinară, iar administraţia acţionează ca o persoană particulară.
Astfel, vedem că contenciosul administrativ spaniol are trăsături proprii, care îl deosebesc
de recursul pur judiciar.
Un alt mijloc de protecţie contra administraţiei este asigurat de către Tribunalul
Constituţional, instituit în 1979. Competenţele sale corespund cu cele ale Curţii Constituţionale
Federale germane. Un control al administraţiei se poate obţine şi pe calea recursului
constituţional, dacă se produce încălcarea anumitor libertăţi fundamentale. Procedurile de
control abstract şi concret al textelor normative permit controlul reglementărilor adoptate de
administraţie, cu condiţia ca ele să aibă caracter legislativ.
La capitolul instituţiilor de control extrajudiciar trebuie menţionat Apărătorul poporului. în
conformitate cu art. 54 din Constituţie şi cu legea sa organică, rolul Apărătorului, ales de
Parlament, este acela de a supraveghea respectarea de către administraţie a libertăţilor
fundamentale şi a principiilor directoare ale politicii sociale şi economice. Apărătorul poate
interveni din oficiu sau la sesizarea unui cetăţean. El dispune de drepturi importante de
informare şi inspecţie, de asemenea este autorizat să emită recomandări şi să introducă
anumite acţiuni, prezentând anual un raport în faţa Parlamentului.
BULGARIA
Potrivit art. 119 din Constituţia Bulgariei din 1991, justiţia este administrată de către
Curtea Supremă de Casaţie, Curtea Supremă Administrativă, de curţile de apel, curţile de
district, curţile marţiale şi curţile judeţene, iar printr-o lege specială pot fi înfiinţate curţi
speciale.
În acest sens, Legea privind organizarea judecătorească dezvoltă prevederile
constituţionale şi reglementează că controlul legalităţii actelor administrative este încredinţat
instanţelor de drept comun. Curţile de district au în structura lor departamente specializate
pentru cauzele administrative, constituind prima instanţă pentru astfel de litigii.

