1.

6 Efectul de seră

În învelișul gazos al planetei noastre, se găsesc o serie de gaze cu efect de

seră:

♦ CO2, dioxidul de carbon, care a condus la o creşterea a efectului de

“seră“ prin anii 1980 cu 49% comparativ cu sfârşitul secolului trecut;

♦ CH4 , metanul (18%);

♦ freonii (14%), ex. clorofluorocarbonii, CFC;

♦ NO2, oxizii deazot (6%);

♦ alte gaze (13%).

Datorită variației activităţilor antropogene, conţinutul gazelor cu efect de

“seră“ al atmosferei suportă schimbări în timp.

În cazul CO2, s-a observat o creştere semnificatică a concentraţiei la sfârşitul

secolului XVIII, cauzată de distrugerea pădurilor și de arderea combustibilului fosil.

În prezent, arderea diverselor tipuri de combustibil contribuie anual cu 0,7% din

cantitatea totală de CO2 atmosferic. Concentraţia dioxidului de carbon din atmosferă

este în creştere permanentă deoarece anual se măreşte cantitatea de combustibil fosil

ars.

Din activitățile industriale, se degajă anual 30 miliarde t CO2 /an, existând o

creștere anuală de 3,5 %. Emisiile de dioxid de carbon prezintă variaţii sezoniere

periodice de maxim 2% din valoarea medie.

În cazul metanului atmosferic, creșterea concentraţiei a început în urmă cu

circa 300 de ani în urmă, dublându-se la sfârşitul secolului XVII. Principalele surse de
proveniență a acestuia sunt obţinerea şi prelucrarea combustibilului fosil (cărbuni,

petrol, gaze naturale), câmpurile de orez,etc.

Temperatura medie anuală a crescut în ultimii 100 de ani cu 0,5 0C. Ca

urmare, nivelul oceanului planetar a crescut cu 10-15 cm.

Cercetătile au demonstrat că în perioadele calde concentraţiile de CO2 şi de

CH4 sunt mai mari cu 1,5% decât în perioadele glaciare, ceea ce confirmă teoria lui D.

Tindal, conform căreia schimbarea climei Pămîntului este cauzată de modificarea

concentraţiei de CO2 atmosferic.

Cea mai importantă sursă de poluare cu CO2 este reprezentată de

întreprinderile energetice, urmată de mijloacele de transport și de activitățile populației.

Populaţia planetei degajă anual 6 miliarde t CO2 .

Între efectul de seră și conținutul de ozon din stratosferă există o corelație. În

timp ce efectul de seră conduce la încalzirea atmosferei Pământului, stratosfera medie

se răcește, fapt care determină scăderea vitezei reacțiilor de degradare a stratului de

ozon stratosferic, conducând astfel la creșterea concentrațiilor medii ale ozonului și la

scăderea în intensitate a radiațiilor ultraviolete-B.

1.7 Smog fotochimic

Smogul este un tip de poluare a aerului, iar denumirea provine de la două

cuvinte englezești: smoke -fum și fog –ceață. Smogul reprezintă un amestec de ceață

cu fum, care se formează atunci când umiditatea este crescută, în lipsa vântului, care

favorizează acumularea emisiilor poluante lângă sursele de proveniență.

 Ceața reprezintă suspensia unor picături de apă sau cristale fine de gheață

în troposferă care se formează la contactul vaporilor de apă din atmosfera cu suprafața

Pământului (în urma scăderii temperaturii).

Termenul a fost introdus în anul 1905 de către Henry Antoine Des Voeux

care a descris modul în care afectează sănătatea oamenilor "noul tip de ceață de

deasupra Londrei" numit smog.

O alta definiție a smogului este următoarea: ceață albăstruie, toxică, formată

în urma reacțiilor chimice dintre ozon și hidrocarburile nesaturate din atmosferă, în

prezența razelor solare catalizatoare, în condiții de căldură excesivă și de umiditate

staționară provenite în urma arderii petrolului și a altor combustibili organici.

Se cunosc două tipuri de smog:

a) de tip londonez (acid sau reducător) - Apariţia acestui tip de smog este

datorată arderii cărbunelui şi a păcurii. În prezenţa umidităţii atmosferice se

formează o negură densă de particule de funingine şi SO2. Smogul londonez

a fost denumit astfel după consecințele apariției şi persistenţei la Londra, în

iarna anului 1952, când au murit 3200 de oameni.

b) de tip Los Angeles (californian sau oxidant) - Smogul fotochimic observat

pentru prima dată în anul 1944, în oraşul Los Angeles, ca urmare a

aglomerației mari de automobile. Acesta apare pe timp însorit, în absența

vântului şi la o umiditate scăzută a aerului. Smogul fotochimic include o

mixtură de agenți poluanți cum sunt dioxidul de azot, ozonul, componente

organice volatile (VOCs), nitrați, aldehide, etc.