Curtea Administrativă Supremă este învestită cu prerogative de control şi
supraveghere a aplicării unitare a legii în justiţia administrativă. Curtea Administrativă
Supremă judecă litigiile ale căror obiect sunt actele administrative adoptate sau emise de
ministere şi Guvern, precum şi alte acte administrative prevăzute de lege. Curtea judecă
litigiile date în complet de 5 judecători. Ca instanţă de casaţie, Curtea Administrativă Supremă
examinează deciziile curţilor inferioare în complet de 3 judecători.
Curtea Supremă de Casaţie este instanţa supremă de control judiciar asupra tuturor
deciziilor curţilor de diferite niveluri.
Art. 2 din Legea contenciosului administrativ din 1979, modificată prin Legea nr. 19/1992,
defineşte sfera actelor administrative care pot fi atacate.
Sunt exceptate de la controlul pe calea contenciosului administrativ următoarele acte:
— actele Preşedintelui Republicii;
— actele Consiliului de Miniştri;
— actele privind planificarea dezvoltării social-economice şi politica preţurilor;
— actele prin care se creează drepturi şi obligaţii pentru organele sau organismele
subordonate emitente ale actelor administrative.
Art. 4 din aceeaşi lege precizează că în cazul în care printr-un act administrativ sunt
afectate unele drepturi sau obligaţii ale cetăţenilor sau organizaţiilor, se aplică măsurile cele
mai favorabile pentru aceştia.
Potrivit art. 5 din lege, nu sunt percepute taxe pentru emiterea, punerea în practică sau
contestarea actelor administrative .
Actele administrative pot fi contestate cu recurs ierarhic în faţa organului ierarhic superior
potrivit art. 19 alin. (1).
Nu sunt contestate pe calea recursului ierarhic actele administrative emanate de la:
— ministere, şefii de agenţii subordonate direct Consiliului de Miniştri, de la guvernatorii
locali şi de la primarul Sofiei;
— actele pentru care, prin legi speciale, este prevăzut recursul direct în faţa instanţelor
judecătoreşti sau a altor jurisdicţii speciale.
Recursul ierarhic poate fi intentat de către indivizi sau organizaţii potrivit art. 21 alin. (1).
Acest recurs priveşte legalitatea sau corectitudinea actului administrativ contestat.
Termenul legal pentru atacarea în recursul ierarhic este de 7 zile. înainte de expirarea
acestui termen, actul administrativ nu va fi aplicat, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 23
alin. (1), în care părţile interesate declară în scris că nu îl vor ataca.
Cât priveşte legalitatea, actele administrative pot fi atacate în faţa instanţei de judecată,
iar conţinutul unui document, potrivit art. 33, nu poate fi contestat în faţa instanţei de judecată
prin apel sau protest.
Art. 34 din aceeaşi lege prevede categoriile de acte care nu pot fi atacate în instanţa de
judecată:
— actele care se referă la apărarea şi securitatea statului;
— actele privind tranzacţiile valutare şi controlul valutar, cât şi cele privind dezvoltarea
municipală;
— actele prin care se instituie taxe la import, cu excepţia celor care determină taxele la
bunurile importate pe baza unor tranzacţii comerciale internaţionale;
— actele care nu pot fi atacate, prin dispoziţia unor legi speciale sau pentru care se
prevede procedură specială de recurs sau o jurisdicţie specială.
Potrivit art. 35 alin. (2), un recurs sau un protest se poate adresa instanţei după
epuizarea tuturor posibilităţilor de atac sau după expirarea termenului de recurs în faţa
administraţiei.
Capitolul III 59
Competenţa jurisdicţională revine Curţii Supreme în cazul în care actele atacate emană de la un minister,
de la conducătorul unei agenţii subordonate direct Consiliului de Miniştri, de la un conducător al unei alte
autorităţi publice, de la un guvernator provincial sau de la primarul Sofiei. Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2), în
cazul celorlalte situaţii, competenţa revine curţilor districtuale.
Termenul de introducere a recursului în faţa instanţelor este de 7 zile şi recursul sau protestul vizând
anularea actelor administrative trebuie să respecte acest termen.
Recursul sau protestul este suspensiv de executare, cu excepţia situaţiei în care instanţa nu dispune altfel.
în cazul în care organul administrativ emitent a dispus aplicarea respectivului act, instanţa poate, pe baza cererii
părţilor interesate, să dispună suspendarea aplicării lui.
în trei zile de la înregistrarea recursului sau protestului, organul administrativ emitent este obligat să pună la
dispoziţia instanţei întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat. însă în cazul în
care organul administrativ emitent al cărui act este atacat nu se conformează, instanţa are prerogativa adresării
pe căi oficiale în vederea obţinerii respectivei documentaţii.
Instanţa de judecată poate verifica legalitatea actului administrativ, poate cerceta dacă acesta a emanat de
la autoritatea competentă şi poate verifica îndeplinirea normelor procedurale şi substanţiale de emitere a
respectivului act. De asemenea, potrivit art. 41 alin. (3), ea poate investiga compatibilitatea actului administrativ
atacat cu scopurile legii pe baza căreia s-a adoptat sau s-a emis acesta.
ROMÂNIA
Spre deosebire de alte ţări, în România contenciosul administrativ a parcurs o cale lungă de dezvoltare,
având o evoluţie istorică deosebită. Instituţia contenciosului administrativ a fost formulată prin Legea pentru
înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864. însă începând cu 1866 şi până în prezent în contenciosul
administrativ român s-au produs schimbări esenţiale. La început a fost aplicat sistemul francez de contencios
administrativ, mai târziu sistemul de contencios administrativ de tip germanic, iar astăzi contenciosul
administrativ este inclus în sistemul judiciar.
în prezent instituţia contenciosului este reglementată de Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990, cu modificările
ulterioare.
Instituţia contenciosului administrativ este reglementată în normele constituţionale, cum ar fi art. 21 privind
accesul liber la justiţie şi art. 48 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Orice persoană fizică sau juridică ce se consideră vătămată în drepturile sale printr-un act administrativ
sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept
recunoscut de lege, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 29/1990, poate înainta o acţiune în contenciosul
administrativ.
Legea 29/1990, prin art. 1 alin. (2), asimilează refuzului nejustificat de a rezolva cererea şi faptul de a nu
răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, sub rezerva existenţei unui alt termen
stabilit printr-o lege specială.
Prin art. 2, Legea nr. 29/1990 enumeră actele care nu pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ:
a) actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern; actele
administrative62de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului;
actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului, precum şi cele referitoare la
interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România este parte; măsurile urgente luate de
organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând
pericol public, cum sunt actele emise ca
urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţilor naturale, incendiilor de păduri,
epidemiilor, epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate;
b) actele de comandament cu caracter militar;
c) actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege specială, o altă
procedură judiciară;
d) actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea
patrimoniului său;
e) actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic.
Art. 5 alin. (1) al aceleiaşi legi stabileşte obligativitatea recursului graţios, adică procedura adresării unei
cereri autorităţii emitente a actului în cauză; care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile.
Recursul ierarhic, aşa cum este reglementat acesta în art. 5 alin. (3) al legii, este facultativ, şi în acest caz
termenul de 30 de zile se calculează de la data comunicării de către acea autoritate a soluţiei date reclamaţiei.
Persoana vătămată poate sesiza tribunalul în cazul în care nu este mulţumită de soluţia dată reclamaţiei în
termen de 30 de zile. însă, în cazul nerezolvării reclamaţiei de către autoritatea emitentă (recursul ierarhic), se
poate sesiza direct tribunalul în condiţiile legii.
Tribunalele şi curţile de apel sunt competente a judeca acţiunile formulate în temeiul art. 1 din lege.
Competenţa acestora revine conform regulii domiciliului reclamantului, aşa cum este ea reglementată în art. 2 şi
art. 3 din Codul de procedură civilă.
Prin Legea nr. 59/1993, art. 7 pct. 4, la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la curţile de apel şi la tribunale au
fost înfiinţate secţii de contencios administrativ.
Instanţa poate anula actul administrativ în totalitate sau în parte, sau poate obliga autoritatea emitentă să
emită un act administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverinţă sau un înscris potrivit art. 11 alin. (1). De
asemenea, instanţa este competentă să se pronunţe asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative
care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.
Art. 16 din Legea nr. 29/1990 prevede obligativitatea înlocuirii sau modificării actului administrativ de către
autoritatea emitentă ori eliberarea unui certificat, a unei adeverinţe sau a unui alt înscris în cazul admiterii
acţiunii înainte. Executarea hotărârii irevocabile se face Ia termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii, iar în lipsa
unui termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia.
Conducătorul autorităţii administrative poate înainta acţiune, în condiţiile dreptului comun, împotriva celor
vinovaţi de neexecutarea hotărârii.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 29/1990 hotărârile instanţelor de contencios administrativ pot fi
atacate cu recurs. Astfel, în temeiul acestui articol şi în conformitate cu art. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă
al României, curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, iar înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a României judecă recursurile deci;" împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de
apel.
d) State în care nu funcţionează jurisdicţii administrative

STATELE UNITE ALE AMERICII
în SUA modalitatea de control al legalităţii actelor administrative se deosebeşte clar de controlul legalităţii
actelor administrative din ţările în care există contencios administrativ. Aici sistemul administrativ este
subordonat celui judiciar. Astfel, fiecare autoritate publică (minister, departament, agenţie) are în materie de
jurisdicţie
administrativă o structură proprie, consiliul de contencios administrativ, iar la nivel ierarhic ministrul, şeful
departamentului sau al agenţiei, care efectuează controlul legalităţii actelor administrative.
Capitolul 111 Consiliile de contencios administrativ sunt separate 61
de jurisdicţia ju-
diciară şi nu sunt instanţe de judecată, iar personalul acestora îl constituie
magistraţii, care nu fac parte din corpul judecătorilor. Deciziile consiliilor de
contencios administrativ pot fi revizuite de către Curtea Federală Judiciară.
Procedura specială de anulare a actelor administrative este
reglementată de Administrativ Procedure Act, care diferă de procedura
judiciară şi cuprinde reguli aplicabile tuturor jurisdicţiilor administrative.
în SUA Curţii Supreme Federale îi sunt subordonate, după criteriile
geografice, 12 curţi de apel şi 93 de curţi districtuale58.
Curţile districtuale au competenţă generală cu privire la litigiile
administrative ce reies din principiile generale, potrivit cărora litigiile federale
sunt examinate de curţile districtuale sau sunt reglementate expres în unele
acte normative. Efectele deciziei curţii districtuale sunt limitate la litigiul
concret şi nu au puterea unui precedent judiciar59. Spre deosebire de litigiile
ordinare, în litigiile administrative nu sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la
juraţi60.
Curţile de apel)udecă apelurile înaintate contra deciziilor curţilor
districtuale teritoriale, precum şi recursurile înaintate direct privind deciziile
agenţiilor federale situate în raza lor teritorială. Prin urmare, decizia unei curţi
de apel constituie un precedent pentru deciziile curţilor districtuale din aria lor
teritorială, dar nu şi pentru deciziile celorlalte curţi districtuale61.
în sistemul de drept american sunt organizate şi curţi speciale,
competente să judece recursurile administrative într-o anumită materie
administrativă, ale căror decizii pot fi atacate cu apel.
Litigiile care apar în rapturile dintre administraţie şi particulari, ca rezultat
al contractelor publice, sunt judecate de către ofiţerii contractuali desemnaţi
de agenţia contractantă, cu drept de apel la un comitet de apeluri al agenţiei,
iar pentru despăgubiri, la Curtea de Pretenţii din Washington. împotriva
deciziilor celor două organe jurisdicţionale se poate apela la Curtea de Apel
pentru Circuitul Federal62.
» A. R. Gitelson, R. L. Dudley, M. ). Dubnick, American Government, 2 edition, Houghton