Aceste componente sub acțiunea radiației solare ce le influențează reacțiile

 chimice, formează smogul fotochimic. Acest tip de smog aparține industriei

moderne.

Smogul natural este determinat de erupțiile vulcanice sau de incendiile de

vegetație.

Smogul clasic rezultă din arderea cărbunilor și este un amestec de fum și de

dioxid de sulf. Există mai multe tipuri de fum:

♦ fumul clasic era generat de arderea cărbunilor;

♦ fumul generat de arderea combustibililor lichizi și gazoși, format din gaze

arse (oxidate) și nearse, particule, oxizi și resturi organice.

Cauze şi mecanisme

Smogul se formează în arealele urbane, în zonele în care există un număr

mare de automobile, când are loc descompunerea dioxidului de azot activată de razele

solare, eliberându-se ozon, aldehide și cetone.

NO2 + hν (< 400 nm) → NO + O(3P) (1.7.1)

O(3P) + O2 + M → O3 + M (1.7.2)

În timp ce ozonul din stratosferă este benefic sub forma stratului de ozon, la

nivelul troposferei este dăunător.

Procesele fotochimice din sistemul O3 - NOx - H2O - RH reprezintă cauza

principală a formării smogului fotochimic, ai cărui componenţi – peroxiacetilnitraţii (PAN)

- sunt toxici pentru organismul uman (Fig.1.7.1).

R − CO − O − O − NO2

Fig. 1.7.1. Formula peroxiacetilnitraţilor (PAN) unde R - CH3, C6H5, etc.

 Gazele care duc la apariția smogului sunt următoarele:

Ozonul se formează în urma reacției fotochimice dintre dioxidul de azot și

hidrocarbonații din materiile organice.

Oxizii de azot (NO, NO2) rezultă din arderea combustibililor ca un produs de

oxidare a azotului. Principala sursă de poluare este traficul auto, urmată de industriile în

care se ard combustibili. Concentrația cea mare se găsește în aglomerațiile urbane.

Dioxidul de azot este considerat cel mai toxic. Când reacționează cu compușii organici

volatili, determină apariția ozonului, factor ce participă la formarea smogului.

Dioxidul de sulf provine din arderea combustibililor, industria chimică (ex.

obținerea acidului sulfuric), siderurgie, etc. Într-un într-un mediu de vapori de apă și alte

particule poluante, contribuie la apariția așa-numitului efect cocktail.

Monoxidul de carbon este emis în urma arderii combustibililor. Este rezultatul

oxidării compușilor organici. În mediul urban, principala sursă de monoxid de carbon

este traficul rutier.

În timpul orelor de vârf, în mediul urban concentrația atmosferică de oxizi de

azot și hidrocarburi crește rapid pe măsură. Simultan, concentrația de dioxid de azot din

atmosferă scade ca rezultat al descompunerii acestuia sub acțiunea radiației solare în

monoxid de azot și în atomi de oxigen.

Atomii de oxigen se combină cu oxigenul molecular și formează ozonul.

Hidrocarburile se oxideaza sub acțiunea O2 și reacționează cu oxidul de azot pentru a

produce dioxidul de azot. Pe măsură ce se apropie mijlocul zilei, concentrația de ozon

devine maximă, cuplat cu un minimum de oxid de azot. Această combinație produce un

nor toxic de culoare gălbuie, cunoscut drept smog fotochimic. Smogul apare adesea în

orașele mari.

Efecte asupra omului:

♦ poate cauza severe probleme medicale;

♦ reduce vizibilitatea naturală;

♦ irită ochii și căile respiratorii;

♦ în așezările urbane cu densitate crescută, rata mortalității poate să

crească mult în timpul perioadelor de expunere la smog;

♦ duce la mărirea numărului de îmbolnăviri şi la creşterea mortalităţii;

♦ acţionează deosebit de puternic asupra copiilor şi a persoanelor de vârstă

înaintată.

Efecte asupra mediului înconjurător:

♦ Smogul provoacă arsuri ale frunzelor plantelor și stagnare în formarea

clorofilei.

♦ Smogul acţionează la fel de negativ asupra vegetaţiei, provocând

veştejirea şi căderea frunzelor.

♦ Smogul fotochimic accelerează coroziunea metalelor, distrugerea

clădirilor, a cauciucului şi a altor materiale. După cum s-a mai menţionat,

caracterul oxidant al smogului fotochimic se datorează ozonului şi

peroxiacetilnitraţilor. Măsurătorile făcute prin anii '50 la Los Angeles au

demonstrat că mărirea concentraţiei ozonului este legată de schimbarea

semnificativă a conţinutului de NO2 şi NO.