Mifflin Company, Boston, 1991, p. 367; Dacian Cosmin Dragoş, Procedura
contenciosului administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 199.
** P. L. Strauss, An Introduction to Administrative Justise in thc United States, Carolina
Academic Press, Durham, North Carolina, 1989, p. 85; Dacian Cosmin Dragoş, Op. cit.,
p. 188.
60
Ibidem.
61
P. L. Strauss, Op. cit., p. 83; Dacian Cosmin Dragoş, Op. cit., p. 199.
Dacian Cosmin Dragoş, Op. cit., p. 200.
69
Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, formată din 9 judecători, are competenţa
de a judeca în plen, ca instanţă de recurs, recursurile în materie de drept administrativ.
MAREA BRITANIE
în Marea Britanie, la fel ca şi în SUA, controlul legalităţii actelor administrative adoptate sau
emise de autorităţile administraţiei publice este exercitat de către instanţele de drept comun.
Controlul judiciar în Marea Britanie are în vedere exercitarea de către tribunal a dreptului de
a stabili dacă un act administrativ este sau nu legal şi de a dispune măsurile necesare pentru
remedierea lui9, astfel, controlul judiciar al activităţii administraţiei publice se răsfrânge asupra
excesului de putere al administraţiei.
Tribunalele administrative britanice sunt create prin lege, iar sistemul judiciar britanic
numără 70 de categorii de tribunale administrative, 10care pot fi împărţite în trei mari grupe: a)
tribunale administrative, b) tribunale speciale şi c) tribunale statutare11.
Tribunalelor administrative britanice le este propriu recursul de plină jurisdicţie, iar
recursul în anulare aparţine tribunalelor judiciare, care folosesc proceduri multiple şi sunt
organizate teritorial, având o procedură distinctă. Tribunale administrative funcţionează în Anglia
şi în Ţara Galilor, însă acestea îşi extind competenţa şi asupra Scoţiei, doar dacă unele legi
speciale nu prevăd existenţa unor tribunale asemănătoare şi aici.
Astfel, tribunalele administrative britanice sunt în esenţă organisme care exercită funcţii
jurisdicţionale sau cvasijurisdicţionale, sub supravegherea unui Consiliu al Tribunalelor, înfiinţat
în 197112.
Deciziile pronunţate de tribunalele administrative pot fi, prin urmare, atacate cu apel.
Această cale de atac este examinată de către o autoritate, care nu este aceeaşi pentru toate
deciziile contestate. Pentru anumite tribunale, ministrul este autoritatea în faţa căreia se face
apelul, spre exemplu: ministrul comerţului este organul de apel al tribunalelor care se ocupă de
litigiile legate de credite şi al tribunalelor agenţilor imobiliari13.
9
10
os
Dacian Cosmin Dragoş, Op. cit., p. 196.
12
R. David, X. Blanc-Jouvan, Le droit anglais, Presses Universitaires de France, 1998, p. 99; Dacian Cosmin
Dragoş, Op. cit., p. 196.
13
Capitolul 111 63
Pentru tribunalele speciale sunt prevăzute tribunale de apel speciale, cum ar fi: tribunalul de apel
al imigraţiei, tribunalul de apel al muncii, tribunalul funciar.
Pentru alte tribunale apelul revine Curţii Superioare, astfel tribunalele administrative fiind supuse
în mare parte jurisdicţiei judiciare.
Hotărârile tribunalelor de apel şi cele ale Curţii Superioare pot fi aduse în faţa Curţii de Apel
pentru Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord şi în faţa instanţei numite House of the Court of Session
pentru Scoţia,14 iar în ultima instanţă pot fi atacate cu recurs în faţa Camerei Lorziloi*9.
Deciziile tribunalelor administrative, precum şi cele ale miniştrilor pot fi supuse unei revizuiri
judiciare în faţa Curţii Superioare. Astfel, în urma revizuirii, Curtea Superioară poate să anuleze sau să
confirme decizia tribunalului.
NORVEGIA
în Norvegia controlul legalităţii actelor şi faptelor administrative ţine de competenţa instanţelor
de drept comun, deci aici nu există tribunale administrative independente care ar exercita controlul
legalităţii actelor administrative. Cât priveşte controlul activităţii autorităţilor administraţiei publice,
acesta poate fi operat sub toate formele procedurii judiciare. La fel administraţia publică poate acţiona
în justiţie pe particulari pentru a obţine respectarea obligaţilor stabilite prin actele administrative.
în sistemul de drept norvegian particularii pot folosi două căi pentru controlul jurisdicţional al
actelor administrative: una activă şi alta pasivă. Particularul, de exemplu, poate să atace el însuşi în
instanţa de judecată actul administrativ pe care îl contestă, dar poate alege şi calea nerespectării
actului administrativ contestat.
în Norvegia se exercită nu numai controlul legalităţii actelor administrative, dar şi controlul
oportunităţii actelor administrative. De remarcat că în Norvegia un loc deosebit în controlul legalităţii
actelor administrative îi revine Ombudsmanu-lui.
68
69

Ibidem; Dacian Cosmin Dragoş, Op. cit., p. 196.

Contenciosul Administrativ

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contenciosul Administrativ

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul III

REGLEMENTAREA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ÎN

1. Principiile aplicabile contenciosului administrativ

Principiul legalităţii este unul dintre principiile fundamentale, proprii contenciosului

nu urmărească un scop sau un obiectiv străin atribuţiilor care le revin.

— principiul privind dreptul de a fi ascultat;

Dacă procedura administrativă reglementează şi participarea persoanelor interesate,

implementate într-un termen rezonabil. Neimplementarea acestora de către autorităţile

2. Controlul legalităţii actelor administrative în reglementările

În respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului un loc

Delcourt contra Belgiei, 17 ianuarie 1970, paragraful 25.

Persoana interesată poate fi asistată sau reprezentată în procedura administrativă.

3. Clasificarea sistemelor de contencios administrativ.

a) State cu sistem de contencios administrativ de tip francez

Jurisdicţia administrativă franceză a fost organizată în anul al VUI-lea de la Revoluţia

Theodor Mrejeru, Op. cit., p. 137.

În anumite cazuri, Consiliul de Stat, curtea de apel administrativă şi tribunalul administrativ

— cererea reclamantului se va trimite la grefa Tribunalului sau la secreta-

Jurisdicţia administrativă italiană este organizată pe două niveluri, tribunalele

Potrivit art. 92 şi 93 din Constituţia Belgiei, controlul legalităţii actelor

administrative individuale. Curţile administrative de apel competente să judece litigiile

55Ioan Alexandru, Op. cit., p. 555.

b) State cu sistem de contencios administrativ de tip germanic

Ioan Alexandru, Op. cit., p. 557.

pentru cauzele administrative, constituind prima instanţă pentru astfel de litigii.

d) State în care nu funcţionează jurisdicţii administrative

» A. R. Gitelson, R. L. Dudley, M. ). Dubnick, American Government, 2 edition, Houghton

Theodor Mrejeru, Op. cit., p. 151.

S-ar putea să vă placă și